Când oare ni s-a inoculat ideea că nu avem suflet!?

De curând, împreună cu câţiva pri­eteni am fost să ne închinăm în grădina Maicii Domnului — Sfântul Munte Athos. De data aceasta ne-am îndreptat către Sfintele Locuri cu gândul de a cere un cu­vânt de folos pentru vremurile prin care trecem: ce e de făcut, pentru că neamul nostru o duce din ce în ce mai greu?

Folosul cuvintelor primite a fost parcă cu mult mai mare decât puteam noi pricepe la acel moment, căci cei ce şi-au pus viaţa în mâna Domnului, trăind doar pentru El, văd într-o altă lumină lumea şi problemele ei.Părintele Iulian, duhovnicul de la Schitul Românesc Prodromu, ne-a vorbi despre suflet. Omul trece prin trei etape în viaţă, ne spunea sfinţia sa: prima e aceea când ne aflăm în pântecele maicii noastre; pe urmă vine vremea vieţii noastre pe pă­mânt de la naştere şi până la moarte, pentru a urma viaţa veşnică. Aşa cum în pântecele mamei ne pregătim pentru naşterea în lumea aceasta, aşa şi aici, în vremea încercărilor, necazurilor şi bucuriilor zilelor noastre, tre­buie să ne pregătim pentru viaţa de dincolo.Lucrurile par simple şi clare când le auzi în gura Părintelui, şi sunt. Poate tocmai de aceea te şi miri pentru ce bă­trânul le repetă de atât de multe ori, ca şi cum lumea nu ar înţelege. Oare cei ce vin şi se închină în Sfântul Munte nu ştiu că există suflet, Dumnezeu şi viaţă veşnică?! Desigur, toţi aceia care se declară creştini la un recensământ, adică peste 90% dintre români, de pildă, ar trebui să aibă această credinţă, dar...Dacă stăm să observăm viaţa românu­lui de astăzi — şi, de ce să nu o spunem, chiar propria viaţă! — o să sesizăm cu ui­mire că există o disproporţionat de mare grijă pe care o arătăm trupului şi celor ce-i asigură imaginea şi bunăstarea faţă de cele închinate sufletului şi lui Dumnezeu.De pildă, suntem foarte atenţi la ves­timentaţie, la pieptănătură şi la îngrijirea feţei, dar, în acelaşi timp, nu ne preocupă aproape deloc cum stăm şi cum ne purtăm în faţa lui Dumnezeu — în fiecare zi, în fi­ecare ceas — ca şi cum Cel ce a făcut cerul şi pământul nu ar fi de faţă în orice clipă a vieţii noastre. De asemenea, suntem foarte sensibili la gura lumii, ciulim urechile să au­zim ce mai zic prietenii sau colegii despre noi, dar glasului conştiinţei, care ne stă mar­toră şi ne atenţionează şi se împotriveşte cu tărie atunci când facem păcatul, nu-i dăm nici o ascultare, chiar cu preţul experimen­tării unei amărăciuni şi întristări sufleteşti, a unei depresii psihice în unele cazuri...Dacă ne cade o picătură de ulei pe hai­ne sau ne murdărim cumva, ne grăbim să ne schimbăm. Punem hainele la spălat, ca să nu rămână uleiul impregnat. Câţi însă, atunci când au făcut un păcat, lasă totul baltă şi fug să se spovedească? Sau măcar se opresc din toate activităţile şi câteva minute se roagă la Dumnezeu ca să le ierte păcatul?Când ne simţim rău ori facem o in­fecţie oarecare ne grăbim să ajungem la doctor. De acolo ne întoarcem cu reţeta: algocalmine, antibiotice sau orice altceva care ar putea să alunge durerea şi să ne vindece cât mai iute. Pentru că dacă in­fecţia se întinde, atunci terapia va fi mai dificilă. însă care dintre cunoscuţi, atunci când îl doare ceva, mai întâi se unge cu untdelemn de la Sfântul Maslu, iar pe urmă dă fuga la această slujbă pe care a lăsat-o Biserica tocmai pentru vindecarea bolnavilor? Sau care face degrab un acatist la Sfinţii Nicolae, Pantelimon, Cosma şi Damian sau la alţi Sfinţi Doctori Fără-de-Arginţi? Nu ştiu dacă sunt foarte mulţi.Sună moralist? Dar oare nu este mai firesc să facem mai întâi tot ceea ce ţine de vindecarea sufletului şi mai pe urmă să ne adresăm doctorului trupesc? Oare omul nostru, a cărui încredere înclină către medicină şi în general către „cuceririle" progresului ştiinţific, poate explica de ce aproape toată lumea este astăzi bolnavă?Am avut un prieten care s-a dus la doc­tor având o măsea stricată, dar doctorul i-a scos-o pe cea bună; altul şi-a plombat mă­seaua, iar peste trei zile plomba i-a căzut, deşi îl costase ceva bani. Credeţi că au re­nunţat la a mai căuta dentist? Dimpotrivă, au început să întrebe în dreapta şi în stân­ga, ca să afle un doctor mai bun în care pot să aibă încredere. Nu cunosc pe cineva care să fi renunţat să se mai ducă la doctori atunci când s-a îmbolnăvit mai rău de pe urma tratamentului primit de la vreunul, însă am auzit de nenumărate ori oameni care susţin că nu se mai duc la Biserică şi nu se mai spovedesc pentru că au fost deza­măgiţi de nişte preoţi care mai mult căutau la bani şi nu i-au putut ajuta cu nimic.

