De la Sfântul Ioan, omul cu viaţă de înger, la Ioan din zilele noastre

Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. (Marcu 1, 2-6)

Ioan Înaintemergătorul este chipul bărbatului desăvârşit, cel ce a părăsit şi s-a lepădat de lumea aceasta dedicându-şi viaţa lui Dumnezeu. De atunci şi până astăzi mulţi au încercat să-l imite, el a fost un model pentru călugări, pentru omul creat după chipul lui Dumnezeu, ce trebuie să lupte pentru a deveni şi după asemănarea cu Dumnezeu . Aceasta este desăvârşirea: să ne luptăm pentru a ne însuşi asemănarea lui Dumnezeu. Cum ne aflăm în această luptă astăzi, vrem să vedem în continuare. Omul, cum spuneam, a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Un mare dar pe care oamenii îl nesocotesc, un dar de care oamenii în loc să se folosească se poticnesc. Oamenii umilesc acest chip al lui Dumnezeu zi de zi, ca oarecând pe drumul Golgotei. Chipul lui Dumnezeu este alegerea din lăuntrul nostru care se transpune pe faţa noastră, este alegerea din inima noastră, care se transpune în viaţa noastră. Noi umilim acest chip prin: nepăsare, desfrânare, lăcomie, mânie, aroganţă, lenevie, laşitate, iar de înrudirea cu Dumnezeu nu ştim nimic, asemănarea cu Dumnezeu este pentru noi ceva străin.

Străini suntem de acea răstignire; nu cedam niciodată.

Străini suntem de acea lepădare de mărire şi dorim cele ce ne sunt vătămătoare, care stârnesc răutatea şi invidia, care cheamă răutatea acestei lumi să ne înconjoare. Ţinem în mână un ciolan şi suntem înconjuraţi de câini, e slava deşartă a acestei lumi, e copilăria minţii de a căuta strălucirea lucrurilor stricăcioase.

Străini suntem de acea cunoaştere a lui Hristos, şi nu e loc pentru El în noi. Noi avem altele de cugetat; cugetăm la o dragoste imaginară, care n-o să se împlinească niciodată, cugetăm la omul din viaţa noastră bun şi mare, care este în realitate aşa cum a căzut, şi neputincios.

Străini suntem de dragostea de a ne pune sufletul pentru cineva pe care îl iubim, pentru că ne este frica pentru sufletul nostru, şi unde este frică nu mai este dragoste. Frica este graniţa care ne opreşte să facem ceva pentru cel iubit, nu avem curajul jertfei şi suntem mai prejos decât animalele care se bat pentru nimic, mai prejos decât vagabonzii care îşi pun viaţa în pericol pentru nimicuri. Noi însă pentru lucru cel mai de preţ din viaţa noastră - mântuirea, împreună vieţuirea cu Hristos - totdeauna dăm înapoi şi niciodată nu jertfim nimic. Ne închidem fricoşi şi cedăm unei lumi care ne ia totul şi nu ne dă nimic; ne ia nevinovăţia, curăţia, liniştea, viaţa noastră toată şi nu ne oferă nimic în schimb afară de dezamăgiri, murdărie, un interminabil şir de condamnări, dezonorare, călcare sub talpă a chipului lui Dumnezeu, desfrâu, beţie, hulă, lipsă de dragoste, nepăsare. Ne dă în schimb o viaţă sfârşită în tristeţe, fără nici o nădejde, pentru că a fost fără de Dumnezeu.

Străini suntem de a accepta Adevărul vieţii. Atât am decăzut, încât vedem căderea noastră ca pe ceva vrednic de lăudat, cădere închisă într-un întuneric, pe care nu vrem s-o recunoaştem şi, deşi este cu noi, ne comportăm ca şi cum nu ar fi, amăgindu-ne singuri, păcălindu-ne şi uitând intenţionat că am săvârşit un lucru oribil: am răstignit dragostea, am uitat să iubim curat, ne ascundem după copaci să nu ni se vadă goliciunea, să nu ni se vadă urâţenia păcatelor, dezbrăcaţi de acea curată haină în care sunt îmbrăcaţi cei ce sunt în adevăr.

Străini suntem de râvna pentru adevăr, căzuţi într-o moleşeală ce sună a pustiu; se aud doar sunete sinistre care vestesc răul ce ne aşteaptă, răul pe care noi l-am săvârşit. Ceea ce am iubit în viaţa aceasta ne va fi prietenul nostru nedespărţit în viaţa viitoare: ori răul, ori binele. Nepăsători într-o lume plină de ură în care mâncarea copiilor sunt desenele animate devenite satanice, răspânditoare de teroare; în care mâncarea copiilor este limbajul pornografic; în care mâncarea adevărată - Hristos - o mănâncă doar preoţii uitându-se la ceas. Şi timp nu mai este, şi suntem tot mai obosiţi.

Mâncarea lumii nu mai este Hristos, care mai mult decât pe drumul Golgotei este astăzi călcat în picioare; mâncarea lumii astăzi este ceva stricăcios, o confuzie, un vis deşert, un suflet murdărit, gânduri trufaşe şi multă alergare după o nălucă: năluca celor materiale, care nu vor mai fi, toate castelele cu vise care se vor risipi, şi la capătul drumului ne vom trezi cu nimic; pentru viaţa cealaltă nu am adunat nimic, Hristos a fost sub picioarele noastre şi noi ne-am bătut pentru nimic.

