marți, 27 iulie 2010

LIBERTATEA ŞI DUREREA


Interviu cu ieromonah Dosoftei Dijmărescu (Mănăstirea Putna)
de
Cristian Curte

- Părinte ieromonah Dosoftei, de câţi ani sunteţi in mănăstirea Putna?
- De opt ani, din 2001.
- Şi ce vârstă aveţi acum?
- 33.
- Din 33 de ani, opt i-aţi petrecut în mănăstire, 25 în lume. Aţi făcut, în lume, o facultate de matematică — sec­ţie de informatică, şi una de teologie. Atunci când aţi lăsat lumea în urmă şi aţi venit la mănăstire, ce aţi câştigat?
- Într-adevăr, se spune ca atunci când intri în viaţa monahală, laşi lumea, insistându-se pe faptul că mănăstirea este o altă lume. Dar această lăsare cred că tre­buie înţeleasă şi ca o continuitate, pentru ca nimeni nu-şi taie capul şi intră în mă­năstire, ci intră cu aceeaşi minte pe care a avut-o în lume, dar vrea să şi-o transfor­me. Călugărul vrea să-şi transforme gân­direa, dar în direcţia pe care a dorit-o şi a ales-o când era încă în lume şi s-a hotărât pentru mănăstire. Cred că aspectul acesta al continuităţii este important pentru că el arată că monahul caută ceea ce ar trebui să caute orice om: legătura cu Dumne­zeu, sfinţenia, dobândirea harului Duhu­lui Sfânt. Viaţa monahală are o adâncime deosebită, într-adevăr, şi poate şi un ţel mai ridicat, dar monahii sunt oameni.
- Părinte, dar dacă este aşa — şi pare foarte firesc ceea ce spuneţi — înseamnă că nu-i este neapărat creştinului să se călugărească pentru a se desăvârşi.
- Mântuitorul spune: „Dacă voieşte ci­neva". Viaţa monahală este o lume apar­te şi chemarea monahală este o chemare aparte. În cugetul fiecăruia această che­mare se poate ivi sau nu. Ceea ce mi se pare important şi demn de reţinut este ca fiecare dintre noi să dea curs chemărilor pe care ni le face Dumnezeu. Acestea pot apărea şi în copilărie, şi la tinereţe, şi la maturitate, şi la bătrâneţe, şi sunt de mai multe feluri. Dar toate îl cheamă pe om către adevăr. Ele ne îndeamnă la a face bi­nele şi a nu face răul, la a căuta dreptatea, a căuta sfinţenia, a căuta viata în Dumnezeu. Acesta este substratul lor general. Şi Dumnezeu ştie cine poate să primească această cruce, această chemare specială, crucea monahismului.
- În mod concret, cum credeţi că poa­te identifica omul o astfel de chemare?
- În multe momente din viata noastră, simţim că avem în gândul nostru mai multe voci. De exemplu: să mă duc în­colo, să nu mă duc încolo, să fac cutare lucru, să nu-l fac... Prezenţa acestor voci nu înseamnă că omul este bolnav psihic. În mintea noastră gândurile pot să vină din trei surse: din experienţa noastră, de la Dumnezeu, al Cărui gând ni se arată prin vocea conştiinţei sau de la demoni. De exemplu, când suntem mici şi vrem să furăm ceva, un gând ne spune: „Fură!", altul: „Să nu furi!'
- „Şterpeleşte nişte cireşe!", nu?
- Exact, exact! Conştiinţa ne spune: „Nu le şterpeli!", iar patima poftei, sau chiar demonii: „Şterpeleşte-le!" Este o întâmplare foarte frumoasă legată de ce consecinţe poate să aibă un gest în apa­rentă minor. La un părinte a venit odată cineva la spovedit şi i-a povestit viaţa lui. Această persoană nu mai credea de zeci de ani de zile. Nu mai ţin minte prin ce împrejurare ajunsese acum iarăşi la preot. În copilărie, când avea şapte sau opt ani, mergea în fie­care duminică la biserică. Părinţii îi dă­deau de acasă o copeică - întâmplarea se petrecea în Rusia — să o dea unui cerşetor care stătea la uşa bisericii, şi lucrul acesta copilul îl făcea în fiecare duminică. Într-o duminică, ce i-a venit în gând? El voia să-şi cumpere ceva, un obiect care costa 5 copeici, şi părinţii nu-i dădeau bani. Şi atunci s-a gândit aşa: „Nu-i mai dau acum copeica cerşetorului, ci o strâng, ca să-mi cumpăr lucrul acela". Dar n-a fă­cut numai asta. Cum cerşetorul era orb, a furat de la el copeicile de care mai avea nevoie. În momentul acesta s-a rupt legă­tura lui cu Dumnezeu. Zeci de ani de zile a tras această greşeală, mai ales că nici n-a sesizat - copil fiind - că prin acest gest s-a depărtat de Dumnezeu, prin această minciună faţă de părinţii lui şi furtul de la cerşetorul respectiv.
Aşa şi noi cu aceste chemări de la Dumnezeu: dacă nu le ascultăm, rămâ­nem întunecaţi, orbi. Binele nu este ceva pe care-l posedăm, pe care-l avem sau nu. Binele este o cale. Răul pe care-l fac nu este ceva de moment, ci se prelungeşte, ajung să trăiesc în rău. La fel binele: îl fac acum, dar mă însoţeşte. Orice alegere pe care o fac mă însoţeşte. Dacă am făcut o alegere rea, atunci trebuie să revin asupra ei, ca să scap de ea şi să merg pe altă cale. Trebuie să mă întorc. Păcatul are această „calitate" de a ne orbi. Noi, în momentul în care facem un păcat, devenim mai orbi. Mai facem unul, devenim şi mai orbi, şi, încetul cu încetul, orbim de-a binelea, şi atunci nu mai vedem deloc adevărul, nu mai înţelegem chemările lui Dumnezeu.
- Rămân nişte găuri in fiinţa noastră.
- Da, se creează nişte lipsuri în relaţia noastră cu Dumnezeu. Iar relaţia noastră cu Dumnezeu înseamnă fiinţa noastră. Pentru că identitatea omului nu se poate înţelege în afara relaţiei cu Dumnezeu. Şi nici în afara relaţiei cu ceilalţi oameni. Nici un om nu poate să se despartă de ab­solut toţi oamenii lumii. Nimeni nu poa­te să trăiască singur. Dacă cineva se gân­deşte că iadul nu-i ceva foarte neplăcut, să cugete că este el singur în toată lumea. Va conştientiza că, în această situaţie, va înnebuni! Doar atât este suficient să gus­tăm din iad fără nici o muncă, fără nici un chin, fără nimic altceva!
Singurătatea în sine este un chin, pentru că omul este făcut să fie persoană în comuniune, cum spune părintele Stăniloae. Eu nu sunt decât eu în relaţie cu ceilalţi. Şi cu atât mai mult sunt eu cu cât sunt mai profund angajat într-o relaţie cu ceilalţi. Singura relaţie posibilă este iubi­rea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni - aşa e făcut omul, să fie o persoană care îl iubeşte pe celălalt. Acesta e omul, de fapt! Când l-a făcut Dumnezeu pe om, a făcut bărbat şi femeie, adică a creat co­muniunea. Nu există om singur, nu există aşa ceva! Nu există un om doar în sine şi pentru sine, izolat de toţi ceilalţi. Omul este om în relaţie cu Dumnezeu şi om în relaţie cu ceilalţi oameni. Cu cât este mai profundă această relaţie de dragoste, cu atât mai mult este el om. De aceea se şi zice că e lucru mare să fii om. Pentru că nu este uşor să iubeşti.
- Revenind la chemarea monahală, aţi spus că există întotdeauna trei voci. Vocea lui Dumnezeu, în cazul chemării la mănăstire, ce-ţi spune?
- Simţi că-ţi place viaţa de mănăstire. Simţi că-ţi place să te duci la biserică mai des, simţi că-ţi place să trăieşti în chipul acesta monahicesc. Poate mai mult decât orice, viata monahală se întemeiază pe ascultare, care nu se poate face în lume; pentru că şi în lume poţi să fii sărac - de voie sau de nevoie, şi în lume poţi să trăieşti necăsătorit - de voie sau de nevoie. Dar ascultare nu poţi să faci decât în mănăstire. Şi-n lume se face ascultare de duhovnic, dar ascultarea din mănăstire este altceva decât ascultarea i care se face în lume.
Un semn al acestei chemări este că simţi că vrei să-ţi încredinţezi libertatea lui Dumnezeu, încredinţând-o părintelui duhovnicesc al mănăstirii - stareţul mănăstirii, în primul rând. Această do­rinţă pentru ascultare cred că este criteriul chemării şi al faptului că într-adevăr îndrăgeşti viaţa monahală, şi nu numai dacă-ţi place să te rogi mult sau dacă-ţi place să trăieşti mai retras - majoritatea mănăstirilor sunt şi locuri retrase, mai liniştite.
- Mulţi oameni au trăit, probabil, în viaţa lor un dor de rugăciune, în sin­gurătate, în mijlocul naturii. Are ceva feeric o astfel de chemare, nu?
- Nu este suficient lucrul acesta. Pă­rintele Sofian, fericitul întru adormire părinte Sofian Boghiu, care a făcut atât de multă misiune în Bucureşti, a trăit în mijlocul celor două, aproape trei mili­oane de oameni ai Bucureştiului. Şi, cu toate acestea, inima sfinţiei sale, cu da­rul lui Dumnezeu, era foarte aproape de Hristos, trăia întru rugăciunea inimii... Deci nu locul este cel care determină cel mai profund chemarea. Mănăstirea nu înseamnă schimbarea locului! Mănăstirea înseamnă schimbarea stării, schimbarea minţii.
- Deci trebuie să ai dorinţa de a as­culta. Cred că, în general, oamenii din lume doresc contrariul. Dacă ascultă, se gândesc că-şi pierd libertatea.
- Libertatea nu înseamnă libertatea de a face orice. Libertate înseamnă liberta­tea de a face binele. Când sunt eu liber? Atunci când pot să-i dau cuiva în cap? Asta înseamnă că sunt liber? Nu, eu sunt sclavul patimii de a lovi pe cineva, în mo­mentul acela. Eu sunt liber atunci când fumez? Nu, eu sunt robul patimii fuma­tului, în momentul acela. Libertatea înseamnă a face binele; atunci sunt liber cu adevărat. Căci liber­tatea înseamnă că eu pot să-mi dezvolt fiinţa mea, sunt liber să mi-o împlinesc. Or, fiinţa mea nu se poate dezvolta decât făcând binele. Şi Binele adevărat al omu­lui este unirea cu Dumnezeu.
Libertatea sufletului înseamnă să am o relaţie normală cu Dumnezeu şi cu oa­menii. Pentru că sufletul nu se hrăneşte cu altceva şi nu trăieşte în alt chip, decât în aceste relaţii. Libertatea înseamnă să faci binele, nu să alegi între bine şi rău. A alege între bine şi rău este libertatea de alegere, dar nu este libertatea în sens fun­damental.
- Dar ne-a dat Dumnezeu şi liberta­tea aceasta de alegere. Daca vreau să fac răul, îl fac.
- Da, dar eu, în momentul în care fac răul, nu mai sunt liber. Devin robul acelui rău, al acelei patimi. Şi robul demonilor. Căci fiecare patimă, de fapt, are înăun­trul ei ceva personal. Este ceva personal care ne cheamă să împlinim acea patimă, acel rău - şi, în ultimă instanţă, demonii ne cheamă către rău. Dumnezeu îi iubeş­te pe păcătoşi oricât de mult ar greşi, iar demonii îi urăsc chiar pe cei care ascultă de ei, oricât de mult i-ar asculta. Vedeţi, aceasta este diferenţa între dragoste şi ură. Demonii îi urăsc pe oameni şi oricât de mult ar asculta cineva de ei, tot rău vrea demonul să-i facă. În relatările cu vrăjitori care au devenit creştini — sfântul Ciprian, sau alţii — se vede foarte clar că, deşi îi slu­jeau pe demoni, până la urmă aceştia nu voiau să-i facă bine vrăjitorului, ci voiau să-l distrugă.
- Dar de ce? De unde ura acesta a de­monului împotriva omului, părinte?
- Ura este lipsa dragostei şi a smereniei. Aşa cum dragoste înseamnă să te jertfeşti pentru celălalt, în momentul în care nu mai faci lucrul acesta, vrei să-l jertfeşti pe celălalt pentru tine, pentru orice!
- Pentru scopul tău!
- Da. Şi oricare dintre noi experimen­tează în viaţa sa ce înseamnă această lipsă a dragostei şi ce consecinţe apocaliptice are până la urmă. Spun „apocaliptice" în sensul că lipsa dragostei înseamnă un sfârşit al nostru; un sfârşit al nostru şi un sfârşit al relaţiei noastre cu ceilalţi. Nu vedeţi că atunci când nu iubim ne împu­ţinăm sufleteşte? De ce este atât de cum­plită singurătatea? De ce îşi iau oamenii - sărmanii! - câini şi pisici şi papagali în casele lor?
- Vorbesc cu ei, ii plimbă, parcă ar fi nişte copii...
- Pentru că - nu-i judecăm, sărmanii! - nu au reuşit să mai facă faţă relaţiei cu oamenii, care este o relaţie foarte dureroasă. A fi într-o relaţie cu cineva, a iubi pe cineva cere foarte multă jertfa, nu este uşor! Nici într-o căsătorie, nici la un loc de muncă, nici pe scara unui bloc nu este uşor să trăieşti în dragoste cu ceilalţi. Pentru că fiecare are neputinţele lui. Şi atunci când neputinţele celuilalt te „zgâ­rie" pe tine, ca să continui relaţia de dra­goste, trebuie să rabzi. Trebuie să-ţi asumi această suferinţă. Dacă nu ţi-o asumi, ori îl împingi pe celălalt să se ducă din calea ta, ori te retragi tu din calea lui. Şi ambe­le variante duc la izolare, la singurătate şi la lipsa dragostei. Iar atunci omul, sărma­nul, îşi ia un câine, sau un papagal, sau o pisică, pentru că acesta nu-i face atâtea probleme. Dar nici nu-l vor ajuta să-şi deschidă inima dragostei şi să simtă dra­gostea cât l-ar ajuta un om, chiar unul cu care mai are şi conflicte.
- Părinte, revenind la ceea ce mi-aţi spus la început, că de fapt călugăria este în continuarea lumii şi nu înseam­nă o ruptură bruscă de ea...
- Este în continuarea aspiraţiilor. În limbajul cărţilor de învăţătură duhovni­cească, lumea înseamnă patimile lumii. Dar lumea este şi lumina lui Dumnezeu în lume. Acum, depinde la care „lume" ne referim. Chiar cuvântul lume, în lim­ba română, vine de la lumină. În lumea aceasta văzută, în care trăim noi, există şi lumina lui Dumnezeu, şi harul lui Dum­nezeu care lucrează, dar există şi patimile lumii. Ei bine, chemarea către viaţa mo­nahală înseamnă aprofundarea căii lumi­nii, înseamnă aprofundarea acestei uniri cu Dumnezeu, de către omul care, în trup fiind, caută să-L cunoască pe Dum­nezeu. Călugărul trebuie să îşi pună toate puterile în lupta de a se desprinde de pa­timile lumii şi de a se uni cu Dumnezeu Mântuitorul.
- Aţi întâlnit oameni care să fie trăi­tori în lume şi care să fie mai buni de­cât călugării?
- Dumnezeu îşi are aleşii Lui peste tot. Chemarea monahală este o chema­re, dar faptul că stai într-o mănăstire nu garantează câtuşi de puţin înălţimea vieţii duhovniceşti. Locul nu garantează sfinţenia! După cum oraşul sau satul nu sunt neapărat locuri ale pierzării. Dum­nezeu lucrează oriunde I se deschide o inimă, fie că acea inimă se deschide în mănăstire, ori că ea se deschide, se sme­reşte în lume - şi oamenii din lume, prin răbdarea necazurilor, a prigoanelor, au de multe ori şansa smereniei. Uitaţi, de exemplu, femeile care trăiesc în viaţa de familie au această şansă a ascultării. Ele de multe ori trebuie să asculte de soţi; ele se pot smeri foarte uşor prin această ascultare. Sau bărbaţii, când trebuie să muncească ca să-şi întreţină familiile, şi ei trebuie să se smerească, pentru că văd că, la un moment dat: „Doamne, nu mă mai descurc cu serviciul, nu mai am sufi­cienţi bani cât să-mi hrănesc familia, cât să le dau o educaţie copiilor... Ajută-mă, Doamne!" Şi atunci cad la rugăciune şi Dumnezeu îi ajută. Căzând la rugăciu­ne, vine harul lui Dumnezeu peste ei şi atunci ei sporesc duhovniceşte.