Marea parte a populaţiei din România se spală pe mâini înainte de fiecare masă, iar mulţi îşi spală dinţii cel puţin dimineaţa şi seara. Însă câţi îşi fac rugăciunile de seară şi de dimineaţă, câţi cer binecuvântarea lui Dumnezeu şi Îi mulţumesc înainte şi după ce şi-au luat masa? În câte case părinţii îi întreabă pe copii: Te-ai spălat pe mâini îna­inte de a te aşeza la masă? sau Te-ai spălat pe dinţi înainte de a te băga în pat?, şi în câte cămine se aude glasul mamei care, cu blân­dă mustrare, îi zice copilului: Ţi-ai făcut, mamă, rugăciunea înainte?...

Cei mai mulţi dintre noi îşi fac baie măcar o dată pe săptămână - unii, mai ales vara, fac duş în fiecare zi -, dar la spovedit, la a ne curaţi sufletul, nu ne gândim decât în perioada posturilor mari sau, în cele mai multe cazuri, doar o dată pe an — ca să ţi­nem „tradiţia". Să o facem şi pe asta, că rău nu ne face... Oare nu acesta ar fi indiciul cel mai clar asupra raportului de importanţă pe care o acordăm trupului faţă de suflet?

E firesc să ne asigurăm pâinea cea de toate zilele, însă mulţi dintre noi trăiesc parcă numai pentru a-şi umple masa şi pântecul cu „bunătăţile" cele mai mari. Muncim adesea până la epuizare şi boa­lă pentru acest consum care ne oferă o plăcere trecătoare a gustului, dar care, pe deasupra, ne îngreunează stomacul şi ne duce la diverse boli metabolice, cardia­ce etc. Câţi însă ştiu si conştientizează cu adevărat că Trupul şi Sângele lui Hristos este adevărata mâncare si adevărata băutură pe care însuşi Mântuitorul ne-a oferit-o spre viaţă, sănătatea sufletească şi trupească, spre mântuire şi viaţă veşnică?

Câţi ştiu că nu trebuie să te împăr­tăşeşti doar o dată pe an, doar în posturi sau numai la patruzeci de zile, ci că în­săşi Biserica, prin Sfintele Canoane, ne îndemnă să ne împărtăşim cât mai des, cu pregătirea sufletească corespunzătoare, cu credinţă, cu frică şi cu cutremur? Nu mai vorbim de faptul că foarte puţini, chiar dintre cei ce merg la Biserică, conştien­tizează că Sfânta Împărtăşanie e însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos, Care S-a adus ca Jertfă pentru noi şi nu păinică de la Doamne-Doamne şi vin sfinţit.

Iertaţi comparaţia, dar cred că mai mult cunosc românii viaţa unui personaj fictiv, născut pentru a creşte audienţa, pre­cum vestita Elodia. decât viaţa Fiului lui Dumnezeu, Unul din Treime. Care S-a făcut om, a pătimit, S-a jertfit şi a înviat pentru ca prin jertfa Sa, prin Trupul şi Sângele Său, să primim şi noi viaţă veşnică...