Dragostea dintre fraţi, dintre oameni este sub picioarele noastre, noi suntem neliniştiţi pentru a nu pierde răul din noi şi nu cedăm nicicând, ne ambiţionăm să-l ducem cu noi până la capăt. Acolo va fi plângerea, despărţirea pentru totdeauna de Cel care atât de mult ne-a iubit, Hristos, prietenul nostru, pe Care noi niciodată nu L-am preţuit. Ne vom despărţi pentru totdeauna de iubirea adevărată, care în viaţă şi-a întins mâna către noi, şi a rămas fără răspuns. Sub ochii noştri trăiesc copiii care mănâncă din rodul minţii omeneşti căzute, care nu au cunoscut viaţa adevărată, ci s-au născut în iadul pe care omul l-a creat. Rodul minţii omeneşti căzute inhibă mintea copiilor cu fascinaţia falsă a lucrurilor pământeşti, creaţii distrugătoare care-i înnebuneşte pe copii, care le închid calea spre fericire oferind în loc tulburare, neîmplinire, nervozitate, neascultare, violenţă, trufie şi transformă copiii în diavoli cu care părinţii se mândresc, căci de mici lucrează la calculator sau de mici au programe preferate la televizor. Doar puţini părinţi care au mai rămas cât de cât credincioşi adevărului conştientizează pericolul în care intră copiii lor trăind în aceste nebunii şi plâng în imposibilitatea izolării, în imposibilitatea scoaterii lor din acest vacarm.

Ioan este un copil de patru ani, când citiţi aceste rânduri, poate de cinci, sau cine ştie, dar nu contează, căci el este un exemplu dintr-o mare de copii, o mare de copii care s-a născut într-o lume nebună ce se autonumeşte a performanţei. Poate este performanţa de a se depărta tot mai mult de Dumnezeu în schimbul unei alergături după comoditate, circ şi străluciri stricăcioase. Puţinii creştini cu copii de astăzi (sunt mai mulţi, dar puţini se mai pot numi creştini) se confruntă cu o problemă fără ieşire: oricât de izolaţi ar ţine copiii de relele din jur, mai devreme sau mai târziu, copiii lor vor fi împreună cu ceilalţi copii care de mici vorbesc vulgar; oricât ar vrea, nu pot să-i dezlipească pe copii de lângă televizor şi - vrând, nevrând - ei îşi asimilează gândirea murdară care se propovăduieşte prin televizor. Astfel, ei sunt imposibil de controlat şi noul om care apare la orizont este ceva străin de omul din trecut, care avea frică şi respect pentru părinţi. Este o nouă lume, în care răutatea se manifestă încă de la copii, în care răul se va manifesta tot mai puternic, în care se vor arăta ultimii apărători ai redutei adevărului într-o luptă cu un rău pervertit în bine, un rău plin cu bune intenţii de ajutorare, de bunăstare, de aşa-zisă dreptate, într-o expunere plină de fală a realizărilor omeneşti. Despre ce fel de bărbat desăvârşit mai putem vorbi astăzi? Drăcăraia este peste tot în jurul nostru, pe toate frecvenţele, în tot aşa zisul modernism, şi gândurile omului sunt prinse de zarva exploziei noilor tehnici şi noilor cerinţe ale vieţii omului, străine cu totul de ceea ce a trăit omul până acum. Câţi mai meditează astăzi la lepădarea de lumea aceasta şi la ce fel de desăvârşire poate să ajungă omul de astăzi în contact cu această lume plină de înrâuriri demonice? Sfântul Ioan Botezătorul s-a lepădat de lumea din timpul său pentru a-şi lucra desăvârşirea şi a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Astăzi nu se mai poate vorbi despre un loc de retragere, lumescul se găseşte din plin şi în mănăstiri, dar, după cum ne spune Sfânta Scriptură, cei care vor răbda în zilele acestea chemând numele lui Dumnezeu (cf. Matei 24, 12-13), care vor trăi întristându-se de ceea ce întâmplă în jur (cf. Iezechiel 9, 4), nefăcându-se părtaşi Ia lucrarea fărădelegii (cf. Apoc. 18, 4), aceştia se vor mântui şi, ne spun Sfinţii Părinţi, mai mari se vor chema în împărăţia lui Dumnezeu decât cei ce au lucrat desăvârşirea în timpul strălucirii Sfinţilor Părinţi.

Parintele Ioan Buliga-"Deşertăciunea lumii"

Unirea Bisericilor

Unirea Bisericilor este cu neputinţă de făcut deoarece papistaşii sunt împotriva Evangheliei Iui Hristos şi a Tradiţiei patristice

(epistolă de răspuns către catolicul Morello, martie 1964)

Dragă domnule Morello,

Am primit epistola voastră şi am citit-o cu atenţie. Ne scrieţi să nu împiedicăm unirea cu cel ce şade pe tronul lui Petru, Papa Paul al Vl-lea, fiindcă vom regreta veşnic. Vă răspundem că nu este adevărat. Noi vrem unirea şi ne rugăm încontinuu „pentru unirea celor de pretutindeni". De fapt voi, papistaşii, sunteţi cei care o împiedicaţi. Şi dacă nu vă căiţi acum, în viaţa aceasta trecătoare, vă veţi căi în iad, unde însă „nu este pocăinţă"!