Această întrebare este una dintre cele mai grele întrebări pentru omul de astăzi, din păcate. Noi nu ştim ce e smerenia, pentru că nu o practicăm. Noi ştim ce este, şi ştim foarte bine, internetul; noi ştim ce este analistul politic, ştim ce este... mai ştiu eu ce, un alt termen din lumea modernă, dar foarte puţini oameni mai ştiu ce în­seamnă smerenie, ce este sărăcia duhu­lui, pentru că n-o mai practicăm.
- Şi are şi o conotaţie negativă. Dacă, de exemplu, cineva ne pune în­tr-o postură de inferioritate spunem: „M-ai umilit!" sau: „Ce umilinţă!", şi considerăm aceasta ca un lucru rău pentru noi.
- Da, pentru că una dintre axiomele pe care s-a întemeiat lumea modernă secularizată, care începe, din punct de vedere formal-instituţional, cu Revo­luţia Franceză, este punerea propriei persoane în centrul existenţei. Aceasta înseamnă în esenţă răzvrătirea împo­triva lui Dumnezeu, centrul absolut al existenţei. Iar fiecare răzvrătire împo­triva lui Dumnezeu înseamnă o încer­care eşuată din start de a crea un om nou, alt om. Dumnezeu a făcut omul, şi acela este omul, nu alt fel de om!
- Omul nou e Hristos, omul cu de­săvârşire nou!
- Da. Nu există om nou în afara Aces­tui Om, deşi diferite regimuri politice au încercat să creeze un om nou. Nu există!
- Comuniştii ne-au înnebunit 50 de ani că-l refac ori îl clădesc...
- Orice regim politic care-L neagă pe Dumnezeu ca şi Creator şi sens al lu­mii şi-L neagă pe Mântuitorul Hristos ca Acela care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" ajunge la aceleaşi re­zultate, indiferent de doctrina politică şi de intenţiile anunţate. Cel care tre­ce peste acel cuvânt, spus la un sinod, că „cine crede că poate face ceva fără Hristos, acela să fie anatema" - cine crede că poate face bine prin el însuşi, despărţit de Dumnezeu - şi crede că poate să creeze un om nou, desăvârşit, rară Dumnezeu, fără Hristos, va crea nişte monştri sufleteşti, de fapt.
- Dacă noi nu ştim ceea ce-i sme­renia, pentru că nu o practicăm, din ceea ce au trăit ceilalţi, puteţi să-mi spuneţi ce înseamnă smerenia? Ce presupune?
- Un cuvânt în Filocalie spune că smerenia este urmarea tuturor fapte­lor bune. Omul, când se apropie de Dumnezeu, dobândeşte înţelegerea fiinţei sale, a ceea ce este el cu adevărat, a raportului lui cu oamenii şi cu Dumnezeu. Acesta este, poate, unul dintre sensurile smereniei: a înţelege omul cine este cu adevărat şi care este raportul său cu ceilalţi. Să nu creadă că este mai bun decât ceilalţi, să nu se înalţe cu mintea, să înţeleagă că este un mădular dintr-un trup şi că singura relaţie a sa cu celelalte mădulare este dragostea.
Omul care nu se smereşte nu poate să iubească. În momentul în care omul iubeşte cu adevărat - nu că iubesc o lună, două, trei, un an şi apoi gata, sau iubesc pe unul, doi, trei oameni şi pe restul îi urăsc, nu! -, în momentul în care îşi simte locul şi rostul, inima lui începe să iubească toată fiinţa ome­nească. Sfinţii prin aceasta s-au carac­terizat, prin dragostea faţă de orice fi­inţă omenească. Desigur, aceasta nu se poate fără să-L iubeşti pe Dumnezeu, pentru că izvorul dragostei este tot în Dumnezeu. Părinte Stăniloae spune foarte clar: Sfânta Treime este structura supremei iubiri. Poate că smerenia este această normalitate a omului în Dum­nezeu.
- Părinte, înainte de a începe acest interviu, îmi spuneaţi că e o deose­bire între generaţia părinţilor care acum au ajuns la măsura deplinei vieţuiri în Hristos, care au intrat în mănăstire în preajma celui de-al doilea Război Mondial, şi generaţia călu­gărilor de acum, generaţia celor care au făcut Revoluţia din Decembrie 1989 şi care au intrat în mănăstire înainte sau după anul 2000.
- Noi, cei de astăzi, suntem mult mai teoretici şi avem mai puţină trăire.
- De ce credeţi că e această deose­bire şi această prăpastie între teorie şi practică?
- Două motive. Primul este că nu am fost învăţaţi de mici cu lucrurile duhovniceşti - câţi dintre noi s-au rugat de când erau mici, de câţiva ani, în fiecare seară, în fiecare dimineaţă? Pe câţi dintre noi ne-a pus mama la rugăciune? Pe câţi dintre noi ne-a împărtăşit, în fieca­re duminică, până la trei ani sau până la câţiva anişori, când hrana sufletului este Sfânta Împărtăşanie? Copilul mic, aşa cum se hrăneşte trupeşte, trebuie să se hrănească şi sufleteşte. Majorita­tea călugărilor tineri nu a avut această educaţie - şi când zic educaţie, nu mă refer la lucruri teoretice, ci la această practică a credinţei, a trăirii credinţei de mici. Nu am fost învăţaţi de mici că nu trebuie să căutăm mândria şi lauda, ci trebuie să căutăm smerenia şi trebuie să căutăm dragostea.
La şcoală, ne-a spus cineva, în pri­mele clase primare: „Ai grijă să-ţi ajuţi colegii"? Nu, ci ni s-a spus: „Vezi, să vii cu zece acasă!", sau: „Când termini pro­blema, ridici primul mâna!" Din mo­mentul acesta începe primul sâmbure de slavă deşartă: „Am ridicat primul mana!”
- Şi competiţia: să fii primul, să-i întreci pe ceilalţi...
- Da. Aceasta este partea care priveş­te trecutul nostru: ne lipsesc „cei şapte ani de-acasă duhovniceşti".
Cea de-a doua parte priveşte starea noastră prezentă, şi anume lipsa noas­tră de hotărâre de a ne jertfi pe noi: de a ne tăia voia, de a ne smeri, de a inves­ti toate puterile în lupta aceasta duhov­nicească. Slăbănogiţi fiind de creşterea noastră defectuoasă, nici acum nu avem această putere ca să ne împotrivim cu toată fiinţa păcatului. Nevoinţele pă­rinţilor din alţi ani, din anii trecuţi, chiar până la începutul secolului XX, sunt ceva foarte depărtat de noi, căci suntem foarte comozi. Creştem într-o lume comodă, lumea ne învaţă să trăim în puf şi în momentul în care cunoaş­tem viata duhovnicească, ne este foarte greu să ne dezbărăm de această trăire în puf. Nu vrem să luptăm - cum spune sfântul Pavel: „Nu v-aţi împotrivit pă­catului până la sânge". Credem, cum­va, că se pot dobândi cele înalte fără efort - or, aceasta este imposibil.
- E o radiografie... cred că realistă, dar dură.
- Dar să nu uităm că unui cuvios Maica Domnului i-a spus despre călu­gări că sunt din neamul Ei!
- Care credeţi că este soluţia pentru monahul contemporan sau pentru creştinul contemporan?
- Un regizor rus, Nikita Mihalkov, a făcut, timp de doisprezece ani, un documentar - din 1980 până în 1991. I-a pus trei întrebări fetiţei lui, prima dată când aceasta avea cinci ani şi, pe parcursul acestor ani, îi repeta aceleaşi câteva întrebări esenţiale: „Ce ti s-a întâmplat cel mai important în anul acesta?", „De ce ţi-e frică cel mai mult?" şi „Ce iubeşti cel mai mult?" El mărturiseşte: „Am făcut acest documentar (în perioada comunistă l-a făcut pe ascuns) pentru a vedea care este diferenţa între un copil născut în U.R.S.S., în Rusia Sovietică, şi un copil născut înainte de Revoluţia din 1917, cea care a dus la comunizarea ţării".
Pe la mijlocul filmului spune: „Dife­renţa este că noi L-am alungat din mijlocul nostru pe Dumnezeu, din mijlo­cul societăţii. La sfârşitul filmului, în momentul în care fata lui, la 17 ani, spune că va pleca în străinătate pentru studii, o întreabă: „Şi ce vei face după aceea?” Ea răspunde: „Mă voi întoarce în pământul natal”. Apoi îi dau lacri­mile şi pleacă; se vede un peisaj de la ţară, lângă vechea lor casă părintească. Regizorul se întreabă: „De ce plânge acest adolescent de 17 ani?" şi îşi răs­punde: „Da, L-am alungat pe Dumne­zeu din mijlocul nostru, dar dragostea Lui a rămas cu noi".
Dragostea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu ră­mân în lume până la sfârşitul lumii. Aceasta este şansa noastră, nu în puterile noastre, ci în a recepta această putere a lui Dumnezeu, a o căuta şi a încerca să nu ne îndepărtăm de ea. Soluţia nu stă deloc în forţele noastre, ci în deschiderea şi hotărârea noastră de a-L urma pe Dumnezeu. Şi El ne va da putere. Dacă omul spune: „Da!”, şi suferă cât de cât pentru acest da, degetul acela pe care îl întinde, Dumnezeu îl trage cu foarte multă putere spre El. Dar noi trebuie să avem încredere în Dumnezeu. Dar nu putem avea încredere în Dumnezeu fără să ne smerim, fără să lepădăm încrede­rea în forţele noastre proprii..
Dacă Dumnezeu a rânduit să trăim în această perioadă a istoriei, El ştie că acum ne putem mântui. Dacă Dum­nezeu ne-a adus în mănăstire, El ştie că aici şi în aceste vremuri ne putem desăvârşi!

