joi, 24 februarie 2011

Astăzi va fi înmormântat Părintele Petroniu Tănase



Părintele Petroniu Tănase, fostul egumen al Schitului Românesc Prodromu de la Muntele Athos, va fi înmormântat astăzi. Părintele a trecut la cele veşnice marţi, 22 februarie, în jurul orei 16:00, ora României în timpul slujbei Vecerniei, fără să sufere de vreo boală. Părintele a împlinit anul acesta 33 de ani de la intrarea în acest schit şi 22 de ani în calitate de stareţ. Fostul egumen al Schitului românesc Prodromu de la Muntele Athos a fost un cunoscut duhovnic, iubit de credincioşi, atât în România, cât şi în Grecia. Părintele Petroniu Tănase s-a născut în anul 1914, în comuna Fărcaşa din judeţul Neamţ. S-a călugărit de tânăr, la Mănăstirea Neamţ, iar mai târziu a intrat la Antim din Bucureşti. A urmat cursurile Facultăţii de Teologie, dar a făcut şi studii în matematică şi filosofie. Dorul după o viaţă îmbunătăţită l-a îndreptat spre Muntele Athos, la schitul unde a vieţuit din 1978 încoace, dar acolo părintele Petroniu a avut şi rolul de a revigora administrativ şi spiritual obştea ocrotită de Sfântul Ioan Botezătorul. Apreciat şi iubit deopotrivă în Grecia şi România, Părintele Petroniu a fost duhovnic, bibliotecar şi stareţ al aşezământului românesc de la Sfântul Munte. Din cauza slăbiciunii, însă, în ultimele săptămâni Părintele Petroniu Tănase s-a retras din stăreţia schitului. În locul său a fost ales, pe 6 februarie, părintele ieromonah Atanasie Floroiu. O delegaţie a Patriarhiei Române condusă de părintele arhimandrit Timotei Aioanei, mare ecleziarh al Catedralei Patriarhale şi exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor, a ajuns ieri dimineaţă la Schitului românesc Prodromu din Muntele Athos. Ei vor participa astăzi, 24 februarie, la slujba de înmormântare a părintelui protosinghel Petroniu Tănase, care a trecut la cele veşnice, la vârsta de 94 de ani. Sunt aşteptaţi la Schitul Prodromu numeroşi ieromonahi şi preoţi români şi de alte naţionalităţi din Sfântul Munte, din România şi Grecia. Părintele Petroniu va fi înhumat în cimitirul schitului Prodromu. Veşnică pomenire şi Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii Săi!

Sursa: Radio Reîntregirea

sâmbătă, 19 februarie 2011

Rugăciuni către tineri


Există rugăciuni făcute de Hristos, nu lui Hristos. Da, aţi citit bine! Hristos Se roagă tinerilor care nu se mai roagă. Oare nu spune genialul Pascal: „Hristos este în agonie până la sfârşitul lumii"? Îmi veţi spune că e o metaforă, dar eu vă reamintesc că am promis să nu folosesc metafore în această carte. Hristos Se roagă, cerşeşte exact ceea ce oferă: Iubire.

Se roagă prin baruri, prin discoteci, prin cămine studenţeşti afumate de prea multa „iarbă" trasă în piept. Se roagă nu să Îl iubim, căci iubirea nu se cerşeşte. Se roagă, ne roagă să avem un dram de demnitate, să acceptăm veşnicia. Să conştientizăm că suntem nişte nătărăi atunci când credem că putem trăi fără El, că putem fi fericiţi hrănindu-ne cu resturile acestei lumi. Se roagă ca El să aibă un rost, un sens în viaţa noastră. Se roagă să nu-L târâm în iad după noi, căci nu pentru asta a venit pe acest pământ. Se roagă pentru o Cruce pe care nu o mai vrem. Se roagă pentru o fericire pe care, de fapt, nu o avem. Căci totul este mult prea trecător într-o lume în care suntem mult prea efemeri.

Şi un ultim sens al acestui titlu ar fi cel mai greu de explicat. Aici doar voi puncta esenţialul, lăsând abordarea problemei în cauză pentru mai târziu. A distruge tineretul unui neam, al unei ţări, înseamnă a distruge acea ţară.

