În biserică ne rugăm mai bine ca în oricare alt loc

Înaltpreasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

Prin cuvântul "biserică" înţelegem Trupul tainic al lui Hristos, adică obştea tuturor celor care cred în Hristos şi se împărtăşesc cu cele şapte Sfinte Taine; al doilea înţeles al cuvântului "biserică" este cel de lăcaş de închinare în care - pe sfânta masă sau prestol - se află permanent Sfânta Împărtăşanie, Dumnezeiescul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În biserică, lăcaşul de închinare, suntem botezaţi şi duşi spre închinare la patruzeci de zile după naştere; în biserică mergem în fiecare zi de sărbătoare; în biserică ne rugăm mai bine ca în oricare alt loc; în biserică ne împărtăşim cu Sfintele Taine; în biserică ascultăm cuvânt de învăţătură; în biserică ne sfinţim viaţa.

Tinda bisericii a slujit în vechime ca şcoală, iar Ceaslovul şi Psaltirea ca manuale - cărţi de şcoală.

În biserică trebuie să intrăm împăcaţi cu cei cu care ne-am certat. În multe parohii este obiceiul ca mai înainte de a merge să primească anafora sau să fie miruiţi, credincioşii îşi cer iertare unii altora, iar cei tineri merg la cei mai în vârstă şi le sărută mâna, cerându-şi iertare unii altora.

Privind biserica atât din afară, cât şi dinăuntrul ei, simţim că ne aflăm într-un loc cu totul sfânt; aceasta o mărturisim prin cuvintele din Ceaslov: "În biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare", este o convingere a fiecăruia dintre noi atunci când ne aflăm cu inimă curată în Casa Domnului. Biserica este Casă a Domnului, pentru că locuieşte în ea euharistic Dumnezeu, adică în ea se află Trupul şi Sângele Mântuitorului - Sfânta Împărtăşanie.

Lăcaşul de rugăciune în care nu se află Sfânta Euharistie nu poate fi numit Casa Domnului.

Atunci când mergem la biserică, bineînţeles că trebuie să ne primenim şi trupeşte, adică să ne îmbăiem şi să ne îmbrăcăm cu haine curate. Curăţenia în biserică trebuie să fie asigurată prin purtarea de grijă a preotului, de către persoane anume rânduite, de regulă palamarul - angajat cu salariu sau voluntar, dar bine ar fi dacă curăţenia în biserică ar fi făcută, pe rând, de credincioşii parohiei, îndeosebi de credincioasele noastre, pornind cu cele care fac parte din comitetul parohial.

Curăţenia în sfântul altar trebuie făcută de un bărbat, cântăreţul sau pălimarul, iar curăţenia pe sfânta masă (sfântul prestol) numai şi numai de către preot. Sfeşnicele şi candela de pe sfânta masă pot fi curăţate de cântăreţ sau pălimar, dar sfintele vase vor fi curăţate şi aranjate, puse la locul lor, numai de preot.

În biserică participăm activ - fiecare după pregătire şi pricepere - cântând la strană sau citind Apostolul sau Cazania, Canoanele sau Psaltirea. Cântările Bisericii noastre, prin melodiile lor, ne înalţă sufleteşte, iar cuvintele lor ne luminează mintea întru cunoaşterea învăţăturii de credinţă.

În tradiţia Bisericii noastre, credinciosul ascultă slujba, oricât de mult timp ar dura, stând în picioare; cei bătrâni o ascultă stând în strană; ascultarea slujbei stând în picioare o cere respectul nostru faţă de Dumnezeu, de râvna noastră de a aduce o jertfă lui Dumnezeu şi prin osteneala trupului; în acest fel împlinim cuvântul apostolesc "slăviţi pe Domnul în duhul şi trupul vostru" (I Corinteni 6, 20). Osteneala aceasta ne întăreşte în strădania noastră de a bine plăcea lui Dumnezeu, un efort care nu oboseşte, ci ne întăreşte trupul.Stând în picioare şi urmărind cu toată luarea-aminte cântările şi toate cele ce se petrec în sfânta biserică, lepădăm mult mai uşor din sufletele noastre grija cea lumească, grija care ne abate de la dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele; nu este păcat să te îngrijeşti de cele necesare vieţii, ci este păcat să te preocupi în mod exagerat pentru agonisirea celor necesare vieţii; această binecuvântată grijă trebuie să o lepădăm la uşa bisericii.