Noi, grecii ortodocşii, vrem unirea după cum o defineşte Hristos, pe când voi, latinii, o vreţi după cum o defineşte papa. Dacă papa ar fi fost de acord cu Hristos, să nu vă îndoiţi că şi noi, ortodocşii, care vrem credinţa dreaptă a lui Hristos, am fi primit unirea. Însă de vreme ce papa nu este de acord cu Hristos, nu este niciodată cu putinţă ca noi să fim de acord cu el. Când o să auzi, când o să cunoşti şi o să primeşti adevărul, îl vei mărturisi şi te vei despărţi de papa, unindu-te cu Hristos, cu noi, creştinii ortodocşi, care ne îngrijim să le facem pe toate după voia lui Hristos.

Hristos le-a poruncit ucenicilor Săi, şi prin aceştia nouă, tuturor creştinilor: „Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi" (Matei 10, 43-45). Nu l-a deosebit pe Petru de ceilaIţi ucenici. N-a zis: „Tu, Petrule, şi urmaşii tăi, papii, să fiţi întâi şi să spuneţi că sunteţi mari!"

Vezi, dragul meu, că papa nu e de acord cu Hristos? Căci papa, împotriva cuvântului lui Hristos, spune: „Eu sunt întâiul. Toţi ceilalţi sunt mai prejos decât mine şi trebuie să mă recunoască ca întâiul!"

Sfântul Ioan Teologul scrie: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi... Dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos (pe Dumnezeu), şi cuvântul Lui nu este întru noi" (I Ioan 1, 8-10). Vezi, dragul meu, că Sfântul Ioan Teologul spune limpede că, dacă zicem că nu suntem păcătoşi, ne amăgim şi nu spunem adevărul? Însă papa, toţi ucenicii şi adepţii lui, spun că este infailibil.

Cum e cu putinţă, dragule, să primim unirea, de vreme ce papa şi voi, papistaşii, sunteţi în dezacord şi contrariu învăţăturii Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Sfinţilor Apostoli? Domnul nostru Iisus Hristos le-a dat poruncă ucenicilor Lui: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei 28, 19), şi „Cel ce va crede se va boteza se va mântui" (Marcu 16,16). Şi această poruncă a Domnului nostru, papa şi voi, adepţii lui, o călcaţi şi în loc să vă botezaţi, vă stropiţi. Hristos n-a zis „stropindu-le", ci „botezându-le"; nici n-a zis: „cel ce se va stropi se va mântui", ci „cel ce se boteza se va mântui".

Propovăduitorul lui Dumnezeu şi apostolul neamurilor, Pavel, glasul lui Hristos, scrie: „Un Domn, o credinţă, un botez" (Efeseni 4, 5). Şi la primul Sinod Ecumenic - la care papa Silvestru al Romei a trimis reprezentanţi pe episcopul Osiu de Cordoba şi pe protopopii Victor şi Vicenţiu - urmându-l pe apostolul Pavel, s-a rânduit în Simbolul Credinţei o singură credinţă şi un singur botez: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul... şi într-unui Domn Iisus Hristos... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care din Tatăl purcede. Într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor".

Acest Sfânt Simbol al Credinţei a fost primit şi încuviinţat de toţi papii şi de toţi creştinii din Apus, până în secolul al X-lea. Atunci s-au despărţit şi s-au îndepărtat de Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, l-au nesocotit pe apostolul Pavel, cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice, şi pe Sfinţii Părinţi. Atunci au întemeiat o a doua Biserică, nouă, pe care au numit-o mincinos catolică. Au făcut adăugiri la Simbolul Credinţei şi au înlocuit „un botez" cu „o stropire" şi săvârşesc botezul stropindu-l pe cap pe cel botezat. În continuare, papii de peste vremuri au făcut schimbări aproape în toate Tainele şi au nesocotit Sfintele Canoane şi Sfânta Tradiţie, pe care le-am primit de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Văzând Luther nesocotinţa şi inovaţiile pe care le-au introdus papii de peste vremuri, s-a împotrivit, dar n-a fost ascultat. Atunci s-a despărţit de Biserica Apuseană şi, în loc să se întoarcă la Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, a întemeiat o Biserică a lui, Biserica Protestantă. Urmaşii lui şi urmaşii reformistului Calvin au întemeiat multe Biserici şi continuă să întemeieze. Astfel cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică s-a împărţit în multe, o credinţă a devenit mai multe, şi Un botez mai multe botezuri! Toate acestea, şi alte neorânduieli, rătăciri şi erezii au izvorât din Biserica Apuseană, de la papi, care au sfâşiat în multe bucăţi veşmântul întreg al Bisericii, lăsat de Dumnezeu. În continuare papii n-au încetat cu inovaţiile. Au ajuns în punctul de a-şi inova şi trupurile. Căci, pe când Dumnezeu i-a plăsmuit bărbaţi, aceştia şi-au ras barba şi mustaţa şi şi-au schimbat chipul lor bărbătesc. Toţi Sfinţii, Proorocii şi Apostolii aveau barbă. Unicul Fiu şi Cuvânt al lui Dumnezeu Tatăl, Care a coborât din ceruri pe pământ şi S-a făcut om precum noi - fiind însă fără de păcat -, pentru mântuirea noastră, avea barbă. Dar şi papii şi sfinţii din Italia, înainte de schismă, aveau barbă.