Interviul integral din Revista "LUMEA MONAHILOR" nr.31-32 (ianuarie-februarie 2010)

duminică, 25 iulie 2010

Primejduirea şi salvarea lui Petru


Dar şi cei mai eroici dintre credincioşi au clipele lor de slăbiciune, de neputinţă. Dacă şi, soarele, cel preastrălucit, are pete negre, ce lucru extraordinar, ca şi omul să aibă neputinţe? Petru, umblând pe apă, a făcut experienţa puterii lui Hristos. Dar trebuia să experieze şi propria sa slăbiciune. Slăbiciunea sa s-a arătat în împuţinarea credinţei. Fiecare creştin trebuie neapărat să ştie cât de mare este puterea lui Hristos, dar trebuie să ştie şi cât este de neputincios omul. Aşadar, Petru: "Văzând vântul puternic, s-a înspăimântat; şi începând să se cufunde, a strigat zicând: Doamne mântuieşte-mă" (v. 30). Petru s-a înspăimântat. Pricina spaimei lui n-a fost că vântul a sporit în intensitate în clipa aceea, ci că credinţa lui s-a împuţinat. Cu cât el a stat cu ochii credinţei fixaţi în sus, spre Hristos, spre porunca şi spre puterea Domnului, Petru a mers nestânjenit pe deasupra valurilor mării. Dar când i-a trecut prin suflet ideea de primejdie, când ş-ia fixat atenţia spre vijelia puternică, atunci s-a înspăimântat. Pare un lucru de necrezut că Petru, care nu s-a temut de mare, deşi în ea se cufundă în mod sigur cel care ar vrea s-o treacă de-a dreptul mergând, s-a temut atunci de vânt, căruia i se pot împotrivi chiar şi copilaşii. Greşelile noastre morale produc de multe ori asemenea situaţii de necrezut. Din clipa în care credinţa cea deplină şi încrederea în Hristos scade, numai când teama înlocuieşte îndrăzneala, neliniştea şi tulburarea înlocuiesc pacea şi liniştea sufletească. Acest lucru nu se întâmplă numai pe mare, pe timp de furtună, ci şi pe uscat, pe timp frumos. De câte ori creştinul îşi pierde încrederea în Hristos, cu privire la existenţa sa, la viitorul sau la mântuirea sa, îndată urmează nelinişte, plângere şi necazuri negre. De multe ori urmează ceva şi mai rău: creştinul ajunge în primejdia de a se cufunda în adâncul deznădejdii. Şi iată dovada:
Petru "a început să se cufunde". Când credinţa lui a început să şovăiască, numai decât i-a şovăit şi trupul şi a început să se cufunde. Să ne gândim cumva că credinţa lui Petru era contraponderea greutăţii sale. Când credinţa s-a clătinat, a intrat în lucrare greutatea. Şi este un lucru vrednic de luare aminte că, pe Petru nu l-a ajutat atunci îndemânarea lui de înotător. Căci Petru, ca pescar, ştia desigur să înoate. Atunci, încă, împuţinarea credinţei a făcut fără folos şi această îndemânare a lui Petru. Experienţa ne învaţă fenomenul următor: creştinii, a căror credinţă se împuţinează, nu numai că se tem şi se tulbură, dar îşi pierd şi îndemânarea firească pe care au avut-o pentru un anumit fel de activitate. Medici vestiţi, când un membru al familiei lor este în primejdie, nu sunt în stare să-i dea nici cel mai neînsemnat ajutor medical, iar în momentul suprem, îşi pierd capul de tot. Credinţa cea statornică şi neîmpuţinată este, prin urmare, izvor de îndrăzneală, putere, pace, nădejde, înţelegere şi mulţumire.
Dar, deşi credinţa iniţială a lui Petru a şovăit, a slăbit, totuşi nu s-a stins. I-a mai rămas lui Petru atâta câtă trebuia ca să pună în mişcare acel mecanism minunat, care se numeşte rugăciunea. De aceea Petru îndreaptă spre Mântuitorul un strigăt fierbinte: "A strigat zicând: Doamne, mântuieşte-mă".
Iată leacul care s-a dovedit de necombătut, leacul drastic în împrejurări, în care puţina noastră credinţă ne ridică în faţa valurilor de frică şi deznădejde, ca să ne cufunde sufletul: rugăciunea. Iată scăparea: rugăciunea către Domnul Atotputernicul. Fără îndoială că toţi oamenii, care mai păstrează puţină credinţă, se roagă cu toţii, în zilele de neputinţă, de călătorie furtunoasă; în zilele cu alte rele, din pricina cărora viaţa lor personală şi viaţa celor din casa lor este primejduită. Ei se roagă şi zic: „Doamne, mântuieşte-ne”.
„Preasfânta Maică a Domnului, ajută-ne”, se roagă ei. Din nenorocire însă oamenii nu acordă importanţă primejdiilor sufleteşti, în care păcatul încearcă să piardă sufletele lor. Ei nu se gândesc că mai ales în aceste primejdii trebuie să scape la Hristos, cu aceeaşi insistenţă, cu care îl invocau în primejdiile lor trupeşti. Din nefericire, ne temem atât de puţin de primejdiile păcatului, încât ne lăsăm atraşi de el, cum se lasă atraşi copiii mici de cărbunii aprinşi, pe care îi iau în mână în joaca lor. Suntem atât de orbi, încât alunecăm cu cea mai mare lipsă de prevedere în grave primejdii morale. Aşadar, în astfel de primejdii trebuie neapărat să scăpăm la Hristos. În astfel de primejdii, Hristos intervine întotdeauna ca Mântuitor al celor care Îl cheamă pe El din fundurile prăpăstiilor. "Doamne, mântuieşte-ne că pierim".
După ce Domnul l-a lăsat pe Petru să-şi experieze neputinţa, "întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit" (v. 31). Cu toate că Petru greşise împuţinându-se cu credinţa, totuşi Domnul nu l-a părăsit. Îndată ce Petru l-a chemat, I-a întins dreapta Sa atotputernică şi l-a pescuit şi l-a ţinut deasupra mării. Domnul face mereu în continuare, aceleaşi lucruri. Aude glasurile rugăciunilor şi cererii lor, celor puţin credincioşi. Domnul în chip nevăzut Îşi întinde mâna Sa, îi prinde şi le aduce bună mântuire. Când oamenii sunt oi ale Sale, deşi un timp ei se primejduiesc prin puţina lor credinţă, totuşi "ei nu vor pieri în veac şi din mâna Mea nu le va răpi nimenea" (In. 10, 28).
Aşadar, Domnul a mântuit pe Petru. Dar totodată l-a şi mustrat: "Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" Pentru ce te-ai temut? Se putea să te las Eu să pieri? Iubirea Domnului mântuieşte. Dar tot iubirea mustră şi îl pedepseşte pe cel pe care îl iubeşte. Căci lipsurile slujitorilor Domnului, nu numai că sunt neplăcute înaintea lui Dumnezeu, dar, dacă rămân nelecuite, pot să ducă la primejdii de moarte. Domnul Se pleacă la neputinţele noastre, nu le vrea. El caută să ne facă să le îndreptăm, ca să progresăm în desăvârşire, mergând către El. Căci desăvârşirea în Hristos este scopul vieţii noastre, este scopul pentru care Dumnezeu S-a făcut om şi Şi-a jertfit viaţa Lui cea de mult preţ. Pentru acest scop lucrează Tatăl, lucrează Fiul, lucrează şi Duhul Sfânt.
Şi acum venise vremea, ca Domnul să facă să înceteze vântul şi furtuna, deoarece trecuse timpul de încercare pentru ucenici: "Şi suindu-Se El în corabie, vântul a încetat" (v. 32). Adică Domnul ţinând de mână pe Petru, a ajuns în corabie. De îndată ce au intrat într-însa, vântul s-a liniştit şi îndată corabia şi corăbierii s-au aflat, prin minune, la malul Ghenizaretului, după cum spune mai departe Evanghelistul Ioan (6, 21). În mod firesc consecinţele unor astfel de minuni sau unor astfel de încercări formează sfârşitul povestirii evanghelice: "Iar cei din corabie, venind, I s-au închinat Lui, zicând: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu este" (v. 33). Adică: cel dintâi rezultat al acestei minuni a fost întărirea credinţei ucenicilor în Hristos, care i-a făcut să se încredinţeze şi să mărturisească toţi că El este Fiul lui Dumnezeu. Ei ştiau lucrul acesta şi de mai înainte, dar atunci s-au încredinţat şi mai mult de acest adevăr. Căci credinţa robilor lui Dumnezeu iese mai întărită şi mai curăţită din astfel de încercări şi din tulburări, aduse de împuţinarea credinţei. Astfel întărită, prin încercări, credinţa vede mai limpede în persoana lui Hristos pe Fiul lui Dumnezeu.
Iată calitatea reală şi sublimă de Împărat, faţă de care demnitatea împărătească, pe care au vrut să I-o confere Domnului locuitorii din Capernaum, era doar o umbră. Ucenicii care, cu siguranţă, aprobaseră dorinţa poporului de a-L face pe Iisus împărat, a avut atunci, după minunea umblării pe mare, să se convingă că Domnul are o împărăţie mai înaltă, că este împăratul zidirii şi guvernează puterile firii. La ce-i mai trebuie coroana Iudeii, când El era împărat al zidirii întregi? La ce-i mai trebuia hlamida împărătească de purpură trecătoare, când El era învestit cu puterea absolută asupra întregii firi văzute şi nevăzute. Pe Acesta ucenicii au avut fericirea să-L însoţească şi să-L cunoască mai profund, prin încercarea prin care i-a lăsat să treacă.
Al doilea rezultat al îndoitei minuni a fost faptul că cei din corabie s-au închinat lui Iisus. Ei au simţit nevoia imediată şi prea firească de a I se închina lui Iisus cu adoraţie, ca unui Dumnezeu. Căci adevărata credinţă, rezultată din întipărirea vie a minunilor lui Dumnezeu, îndeamnă în chip firesc pe credincioşi să şi adore pe Dumnezeu. Dimpotrivă, este absolut imposibil să se închine lui Dumnezeu cu adoraţie sinceră şi adevărată omul care nu crede drept, fierbinte, din tot sufletul. Este cu neputinţă să numeşti cu sinceritate majestate pe-un om pe care, în sufletul tău, nu-l primeşti să-ţi fie rege. În felul acesta se poate explica răceala şi lipsa de interes a creştinilor contemporani pentru cultul lui Dumnezeu. Ei nu se duc la biserică, nu simt nevoia de a se ruga în biserică, împreună cu alţii, ei nu participă cu sinceritate şi cu căldura inimii la actele de cult, numai fiindcă nu cred, nu au o credinţă adevărată şi sinceră. Dacă îi spui unui astfel de creştin că nu are credinţă, el va tăgădui, fiindcă are naivitatea de a-şi închipui că este credincios. Dar faptele sale îl vădesc de minciună. Toate sentimentele, întipărite viu în sufletul nostru, noi trebuie, ca o cerinţă a firii noastre, să le manifestăm în afară. Căci sentimentul îşi află desăvârşirea lui firească prin manifestare. Vai de noi! Cum poate să existe într-un suflet o credinţă vie şi sinceră, fără ca omul acela să şi-o manifeste, prin adorarea lui Dumnezeu? Cum poţi să iubeşti şi să respecţi pe un om, care are o funcţie înaltă, putere şi bunătate multă, fără să simţi niciodată nevoia de a-l vedea, de a vorbi şi de a te întâlni cu el? Oameni de felul acelora îngăduie celorlalţi să se apropie, să le vorbească, să-i vadă. Aşadar rătăceşte desăvârşit acela care crede că este un creştin credincios, dacă nu simte nevoia să-L adore pe Dumnezeu, să-i vorbească, să-L cerceteze în casa Sa.
Acelaşi scop l-au urmărit şi Sfinţii Evanghelişti, care au scris minunile Domnului în cartea nemuritoare intitulată Evanghelia: să aprindă în sufletele noastre, ale creştinilor, credinţa în Hristos, credinţa statornică şi neşovăielnică, fierbinte şi vie, care să se manifeste prin închinare şi adorare sinceră către Dumnezeu, în special minunile acelor zile şi nopţi vrednice de pomenire, - înmulţirea pâinilor şi umblarea pe mare -, au ca scop să aprindă credinţa şi adoraţia către Dumnezeu în aşa fel, încât ele să devină esenţa însăşi a vieţii creştine. Căci înmulţirea pâinilor era prefigurarea punerii înainte a Pâinii Vieţii, a Trupului şi a Sângelui Domnului, pe care El le-a jertfit pentru viaţa lumii. De aceea creştinul, dacă nu ia parte cu recunoştinţă adâncă la săvârşirea Sfintei Liturghii, este cu totul lipsit de viaţă duhovnicească şi nu adoră pe Dumnezeu. Căci la Sfânta Liturghie se săvârşeşte în mod minunat Pâinea Vieţii, Taina Sfintei Euharistii, cea mai înaltă formă de cult creştin, şi, îndeobşte, cea mai înaltă formă de cult care se află în lume.
Iar minunea cealaltă, când Domnul a cercetat pe neaşteptate pe ucenicii Săi, care erau în necaz şi primejdie, când a umblat triumfător pe valurile mării înfuriate, preînchipuia învierea cea după necazul şi după despărţirea de sub cruce. Dar preînchipuia şi întoarcerea Domnului lângă ucenicii Săi mâhniţi, precum şi înălţarea Sa la cer. Prin înălţare El a împreunat cu cerul Biserica Sa, pe credincioşii din toată vremea. Căci şi pe ei îi va învia şi îi va aşeza biruitori pe scaunul slavei Sale. În fiecare duminică, ba şi mai des, se închipuieşte o astfel de înviere a noastră şi o înălţare la cer, a celor care suntem adunaţi în Sfânta Biserică. De aceea cei care nu simt nevoia de a participa la Sfânta Liturghie, rămân în afară de viaţa credincioşilor. Nu sunt creştini cei ce nu se duc la Biserica credincioşilor, care are chemarea să se înalţe la cer şi la scaunul slavei Domnului, după cum zice Apocalipsa.
Serafim Papacostas- "Minunile Domnului"