În frământările noastre simţim nevoia de a cere ajutor cuiva, unei persoane care să ne dea o lămurire, o îndrumare cum este mai bine să facem ca să nu greşim sau să scăpăm de necazul care ne apasă; de mare folos ne sunt sfaturile date de cei îndreptăţiţi să o facă; petrecând clipă de clipă în sfânta biserică, aprinzând o lumânare pentru noi şi pentru semenii noştri, pentru părinţii şi fraţii noştri, dar mai ales să ne rugăm pentru duşmanii noştri.În biserică vom găsi şi mai multă linişte sufletească, bucurie mântuitoare şi tot în biserică ne pregătim sufleteşte pentru a primi cu vrednicie, pe cât este cu putinţă, Sfânta Împărtăşanie.

În biserică s-a pregătit şi Maica Domnului începând de la vârsta de trei ani pentru a naşte cu trupul pe Cel fără de început, pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

Sursa:http://www.doxologia.ro/

Adevăratul creştin este iubitor de vrăjmaşi

Înaltpreasfinţitul TEOFAN, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

În viaţa noastră constatăm tot felul de probleme, tot felul de obstacole, de ţinte neatinse, şi ne întristăm pentru aceasta. Vrem, în general, să fim mari, să nu ne depăşească alţii, să fim cât mai sus, să ne meargă cât mai bine, copiii noştri să fie mai buni decât ai vecinilor, să avem cât mai multe lucruri în casă... Vrem să facem toate aceste lucruri - lucruri bune în sine - şi dacă nu le realizăm ne supărăm nespus, ne pierdem liniştea şi, de cele mai multe ori, punem vina ori pe Dumnezeu, că nu ne ajută, ori pe cei din jurul nostru, că ne împiedică, ne pun obstacole, că fac în aşa fel încât noi să nu realizăm ceea ce dorim. Ni se pare că aceştia din urmă ne sunt duşmani, că ei ne vorbesc de rău, că din cauza lor nu ne merge bine şi avem atitudinea care se cuvine, zicem noi, adică a-i pune la punct, a le arăta unde le este locul, a le întoarce spatele, a ne răzbuna chiar atunci când găsim prilejul, iar dacă cumva lor le merge rău, ne bucurăm nespus. Cu toate acestea, simţim că inima nu ne este liniştită, cugetul nu este împăcat. Nu ştim de ce, dar descoperim un gol adânc în sufletul nostru, şi viaţa noastră parcă nu ne este împlinită. De ce? Ne răspunde Mântuitorul Hristos în Evanghelie: "Voi, zice Domnul Hristos, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 44, 46-48).

Şi cum este Tatăl din ceruri desăvârşit? Ne-o spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, vorbind despre dreptatea dumnezeiască (12, 16-21). Aceasta înseamnă că există dreptate dumnezeiască şi dreptate omenească. Dreptatea omenească înseamnă: "ce-mi faci tu, îţi fac şi eu: îmi faci bine, îţi fac bine, mă loveşti, te lovesc". Vine Sfântul Pavel şi spune: dreptatea dumnezeiască. Şi care este aceasta? Omul păcătuieşte, Dumnezeu suferă; omul blesteamă, Dumnezeu binecuvântează; omul urăşte, Dumnezeu iubeşte. Dacă ne numim creştini şi credem în Domnul Hristos, suntem chemaţi să aplicăm şi noi în viaţa noastră dreptatea dumnezeiască atât cât este cu putinţă.

Sfântul Siluan Athonitul spunea: "Dă-le, Doamne, oamenilor bucuria de a fi mic, de a fi neînsemnat, de a trece neobservat". O bucurie imensă are omul când se bucură că este mic, iar când celălalt este mare. Lucrul acesta este foarte greu. Dar ştiţi care este taina? Că este singura cale de a avea pace sufletească în noi. Dacă tot timpul te gândeşti cum să-l pui la punct pe celălalt, cum să-l zdrobeşti cu inteligenţa, cu banii tăi, n-ai pace; într-un mod de cele mai multe ori inconştient, inima îţi este încărcată. Te simţi neîmplinit.

În iubirea Sa, Dumnezeu are însă grijă uneori şi ne mai trimite câte o boală, ne mai trimite câte o ispită, ne mai trimite câte un vrăjmaş, pentru a ne da seama că nu putem domina lumea, că pot fi şi alţii care să ne domine pe noi, şi, prin aceasta, un simţ al realităţii poate îl dobândim. Puţină smerenie, puţină decenţă în viaţa noastră ne sunt date tocmai pentru că trecem prin clipe mai dificile.

Suferinţa este ca o trecere printr-un foc purificator, greu de purtat. Sfântul Nicolae Velimirovici, la sfârşitul vieţii, se ruga lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: "Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii nu pot pierde sufletul meu. Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri".

Sfântul Nicolae Velimirovici a plecat la Domnul cu pace, pentru că a cunoscut calea evanghelică, adică dreptatea dumnezeiască de care a amintit Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani. Dreptatea dumnezeiască este calea pentru ca omul să fie mulţumit, împăcat în sufletul şi în inima sa.

Sursa: DOXOLOGIA.RO