Vezi, dragule, la câte greşeli şi amăgiri i-a dus mândria pe papi? Prin faptul că s-au înălţat pe ei cu cugetul şi şi-au închipuit că sunt mai presus de toţi, v-au târât şi pe voi, toţi apusenii, în rătăcire, şi v-au făcut să-i acceptaţi ca infailibili! Cum e cu putinţă să primim a ne uni cu aceia care vorbesc, cugetă şi lucrează împotriva lui Dumnezeu şi a Tradiţiei Sfinţilor Părinţi? Sfântul Apostol Pavel scrie: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tesaloniceni 2, 15). Şi iarăşi: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema!" (Galateni 1, 8). La fel spune şi Sfântul Ignatie Teoforul „Cel ce vorbeşte şi făptuieşte împotriva celor pe care le-am orânduit, chiar dacă este om credincios, chiar dacă posteşte, chiar dacă trăieşte în feciorie, chiar dacă face semne minunate, să-l vezi ca pe un lup în blană de oaie, care prin lucrările sale pregăteşte pieirea oilor". Dar şi Sinodul al VII-lea Ecumenic rânduieşte: „De trei ori anatemizăm toate inovaţiile ­care s-au făcut şi care se vor mai face împotriva Tradiţiei Bisericeşti şi a învăţăturii şi pildei Sfinţilor şi veşnic pomeniţilor Părinţi". De asemenea, înţeleptul Iosif Vriennie spune: „Dacă cineva schimbă ceva din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, să nu numim aceasta abatere de la calea dreaptă, ci fărădelege şi trădare a credinţei şi necuviinţă faţă de Dumnezeu".

Însă ne face şi mai şovăitori faptul întristător că între noi, ortodocşii, se găseşte Uniaţia, fără nici o justificare. Care lucrează ca un crater care înghite sufletele ortodoxe, sau ca o lupoaică nemiloasă cu chip de oaie, care „cere cu viclenie - după cum spune veşnic pomenitul arhiepiscop Hrisostom Papadopoulos, -să supună popoarele sub papism şi treptat şi pe nesimţite să le latinizeze". Aşadar nouă, ortodocşilor, Uniaţia ne provoacă întotdeauna frică, fiindcă reprezintă o momeală şi o amăgire. De aceea cu dreptate a fost scris (Estia, 14.09.1963) că „Uniaţia este cauza principală a luptei dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană; luptă care lărgeşte prăpastia despărţirii şi, evident, nu permite începerea dialogului de împăcare între ei şi, mai mult, a dialogului de unire".

Şi deoarece prin atitudinea lor amăgitoare uniţii otrăvesc legăturile dintre cele două Biserici, ar trebui stabilit ca şi condiţie primordială pentru unire desfiinţarea imediată a Uniaţiei. Totodată, papa trebuie să înceteze să-i considere pe capii Bisericilor Ortodoxe Răsăritene ca pe nişte fii risipitori, care primesc cu plăcere... reintrarea lor în sânurile Romei! Fără acceptarea acestor două condiţii, este de prisos să se vorbească despre „mult dorita unire a Bisericilor"!

PĂRINTELE FILOTHEI ZERVAKOS

Hristos nu ne-a învăţat despre calendare vechi şi noi

Nu sunt de acord cu acei creştini de stil vechi care predică şi trâmbiţează că Tainele celor de stilul nou nu sunt valabile, deoarece nu ţin calendarul vechi. Într-adevăr, n-ar fi valabile, dacă preoţii ar cere ca noul sau vechiul calendar să se pogoare din cer pentru a sfinţi Cinstitele Daruri; însă ei cheamă Sfântul Duh, care sfinţeşte Cinstitele Daruri şi credincioşii se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Ceea ce spun ei este o mare amăgire şi erezie. Vai preoţilor nevrednici, şi mai mult celor care au vrăjmăşii între ei. Sfinţii îngeri participă la sfintele slujbe şi Liturghii cu frică şi spaimă, în vreme ce noi, oamenii păcătoşi, ne purtăm ca fiarele şi după aceea ne mândrim că suntem ortodocşi autentici pentru că mergem după calendarul vechi şi credem că asta e de ajuns ca să ne mântuim.
Hristos, care a venit în lume, nu ne-a învăţat despre calendarul vechi şi nou. Ne-a învăţat despre iubire, smerenie, blândeţe, răbdare, dreptate, înfrânare, cuminţenie. Citeşte Sfânta Evanghelie, izvorul adevărului şi luminii, şi vei vedea că nicăieri nu este scris despre calendare. Sfinţii Părinţi s-au sfinţit nu prin calendare, ci prin rugăciuni, posturi, privegheri şi alte nevoinţe, pe care le-au răbdat cu smerenie, pentru iubirea lui Dumnezeu. Şi cei ce se vor mântui, se vor mântui nu prin calendare, ci prin credinţa şi iubirea lor fierbinte pentru Dumnezeu şi prin faptele lor bune.
Oricum, dacă calendarul acesta nu te mulţu­meşte, urmează-l pe cel vechi. Însă să nu te amă­gească vrăjmaşul că te vei mântui deoarece eşti pe stil vechi. Hristos, când i-a trimis pe ucenicii Lui în lume, le-a spus: „Să propovăduiţi Evanghelia pe tot pământul" şi „Cel ce crede în asta se va mântui". N-a zis: Să propovăduiţi vechiul calendar şi cel ce va crede în el se va mântui.
Domnul ne-a poruncit să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi să ne rugăm pentru cei ce ne calomniază şi ne ocărăsc. O parte a ortodocşilor o urăşte, o osân­deşte şi o vorbeşte de rău, numind-o eretică, pe cea­laltă parte. Nesocotesc cuvintele Domnului şi se numesc pe ei ortodocşi autentici! De vreme ce nu au iubire, nici ortodocşi nu sunt, nici nu se vor mântui. Căci pe cel ce n-are iubire, oricâte harisme ar avea -profetic, misionar etc. - nici chiar mucenicia nu-l mântuieşte.