În România, spun statisticile, aproape 20% din populaţie suferă de depresie, iar depresia este prin excelenţă o boală psihică, aşa cum sunt şi multe altele, ce s-au înmul­ţit îngrijorător de mult în ultimii ani. Dar psihicul este altceva decât sufletul omului? Identitatea lor ne-o dezvăluie chiar etimolo­gia cuvântului. În limba greacă sufletul fiind desemnat cu acelaşi termen până în ziua de azi – psyche. Nu ar trebui ca, înain­te să meargă la doctor, cele trei milioane de români creştini suferinzi să caute vindecarea sufletească prin mijloacele pe care le pune la îndemână Biserica: post şi rugăciune, sfintele slujbe şi milostenie, Spovedanie şi Împărtăşanie? Căci ce altceva poate în pri­mul rând îmbolnăvi sufletul, decât păcatul?Ne pot vindeca medicamentele de pă­cate, le pot şterge amintirea şi urma lăsată în suflet, aşa cum somniferele ne fac temporar să uităm durerea psihică? Sunt boli psihice în care medicamentele pot aduce o ameli­orare semnificativă, deşi întotdeauna cu efecte adverse, însă, în majoritatea cazurilor, vindecarea ar veni mult mai curând dacă am căuta să ne tămăduim mai întâi sufletul prin curăţirea de păcat, a cărui stricăciune ne-a spurcat şi infectat viaţa.Oricât de puţin am compara trupul cu sufletul prin prisma atenţiei pe care le-o acordăm, am putea uşor constata cât de re­dus este timpul şi locul pe care le rezervăm celor sufleteşti. Ne zicem creştini, ne decla­răm credinţa în Dumnezeu, dar ne purtăm ca şi cum nu am avea suflet, ca şi cum nu am crede că Dumnezeu e prezent în lume şi în viaţa noastră, ca şi cum nu ar exista viaţă veşnică, ci toate s-ar termina aici!Desigur, ne-am lăsat duşi de duhul lumii, de modă şi televiziune, de credin­ţele zilei în cele omeneşti şi trupeşti. Şi pentru că în trup ne-am pus nădejdea, de la el ne vine astăzi durerea şi tulburarea, căci sufletul nostru a ajuns un fel de persona non-grata, exilat la marginea fiinţei noastre, deşi el este cel căruia îi aparţine raţiunea, prin el devine posibilă libertatea şi conştiinţa, care ne face să fim oameni. Ce paradox, ce întunecare, ce îngenunche­re a raţiunii! Omul, în loc să-L urmeze pe Dumnezeu şi să I se asemene, ajunge să slujească eminamente trupului, dorinţelor bolnave, comportându-se ca şi cum trupul ar fi ultima realitate, în el stând toată bu­năstarea şi viaţa omului...Dacă cu adevărat am crede în existen­ţa sufletului, i-am acorda măcar tot atâta atenţie câtă arătăm şi celor trupeşti. Adică, dacă atunci când ne spălăm, L-am ruga pe Dumnezeu să ne ierte şi să ne cureţe de pă­cate; când am lua un medicament, am zice: Doamne Iisuse Hristoase, fă ca Trupul şi Sângele Tău să-mi fie spre tămăduirea su­fletului şi a trupului; când ne-am schimba hainele, ne-am ruga la Dumnezeu ca să ne îmbrace cu haina Duhului Său cel Sfânt; şi nu am pune început la vreo lucrare fără a săvârşi semnul Sfintei Cruci...

Făcând astfel, am avea cu adevă­rat dreptul să ne numim cu numele lui Hristos, am fi îndreptăţiţi să nădăjduim la o viaţă mai bună, pe care, oricum - fiind în toată vremea împreună cu Dumnezeu - în chip simţit o vom avea.

Gheorghe Fecioru

Revista "Familia Ortodoxă" - nr. 17 (2010)

Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei

Asculta mai multe audio Diverse

MINUNI CONTEMPORANE ALE SFÂNTULUI IOAN CEL NOU DE LA SUCEAVA

Părintele Dionisie Ignat de la Colciu (+2004) îşi amintea un fapt minunat din viaţa familiei sale. Cu mulţi ani în urmă, pe când părintele era mititel, tatăl său, ţăran simplu din Vorniceni, jud. Botoşani, a plecat pentru întâia oară în viaţa lui să se închine la Moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, împreu­nă cu mai mulţi consăteni. Aveau de parcurs pe jos cei peste 50 de kilometri. La un moment dat, pe când traversau o pădure, pe scurtătură, tatăl Părintelui a rămas în urmă şi s-a rătăcit de ceilalţi pelerini. S-a trezit singur singurel în mijlocul codrului. Nu ştia deloc în ce par­te să pornească. A făcut rugăciune fierbinte la Sfântul Ioan şi, o, minunile lui Dumnezeu!, o mireasmă cerească veni dintr-o direcţie anu­me. Urmă degrabă calea descoperită de sus. După câteva ore se afla la poarta mănăstirii. Mireasma de dincolo de lume nu l-a părăsit până când a ajuns să se închine cu evlavie la racla Sfântului Ioan cel Nou.
Istorisind minunea, Stareţul Dionisie de la Sfântul Munte ne spunea că simplita­tea duhovnicească a creştinului şi credinţa lui „fără iscodiri" atrag revărsarea harului lui Dumnezeu în viaţa lui.