Este povestea frumoasei din pădurea adormită! Dacă reuşeşte vrăjitoarea să adoarmă acea frumoasă prinţesă ce trebuie să moştenească împărăţia, atunci totul, absolut totul va intra în letargie, va adormi. Nu va muri, este evident; nici noi, ca neam, nu am murit. Dar a dormi prea mult înseamnă a micşora pe zi ce trece şansa de a te mai scula; a nu mai căuta propria identitate, propria cultură şi propria sfinţenie, pentru prea mult timp, înseamnă nu doar a te pierde, a te ucide moral şi psihic, dar şi a pierde şi ultima şansă la viaţă.

Iar în drama noastră românească aşteptăm nu un tânăr prinţ care să sărute cu candoare pe frumoasa noastră adormită! Au trecut vremurile în care un Zelea Codreanu, un Iorga sau un Paulescu să joace acest rol, să ridice tineretul la lupta salvării propriilor vieţi, a propriei credinţe sau culturi. Acum doar Hristos mai poate săruta această frumoasă şi o mai poate chema la viaţă.

Sărutul lui Hristos Îl primim nu aiurea, ci tocmai acolo unde El ne aşteaptă, deşi este mereu cu noi. Şi iarăşi revin: „De ce era să Mă căutaţi? Oare nu ştiţi..."

Poporul român este condamnat la pieire pentru că tinerii noştri se pierd, există fără să mai trăiască, fără să ştie că mai trăiesc. Motivele? Sunt mult prea multe, iar această carte va aminti o infimă parte dintre ele. Restul rămâne pentru rugăciune şi pentru lacrimile sfinţilor, ale eroilor şi ale martirilor acestui neam mult prea iubit de Dumnezeu. Dar vai de cei care au lucrat la pierzania, la rătăcirea măcar a unui singur copil! Spune Hristos că mai bine i-ar fi acestuia să nu se fi născut! Şi ce va fi cu cei care au distrus un neam? Dintr-un popor de sfinţi, am ajuns un popor de infirmi moral, intelectual şi fizic. Ce rămâne de făcut? Mai mult decât a sta să ne plângem situaţia noastră mult prea jalnică!

Sau mai putem vorbi de o exorcizare a României. Ce înseamnă a exorciza? Cam greu de explicat aceasta unora care, din dracul cel mult prea real, au făcut un personaj pentru Cartoon Network sau care Îl înghesuie în aşa zisa mitologie biblică creştină. Cea mai mare şmecherie a dracului este să ne „ajute" să credem că el nu există. Când nu accepţi existenţa unui duşman, atunci este evident că nu lupţi. De restul se ocupă diavolul, fără probleme.

Iar exorcizarea este tocmai acea acţiune de a scoate la lumină pe cel ce stă în întuneric, de a demasca pe cel ce nu are decât măşti: fie pe a lui Dumnezeu, fie pe a îngerului bun, fie pe a celui ce ne doreşte fericire şi numai fericire etc.

Exorcizarea nu o face oricine şi oricând. Diavolul se teme numai şi numai de Hristos Dumnezeu, chiar numai de numele Lui. Deci a exorciza înseamnă a fi cu Hristos, a fi prieten bun cu El, a fi întru El. A exorciza înseamnă a iubi, a ierta, a îngădui, a simţi ca şi Hristos. Cu atât mai mult când se vorbeşte de o exorcizare a unui neam, a întregii Românii. Priviţi bine ziua de astăzi, căci mâine vom fi mai decăzuţi, mai nepăsători şi mai marginalizaţi. Nu e un îndemn la nepăsare, la a pune mâinile în buzunar şi a fluiera a pagubă. Cred că a venit clipa în care este destul să înţelegi gravitatea situaţiei ca să te salvezi. Totul a venit peste noi ca un vârtej enorm care spulberă totul în cale, care nu mai poate fi oprit. Dar este şi clipa în care să strigi pe Hristos, să cauţi să te salvezi hrănindu-te din „munţii" de istorie şi de cultură ai acestui neam; este acum ziua în care să te hotărăşti că tu nu vrei şi nu poţi fi călcat în picioare de răutatea, de incultura şi de necredinţa ce creşte tot mai mult pe zi ce trece.