PĂRINTELE FILOTHEI ZERVAKOS

Îmbrăcămintea necuviincioasă a femeilor

Despre femei ce să mai spun? Nu au în minte altceva decât cum să se împodobească. Se întrec una pe alta în veşminte. Ce să spun şi despre îmbrăcămintea necuviincioasă pe care le îndeamnă să o poarte născocitorul răutăţii, diavolul. Vai şi amar. Cum de nu le e ruşine femeilor creştine? Ţigăncile şi musulmanele se îmbracă decent, pentru a nu-i sminti pe bărbaţi, pe când femeile creştine, care au tradiţie de la Hristos, de la apostoli, de la Sfinţii Părinţi să se îmbrace decent, au ajuns la nebunie desăvârşită prin felul în care se îmbracă! Taţii şi mamele să fie pilde bune şi să nu-şi lase copiii - povăţuindu-i cu iubire de Dumnezeu - să se îmbrace cuvios. Iar bărbaţii să le ferească pe femeile lor de îmbrăcămintea indecentă, căci vor da socoteală în ziua Judecăţii. Femeile care intră în biserica lui Dumnezeu îmbrăcate necuviincios şi fără ruşine, fac voia diavolului. Mai bine să nu calce pe la biserică, fiindcă în afară de faptul că nu au nici un folos din asta, îi vatămă şi îi smintesc şi pe ceilalţi credincioşi din biserică.
Îmi pare rău că sunt nevoit să cercetez şi să mustru. Nu vreau acest lucru, şi poate că-i întristez şi pe cei răspunzători de asta. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş cerceta. Îndreptaţi-vă şi atunci voi înceta şi eu să cercetez. Vai mie dacă voi tăcea, văzând asemenea fărădelegi!

Părintele Filotheu Zervakos

PREDICĂ LA ÎNĂLŢAREA DOMNULUI

Iubiţi credincioşi,

Două lucruri nu puteau înţelege ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, şi anume că El trebuia să pătimească pentru mântuirea lumii şi că după patruzeci de zile de la Înviere se va înălţa la ceruri.

Şi dacă totuşi Iisus Hristos a fost răstignit de furia iudeilor - împotriva aşteptării lor -, ucenicii socoteau că, după Înviere, bunul lor Dascăl şi Învăţător nu-i va lăsa sărmani, ci va petrece iarăşi cu dânşii o vreme, învăţând poporul, vindecând şi făcând minuni. Ei doreau să se coboare cu toţii în Galileea, să mai prindă peşte la marea Tiberiadei, să mai vadă Capernaumul, Taborul, Nazaretul. Să se odihnească la fântâna lui Iacov, în Samaria. Să străbată din nou căile Iordanului şi uliţele Ierihonului. Să poposească în Betania. Să mai facă minuni în templul lui Solomon.

Cugetau acestea pentru că ei nu ştiau clar de ce a venit Hristos în lume, de unde a venit şi unde trebuia să meargă iarăşi. Ei nu ştiau nici taina întrupării Domnului, nici importanţa patimilor Lui, nici valoarea Învierii Lui din morţi, cu toate că Mântuitorul adesea le spunea taina aceasta: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea (Ioan 16, 16). Altă dată le spunea: Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume, iarăşi las lumea şi merg la Tatăl (Ioan 16, 28).

Iar în ceasul când trebuia să se înalţe la ceruri spunea şi mai limpede: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru (Ioan 20, 17).

Deci pentru ca şi noi să nu fim biruiţi de îndoială, vă voi spune mai întâi pentru ce a venit Hristos în lume. Mântuitorul nostru a venit în lume, trimis de Tatăl, ca să mântuiască lumea cea căzută în tot felul de păcate, după cum însuşi ne spune: Nu am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea (Ioan 12, 47). El a venit în lume să răscumpere pe om care ajunsese rob al satanei şi al gheenei, prin căderea lui Adam. A venit să împace pe om cu Dumnezeu, pământul cu cerul, cele muritoare cu cele veşnice. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, ca să facă pe om Dumnezeu. A împrumutat de la om ce nu a avut, ca să-i dea omului ce a pierdut. A luat ce nu I-a trebuit, ca să-i dea ce i-a lipsit. A luat trup omenesc ca să dea în schimb omului trup dumnezeiesc. S-a smerit Dumnezeu ca să vindece mândria omului. Pentru aceasta S-a întrupat Iisus Hristos şi a venit în lume.

Dar venind Domnul la om, nu l-a găsit acolo unde îl lăsase, la munca câmpului, în sânul familiei, în preajma Edenului, ci l-a găsit certându-se cu semenul lui, închinându-se la idoli, zăcând în cele mai grele păcate. Omul ajunsese în stare dobitocească, după cum însuşi David grăieşte: Iar omul în cinste fiind, nu a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor fără de minte şi s-a asemănat lor (Psalm 48, 12). Acolo l-a găsit Dumnezeu pe om, de aceea S-a şi născut în iesle de dobitoace. Ajunsese omul rob al diavolului, închis în temniţa tuturor păcatelor, cum spune iarăşi proorocul: Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău (Psalm 141, 10). Ba ajunsese chiar locuitor al iadului, căci până la venirea Mântuitorului nici un suflet nu s-a mântuit, ci toţi erau cuprinşi de negurile iadului, de la Adam până la Ioan Botezătorul. Şi din acest loc nimeni nu-l mai putea scoate pe om decât Fiul lui Dumnezeu. Despre aceasta amintea David zicând: ...din adâncurile iadului iarăşi M-ai scos (Psalm 70, 23). Iar patriarhul Iacov zicea: Să nu pogorâţi bătrâneţile mele cu întristare în iad (Facere 42, 39).