În anul 1969 (pe 12 septembrie) al doi­lea copil al Mariei, o creştină din Suceava, s-a născut foarte greu, prin eliberare forţată la şapte luni. Acest fapt i-a adus fetiţei răni deschise pe corp şi dereglarea sistemului ner­vos (inclusiv dereglarea nervului optic). Dusă de către mama sa la racla Sfântului Ioan, feti­ţei i-a încetat durerea. Rugăciunile părintelui Isaia de la racla Sfântului au stins plânsul co­pilului. După un somn letargic de patru luni, în ajunul Bunei-Vestiri, minunea s-a produs: copilul s-a trezit, a strigăt şi a putut din nou să vadă, refăcându-i-se în acelaşi timp întregul sistemul nervos. Rămânea problema mersului, căci din cauza naşterii forţate, fetiţei îi sărise o vertebră din şira spinării. Doctorul Olinici a recunoscut faptul că medicina vremii respec­tive este neputincioasă, însă Dumnezeu putea interveni oricând. Cu trei săptămâni înain­tea împlinirii vârstei de doi ani, Sfântul Ioan interveni minunat în viaţa fetiţei: ea reuşi să meargă ajutată de mâini, apoi de genunchi şi - în cele din urmă - pe propriile sale picioare.

În anul 1985, imobilizată datorită unor dureri deosebite ale picioarelor, creştina Maria citeşte mai multe zile acatistele unor sfinţi tămăduitori, printre care şi pe cel al Sfântului Ioan. Sprijinită în două beţe, fe­meia ajunge la baldachinul Sfântului, unde, atingându-se de partea inferioară a raclei (lo­cul unde se află picioarele Sfântului Ioan) este vindecată pe loc. Drumul spre casă l-a făcut apoi pe picioarele ei, fără beţe, purtând în suflet o adâncă recunoştinţă faţă de tămă­duitorul ei sfânt.

Bunica mea Veronica ne povestea cu mare emoţie o mare minune pe care a făcut-o Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava cu fiica ei, Cezica. Bunicii mei locuiau într-un sat de lângă Dorohoi. Dintre cei trei copii pe care îi născuse până atunci, bunicii îi muriseră doi, un băieţel şi o fetiţă, la vârste foarte mici — aveau câteva luni fiecare - şi a rămas marcată de aceste pierderi. De ace­ea s-a bucurat mult când i-a fost dăruit un nou copil. Pe când Cezica nu împlinise încă vârsta de un an, din senin, prunca nu a mai vrut să mănânce deloc şi plângea continuu. După trei zile petrecute în această stare, fără ca medicul din sat să poată face ceva, şi mama şi copila erau epuizate. Mama îşi pierduse orice nădejde, gândindu-se că şi această pruncă se va duce la Domnul pre­cum ceilalţi doi dinaintea ei. Copila refuza să sugă.
A treia zi a trecut pe la poartă o feme­ie credincioasă din sat. Bunica i-a spus că fata ei este pe moarte, iar aceea i-a zis: „De ce nu duci fata la Sfântul Ioan cel Nou?". Ca la ultima scăpare, a luat fata, a urcat în­tr-o căruţă care mergea la Dorohoi şi seara era la mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou" din Suceava. Fetiţa era învineţită de foame şi suferinţă, aproape moartă. Părintele de la raclă le-a citit o rugăciune şi a atins prunca de capul Sfântului. în aceeaşi clipă, micuţa a început să râdă, după atâtea zile de chin. Imediat, prin gesturi sugestive, a început să ceară de mâncare de la mama ei, care s-a grăbit să o alăpteze. Părintele de la raclă le-a dăruit o iconiţă cu Sfântul Ioan, care este păstrată cu sfinţenie de către mătuşa mea, pentru a nu uita niciodată binefacerea Marelui Mucenic. Bunica a plecat la cele veşnice în decembrie 2006, iar mătuşa tră­ieşte şi astăzi. (Elena M.)