Această carte nu este un paloş cu care să retez capul, unul din capetele balaurului din poveste, din această „poveste" ce realmente adoarme copiii şi tinerii României. Nu, căci vor apărea în locul capului tăiat alte o sută. Este un paloş de care să te ţii în furtuna care poate că nici nu ţi-ai dat seama că te înconjoară. Iar dacă în inima ta se va naşte rugăciunea şi postul, atunci vei supravieţui, vei fi veşnic.

Exorcizarea României începe cu fiecare dintre noi. Sunt român, sunt şi creştin. Am nişte datorii în faţa Celui ce nu joacă la o ruletă rusească, ci are un dar şi un plan cu fiecare dintre noi.

Nu căutaţi soluţii absolute, perfecte în această carte. Hristos este singura soluţie, singura rezolvare a nelămuririlor şi a durerilor noastre. Din proprie experienţă scriu că doar rugăciunea şi postul rezolvă căderile şi rănile noastre. Hristos este Persoană, de aceea se cade să vorbim nu numai despre El, ci şi cu El. Cartea aceasta încearcă să fie o mână de ajutor celui ce este nesigur de veşnicia lui, celui ce a uitat sau nici nu a cunoscut mângâierea şi dragostea lui Hristos. Şi cititorul, dar şi autorul, chiar dacă nu s-au cunoscut niciodată, cu siguranţă cândva se vor întâlni. Acel moment, Biserica noastră Îl numeşte „Judecata de Apoi". Nimeni nu va lipsi, nimeni nu va putea să se învoiască sau să amâne prezenţa pe caz de boală sufletească. Poate se va găsi cineva în acea ultimă clipă a istoriei care să arunce această carte în balanţa Judecăţii. Cât va cântări, depinde doar de Hristos şi de cititori. Eu încerc a mă găsi doar ca un instrument în mâna lui Dumnezeu; instrument cu care El să încerce ceva nou pentru cei ce vor gusta din această carte.

Tinerii au nevoie de sens. Avem nevoie de tineri, căci fără de ei nu avem niciun rost ca neam, ca existenţă înaintea lui Dumnezeu. Nu avem dreptul să nu ne gândim la cel de lângă noi, dar mai ales la cel ce nu mai este lângă noi. Iar tânărul acestui timp nu mai este cu noi! Este plecat într-o lume în care fiecare din noi l-a exilat prin nepăsarea, prin trădarea sau prin micimea noastră. Şi cu fiecare dintre aceşti tineri a plecat şi Hristos. Poate că, de fapt, noi suntem cei singuri şi fără de sens. Tinerii măcar caută ceva sau pe Cineva. Noi, cei mulţi şi indiferenţi, nu mai vrem nimic. Nici măcar mântuirea aproapelui, adică propria noastră mântuire.

Deci şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni. (...) Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare (Luca 12: 40; 12: 51).

Fragment din Introducerea cartii "RUGĂCIUNI CĂTRE TINERI" scrisă de Monahul Paulin

vineri, 4 februarie 2011

Pelegrinului iubitor de Cuvânt şi de cuvinte: „Rămas-bun, Înalt Preasfinţite!”


"Moartea nu trebuie să ne înspăimânte. Este ca un somn, ori o trecere, ca şi o punte care ne duce dintr-o existenţă într-o altă existenţă. De la moarte la viaţă. Din efemer către Veşnicie." Aşa spunea, printre altele, Mitropolitul Bartolomeu Anania într-o predică, când puterile i se împuţinau şi se pregătea, cu seninătate, pentru lunga călătorie...

L-am apreciat mult pe Arhimandritul Bartolomeu Anania, strălucitul cărturar, monahul luptător, demn şi fermecător. În anii 80 ai veacului al XX-lea l-am întâlnit de mai multe ori şi am purtat o vreme corespondenţă. Într-o seară de început de februarie 1989 a venit la Mănăstirea Neamţ şi a oficiat călugăria mea. A vorbit atunci, cu patos şi profunzime, amintindu-şi că la aceeaşi sărbătoare a Întâmpinării Domnului - cu aproape jumătate de veac în urmă - devenise şi el monah la Mănăstirea Antim din centrul Bucureştilor, unde era stareţ episcopul Eugeniu Laiu Suceveanul. După călugărie a mai rămas la Mănăstirea Neamţ câteva zile. În fiecare seară ne întâlneam la cină şi m-a impresionat prin realismul debordant, prin observaţiile fine şi printr-o demnitate cvasiprinciară, proprie oamenilor mari. Mi-a făcut atunci, cum s-a mai întâmplat de câteva ori, mărturisiri tulburătoare. Era acea recunoştinţă faţă de oameni feluriţi care se manifesta prin cuvinte, pomeniri, anamneze. Istorisiri vecine cu poveştile, dar adevărate, despre retrageri sihăstreşti prin Munţii Vâlcii, cu mergeri prin nămeţi pe urmele fiarelor, cu urmăriri şi umilinţe, renunţări şi lipsuri, lupte cu neprietenii, detractorii şi torţionarii.