sâmbătă, 24 iulie 2010

Părintele Damaschin, monahul care a salvat Mănăstirea Putna (partea a II-a)

Interviu cu Ieroschim. Iacob Bârsan
de Cristian Curte
După război, puţini călugări s-au în­tors în mănăstire. Părintele Damaschin a rămas în continuare. Dar în '58, când a fost decretul, i-au dat pe toţi monahii afară. Au rămas câţiva bătrâni şi vreo câţiva care erau cu teologie. Părintele Damaschin a fost dat afară. S-a angajat în sat în Putna, la fabrica de cherestea. El a fost hirotonit înainte de decret, era preot.
Una din creştinele din Gura Putnei, care s-a spovedit la dânsul cât era el în mănăstire, acuma era pe moarte. Şi a trimis vorbă, dacă ştie cineva de părin­tele Damaschin, prin rudele ei. Ştia că părintele este în sat la Putna, muncea la fabrică. Şi a venit la dânsul unul din feciorii bătrânei, şi i-a spus: „Mama este pe moarte şi pentru că aţi spovedit-o şi înainte, vrea să-i citiţi nişte rugăciuni şi s-o spovediţi şi acum." Zice: „Eu îs dat afară, dar... nu ştiu cum să fac!" El n-a fost caterisit. L-a dat doar statul afară, din ordinul comuniştilor, când au des­fiinţat mănăstirea - dar nu era caterisit. Aşa că s-a gândit: „Aş putea să fac în taină o spovedanie..."
A luat epitrahilul, a luat molitfelnicul şi dulama şi s-a dus la bătrână, cu geanta, şi a spovedit-o. A rămas să che­me preotul din sat s-o împărtăşească. Nu avea el Sfinte Taine, nu avea cum s-o împărtăşească, numai a spovedit-o. Cineva l-a pârât pe părintele că a in­trat acolo. Când a ieşit de la bătrână, la poarta era miliţianul, şeful de post, şi l-a arestat. „De unde vii?" „Păi de aici, de unde aţi văzut că am ieşit." „Ce-ai căutat aici? Ai venit să faci servicii religioase? Tu ştii că nu ai voie? Eşti dat afară, eşti scos din mănăstire." Şi el a recunoscut ce a făcut: „Bătrâna, mergeţi şi o vedeţi, este pe moarte. Eu i-am fost duhovnic. Am venit să o dezleg, înainte de moarte, aşa este şi eu n-am făcut nicio greşeală." „Nu, nu ai voie să faci asta. Recunoşti?" „Da!" L-au luat, a dat declaraţie, a re­cunoscut că a făcut spovedanie, slujbă, acolo. L-au arestat şi l-au dus la Botoşani. A făcut doi ani de închisoare. Şi el s-a bucurat: „Dacă Mântuitorul, Stăpâ­nul meu, a fost închis, mă bucur că am fost şi eu închis. Că El a fost pe nedrept. Eu măcar am fost pe drept, că am făcut ce nu trebuia să fac - după ei; dar după mine, eram obligat să fac." Şi a făcut doi ani de închisoare. După asta, a fost eli­berat şi reprimit în mănăstire.

Viaţa sfântă

Eu l-am cunoscut, era un om cu viată sfântă! Blând. O blândeţe ce nu se putea spune; n-am mai întâlnit aşa ceva. Era o fire robustă; nu gras, dar era rotofei şi micuţ de statură, foarte muncitor. Tăia lemne pentru toată mă­năstirea: şi pentru bucătărie, şi pentru brutărie, şi pentru părinţii care făceau foc la camere, să se încălzească. Vara, când era de făcut fân, el împrăştia fâ­nul tot timpul, ajuta la strâns, cu toate că era bătrân, avea aproape 80 de ani. Iar la masă, când ne adunam, după ce se ridicau toţi, când făceau rugăciunea de mulţumire, mai rămâneau pe masă felii de pâine, începută, rupte, de la pă­rinţi. Şi lua toate feliile, fărâmiturile, ce rămânea, resturi şi le băga în sân. Şi unii din părinţii tineri ziceau: „Ia uite la părintele, n-a mâncat destul la tra­peză, acuma îşi mai ia şi acasă resturi de pâine!" Şi nu ştia nimeni ce face cu ele. Eu însă l-am surprins de câteva ori. Mergea în spatele zidului mănăstirii, scotea câte o bucată de pâine şi o fărâ­ma în mână, făcea fărâmituri, şi „Pui, pui, pui..." chema păsărelele. Era foarte simplu şi simpatic, aşa. Şi dintr-o dată ele începeau să vină. Care erau pe cap, pe mână, pe umăr, venea fiecare pe rând pe mână şi îşi lua bucăţica, zbura, venea alta, şi tot le dădea, cât avea pâinea aia prin sân, tot le dădea să mănânce, şi pleca. Păsări sălbatice! Nu ştia nimeni ce face el.
Singura zi când el n-a fost la biserică a fost în ziua când a murit. În rest n-a lipsit niciodată, el făcea Utrenia, întot­deauna, şi parastasul pentru morţi. De obicei începea de dimineaţă la ora patru. El era primul la uşa bisericii. La patru fără un sfert, paraclisierul nu era ajuns dar el era acolo. Aştepta şi când deschi­dea era primul. În ziua când a murit, şi-a făcut rugăciunile, a încercat să se îmbrace, a vrut să plece la biserică şi s-a simţit slăbit. A deschis geamul — stătea la mansardă, sus — să intre un pic de aer, şi a simţit o slăbiciune, aşa. Mai erau doi părinţi cu dânsul în chilie, unul este părintele Ioachim, care este arhidiacon şi era şi fratele Gheorghiţă. S-a ridicat, a deschis geamul, a văzut că nu se simte bine şi s-a întors înapoi. Chilia era îm­părţită în două: în spate avea o cămă­ruţă mică, de doi pe trei, şi chilia din faţă în care stăteau fraţii ăştia doi. Şi s-a întors înapoi în cămăruţa lui, s-a aşezat în genunchi şi a început să plângă că n-a putut să se ducă la biserică. Suspina, aşa. Dintr-o dată, cei doi au auzit că nu mai suspină părintele. Dar stătea în ge­nunchi. Şi când s-au uitat, el era trecut la Domnul. În timpul acela, a intrat un porumbel alb în chilie, pe geamul pe care l-a deschis el înainte. Nu-l puteau da afară, zbura prin chilie, pe acolo.
L-am îmbrăcat apoi pe părintele, l-am coborât şi l-am dus în paraclis, sub policandru. Când părintele a început să-i facă Trisaghionul, pe uşă au intrat o puzderie de păsări. Erau atât de multe încât nu se mai putea citi, nu se înţe­legea nimic, nu se mai auzea nimic în biserică. Cred că toate păsările din jur au venit în biserică: pe policandru, pe strane, zburau prin biserică, ţârâiau, ţi­pau, nu înţelegeai nimic. Nu se putea citi nicio dezlegare, nu se înţelegea de gălăgia păsărilor.
- Ele au simţit că le-a murit binefă­cătorul.
Da. După plecarea noastră din chi­lie, a plecat şi porumbelul ăla, pe care nu l-a mai văzut nimeni. Când să-l în­gropăm pe părintele, l-am dus la cimi­tir şi cred că din toată pădurea au venit păsări acolo. înainte de a-l da în groapă, când să-i citească Evanghelia lui Lazăr, şi rugăciunile de dezlegare, nu se înţele­gea nimica. Nu s-a înţeles nici predica; toate păsările ţârâiau, ţipau, au venit în cimitir.
- Aţi fost şi Sfinţia voastră acolo?
Da, eram prezent, eram prezent. L-am prins, a fost aici. Astea sunt câteva din faptele minunate ale părintelui Da­maschin.
Revista LUMEA MONAHILOR nr. 31-Ianuarie 2010


vineri, 23 iulie 2010

Părintele Damaschin, monahul care a salvat Mănăstirea Putna (partea I)