Luna iulie din anul 2001 marchează un alt impresionant fapt minunat al Sfântului Ioan: tinerei D. din Suceava, care timp de aproape un deceniu a stat în casă datorită unor grave deficienţe locomotorii, i se arată Sfântul Ioan şi îi spune că vindecarea îi poate veni dacă se va îndrepta spre racla Sfântului Ioan. Ascultând, fata a trăit cel mai emoţio­nant moment al traiului ei: imediat ce a păşit în biserica mare de la Mănăstirea „Sfântul Ioan" a început sa meargă singură, mulţu­mind şi slăvind pe Dumnezeu Cel minunat întru sfinţii Săi.

Unele dintre mărturiile de mai sus văd pentru prima oară lumina tiparului, iar celelalte sunt prelua­te din lucrarea părintelui Florin Grigorescu, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava în viaţa credincioşilor, edit. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava 2003
PRESA ORTODOXĂ-Nr.17(2010)

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul-Aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava

Asculta mai multe audio Diverse

Falsa evlavie

Falsa evlavie...

Un subiect delicat, la care este greu să te referi, căci orice afirmaţie este rodul unei judecăţi. Şi dacă despre cele ce sunt evident rele, din toate punctele de vedere şi pentru toţi, te mai încumeţi să zici ceva, despre ceva bun şi cerut tuturor spre lucrare, te temi să te pronunţi.
Orice lucrare a cuiva trebuie judecată prin duhul în care a fost făcută şi cum oamenilor le rămâne necunoscut acest lucru, singurul judecător nu poate fi decât Dumnezeu.
Faptele de evlavie exterioară pe care, vrem, nu vrem, le vedem la semenii noştri trebuie privite şi ele în duhul lor. Nouă ni se pare sau bănuim că sunt făcute cu duh de smerenie sau cu duh de mândrie, dar ce garanţie avem că ochiul nostru nu este deschis de un duh rău? De aceea, cel mai bine este să nu avem ochi pentru ce face altul, iar cele ce le voi scrie să fie privite de fiecare ca atenţionare pentru sine, fără să se gândească la altcineva.
Poate exista, desigur, din păcate, şi falsă evlavie; falsă sau măcar prost înţeleasă. Ceea ce o falsifică este slava deşartă aşteptată de la oamenii în faţa cărora trecem drept oameni evlavioşi.
Străduinţa unora de a o ascunde de oameni poate merge până la nebunia pentru Hristos. Sfinţii Părinţi spun că la judecată vom avea de dat răspuns cu privire la diferenţa dintre ceea ce i-am făcut pe oameni să creadă despre noi şi ceea ce suntem în realitate. Chiar dezinteresându-ne de părerea celor din jur, evlavia noastră mai poate fi falsificată de mulţumirea de sine.
Slava deşartă este o cauză mai grosolană, dar mulţumirea de sine este foarte subţire. Se păcătuieşte prin ea pe de o parte pentru că ne atribuim nouă ceea ce face harul lui Dumnezeu - chiar dacă există motiv de mulţumire (citeşte recunoştinţă), nu există şi de automulţumire - iar pe de altă parte pentru că uşor mulţumirea de sine devine preţuire de sine, iar aceasta mândrie, care va cere şi slava deşartă.
Ce forme de falsă evlavie putem întâlni în Biserică?
Închinarea îndelungată în faţa icoanelor, plasarea în primele locuri, rostirea rugăciunilor cu voce tare, cântarea făcută astfel încât să fim auziţi de toţi, spre a dovedi nu atât că avem voce - căci aceasta poate fi mândrie neevlavioasă - cât că ştim slujbele, că suntem casnici ai lui Dumnezeu. Cei care ştiu şi vor să cânte să meargă la strană, cu învoirea preotului. Nu putem cânta în mijlocul unor credincioşi care vor să asculte strana şi preotul, rugându-se în inima lor. Nu au venit să ne asculte pe noi. De fapt, aşa cum nu se vorbeşte, în biserică nici nu se cântă, nu se mormăie ceea ce intonează strana. În biserică se cântă numai cât cere ritualul, la strană, aşa cum a hotărât preotul să decurgă slujba. Nu cântăm din proprie iniţiativă, dacă nu ne-a cerut preotul. Mai ales femeile, nu au ce căuta nici în strană dacă preotul nu a cerut acolo un cor mixt. În biserică trebuie să fim cât mai smeriţi, să trecem cât mai neobservaţi. Pentru aceasta trebuie să stăm acolo unde cere rânduiala bisericii. O femeie care stă la strană sau în dreapta bisericii, cu bărbaţii, atrage atenţia şi nu e bine. Cei care prin asemenea comportamente simt vreo bucurie pe care nu ar gusta-o prin simpla participare