Era o plăcere să-l asculţi vorbind

Foarte rar se întâmplă ca un om să fi cunoscut o sumedenie de monahi, cărturari, condeieri, personalităţi de mare rezonanţă din varii domenii. Începuse de timpuriu să scrie versuri şi proză, să asculte muzică simfonică, să-i viziteze acasă pe unii scriitori, de la care a învăţat ca un novice, conştiincios, competent şi neuitător. Despre unul dintre aceştia, Anton Holban, fostul lui profesor de seminar, a amintit de mai multe ori şi m-a întrebat odată de familia lui din Fălticeni, care supravieţuia încă (era vorba de doamna Steliana Lovinescu, soţia scriitorului şi filosofului Vasile Lala Lovinescu).

L-am vizitat de câteva ori şi la Văratec, unde locuia în câteva încăperi din fosta reşedinţă a episcopului Partenie Ciopron, pe care-l cunoscuse în tinereţe. În chilia de la etaj, cu un balcon deschis spre Codrii de Argint, cercetaţi odinioară de Eminescu, lucra ceasuri multe la o masă ticsită cu diferite ediţii ale Sfintei Scripturi, tomuri şi dicţionare.

Era o plăcere să-l asculţi vorbind, fie în cadrul slujbelor, fie în discuţii particulare. În perioada aceea nu avea acces la emisiunile Televiziunii Române (atent cenzurate), în schimb se bucurase de câteva apariţii editoriale - cartea "Rotonda plopilor aprinşi" cunoscând atunci o largă apreciere, fiind considerată în anii aceia lucrare de referinţă, alături - dar totuşi diferită ca stil şi abordare - de cele ale părinţilor Cleopa şi Ioanichie. Celor doi din urmă le-a publicat primele cărţi la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, intervenind personal în favoarea lor şi înfruntând părerile nu tocmai binevoitoare ale contemporanilor.

Aspru şi sincer, Arhimandritul Bartolomeu a avut curaj

La începutul anului 1990 l-am întâlnit în Bucureşti. M-a primit în locuinţa din apropierea Sălii Palatului, un spaţiu amenajat după un extraordinar bun-gust, colţ de frumuseţe şi discreţie

într-un oraş nu tocmai primitor. Arhimandritul Bartolomeu, călător prin lumea largă, ostenitor mulţi ani la Antim şi Patriarhia Română, îşi legase inima de ţinutul Neamţului, dar păstra în Bucureşti sălaşul în care petrecea mai ales iarna, când îşi punea în ordine manuscrisele şi bătea la porţile editurilor.

Altă dată l-am reîntâlnit într-un imobil din vecinătatea Ambasadei Vaticanului, unde erau reuniţi părinţii Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu, Grigore Băbuş, Constantin Galeriu şi alţii. Cuvântul său ferm era ascultat, iar în timp ce vorbea, o linişte ceremonială inunda încăperea.

La schimbarea vremurilor i s-a cerut părerea, unii îl doreau în primele rânduri, chiar în fruntea Bisericii. A făcut declaraţii care au supărat diverse medii, poate şi-a depăşit competenţele şi a uitat pe moment că statutul său de monah nu-i oferea totală libertate. Şi-a adus atunci şi altădată aminte de cuvintele mitropolitului Tit Simedrea, care în tinereţe l-a observat la o cină unde erau prezente multe persoane importante. După replici şi discuţii, mitropolitul l-a remarcat, iar la sfârşit i-a spus: "Anii au trecut, iată ai început să străluceşti. Fii atent, fereşte-te de strălucire că vei avea mulţi duşmani!".

Într-adevăr, duşmanii nu au întârziat să apară. Polemist, aspru şi sincer, Arhimandritul Bartolomeu a avut curaj, poate prea mult câteodată.