Iată unde căzuse omul şi de unde trebuia să-l scoată Iisus Hristos.

Însă nu a fost destul numai smerenia întrupării, pentru înălţarea omului dintru cele mai de jos ale pământului. Ba nici minunile, nici învăţăturile Dom­nului cele dumnezeieşti nu au fost suficiente pentru mântuirea lumii. Era nevoie de suferinţă, de cruce, de sânge, ca să spele păcatul lui Adam.

De aceea, pentru că Iisus Hristos până în sfârşit ne-a iubit pe noi, a voit să şi pătimească pentru noi. S-a dat în dar omului, ca să-l mântuiască în dar. S-a vândut cu preţ Cel fără de preţ. I S-au dat palme, I S-a pus în spate crucea, a fost spânzurat între tâlharii pământului, a pătimit, a murit şi a înviat. Toate le-a răbdat, tot ce a avut mai scump a dat: şi viaţa şi Trupul şi Sângele Său, ca să dobândească tot ce este mai scump de pe pământ: sufletul omului. A făcut toate ca să dobândească pe toţi şi pe toate. Iar când s-a umplut paharul ispăşirii, Hristos a strigat de pe cruce: Săvârşitu-s-a!

Aşa s-a răscumpărat omul de către Fiul lui Dumnezeu.

Iar după slăvită înviere, Iisus Hristos nu s-a arătat iarăşi lumii, ci numai ucenicilor Săi şi celor mai de aproape li S-a arătat de câteva ori, timp de patruzeci de zile, cu trupul Său îndumnezeit. Şi pe când ucenicii erau adunaţi în Ierusalim, li S-a arătat pentru ultima dată Domnul, zicându-le: Pace vouă. După ce i-a liniştit, căci erau tulburaţi, şi după ce a mâncat înaintea lor o bucată de peşte fript şi dintr-un fagur de miere (Luca 24, 42), i-a scos afară pe muntele Măslinilor, ce este aproape de Betania, i-a învăţat să stea în Ierusalim până se vor îmbrăca cu putere de sus, apoi ridicându-şi mâinile Sale, i-a binecuvântat pe ei şi în clipa aceea S-a înălţat la cer, învăluit de nor (Fapte 1,9).

Pe munte S-a născut, pe munte S-a schimbat la Faţă, pe munte S-a răstignit, de pe munte S-a înălţat la cer. De ce oare a iubit aşa de mult Hristos muntele? Pentru că muntele este simbolul cerului, al bisericii, al raiului, iar valea este simbolul lumii, al durerii, al vieţii acesteia atât de zbuciumate. De aceea se şi ruga Domnul îndeosebi pe munte, iar la loc de şes predica. Şi norul ce L-a răpit are un sens de taină. Norul este hotarul între spirit şi materie, între pământ şi cer, între mărginit şi nemărginit, între om şi Dumnezeu. Norul este hotarul între vedere şi credinţă. De aceea este prezent în toate tainele cele mari şi simbolizează adâncul tainelor ce nu pot încăpea în mintea omului.

Aşa S-a înălţat Domnul la cer. Iar jos pe pământ au rămas privind cu jale către El, unsprezece pescari galileieni. Cât sunt de dureroase despărţirile! Poate pentru aceea au şi fost făcute lacrimile, ca singure, în tăcere, să exprime întristarea inimilor care se despart! Se putea oare să nu lăcrimeze Petru cel râvnitor? Dar Simon Zilotul? Dar Ioan cel iubit de Hristos cum putea să-şi biruie acum întristarea? În timp ce norul ascundea de la ochii lor comoara cea nepreţuită, cei unsprezece ucenici priveau îngânduraţi la cer. Tăceau şi ei, şi măslinii seculari şi pietrele muntelui şi întreg Ierusalimul şi bătrânul templu, toate erau cuprinse de tăcere, de nedumerire şi întristare.

În clipa aceea grea a despărţirii au venit doi îngeri luminaţi să îmbărbăteze pe ucenicii Domnului, zicând: „Bărbaţi galileieni, ce căutaţi cu durere spre cer? Îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă, mângâiaţi-vă inimile voastre. Voi sunteţi pescarii lumii. În inimile voastre sunt scrise Evangheliile lui Hristos. Pe umerii voştri atârnă crucea Lui. Cu mâinile voastre se va zidi Biserica Lui. Cu limbile voastre se va propovădui o lege nouă. Deci nu mai staţi privind aşa spre cer. Mergeţi în Ierusalim. O putere de sus vă va întări, nu după multe zile. Apoi cu paşii voştri străbateţi toate ţările pământului, vestind tuturor cele ce cu ochii voştri aţi văzut şi cu urechile voastre aţi auzit. Căci Acest Iisus Care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni să judece lumea, precum L-aţi văzut pe El mergând la cer" (Fapte 1, 12).

Iubiţi credincioşi,

Socotesc potrivit să vă spun pentru ce S-a înălţat Iisus Hristos la cer. S-a înălţat pentru că săvârşise misiunea primită de la Tatăl. S-a înălţat pentru a intra iarăşi întru slava Sa. S-a înălţat ca să gătească acolo loc de odihnă celor ce vor crede întru El (Ioan 14, 3). S-a înălţat ca să ne înalţe la ceruri şi pe noi, după cum singur zice: Şi Eu, de Mă voi înălţa de pe pământ, pe toţi voi trage la Mine (Ioan 12, 32).