la slujbă sau sunt căzuţi în pietism sau sunt înşelaţi prin mândrie. Citeam în memoriile unei visarioniste ce bine s-a simţit după o asemenea cântare în biserică. Ce amăgire! Lucrarea harului este tainică şi neaşteptată, subtilă şi discretă, tară conştienta prezenţei sale ca o consecinţă de bucurie în urma unor acţiuni ale noastre. Mulţumirea de sine că ai făcut pentru Dumnezeu mai mult decât alţii, cântând în Biserică, făcând metanii, trecând pe la icoane intră la înşelarea descrisă mai sus. Mulţumirea de sine aduce preţuirea de sine, aceasta cere sau nădăjduieşte că are şi preţuirea celor din jur, ceea ce este slavă deşartă, formă a mândriei din noi.
O altă formă este statul în genunchi tot timpul, ca să ne arătăm, probabil, mai pocăiţi decât alţii, dar stânjenindu-i pe alţii, fără să ne intereseze că alţii nu au loc nici în picioare. Chiar când ştim că trebuie stat în genunchi, când împrejurările nu permit, să arătăm dragoste pentru cei din jur şi să stăm şi noi în picioare. Despre aceasta trebuie spus în primul rând că dacă se doreşte o nevoinţă mai mare, cel mai greu este să stai nemişcat în picioare. Din vieţile unor sfinţi avem mărturii că aşa stăteau în Biserică şi aşa se stă şi acum la Sfântul Munte Athos. Un părinte athonit a zis că cine stă în genunchi în timpul slujbelor este gâdilat de lene.
Confirmare o fac cei care cum vin în Biserică, indiferent dacă momentul slujbei o cere sau nu, se aşază pe jos, dar nu în genunchi, adică pe rotule şi cu spatele drept, ci pe călcâie, ca musulmanii, de parcă Biserica ar fi moschee. Evident că a sta aşa este mai comod decât în picioare sau în genunchi. Se stă aşa dintr-o neputinţă, nu din evlavie. Unii se mai prosternează şi la pământ, deranjând în mod evident pe alţii şi făcând în public ceea ce ar trebui să facă acasă, unde se poate sta în genunchi şi se pot bate metanii până se face groapă în pământ. Dacă am sta acasă tot timpul în genunchi, dacă am face tot timpul metanii şi închinăciuni, poate că ne-ar fi îngăduit să facem aşa şi în Biserică. Dar dacă acasă facem mai puţin, nu este bine să facem în public mai mult.
În sfârşit, regula de aur în Biserică este să te uiţi la ce fac cei din jur şi să nu faci excepţie prin nimic, ca să nu ne arătăm mai buni. Să zicem, de exemplu, că ne aflăm între Sfintele Paşti şi Rusalii, când canoanele zic să nu îngenunchem în Biserică. Dacă, totuşi, toată lumea îngenunchează nu este bine să rămânem singurul în picioare, ca măgarul între oi. Precis vom stârni gânduri de judecată între neştiutori. A spune, treaba lor dacă nu ştiu, nu este un semn de dragoste şi aceasta este principala poruncă. Fă tu o greşeală mai mică pentru a feri pe fratele de una mai mare. Pui astfel sufletul tău pentru el şi aceasta este suprema formă a dragostei creştineşti.
Uneori este greu de separat falsa evlavie de superstiţie.
De exemplu, din ce cauză, oare, unii se înghesuie să pună ei tămâie în cădelniţă când preotul cădeşte biserica. Poate din evlavie, ca să aducă jertfă lui Dumnezeu. Dar este falsă evlavie, căci toată jertfa se aduce la uşa altarului, inclusiv tămâia, ca preotul când o foloseşte mai întâi să o binecuvânteze. Poate e superstiţie, li se pare că astfel participă şi ei la cădire, împărţind vrednicia cu preotul sau li se pare că aşa este mai primită jertfa lor decât oferind-o ca toţi oamenii la uşa altarului. Parcă tot a egoism seamănă.
În sfârşit, însemnarea cu semnul Sfintei Cruci se face numai când preotul din altar sau cântăreţul de la strană invocă numele Sfintei Treimi. Despre cei care fac întruna la cruci, ba unii le mai şi numără pe degetele celeilalte mâini, deci nici nu se mai gândesc la ce fac, un mare duhovnic român contemporan zice că fac gimnastică. Acelaşi lucru zice despre metaniile şi închinăciunile repetate şi fără rost, adică făcute când nu trebuie.
Şi mai vezi pe unii care ţin să fie primii cât mai în faţă, făcând mulţime de cruci şi de metanii în văzul tuturor, cântând sau rostind tare ca să se audă vocea lor deasupra celorlalţi, când Biserica ne învaţă că lucrarea harului este mai bogată în cel smerit care stă ultimul într-un colţ, nimic zicând şi nimic făcând la vedere, ci totul în inima lui.
"DORITE TEXTE NEDORITE"