Interviu cu Ieroschim. Iacob Bârsan
De Cristian Curte
Monahii au o înţelepciune hâtră care îi ajută în situaţii limita. Ei nu sunt încorsetaţi ca noi de reguli şi de frica. De aceea cu o mare spontaneitate descurca cele mai încâlcite dileme. În cele ce urmează veţi găsi un astfel de exemplu legat de ieromonahul Damaschin Schipor, vieţuitor în mănăstirea Putna, pe care a şi salvat-o cu o înţelepciune demna de paginile cărţilor de istorie. Amintirea bătrânului cu viaţa sfânta am depănat-o într-o dimineaţa de vara cu părintele Iacob Bârsan, ajuns acum şi el la vârsta senectuţii.
Părintele Damaschin Schipor a fost ieromonah în Mănăstirea Putna. A venit din tinereţe la mănăstire, dinainte de război şi a prins al doilea război mondial singur în mănăstire. Mulţi au fugit, chiar stareţul mănăstirii a plecat de aici. Când a început războiul, au venit nemţii şi-au ocu­pat mănăstirea, iar după ce noi ne-am aliat cu ruşii, nemţii au vrut să bombardeze mă­năstirea că au spus: „Voi aţi întors armele împotriva noastră, v-aţi aliat cu ruşii, şi nu meritaţi să rămâneţi!"
Atunci părintele Damaschin l-a chemat din sat pe un moş, Costan, care ştia bine nemţeşte, şi a vorbit cu un ofiţer neamţ: „Hai să vă arăt eu ceva ca să înţelegeţi de ce voi aveţi o mare contribuţie la mănăstirea Putna, prin regele Carol. El a fost regele României, dar a fost din seminţia voastră, a fost neamţ. Veniţi să vedeţi pe clopot!" Şi acolo era scris: „Ctitoria Regelui Carol". Şi atunci ei s-au înmuiat, s-au răzgândit, să nu mai bombardeze mănăstirea.... că ei, pe unde se retrăgeau, distrugeau totul.
Când au venit ruşii, au ajuns în poarta mănăstirii, imediat după retragerea nemţi­lor. A venit un ofiţer, calare pe-un cal, mare.
Când a ajuns în poarta mănăstirii, lângă clo­potniţă sunt firidele astea de la drumul străjii, şi acolo era pus în stânga un steag tricolor, iar în dreapta ... unul cu zvastică. Şi a intrat în mănăstire, l-a somat pe părintele Damaschin, l-a pus cu faţa la perete, să-l împuşte, că „Voi sunteţi cu nemţii!" Părintele însă ştia bine ruseşte. Şi spune: „M-aţi condamnat? M-aţi judecat? N-am nicio judecată! Pentru ce?" „Uite, asta este judecata! Steagul ci zvas­tică!" Şi atunci, el a spus: „Da, dar înainte de moarte, orice condamnat are dreptul să spună un cuvânt. Eu nu ştiu să vă spun prea multe. Dar vreau să vă arăt ceva. Şi după aceea, să mă împuşcaţi." Ofiţerul l-a lăsat să vadă ce face, dar era cu mitraliera îndreptată spre el. Părintele Damaschin s-a dus pe dru­mul de strajă şi a coborât steagul cu zvastică, l-a scos de pe băţ, l-a prins de la jumătate şi l-a rupt drept în două. Şi cum era părintele Damaschin, desculţ în bocanci (era cu nişte bocanci aşa, rupţi, dar cu picioarele goale, fără şosete) a scos piciorul drept din bocanc şi l-a înfăşurat în bucata de steag cu zvastica, şi s-a încălţat înapoi. Şi spune: „Asta mi-a fost dorinţa mea, să calc pe zvastică, aşa că acum poţi să mă împuşti liniştit." Când a văzut ofiţerul gestul ăsta, a luat cealaltă ju­mătate, a scos el cizma lui, şi a înfăşurat-o pe piciorul stâng, şi şi-a tras cizma înapoi în picior. Pentru el era un act de biruinţă, de bucurie, să prindă el steagul nemţilor... Şi l-a îmbrăţişat pe părinte, l-a strâns în braţe şi a uitat că trebuia să-l împuşte.
Apoi părintele l-a luat prin mănăstire, să-i arate ce-i pe acolo. Căutau băutură, căutau vin, nu era nimica, că ei au fost să­raci. Erau câţiva cartofi, care mai erau prin beci, pe care părintele îi cocea şi îi dădea de mâncare la nişte prizonieri evrei. Au adunat nemţii, în retragere, toţi evreii ce-au fost în Rădăuţi, şi-au mai prins nişte evrei de prin Siret, şi i-au adus la mănăstire şi acuma vo­iau să-i deporteze ori să-i omoare, planul lor nu-l ştia nimeni prea bine. Şi părintele ce făcea? Cu o baionetă găsită, rămasă de la nemţi, a făcut o gaură în uşa de la beci, cât să bagi mâna. Şi pe gaura aia băga şi câte-o sticlă cu apă şi le dădea, şi câte un cartof copt la fiecare. Şi i-a hrănit până au plecat nemţii, care nu i-au luat cu ei.
Acuma, ruşii i-au spus părintelui Da­maschin: „Voi aţi fost cu nemţii, eu n-am încredere că pe-aici n-au să fie unii rămaşi să tragă. S-ar putea să fie şi aici, în mănăsti­re, în clopotniţă careva!" Părintele zice: „Nu este! Dacă trei zile o să auziţi împuşcătură, să mă împuşcaţi pe mine!" Şi le-a arătat şi moş Costan: „Uite, acolo e casa mea! Să tragi cu tunul în casa mea, dacă ai să auzi o împuşcătură aici, în zonă!" Şi aşa a scăpat mănăstirea Putna şi de nemţi, şi de ruşi, cu tot cu evreii din ea, cu înţelepciunea părin­telui Damaschin.

Revista LUMEA MONAHILOR nr.30-decembrie 2010

joi, 22 iulie 2010

Dumnezeu respectă libertatea omului

Propun să începem cu o realitate pe care nimeni nu a reuşit să o nege în întregime, dar pe care mulţi au izbutit să o afirme cu toată puterea: Iisus Hristos există! Ne place sau nu, suntem conştienţi sau ba, simţim acest uriaş adevăr sau nu, Iisus Hristos este viu. Este vorba de Acea Persoană care a trăit cu 2000 de ani în urmă şi Care încă mai trăieşte. Este Cel ce a trecut printr-un mormânt, lăsându-Şi acolo doar veşmintele. A înviat fără să fie văzut de nici un om, cerând totuşi oamenilor să accepte Învierea Lui. A înviat discret, fără trâmbiţe şi surle, fără a-l brusca în vreun fel pe om. Ce făcea omul în momentul Învierii lui Hristos? Dormea!

De aceea Hristos înviază în linişte. A respectat somnul omului şi nu a cutremurat pământul, aşa cum ar fi făcut un zeu al Olimpului. Şi-a lepădat veşmintele în linişte, le-a aşezat la capătul mormântului şi chiar le-a împăturit, vrând cumva să facă totul cu grijă şi frumos. Nu S-a grăbit şi nu a lăsat nimic neîmplinit. De câtă discreţie aveau nevoie Hristos Domnul şi nenumăraţii Lui îngeri pentru a împlini Taina Învierii fără ca omul să bănuiască ce se întâmplă, acolo, la marginea Ierusalimului?

Dar de ce atâta discreţie? Hristos a făcut nenumărate minuni în faţa oamenilor, iar tocmai Învierea Lui o învăluie într-o tăcere absolută? Pur şi simplu dispare. Lasă umanităţii veşmintele şi un mormânt gol. De ce s-au petrecut lucrurile astfel?

Aici am ajuns la un al doilea adevăr esenţial: omul este liber. Absolut liber! Atât de liber, încât nu doar că îşi poate răstigni Mântuitorul, dar îi este îngăduit chiar să şi doarmă atunci când Cel răstignit înviază. După ce s-a culcat, cu o conştiinţă mult prea liniştită, ştiindu-şi Hristosul mort, omul se trezeşte în faţa unui mormânt gol. Aici intervine drama fiecărui om în parte: unde este Iisus Hristos?

Că a existat, suntem siguri. Până şi ateii recunosc existenţa istorică a lui Iisus Hristos. Că a murit, iarăşi suntem siguri, căci Om a fost şi El. Dar Învierea? Cum vom împăca toate aceste realităţi? Hristos există, iar omul este liber. Hristos înviază în anonimat, iar omul rămâne cu mormântul gol, cumva obligat să aleagă între a crede sau nu în Înviere. De ce nu a înviat Domnul ziua, în amiaza mare? De ce nu a fost să fie măcar un om de faţă?

Răspunsul este unul singur: libertatea omului. Omul care ar fi fost de faţă la Înviere, ar fi fost obligat să creadă! Conştiinţa lui ar fi fost bruscată. În fapt, nu ar mai fi fost liber! Credinţa lui ar fi fost aceea a unui sclav. Obligat să accepte. Obligat să creadă. Obligat să vadă. Obligat să nu se îndoiască. Şi ce rost ar mai avea Învierea, dacă creştinismul ar fi un fel de sclavagism spiritual? Ce ar mai fi atunci Hristos, decât stăpânul absolut al unor fiinţe neputincioase şi docile?

Cum poate împăca omul dorul de libertate pe care îl poartă în fiinţa sa cu taina mormântului golit de Hristos? Îmi permit să cred că este posibil un singur răspuns: prin Sfânta Liturghie. Numai aici se împacă libertatea omului cu Învierea lui Hristos. De fapt, numai prin Liturghie omul poate afla ce s-a întâmplat în noaptea Învierii, de acum peste 2000 de ani. Aici se va simţi liber. Aici va putea să creadă. Aici va dobândi o siguranţă pe care altfel nu o va putea nicicum dobândi în largul întregii lumi.

Hristos nu a lipsit niciodată de la Liturghia Sa. Din mormânt a trecut direct în Biserică. Păstrând aceeaşi discreţie absolută. Nevăzut decât de îngerii Săi. Pe cât de gol apărea mormântul, pe atât de plină este Biserica. Doar că ochii noştri trupeşti nu pot vedea nimic! Mulţi se grăbesc să afirme că, la fel cum mormântul era gol, tot la fel Biserica este goală. Pentru a-şi da seama de falsitatea acestei idei, aceştia ar trebui să înveţe cum se pot deschide ochii duhovniceşti pentru a intui faptul că suntem înconjuraţi de multe taine. Ei ar trebui să înţeleagă că, doar într-un singur loc omul se poate întâlni cu Dumnezeu-Omul, chiar şi în zilele noastre. Doar în Biserică creştinul se poate împărtăşi în mod real cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Omul ar vrea să-L vadă într-un chip banal pe Cel care nu poate fi văzut decât în chip duhovnicesc.

Hristos „Se ascunde” îndărătul Sfintei Liturghii, tocmai pentru a respecta uriaşa libertate a omului. Pentru a nu-l brusca. Pentru a nu intra cu forţa în viaţa lui. Chiar şi pentru a-l putea iubi aşa cum se cuvine!

Cumpăna cea mare a libertăţii omului rămâne Sfânta Liturghie! Hristos există! Liturghia este slujba la care Hristos este prezent printr-un tainic „aici şi acum”. Doar că, înainte de a intra în Biserica Lui, se prea cuvine să trecem prin mormântul Lui. Adică se cade să murim puţin. Nu de tot! Puţină moarte a trupului prin post. Puţină moarte a raţiunii printr-o gândire ceva mai simplă şi mai copilăroasă. Puţină moarte a inimii, care se prea poate să fi adunat păcate de tot felul, prin Spovedanie. Şi cum vom învia, dacă nu vom fi murit mai înainte câtuşi de puţin?