Dar în Sfânta Scriptură se vorbeşte uneori de cer, alteori de ceruri, iar alteori de „cerurile cerurilor". Deci unde S-a suit Domnul? In care din aceste locuri? Psalmistul zice clar: Cerul cerului Domnului, iar pământul L-a dat fiilor oamenilor (Psalm 113, 24). Iar Sfinţii Părinţi ne învaţă că sunt trei denumiri deosebite una de alta şi anume: „cerul" este spaţiul întregului univers, unde se află toţi aştrii cereşti; apoi mai sus se află „cerurile" în număr de nouă, după numărul celor nouă cete îngereşti, care le formează, începând cu cerul îngerilor şi terminând cu cerul serafimilor, sanctuarul cel mai sfânt unde se află Tronul Sfintei Treimi. Deci nu în cer, nici în ceruri nu s-a oprit Iisus Hristos, ci în cerurile cerurilor, unde S-a aşezat de-a dreapta Tatălui.

Tot Sfinţii Părinţi ne mai învaţă că Domnul nostru Iisus Hristos nu s-a suit la ceruri, aşa simplu şi fără slavă, ci încă de la pământ a fost înconjurat de mulţime de îngeri care îl slăveau cu negrăite cântări de biruinţă. Şi după ce au străbătut tăria cerului acei îngeri de lumină, au ajuns la poarta primului cer din cele nouă şi plini de mare bucurie strigau împreună cu David: Deschideţi, o, îngeri, porţile voastre cele veşnice şi va intra împăratul Slavei! Dar cine este acesta împăratul slavei? răspundeau îngerii. Îngerul sfatului celui mare, Acesta este împăratul slavei. Şi deschizând îngerii porţile cerurilor, se mirau zicând: Dar pentru ce sunt hainele Lui roşii? Pentru că vine din Vosor - adică de pe pământ -, de aceea Îi sunt hainele Lui roşii. Pentru că a pătimit moarte de cruce ca să mântuiască lumea. Atunci toţi îngerii închinându-se Lui îi cântau dumnezeieşti cântări de biruinţă, vreme de o zi. Apoi petrecându-L îngerii toţi până la poarta cerului de-al doilea, iarăşi strigau către aceia: deschideţi, o, începătorii, porţile voastre de lumină şi va intra Împăratul slavei. Cine este Acesta împăratul slavei? strigau aceia. Domnul Cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război, Cel ce a biruit lumea, Cel ce a legat pe satana, Cel ce a răbdat răni pentru om, Acela este împăratul slavei cerurilor. Şi iarăşi porţile deschizându-se, nenumărate cete de începătorii şi îngeri îl întâmpinau cu cântări de preamărire.

După încă o zi de prăznuire îngerească Mântuitorul S-a urcat la cerul arhanghelilor, fiind petrecut de toţi îngerii de mai jos, care strigau iarăşi: „Deschideţi voi, arhanghelilor, porţile cereşti să intre făcătorul arhanghelilor, Fiul Fecioarei din Nazaret, Raza Tatălui". Şi a petrecut şi aici o zi. Apoi S-a suit mai sus la cerul Puterilor, al Domniilor, al Scaunelor, al Heruvimilor, al Serafimilor, înaintea Căruia strigau îngerii cei mai de jos: „Deschideţi porţile cerurilor să mire Domnul Puterilor, Domnul luminilor, Domul cerurilor, Domnul Savaot". Iar puterile îngereşti ÎI înconjurau cu cântări ca acestea: Osana întru cei de sus...

Şi aşa toate cele nouă ceruri s-au umplut de negrăită slavă şi bucurie, prin înălţarea Domnului, Care a petrecut câte o zi cu fiecare ceată îngerească, iar în ziua a zecea S-a închinat Tatălui şi S-a aşezat de-a dreapta Puterii. În locul Fiului, Tatăl a trimis pe pământ, în ziua a zecea de la înălţare, puterea Duhului Sfânt, ca să lumineze tot pământul.

Nimeni din cei purtători de trup omenesc nu s-a suit mai sus de ceruri afară de Hristos. S-a răpit Pavel până la al treilea cer - în rai - şi a auzit cuvinte nespuse, care nu este slobod omului a le grăi (I Corinteni 12, 2-3). S-a suit şi Moise - se spune - până la cer, de unde a primit legea întru rânduieli îngereşti (Fapte 7, 53). S-au ridicat la cer cu tot cu trup şi Enoh cu Ilie, dar nici un trup de om viu nu a putut vedea slava dumnezeirii, afară de Trupul lui Hristos, Care S-a înălţat la ceruri cu acelaşi trup Care a pătimit, având pe el semnele cuielor şi ale suliţei şi ale spinilor.

Se cuvine deci şi nouă astăzi, fraţilor, ca împreună cu toţi îngerii din ceruri să prăznuim, să ne bucurăm şi să lăudăm pe Dumnezeu cel iubitor de oameni.

Astăzi s-a încheiat actul împăcării între om şi Dumnezeu. Astăzi omul s-a îndumnezeit, cerul s-a veselit, cerurile au dănţuit, îngerii de bucurie au săltat, iar demonii de ruşine umplându-se cu lanţuri s-au legat. Astăzi tot pământul este în veşmânt de sărbătoare, căci cu cerul s-a unit. O, negrăită minune a Înăţării lui Hristos! Cât este de mare milostivirea lui Dumnezeu! A pierdut omul raiul şi a aflat împărăţia Cerurilor. A pierdut o grădină păzită de heruvimi şi în schimb a aflat slava Ierusalimului de sus. Acolo erau pomi roditori, flori şi izvoare, aici este tronul Preasfintei Treimi, cântări îngereşti şi negrăită slavă. Acolo cântări de păsări, aici cântări de heruvimi. Acolo curgeri de ape trecătoare, aici săltări de apă vie. Acolo vânt răcoritor, aici adieri de Duh mângâietor. Acolo loc de muncă, aici de veşnică odihnă. Acolo lumina soarele, aici slava Preasfintei Treimi.