O rază de lumină dumnezeiască

„Întru aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu pentru noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său Cel Unul Născut pentru ca noi să viem printr-Însul” (I Ioan 4,9)

Într-o temniţă, sub pământ, într-un ungher umed şi întunecos, a crescut o iederă. Nu fusese stropită de nici o picătură de ploaie sau de rouă; frunzele ei firave, pe jumătate uscate, se nutreau doar din seva mucegăită a pereţiloracelei hrube. Dar odată cu venirea verii, o rază de soare a pătruns şi în acel sumbru loc de detenţie. În fiecare zi, timp de o oră, această rază încălzea sărmana plantă muribundă. Şi iată că viaţa a început să se trezească în ea, rădăcinile să prindă putere, frunzele au dat a se înălţa spre lumină, vrejurile îngălbenite s-au umplut de sevă proaspătă, au apărut noi lăstari. Firava plantă a început să se caţere din ce în cemult pe perete, a ajuns la deschizătura îngustă a ferestrei, a trecut printre gratiile de fier, răzbind în cele din urmă afară, în libertate, unde se putea bucura o zi întreagă de razele binefăcătoare ale soarelui. Planta „victorioasă" a tot crescut până când a acoperit cu un strat compact de frunze tot peretele exterior al închisorii, dând culoare şi prospeţime acelei clădiri mohorâte.
Aşa se întâmplă şi cu sufletul omului aflat în prinsoarea păcatului şi desfrâului, când lumina dumnezeieştii iubiri ajunge să pătrundă în el. Intrând în inima împietrită, iscă un fior de bucurie, sufletul prinde viaţă, sporeşte, absoarbe binefăcătoarea lumină dumnezeiască, se trezeşte la o nouă viaţă. Şi, întocmai ca acea iederă renăscută, se îmbracă în frunziş proaspăt, de toată frumuseţea, iar în cele din urmă dă roade de credincioşie spre slava lui Dumnezeu.
Înţelepciunea omenească ocupă un loc de frunte în istoria popoarelor. Dar nici o filozofie nu poate readuce la viaţă un suflet mort. Ştiinţa face minuni în zilele noastre; enigmele naturii dispar una câte una, practic nu mai există distanţe, se deschid noi căi sub apă, sub pământ, în aer... Se poate dialoga la distanţe inimaginabil de mari. Luminătorii cereşti sunt „catalogaţi" şi măsuraţi cu exactitate matematică. Dar nici cea mai exactă ştiinţă nu poate rezolva marea problemă a vieţii şi a morţii. Numai Hristos dă viaţă: „Ca viaţă să aibă, şi din belşug s-o aibă" (Ioan 10, 10).
Cuvântul Său, Duhul Său înnoiesc, dau viaţă sufletului mortificat. Numai în El este mântuire, deşteptare din som­nul păcatului, fiindcă cine „crede în El are viaţă veşnică" (Ioan 6, 40).
"Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu-366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului"

Duminica vindecării slugii sutaşului

Asculta mai multe audio Diverse

Ascultaţi şi predica de la Sihăstria Putnei-Părintele Nectarie
Predica-Sihăstria Putnei

Necazurile sunt un semn al bunătăţii lui Dumnezeu. Primeşte tot ce ţi se întâmplă ca din mâna lui Dumnezeu