În spatele oricăror cuvinte stă singurul adevăr veşnic: Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, există! Cel ce a înviat din morţi ne este Domn şi Dumnezeu. Iar Sfânta Liturghie este timpul şi locul de întâlnire cu El, dar şi cu aproapele nostru. Liturghia este Cruce, este mormânt, dar mai este şi Înviere. Şi, nu în ultimul rând, Hristos este Domnul tuturor. Chiar şi al tinerilor care rătăcesc poate chiar o viaţă întreagă, pe lângă biserici, neputând sau neştiind să intre, pentru a fi vii. Pentru a fi veşnici! Acolo unde şi atunci când omul spune NU, Dumnezeu, pentru Iubirea Lui şi pentru a respecta libertatea omului, Se dă la o parte, Se ascunde, Se smereşte, rabdă şi iartă cu o infinită milă pe omul ce şi-a înlocuit Dumnezeul cel adevărat cu fantasme de tot felul, acceptând orice, mai puţin pe El. Pe Domnul şi Dumnezeul lui! Doar că veni-va clipa în care omul singur nu se va mai ierta pe sine însuşi! Şi, mai ales, nu-şi va ierta fuga de Liturghie în numele unei false libertăţi.

Monah Paulin Ilucă

Revista"CUVINTE CĂTRE TINERI"-Mănăstirea Putna 2010

Revistele Mănăstirii Putna le puteţi citi aici


marți, 20 iulie 2010

Sfântul Ilie şi închinătorii la idoli de astăzi


În zilele Sfântului Ilie, acesta era la un moment dat, singurul prooroc care a rămas în legea Domnului (III Regi 18, 22). Poate tocmai din această cauză, atât de slăvit a fost Ilie, încât a fost înălţat la cer în car de foc. Curajul şi îndrăzneala lui Ilie pentru Dumnezeu aveau să fie alese pentru a mustra culmea şi sfârşitul rătăcirii de pe pământ: duhul lui Antihrist.
Astăzi, când vedem seceta lovind pământul, ne aducem aminte de aceste vremuri ale Sfântului Ilie şi încercăm să căutăm dacă nu cumva ne aflăm şi noi în rândul închinătorilor la idoli.
Care sunt închinările aduse diavolului în ziua de astăzi? Să încercăm o enumerare începând cu cele mai frecvente şi terminând cu cele mai subtile:
Alcoolul. În cantitate mică poate fi medicament, însă extremele sunt ale diavolului. O extremă: fără nici un strop de alcool - aparţine ereticilor care, în războiul lor contra dreptei credinţe, vor să se folosească de propaganda antialcoolică, împotriva aşa-zişilor ortodocşi, căzuţi în patima alcoolului şi care, de fapt, sunt închinători la idoli, adică la diavol. Ereticii sunt orbi care uită că şi Iisus Hristos Mântuitorul şi Apostolii au băut vin şi l-au binecuvântat. Ei se rătăcesc necunoscând scripturile, care spun că: „vinul veseleşte inima omului" (psalmii 10 3,16). Cealaltă extremă, excesul de alcool, a fost pentru omenire „o ciumă" care a distrus o mare parte din oameni. Multă suferinţă a adus în lume excesul de alcool pentru că, după ce omul se îmbată, îşi pierde minţile şi poate face toate relele. Au fost vremuri când, în Rusia, starea de ebrietate constituia infracţiune şi era pedepsită. O luptă împotriva răului este binevenită, numai că astăzi, păcate foarte grave sunt tolerate sau, pur şi simplu, nu mai sunt considerate păcate. Prostituţia, avorturile, adulterul, homosexualitatea şi celelalte orgii erau pedepsite de lege cândva. Încet, însă, la nivelul legislativ se instalează răul care a da mână liberă la toate drăcoveniile, iar dacă răul stăpâneşte. Înseamnă că ne închinăm diavolului. Când stăpânirea lui va cuprinde toată lumea, atunci este timpul lui Antihrist.
Tutunul. Diavolul, care scoate foc pe gură, şi-a găsit pe cei care vor să-l urmeze în teribilism. Ca să fie mai convingător, a îmbinat teribilismul cu senzaţia care te robeşte şi te face dependent. Mulţi încearcă să-l lase, dar după legarea de diavol trebuie o luptă pe măsură, pe care mulţi o abandonează. Acolo unde diavolul a câştigat teren, tutunul a intrat şi în Biserică, ceea ce i-a făcut pe unii să se odihnească în patima fumatului, pe eretici să atace Biserica mai tare şi pe ortodocşi să-i pună pe gânduri. Ceea ce s-a întâmplat cu Grecia, după intrarea în U.E., ar trebui să-i determine să-şi schimbe părerea pe cei ce susţin astăzi, în România, că dacă ne trăim credinţa, am putea schimba Europa. Fals: iată. grecii sunt renumiţi pentru zelul lor tradiţionalist, lor li se datorează, în mare parte, menţinerea Locurilor Sfinte din Israel, dar de când au intrat în U.E., modul de viaţă occidental i-a înghiţit. Cu atât mai mult îi va înghiţi pe românii care confundă laşitatea cu bunătatea, îşi văd de treburile lor şi votează cu aghiuţă, care le promite visuri nemaiauzite: le promite că vor trăi bine în iadul pe care tocmai îl instalează pe pământ. Alcoolul şi tutunul sunt droguri uşoare. Despre răul produs de către alte droguri, mai tari, ştie toată lumea. Din păcate, sunt ţări care au legalizat şi consumul de droguri tari, cu motivaţia că, văzând oamenii dezastrul consumurilor de droguri, nu vor mai dori să le consume şi că o astfel de gândire va da rezultate mai bune decât lupta cu drogurile. Foarte rău gândit, pentru că aşa de uşor devin oamenii dependenţi de droguri şi aşa de mulţi au devenit dependenţi fără să vrea, încât liberalizarea drogurilor va duce la demonizarea lumii. Atât drogurile, cât şi tutunul, au apărut din insuflare diavolească. Consumul de tutun era prezent în ritualurile popoarelor care aduceau jertfa diavolului şi practicau fel de fel de vrăjitorii.
Televizorul. Sfântul Amfilohie de la Poceaev a trăit în zilele noastre şi a făcut parte dintre ultimii Părinţi cu un har deosebit: tămăduia mulţime de oameni şi ducea o viaţă de sfânt. Acest om bineplăcut lui Dumnezeu spunea că emisiunile realizate la televiziune, golesc sufletul şi-l răpesc din calea mântuirii. După urmărirea unor astfel de emisiuni, omul nu mai vrea să se roage, iar de se va sili la rugăciune, atunci rugăciunea lui va fi, pur şi simplu, o rugăciune a buzelor, iar inima va fi departe de Dumnezeu. O astfel de rugăciune, după părerea părintelui, este spre osândă. În ultimul timp, vrăjitorii („tămăduitori prin bioenergii”) lucrează cu stăruinţă asupra desăvârşirii sistemului de manipulare a oamenilor prin televizor, radio, prin aparatură electronică, ştiind că astfel, oamenii vor împlini foarte uşor voia celui rău.
Un alt sfânt a proorocit, cu mulţi ani în urmă. că diavolul va intra în casele oamenilor printr-o cutie şi îşi va scoate coarnele pe acoperiş.
Într-o carte apărută la editura Evanghelismos, numită „Efectele televiziunii asupra creierului uman", se face o demonstraţie, pe parcursul a 500 de pagini, despre efectele dezastruoase ale televiziunii asupra omului. Autorii spun că sunt conştienţi că nimeni nu va scoate televizorul din casă în urma citirii cărţii, dar trebuie ca lumea să ştie adevărul.
Sunt şi alte cărţi care vorbesc despre efectele televizorului şi în care se arată că astfel se schimbă buna-credinţă şi răul ia cu asalt lumea. Ce înseamnă televizorul? Dependenţă, hipnoză, manipulare, desfrâu, destrăbălare, lene, aroganţă, idolatrie. Prin televizor primim comenzi, fără ca noi să ne dăm seama. Apoi, oamenii care cresc în faţa televizorului se dezvoltă diferit şi sunt dificili din toate punctele de vedere. Dacă dezvoltarea celor care sunt deja maturi a mai prins ceva din viaţa sănătoasă de altădată, din viaţa de la ţară, cu efortul ei benefic şi curat, copiii de astăzi sunt în pericol de a fi educaţi de cutia demonică nelipsită din orice casă. Bineînţeles că vor căuta să facă ceea ce văd, iar ceea ce văd este o lume fără Dumnezeu. Se spune în cartea mai sus amintită, că creierul copiilor care privesc mult la televizor se dezvoltă diferit. El se obişnuieşte cu o percepţie a informaţiilor la care nu trebuie să facă nici un efort intelectual. Astfel, creierul va fi mult mai slab şi nu va mai fi capabil să funcţioneze, la randamentul dorit, când este vorba să citească, să fie atent, să înţeleagă.
Vorbeam de lumea fără de Dumnezeu ce se propovăduieşte prin intermediul televiziunii. Emisiunile despre credinţă sunt un strop într-o mare de necuraţii. Ele nu sunt urmărite nici de tineri, nici de copii şi sunt difuzate la o oră de slabă audienţă sau când oamenii ar trebui să fie la biserică. Mulţi justifică lipsa de la biserică spunând că urmăresc slujbele la radio sau la televizor, însă este o prostie. Pe Hristos nu trebuie „să-L urmărim", ci trebuie să I ne închinăm cu umilinţă. Dar aghiuţă, pentru a-şi face cât mai credibilă oferta, face filme despre Hristos. Aici am ajuns: să-l ascultăm pe diavol cum ni-l prezintă pe Hristos. La început ni-l prezintă aşa cum ştim noi; după ce ne câştigă, ne mai arată unele producţii curioase. Şi în unele şi în altele, actori cu viaţă depravată ne arată cum arăta Hristos sau Maica Domnului, feţele lor pline de întinăciuni vor să ne arate chipul dumnezeirii. „Filmele hulitoare le prezintă ca să-şi bată joc de Hristos - spunea Sfântul Paisie Aghioritul. O fac ca să spună: „Acesta a fost Hristos. Acum va veni Mesia” şi apoi îl prezintă pe «Mesia» al lor. Într-acolo merg”.
