miercuri, 16 iunie 2010

Necazurile sunt un semn al bunătăţii lui Dumnezeu. Primeşte tot ce ţi se întâmplă ca din mâna lui Dumnezeu


Pace ţie, soră!
De ce scrii nişte scrisori atât de deznădăjduite? Eşti tu singura de acolo împovărată de greutăţi? Problema nu constă în greutăţile dinafară - cred că şi tu înţelegi aceasta -, ci în structura ta duhovnicească. Indiferent unde te-ai duce, nu te poţi ascunde de tine sau de vrăjmaşul. Tot ceea ce este al tău va merge cu tine şi oriunde te-ai duce vei avea parte de şi mai multă suferinţă decât aici. Nu trebuie să uiţi că legea duhovnicească afirmă faptul că „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu" (Fapte 14, 22). „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Mt. 16, 24); „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă" (Mt. 11, 12); „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre" (Luca 21, 19); „cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui" (Mt. 10, 22); „în lume necazuri veţi avea" (Ioan 16, 33); „lumea vă urăşte" (Ioan 15, 19); „Dacă voieşti să te osteneşti pentru Domnul, pregăteşte-ţi sufletul pentru ispite" etc.
Sfinţii Părinţi exprimă acelaşi gând pe scurt, dar cu o mare tărie: „Dă sânge şi ia Duh". Aceasta este o lege comună pentru toţi cei ce caută mântuirea. Dacă iei seama la pilde, vei afla din viaţa fiecărui sfânt confirmarea acestei legi. O pildă pentru toţi a fost oferită de Domnul Iisus Hristos, de sfinţii apostoli, de mucenici, mărturisitori şi drepţi. Acestea sunt pilde strălucitoare cunoscute tuturor. Într-un chip mai puţin izbitor, toţi cei ce au voit să vieţuiască cu evlavie întru Iisus Hristos au fost persecutaţi, jigniţi, au pătimit boli şi necazuri - atât lăuntrice, cât şi exterioare. Pe lângă acestea, ar trebui să cunoşti proorocia părinţilor de odinioară, şi anume că la vremea de pe urmă monahii se vor mântui nu prin nevoinţe duhovniceşti, ci prin răbdarea necazurilor. Atât de adevărat şi de trebuincios este acest lucru, încât cel mai sigur semn al bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu faţă de o persoană îl reprezintă mulţimea necazurilor şi a bolilor care cad asupra acesteia. Şi invers: dacă un om se socoteşte pe sine a fi credincios şi nu are boli sau necazuri, după Sfinţii Părinţi, este un semn că unul ca acesta n-a aflat calea spre Domnul.
Acum, aplică toate acestea la tine însăţi. Domnul, iubindu-te şi dorindu-ţi mântuirea, îţi trimite mijlocul indispensabil pentru toţi oamenii fără excepţie - necazurile. Iar tu ce faci? Tu nu înţelegi acest lucru; tu crezi că necazurile îţi sunt nefolositoare, chiar distrugătoare. Ele sunt distrugătoare - dar nu pentru sufletul tău, ci pentru firea ta păcătoasă şi căzută; ele sunt mortale pentru omul cel căzut, dar mântuitoare pentru „cel nou". Vrăjmaşul ştie aceasta şi te zăpăceşte; el îţi dă gânduri rele, nerăbdare, deznădejde, judecarea altora - a modului lor de viată, a autorităţilor etc. Tu trebuie să-l înţelegi pe diavolul. După Cuvântul lui Dumnezeu, necazurile şi suferinţele în viata pământească a unui creştin nu numai că nu sunt rele, ci sunt darul lui Dumnezeu: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El" (Filip 1, 29).
Necazurile necesare pentru mântuirea unui om pot fi acceptate în diferite grade de dificultate sau uşurinţă, potrivit concepţiei fiecăruia. Dacă un om primeşte prin credinţă cuvântul lui Dumnezeu referitor la necesitatea şi inevitabilitatea necazurilor pentru mântuire, dacă devine conştient de nenumăratele sale păcate făcute cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul, se va socoti pe sine cu totul vrednic nu numai de acele necazuri care-i sunt trimise, ci şi de altele mult mai mari, smerindu-se pe sine dinaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Apoi, necazurile vor fi mai uşor de purtat, iar mai târziu vor da naştere la ceea ce este mai de preţ decât întreaga lume cu toate bucuriile sale pământeşti. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel e vorba de „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I Cor. 2, 9).