O, prea slăvită minune a înălţării lui Hristos! Trupul omului a fost văzut de îngeri, s-a suit mai sus de serafimi, s-a aşezat de-a dreapta Tatălui. Ce adâncime sub paşii omului şi ce înălţime deasupra lui! Din iad direct în cer. Din întuneric mai sus de soare. Din temniţă grozavă în loc de veşnică odihnă!

Astăzi diavolii se tânguiesc, astăzi iadul suspină deşert. Astăzi pescarii lumii plângând se veselesc. Astăzi creştinii prăznuiesc. Astăzi îngerii fără odihnă cântă. Astăzi Domnul în veci a împărăţit. A împărăţit pentru că pe om L-a răscumpărat. A împărăţit pentru că întru podoaba cea mai dinainte S-a îmbrăcat. A împărăţit pentru că de-a dreapta Tatălui S-a aşezat. A lăsat cămaşa cea de in omului şi S-a îmbrăcat în veşmânt de văpaie. A lăsat hlamida cea de batjocură jos şi a primit porfira cea de lumină sus. A lăsat hotarele cele sărăcăcioase ale Galileii şi S-a făcut împărat peste ceruri. Astăzi Hristos la cer S-a înălţat.

Acum Pilat a rămas cu hlamida, arhiereii cu arginţii în mâini, cărturarii cu tablele legii, fariseii cu ura, iar popoarele cu necredinţa. Spune, Pilat, ce este Adevărul? Grăiţi, arhiereilor, cine a hulit, Hristos sau voi? Spuneţi voi, popoarelor, unde este Baraba pe care l-aţi cerut? Astăzi voi v-aţi amăgit. Astăzi adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit (Psalm 84, 12). Astăzi mila şi adevărul s-au întâmpinat. Astăzi dreptatea şi pacea s-au sărutat (Psalm 84, 11). Cerul şi pământul s-au împăcat. Bucură-te, astăzi, muritorule. Veseleşte-te, omule; prăznuieşte din inimă, creştine. Nu te tângui, Adame. Veseliţi-vă, Apostoli. Bucură-te, Maică, pururea Fecioară, căci Fiul tău întru podoabă S-a îmbrăcat şi cu lumina slavei Lui, goliciunea lui Adam a acoperit!

Iubiţi credincioşi,

Domnul s-a înălţat la Cer, dar nu ne-a lăsat sărmani, după cum a făgăduit ucenicilor Săi (Ioan 14, 18). El S-a înălţat, dar în locul Său pe Sfinţii Apostoli ne-a lăsat. A luat trupul nostru, dar ne-a lăsat trupul Lui. A luat rănile şi păcatele noastre, şi ne-a lăsat darurile Lui. A luat pe cele de jos şi ne-a dat pe cele de sus. A luat cele de ocară şi ne-a dat pe cele de cinste. A luat cele ce nu-i trebuia şi ne-a dat cele de care aveam nevoie. Deci nu ne-a lăsat sărmani. Căci în urmă ne-a lăsat Crucea Sa, Sfânta Evanghelie, Biserica, Preacuratele Taine.

Şi dacă totuşi ne simţim sărmani şi străini pe pământ, să alergăm cât mai des la Sfânta Biserică. Aici vom vedea Taborul şi Ermonul, Betleemul şi Ierusalimul, Golgota şi muntele Măslinilor. Aici ne vom întâlni iarăşi cu Iisus. Aici se uneşte cerul cu pământul. Aici se împacă mereu omul cu Dumnezeu. Nimeni din cei ce vin la Biserică nu se simt sărmani pe pământ.

Iar de ne împresoară boli şi necazuri, scârbe şi dureri, este semn că am părăsit pe Dumnezeu, ne-am depărtat de Ierusalim. Să ne întoarcem deci iarăşi la Ierusalim, după cum ne-a proorocit. Să ne împăcăm din nou cu Domnul, să venim la Biserică. Nu putem trăi fără de El. Ai Domnului suntem. Şi numai El are milă de noi.

În Biserică ne putem uni cu Hristos pe două căi: fie să-L coborâm pe Domnul în inimile noastre, prin rugăciune, prin dragoste şi milostenie, fie să ne ridicăm noi la Domnul prin adânc de smerenie, căci cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

Fiecare să alerge cum poate. Noi să încercăm fie pe una, fie pe alta, şi să nu ne lenevim până nu ne vom uni cu Mântuitorul sufletelor noastre. Şi de voiţi mai desăvârşit să ne unim cu El, „sus să avem inimile". Sus, acolo unde sunt părinţii noştri, eroii noştri, sfinţii noştri. Acolo unde sunt îngerii, mucenicii, cuvioşii, acolo unde este slava lui Hristos, acolo să fie şi inima noastră.

De vom face aşa, vom ajunge şi noi la odihna cea veşnică. Atunci şi numai atunci ne vom sătura, când ni se va arăta lumina slavei lui Hristos (Psalm 16, 16). Amin.

PĂRINTELE IOANICHIE BĂLAN