Viaţa sănătoasă de la ţară este părăsită, iar viaţa la oraş nu ar avea nici un farmec pentru omul închis între pereţi, dacă nu ar avea o cutie care să-i satisfacă plăcerile vizuale prin care, bineînţeles, se antrenează şi celelalte.
Televizorul este piaţa de desfacere a idolilor. Oameni frumoşi şi mari ne prezintă o fericire mincinoasă, pe când adevărul este că viaţa fiecăruia dintre ei este o dramă plină de desfrâu, droguri şi deznădejde, cu toţi banii şi cu toată frumuseţea lor.
Sfântul Ioan Iacov Hozevitul, care îşi are sfintele moaşte întregi în Ţara Sfântă Israel, a prins doar radioul şi l-a criticat în versurile sale, însă radioul nu înseamnă nimic pe lângă televiziune.
Atunci când omul ia locul lui Dumnezeu, devine un idol care ascultă de voia sa şi de insuflările mincinoase pe care le primeşte. Omul a fost insuflat în multe invenţii pentru a-şi uşura viaţa, atunci când viaţa lui a devenit un calvar, după căderea din rai. De ce a căzut din rai? A primit insuflarea mincinoasă, care, printre altele, îi spunea: „vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă”. Eva a fost primul savant şi a descoperit păcatul. Apoi, după cădere, aceeaşi insuflare încearcă să câştige încrederea primilor oameni prin unele înlesniri menite să le uşureze canonul vieţii. Apar uneltele, dar apar şi armele. Câteva mii de ani ştiinţa a înaintat cu pas de melc pentru ca doar în câţiva ani, în secolul XX, să cunoască o dezvoltare fără precedent. A înflorit mlădiţa ştiinţei şi iată că au început să apară şi roadele. Cum ştim dacă ştiinţa este bună sau rea? Pomul se cunoaşte după roadele sale, iar caracterul predominant al consecinţelor dezvoltării ştiinţei este unul destructibil. Chiar lucrurile care par bune, care instalează modernismul şi comoditatea, sunt o mare pagubă pentru omul care se află pe pământ un timp scurt, cu scopul de a se pocăi. Despre arme nu mai vorbim, la fel despre industria poluantă. Totul duce la distrugerea vieţii pe pământ. Dacă n-ar fi înflorit ştiinţa, omenirea mergea înainte ca şi până acum, însă această schimbare la 180 de grade a evoluţiei lucrurilor pe pământ ne introduce în apocalipsa ultimilor ani ai Pământului. Industrializarea a dus la încălzirea climei Pământului. Vedem cu ochii noştri cum clima s-a schimbat, iar fenomenele fatale au început să se manifeste. Dezvoltarea ştiinţei face ca mulţi să nege existenţa lui Dumnezeu. Viteza nu a adus o îmbunătăţire a vieţii, ci a adus stresul. Apoi, cu o viteză uimitoare, răul se răspândeşte prin noile tehnologii. Gândirea raţional-ştiinţifică înlătură credinţa, tolerează şi chiar încurajează patimile păcătoase. Aşa-zişii „binefăcători ai omenirii" ocupă lumea, cu scopul de a o proteja. Cât de mult au fost protejaţi irakienii, am văzut cu toţii. S-a văzut că protejarea oamenilor nu înseamnă nimic pentru cei puternici, ci ei îşi protejează interesele. Apoi, invocând drepturile omului, spun: de ce trebuie să fie religia obligatorie în şcoală? Adică copilul este obligat să înveţe teoria evoluţionistă, teoria materialistă, dar adevărata teorie - cea care arată că Dumnezeu a creat lumea, că suntem aici pe acest pământ în trecere şi că scopul vieţii este să ne întoarcem la Dumnezeu, de la care am căzut - adevăratul sens al vieţii şi credinţa sănătoasă nu trebuie s-o înveţe.
Se spune, într-o povestioară, că un om a văzut un cocor rănit. L-a luat şi l-a îngrijit până s-a tămăduit, şi apoi i-a dat drumul. În semn de recunoştinţă, cocorul i-a adus un dar foarte preţios. Un bogat a văzut întâmplarea şi a râvnit şi el la un aşa dar. Însă nu ştia cum să facă, pentru că cocorul era sănătos. Aşa că a luat un par şi a lovit cocorul, apoi l-a luat ca să-l tămăduiască. Ştiinţa este acel bogat care a lovit lumea aceasta, iar acum ..chipurile" o îngrijeşte. Toate bolile au venit după căderea omului, iar căderea omului a venit după mâncarea din rodul despre care se credea că dă ştiinţă. Ştiinţa rodului mâncat a fost amară, iar culmea evenimentelor pe care le vedem astăzi în lume sunt din acelaşi rod amar.
Sfântul Paisie Aghioritul spunea că „animalele fac mai puţin rău decât omul, pentru că nu au minte" şi că „de la cărturari va veni căderea".
În lumea credinţei, primirea insuflărilor mincinoase a dus la erezii. Şi aceasta tot o închinare la idoli este şi încă una dintre cele mai grele. Duhul rău este foarte viclean şi bineînţeles, nicidecum nu arată a avea vreo intenţie rea.
Se vorbeşte astăzi despre explicarea ştiinţifică a unor lucruri teologice şi de o colaborare între teologi şi oamenii de ştiinţă. Spun ei că omului de astăzi nu-i poţi spune că fecioria este bună pentru că aşa ne-au învăţat Sfinţii Părinţi, ci trebuie să-l lămureşti pe om cu argumente ştiinţifice. Ceea ce spun Sfinţii Părinţi nu mai înseamnă nimic pentru omul de astăzi, zic ei. Este o teorie falsă pentru că, dacă exemplul lui Hristos, al Maicii Domnului, al apostolilor nu înseamnă nimic pentru ei, atunci n-au decât să înţeleagă ştiinţific gradul de confort din cazanul cu smoală.
Consecinţele introducerii raţionalismului în religie le vedem la catolici. Ele sunt cădere, erezie, ateism.
Tot un duh viclean este şi aşa-zisa îmbunătăţire sau corectare a Cărţilor Sfinte. Bine este să citim cărţile canonice rânduite de Sfinţii Părinţi şi să ne ferim de blasfemiile care apar. Bine este să lăsăm Sfânta Scriptură aşa cum au tradus-o cei care au trăit mai demult un duh mai sănătos. Diavolul ne dă la început lucruri care par bune, iar când ne câştigă încrederea, vin rătăcirile. Aşa a făcut cu filmele despre Iisus, aşa a făcut în general cu televiziunea şi ştiinţa, aşa va face şi cu aşa-zisele noi descoperiri despre Sfânta Scriptură. De aceea, Sfântul Iustin Popovici, din Serbia, nu este de acord cu convocarea unui nou sinod mondial. Dacă nu mai trăim harul, hotărârile de acolo vor fi lumeşti şi foarte dăunătoare.
Duh viclean este rugăciunea comună şi gândirea ecumenistă. Acolo, oameni care nu sunt capabili să-şi iubească aproapele, vorbesc despre dragostea faţă de cei de alte credinţe. Ei contrazic învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi însăşi pilda Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mântuitorul a mustrat aspru minciuna şi făţărnicia, nicicum nu a căutat să se unească cu ele. Ereticii trebuie să se lepede de hulele care le aduc adevărului; nimic altceva nu-i ajută. Toţi să fie una, dar în adevăr nu în minciună. Altfel, ortodocşii care i-au parte la aceste manifestări vor fi una cu ereticii.
Duh viclean este unirea naţiunilor. Cum va fi aceasta, într-o vreme când nu ne mai înţelegem om cu om? Va fi o destabilizare totală, în care noua dictatură, foarte „binefăcătoare", va face pe jandarmul.
Spuneam că răul a lovit lumea, iar acum se arată că se îngrijeşte de ea. Apar boli grele la animale, pentru a se da prilej la un control strict şi la interdicţii atât la animale, cât şi la toate produsele. Apare codul barat, care deţine informaţii despre lucrul respectiv: periuţă de dinţi, carte, animal şi mai apoi, omul. Când oamenii vor avea cod barat, atunci are loc recensământul lor. Specialiştii ne spun că cele trei liniuţe mai lungi din codul barat, de la început, mijloc şi sfârşit, reprezintă fiecare câte un 6, iar Sfântul Paisie Aghioritul ne spune că cine va primi buletinul cu codul barat este ca şi cum s-ar închina diavolului, căci semnează pentru el. Adică semnează pentru antihrist, ale cărui însemne sunt acele trei linii mai lungi care formează numărul 666. Codul barat deţine foarte multe informaţii despre persoana respectivă, acesta fiind, de fapt. un recensământ foarte drastic şi un început al împlinirii proorociei Sfântului Lavrentie al Cernigovului (vezi la Deşertăciunea Lumii II pag 154).
Următoarea fază este atunci când se va încrusta codul barat pe mână sau pe frunte (probabil cu laser şi va fi nevăzut sau abia perceptibil, ca să poată fi citit cu scanerul) sau se vor implanta microcipuri. Nu vor mai fi bani lichizi şi cine nu va avea aceste implantări diavoleşti, adică însemnele fiarei, nu va putea cumpăra sau vinde (Apocalipsa 13, 16-17). Ca să nu primească însemnele şi să poată trăi, oamenii vor trebui să aibă pe lângă casă câteva animale. Însă, oricum va fi prigoană, iar ideea nu este să supravieţuim, ci să ne mântuim sufletele.
Oamenii sunt astăzi aşa de împătimiţi, încât închinarea la idoli (patimi) atinge culmea. De aceea, curând vor veni vremuri grele, în care fiecare om poate să se răscumpere, căci primind mucenicia în vreme de încercare, ne vom câştiga sufletele.
Toţi slujitorii Domnului care vor primi minciuna în aceste vremuri vor deveni închinători la diavol, iar biserica va rămâne în cei care vor păstra adevărul scripturistic şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, chiar dacă ar rămâne numai doi sau trei.