Dacă cineva se plânge de necazurile şi bolile sale, motiv să-i învinuiască pe alţii pentru ele, pe demoni sau situaţiile de viaţă şi încearcă cu orice preţ să le evite, atunci vrăjmaşul îl ajută la acest lucru. Îi indică pe imaginarii vinovaţi (autorităţile, situaţiile ivite, vecinii etc, etc), stârnindu-i animozităţi şi ură fată de aceştia, dorinţa de răzbunare, dorinţa de a-i vătăma etc, şi aduce sufletul unui astfel de om în întuneric, deznădejde, descurajare, în adâncurile pământului, pentru a nu-l vedea ori auzi pe presupusul vrăjmaş. De fapt, el îl ascultă şi-l bucură pe vrăjmaşul său adevărat şi distrugător, diavolul, care-i sugerează tot acest rău şi vrea să-l distrugă, uneori ducându-l chiar la sinucidere - care este o pierzanie sigură.
Dacă vrei să afli pacea sufletului, fericirea şi mântuirea sigură, smereşte-te dinaintea atotputernicei mâini a lui Dumnezeu, iar El te va ridica. Adică: primeşte tot ceea ce ţi se întâmplă ca din mâna lui Dumnezeu şi nu de la oameni, căci într-adevăr, nimic din ceea ce ni se întâmplă nu se poate face fără voia lui Dumnezeu. Oamenii şi situaţiile sunt numai uneltele lui Dumnezeu şi adesea ei nu înţeleg ceea ce fac. Domnul Iisus Hristos le-a spus tuturor că suferinţele ce aveau să-I vină, culminând cu răstignirea Sa pe cruce nu erau lucrarea oamenilor: a fariseilor, cărturarilor, a lui Pilat ori Iuda; aceştia erau doar nişte instrumente: „Nu voi bea oare paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu?". Paharul suferinţei I-a fost dat lui Iisus Hristos nu de oameni, ci de Tatăl Ceresc pentru izbăvirea omului căzut. Iar pentru noi toţi cei ce voim să ne mântuim, Domnul este Cel Ce ne dă paharul suferinţei şi nu oamenii. Dacă Domnul a pătimit pentru noi, atunci cum oare, spune-mi, putem noi să nu pătimim pentru nenumăratele noastre păcate pe care, pe deasupra, nici măcar nu le vedem. Trebuie să ne rugăm Domnului: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd greşelile ". Dacă primim acest dar de a ne vedea păcatele, dacă le simţim greutatea şi recunoaştem absoluta neîmpăcare a lui Dumnezeu cu omul păcătos, necesitatea de a căuta iertarea pentru aceste păcate de la Domnul şi curăţirea leprosului nostru suflet prin puterea lui Dumnezeu - atunci vom cădea în genunchi înaintea Domnului; vom plânge înaintea Sa precum femeia cea păcătoasă şi vom striga din tot sufletul precum vameşul: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului, iartă-mi păcatele, curăţeşte ticălosul meu suflet, nu mă lipsi nici de Cereasca Ta împărăţie şi nu mă da în mâinile vrăjmaşilor mei - diavolii". Smereşte-te înaintea lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, să spui din toată inima ta, precum tâlharul cel înţelept: „Eu am primit cele ce mi se cuveneau pentru faptele mele. Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta". Să nu fii ca celălalt tâlhar care aducea tuturor reproşuri, blestema, îi învinuia pe alţii pentru suferinţele sale, şi în acest chip şi-a înrăutăţit situaţia şi a pierit. Domnul a făcut totul pentru mântuirea noastră; El voieşte ca toţi păcătoşii să se mântuiască - iar noi trebuie să trudim pentru propria noastră mântuire, să ne străduim să vieţuim (adică să gândim şi să simţim) după felul în care a vieţuit însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi după cum ne-a învăţat El cele de folos sufletelor noastre prin Sfânta Evanghelie.
"Ne vorbeşte Stareţul Nikon"-Ed. Egumeniţa

2 comentarii:

  1. credeti ca ati putea promova http://braziisefrangdarnuseindoiesc.blogspot.com/ ?

    RăspundețiȘtergere