În Moldova, considerată loc al sufletului său, era frecvent prezent la hramurile Mănăstirilor Neamţ, Agapia, Văratec

Când furtuna s-a liniştit, Arhimandritul Bartolomeu şi-a cerut iertare, i-a trecut de mai multe ori pragul bunului patriarh Teoctist, cu care fusese împreună ucenic la şcoala patriarhului Justinian.

Bartolomeu Anania a rămas pe mai departe iubitor faţă de Cuvânt şi cuvinte, petrecând vremea scriind, adeseori însingurat, alteori iubitor de comunicare. În Moldova, considerată loc al sufletului său, era frecvent prezent la hramurile Mănăstirilor Neamţ, Agapia, Văratec (cu lungi şi roditoare popasuri de linişte, rugăciune şi creaţie), Sihăstria, Secu, Cetăţuia şi altele. Născut sub "Cerurile Oltului", şi-a găsit un colţ de Rai în Munţii Neamţului, călătorind pe poteci de munte şi îngenunchind sub epitrahilul avvei Paisie, pe care îl considera un ales al Domnului. Prin dumbrăvile Sihăstriei l-a însoţit şi pe părintele Cleopa, în care a descoperit suflet de copil şi bunătate îngerească.

Monahii Moldovei, cu felul specific de a fi, cu omenescul şi duhovnicescul vieţii lor, au rămas aproape de inima scriitorului ce scria iscusit.

Când a fost chemat la slujirea arhierească, vestea l-a găsit la Mănăstirea Văratec, unde diortosea şi tâlcuia Scripturile. A lăsat truda de "pălmaş al Duhului Sfânt" neisprăvită şi a venit în Bucureşti, la Palatul Patriarhal, el, bătrânul oştean chemat sub drapel. Cunoştea bine locurile din vremea uceniciei sub aripa protectoare a patriarhului Justinian şi, mai târziu, ca director al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Departe de lucrurile efemere

Slujirea arhierească a fost drumul cu spini şi bucurii pe care Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Anania l-a parcurs ultimii 18 ani ai vieţii. Şi această perioadă a însemnat pentru Înalt Preasfinţia Sa un timp cu remarcabile împliniri. În mod cu totul personal înclin să cred că misiunea sa din timpul în care a slujit Biserica ca Arhimandrit rămâne de fapt cea mai strălucitoare şi rodnică a vieţii sale, oferită altora. Frumuseţea cuvintelor, greu de egalat, a fost darul pe care Arhimandritul şi, mai târziu, Arhiereul Bartolomeu l-a dăruit, ca prinos al sufletului, Bisericii.

Monahul temerar, solitar, sincer şi demn a fost dublat de condeierul inspirat, care a auzit cuvinte negrăite şi a gustat frumuseţi celeste, daruri de care nu s-au împărtăşit prea mulţi pământeni.

Cu aceste bucurii şi împliniri, Mitropolitul Bartolomeu Anania s-a dus către netrecătoarea Împărăţie, marea sa bucurie. În lumina în care drepţii "ca luminătorii strălucesc", bătrânul înţelept şi-a pregătit din vreme un loc, departe de lucruri şi stări efemere.

Din Cerurile Oltului, poposind pe Cheile Olteţului, stabilit apoi pe malurile Dâmboviţei, obligat să-şi plece capul în temniţele comuniste, trimis în misiune departe de ţară, dincolo de Ocean, revenit pe cheiul Dâmboviţei, călătorind pe urmele sihaştrilor în Munţii Neamţului, şi-a încheiat călătoria aproape de apa Someşului, în inima Transilvaniei. Peregrin prin cele mai frumoase locuri ale lumii, s-a dus în cele din urmă către ceruri, purtat de îngerii frescelor brâncoveneşti, despre care a scris măiestrit în scholiile sale. Amintirea lui rămâne luminoasă, aşa cum au perceput-o mulţimile prietenilor, cunoscuţilor şi neprietenilor săi.

Drum bun, Înalt Preasfinţite! Să treceţi cu bine puntea de care aminteaţi, către lumina cea neînserată. Şi după cum spuneaţi, pentru alte cuvinte este prea devreme sau poate prea târziu.

Arhimandrit Timotei Aioanei

Sursa: Monitorul de Suceava