Ieromonah IOAN BULIGA-"DEŞERTĂCIUNILE LUMII"

duminică, 18 iulie 2010

Înmulţirea pâinilor


Acum Domnul va înnoi minunea pe care a făcut-o altă dat cu israelitenii cei din pustie, prin Moise. Va putea Dumnezeu să gătească masă în pustie?- ziceau atunci evreii, chinuiţi de foame. Şi Dumnezeu s-a arătat cu adevărat şi le-a pregătit masă. "Să mergem să cumpărăm de două sute de dinari pâine, ca să le dăm să mănânce", ziceau acum ucenicii îngrijoraţi. Dar Domnul le va da pâine, fără ca ei să facă vreo cheltuială, căci nu aveau bani. De aceea Domnul porunceşte: "Aduceţi pâinile la mine" (v. 18). Daţi-Mi în mâinile Mele acele cinci pâini. Ele vor fi de ajuns. Fără îndoială Domnul putea să facă minunea, fără să ia pâinile în mâini. Dar a vrut să ne arate că numai atunci hrana ne face o adevărată bucurie şi este binecuvântată de Domnul, când punem în mâinile Sale toate ale noastre, când îl punem pe El chivernisitor al averii noastre, ca s-o chivernisească El după sfântă voia Sa. Şi atunci vom primi cele de trebuinţă din mâinile Domnului şi vor fi mult mai dulci şi mai plăcute. Da! Nefericirea celor mai mulţi oameni nu provine din lipsă, căci cei mai mulţi au cele materiale, ci din lipsă de tihnă, mulţumire, pace. Şi aceasta se întâmplă pentru că oamenii nu se pricep să-L facă pe Hristos administrator al averii lor şi chivernisitor al vieţii lor. Ei cred că materia cea nesimţitoare îi face fericiţi. Dacă ei vor da averea lor lui Hristos, dacă ar da fraţilor Lui mai mici, adică săracilor şi celor strâmtarăţi, prin milostenie şi dragoste, atunci ei ar primi înapoi înmulţite averile lor, iar pe deasupra ar câştiga bucurie şi fericire.
Mai rămâne de a da poporului mâncare, prin minune. Domnul "a poruncit să se aşeze poporul pe iarbă". A poruncit să se aşeze în grupuri de cincizeci sau o sută de persoane, după cum notează ceilalţi evanghelişti. Domnul n-a aşternut covoare pe jos, nici n-a adus fotolii. Totuşi El aşternuse mai dinainte locul cu nişte covoare pe care numai El putea să le ţese, cu covoare de iarbă verde, frumoase şi sănătoase. Această simplitate, împreunată cu îndestularea care va urma, a produs multă bucurie. După aceea Domnul: "luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, ridicându-şi ochii la cer, le-a binecuvântat". Moment crucial. Domnul ia în mijlocul acelei mulţimi locul tatălui într-o familie; un tată înconjurat de copiii săi. Şi-a înălţat ochii la cer, ca să mulţumească Părintelui ceresc, învăţându-ne şi pe noi, spune Sf. Ioan Gură de Aur, "să nu ne apucăm de mâncare până nu mulţumim Aceluia care ne-a dat această mâncare". Căci hrana zilnică o primim din mâinile lui Dumnezeu şi se cuvine să-I mulţumim neapărat pentru aceasta. Dar omul, din nefericire, este atât de obişnuit cu binefacerile lui Dumnezeu, încât crede că Dumnezeu este îndatorat să-i facă mereu bine, fără ca el să se simtă dator să-I mulţumească lui Dumnezeu, cât de cât. Şi acest fenomen este foarte obişnuit; mulţi creştini, atât în casele lor, cât şi între străini, se aşează la masă fără să facă acel semn care îi deosebeşte de animale, adică nu spun câteva cuvinte de rugăciune, nu fac semnul sfintei cruci, nu-I mulţumesc lui Dumnezeu. Nebunule! Dacă vreun alt om îţi dă vreun fleac, te simţi dator să-i mulţumeşti. Dar nu te gândeşti să-I zici mulţumesc lui Dumnezeu, care te hrăneşte! Nerecunoscătorule! Tu crezi că mâncarea pe care te grăbeşti s-o înfuleci este rezultatul muncii tale, a banilor tăi, nu un dar al lui Dumnezeu; dar dacă Dumnezeu nu ţi-ar da sănătate, ce te-ai face cu banii tăi şi cu mâncarea ta, oricât de îmbelşugate ar fi? Dacă Dumnezeu ţi-ar lua mijloacele de câştig, cum ţi-ai agonisi mâncarea? Şi totuşi, eşti atât de orbit de egoism, încât, nu numai că nu mulţumeşti tu lui Dumnezeu pentru mâncarea pe care ţi-o dă, ci ironizezi pe comesenii tăi, care îndrăznesc să-şi facă cruce înainte de mâncare. Ce nebunie! Dar cuvintele acestea ale lui Dumnezeu arată cât este de sfântă datoria de a mulţumi: „Orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat dacă se ia cu mulţumire" (I Tim. 4,4). Prin urmare, adevăraţii creştini trebuie să fie nepăsători faţă de nebunia şi uşurătatea lumii, care îndrăzneşte să ironizeze asemenea datorii sfinte, recomandate de Însuşi Dumnezeu, semne de bună cuviinţă şi de cinste, dacă le împlinim.
Aşadar, Domnul a binecuvântat pâinile şi peştii. Dar binecuvântarea aceasta a împlinit marea minune, care a urmat. Creatorul a dat atunci celor cinci pâini şi celor doi peşti însuşirea extraordinară şi supranaturală de a se înmulţi, aşa încât să se sature din ele mii de oameni. Pâinile s-au făcut pe măsura a două mii, zicem, de pâini de mărimea celor cinci, care erau la început, peştii au ajuns la o cantitate de mai multe sute de kilograme. Deoarece Domnul, prin binecuvântarea dată, a îndeplinit minunea: El a îndestulat până la saturaţie nevoile poporului. De aceea şi zice Evanghelistul: "Şi frângându-le, le-a dat ucenicilor, şi ucenicii poporului" (v. 19). Această acţiune a Mântuitorului, când a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor şi prin aceştia poporului, este vrednică de mare luare aminte. Domnul n-a făcut acest lucru, numai pentru ca ucenicii să-L ajute la împărţit pâinile, ci şi ca să-i cinstească pe ucenici. A vrut să-i prezinte pe ucenici poporului, ca pe nişte colaboratori ai Săi la acest lucru minunat. În acest fel a arăt Domnul care va fi în viitor activitatea ucenicilor. A arătat cum va împărţită lumii hrana spirituală, până la sfârşitul veacurilor. De la Hristos, care este izvorul plin şi nesecat, prin mijlocirea ucenicilor, a apostolilor, a slujitorilor Bisericii, hrana va fi împărţită lumii întregi. Nimeni nu poate să împărţească altora harul sfinţitor Tainelor, dacă el n-a primit în prealabil acest har de la Hristos. Harul nu este împărtăşit nimănuia, decât numai prin slujitori Bisericii, urmaşii apostolilor. Pe aceştia i-a pus Domnul peste robii Săi: "ca să le dea lor hrana de vreme" (adică cuvântul lui Dumnezeu şi pâinea vieţii, Sfânta Împărtăşanie, Matei 24,45). „Ei sunt iconomii tainelor lui Dumnezeu" (I Cor. 4,1). Iar comoara hrănii spirituale, peste care ei au fost puşi iconomi, este atât dr mare, încât este de ajuns pentru toate mulţimile de generaţi omeneşti. Şi totuşi, din nefericire, mulţi oameni nu vor să primească această hrană dumnezeiască, deşi ei, nenorociţii, sun flămânzi, însetaţi şi suferinzi. Câţi însă se apropie cu mulţumire primesc belşugul harului, bucuria, pacea, viaţa.
Vrednic de luare aminte este că înmulţirea pâinilor cea prin minune, nu s-a descoperit de la început, ci pe măsură ce se împărţeau poporului pâinile. N-a apărut de odată o pâine mare şi un peşte monstruos. Precum făina văduvei din Sarepta, care îl găzduise pe proorocul Ilie creştea pe măsură ce era întrebuinţată, aşa s-a întâmplat şi acum. Pâinile sporeau pe măsura ce erau împărţite poporului. Ele se împlineau la loc. Acest fenomen simbolizează foarte bine două însemnate adevăruri.
Pe de o parte că virtutea, cu cât o punem mai mult în lucrare, cu cât omul lucrează mai mult virtutea, în diferitele împrejurări ale vieţii sale, cu atât ea se împlineşte mai mult. Pe de altă parte, în special milostenia are această particularitate: dacă ai ceva şi dai din acel lucru, firesc ar fi să se micşoreze. Totuşi se întâmplă ca şi cu cele cinci pâini: cu cât dai, cu atât se înmulţeşte. Se înmulţeşte chiar şi materia, dar cu mult mai mult câştigul sufletesc, răsplata în ceruri, care va fi dată de Dumnezeu celor milostivi. "Cel ce seamănă cu binecuvântare, cu binecuvântare va şi culege” zice Duhul Sfânt. Adică cel ce seamănă din belşug sămânţa milosteniei, va şi culege din belşug rodul bunătăţilor cereşti. (II Cor. 9,6).
Iar urmarea minunii se arată lămurit prin cuvintele: "Şi au mâncat toţi şi s-au săturat". Din acele cinci pâini au mâncat toţi. Nu numai unii, ci toţi, fără excepţie. Şi toţi s-au săturat. Căci ceea ce satură pe om, nu este belşugul câştigat pe nedrept, ci darul binecuvântării lui Dumnezeu. Ia aminte bine cititorule, căci acest lucru priveşte rezolvarea unei probleme mari şi chinuitoare, care nelinişteşte astăzi întreaga lume. Fiecare în parte şi popoarele în totalitatea lor încearcă să-şi câştige, în orice mod, un belşug cât mai mare de mijloace materiale, cu gândul că, având belşug material, vor trăi fericiţi. Şi totuşi, Domnul, cu gura Sa, a mărturisit că: „Viaţa cuiva nu stă în prisosul bogăţiei sale" (Lc. 12, 15). Se poate constata limpede, din realitatea contemporană, că unde este belşug de mijloace agricole şi meşteşugăreşti, acolo este şi hrană mai bună şi condiţii de viaţă superioare. Şi totuşi în lume domneşte nefericire, foamete, criză. Şi astăzi, ca şi înainte, găseşti nefericire în casele îmbelşugate şi bogate, iar pacea şi bucuria „domnesc" adesea în familiile care abia au câte ceva, dar care se bucură de binecuvântarea lui Dumnezeu.
Şi nu numai că au mâncat toţi şi s-au săturat, dar "au strâns firimiturile, douăsprezece coşuri pline şi cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii" (v. 20-21). Au rămas douăsprezece coşuri de firmituri, după ce s-au săturat atâta mulţime de oameni, din care numai bărbaţii erau cinci mii şi cel puţin tot pe atâta femei şi copii. A rămas câte un coş pentru fiecare ucenic. Ei dăduseră cinci pâini şi au luat înapoi douăsprezece coşuri! Acest lucru confirmă şi adevărul că fiecare primeşte sporit de la Dumnezeu, din ceea ce dă fratelui său flămând.
Se mai arată aici dărnicia minunată a lui Dumnezeu. Atâtea mii de oameni au mâncat din belşugul de pâini şi de peşti şi au mai rămas şi firmituri. Căci prea bunul Dumnezeu, atunci când ne dă darurile Sale minunate, nu este niciodată zgârcit, nu se târguieşte. Ci întotdeauna ne dă daruri bogate şi minunate. Numai noi să fim vrednici de darurile Lui şi, în primul rând, de cele duhovniceşti. Căci cele materiale sunt trecătoare, iar belşugul lor este primejdios. Dumnezeu ne dă "cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi" (Ef. 3,20). Este foarte important să ştim că oricât de darnic este Domnul, nu-i place că noi risipim. Porunca pe care a dat-o în această împrejurare ucenicilor Săi: "Strângeţi firmiturile rămase, ca să nu se piardă nimic", poruncă pe care o redă Sf. Evanghelist Ioan, conţine învăţătura de economie. Orice ai strâns astăzi, îţi va fi mâine de folos. Orice se economiseşte de la cei avuţi, este de trebuinţă pentru cei săraci. Din nenorocire sunt mulţi creştinii care au belşug şi fac cheltuieli mari, pe când alţii flămânzesc şi sunt lipsiţi. Aceasta este lipsă de mulţumire lui Dumnezeu pentru darurile pe care ni le-a dat, dispreţ şi nesimţire. În felul acesta omul risipeşte şi cheltuieşte darurile bunătăţii lui Dumnezeu, fără să se arate mulţumitor. Şi nemulţumirea aceasta este pedepsită. Mâine vei fi lipsit de acele lucruri, pe care astăzi le iroseşti şi le cheltuieşti fără rost. Să-ţi rămână bine întipărit în minte acest lucru.
Dar când am pus accentul pe economie, atragem luarea aminte a slujitorului asupra faptului că ucenicii lui Hristos nu s-au apucat să adune firmiturile decât numai atunci când toţi mâncaseră şi se saturaseră. Acest lucru ne arată că nu trebuie să facem economie pe spinarea altuia, nu trebuie să strângem resturile şi să le punem bine, mai înainte de a se sătura şi ceilalţi. Economie facem la propriile noastre cheltuieli. Să nu facem economie cu pâinea altuia. Căci astfel de oameni economi sunt destui!
Aceasta este minunea înmulţirii pâinilor. Ea este considerată şi ca pildă, înţelegându-se că Hristos este hrana spirituală a omenirii. El este Pâinea Vieţii, care întăreşte şi hrăneşte inimile credincioşilor Săi. Oricât s-ar bucura omul de pâinea pământească, dacă nu are împreună cu bogăţia de bucate gustoase şi de bunuri materiale pe Hristos, pâinea vieţii, atunci nu-i rămâne nimic din toate bogăţiilor lui. Toate pier în mormânt. Ce le-a rămas Galileenilor, care s-au săturat prin minune, dacă ei n-au crezut în Hristos şi nu L-au urmat cu statornicie, ca să se hrănească şi ei cu pâinea vieţii? Domnul a spus lămurit către ai Săi că pâinile făcute prin minune, pe care le-au mâncat atunci, sunt o hrană trecătoare, o hrană care se mistuie. Dacă ei nu se îngrijesc de hrana care rămâne, dacă nu vor mânca pâinea vieţii, nu pot avea viaţă. Şi deoarece această pâine a vieţii este Trupul şi Sângele Domnului, de aceea a arătat El acest lucru în chip lămurit: "De nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi" Şi, ca să nu rămână nici o îndoială, a adăugat Domnul: "Eu sunt Pâinea Vieţii, pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Dacă va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci. Iar pâinea pe care o voi da Eu este Trupul Meu, pe care-l voi da pentru viaţa lumii" (In. 6,23,58). Şi în special minunea înmulţirii pâinilor este chip al Sfintei Împărtăşanii, pe care, prin mijlocirea preoţilor Săi, o dă Domnul credincioşilor. Şi hrăneşte mulţimile de adevăraţi creştini, din neam în neam, cu o nepreţuită hrană duhovnicească, precum a dat atunci, prin mijlocirea celor doisprezece ucenici, pâinea hranei trupeşti mulţimilor. Aşadar cititorule, ai înaintea ta o minune, mai mare decât aceea pe care a făcut-o Domnul în pustie, ca să hrănească trupul Galileenilor. Tu ai minunea Sfintei Cuminecături, care se împlineşte în fiecare Sfântă Liturghie, când se aude chemarea: "Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi". Apropie-te, ca să-ţi hrăneşti sufletul cu pâinea vieţii. Eşti fericit dacă ai frică de Dumnezeu, credinţă şi dragoste, ca să te apropii şi să fii părtaş la marea taină a Sfintei Cuminecături.
SERAFIM PAPACOSTAS-"MINUNILE DOMNULUI"