Pace ţie, soră!
De ce scrii nişte scrisori atât de deznădăjduite? Eşti tu singura de acolo împovărată de greutăţi? Problema nu constă în greutăţile dinafară - cred că şi tu înţelegi aceasta -, ci în structura ta duhovnicească. Indiferent unde te-ai duce, nu te poţi ascunde de tine sau de vrăjmaşul. Tot ceea ce este al tău va merge cu tine şi oriunde te-ai duce vei avea parte de şi mai multă suferinţă decât aici. Nu trebuie să uiţi că legea duhovnicească afirmă faptul că „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu" (Fapte 14, 22). „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Mt. 16, 24); „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă" (Mt. 11, 12); „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre" (Luca 21, 19); „cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui" (Mt. 10, 22); „în lume necazuri veţi avea" (Ioan 16, 33); „lumea vă urăşte" (Ioan 15, 19); „Dacă voieşti să te osteneşti pentru Domnul, pregăteşte-ţi sufletul pentru ispite" etc.
Sfinţii Părinţi exprimă acelaşi gând pe scurt, dar cu o mare tărie: „Dă sânge şi ia Duh". Aceasta este o lege comună pentru toţi cei ce caută mântuirea. Dacă iei seama la pilde, vei afla din viaţa fiecărui sfânt confirmarea acestei legi. O pildă pentru toţi a fost oferită de Domnul Iisus Hristos, de sfinţii apostoli, de mucenici, mărturisitori şi drepţi. Acestea sunt pilde strălucitoare cunoscute tuturor. Într-un chip mai puţin izbitor, toţi cei ce au voit să vieţuiască cu evlavie întru Iisus Hristos au fost persecutaţi, jigniţi, au pătimit boli şi necazuri - atât lăuntrice, cât şi exterioare. Pe lângă acestea, ar trebui să cunoşti proorocia părinţilor de odinioară, şi anume că la vremea de pe urmă monahii se vor mântui nu prin nevoinţe duhovniceşti, ci prin răbdarea necazurilor. Atât de adevărat şi de trebuincios este acest lucru, încât cel mai sigur semn al bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu faţă de o persoană îl reprezintă mulţimea necazurilor şi a bolilor care cad asupra acesteia. Şi invers: dacă un om se socoteşte pe sine a fi credincios şi nu are boli sau necazuri, după Sfinţii Părinţi, este un semn că unul ca acesta n-a aflat calea spre Domnul.
Acum, aplică toate acestea la tine însăţi. Domnul, iubindu-te şi dorindu-ţi mântuirea, îţi trimite mijlocul indispensabil pentru toţi oamenii fără excepţie - necazurile. Iar tu ce faci? Tu nu înţelegi acest lucru; tu crezi că necazurile îţi sunt nefolositoare, chiar distrugătoare. Ele sunt distrugătoare - dar nu pentru sufletul tău, ci pentru firea ta păcătoasă şi căzută; ele sunt mortale pentru omul cel căzut, dar mântuitoare pentru „cel nou". Vrăjmaşul ştie aceasta şi te zăpăceşte; el îţi dă gânduri rele, nerăbdare, deznădejde, judecarea altora - a modului lor de viată, a autorităţilor etc. Tu trebuie să-l înţelegi pe diavolul. După Cuvântul lui Dumnezeu, necazurile şi suferinţele în viata pământească a unui creştin nu numai că nu sunt rele, ci sunt darul lui Dumnezeu: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El" (Filip 1, 29).
Necazurile necesare pentru mântuirea unui om pot fi acceptate în diferite grade de dificultate sau uşurinţă, potrivit concepţiei fiecăruia. Dacă un om primeşte prin credinţă cuvântul lui Dumnezeu referitor la necesitatea şi inevitabilitatea necazurilor pentru mântuire, dacă devine conştient de nenumăratele sale păcate făcute cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul, se va socoti pe sine cu totul vrednic nu numai de acele necazuri care-i sunt trimise, ci şi de altele mult mai mari, smerindu-se pe sine dinaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Apoi, necazurile vor fi mai uşor de purtat, iar mai târziu vor da naştere la ceea ce este mai de preţ decât întreaga lume cu toate bucuriile sale pământeşti. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel e vorba de „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I Cor. 2, 9).
Dacă cineva se plânge de necazurile şi bolile sale, motiv să-i învinuiască pe alţii pentru ele, pe demoni sau situaţiile de viaţă şi încearcă cu orice preţ să le evite, atunci vrăjmaşul îl ajută la acest lucru. Îi indică pe imaginarii vinovaţi (autorităţile, situaţiile ivite, vecinii etc, etc), stârnindu-i animozităţi şi ură fată de aceştia, dorinţa de răzbunare, dorinţa de a-i vătăma etc, şi aduce sufletul unui astfel de om în întuneric, deznădejde, descurajare, în adâncurile pământului, pentru a nu-l vedea ori auzi pe presupusul vrăjmaş. De fapt, el îl ascultă şi-l bucură pe vrăjmaşul său adevărat şi distrugător, diavolul, care-i sugerează tot acest rău şi vrea să-l distrugă, uneori ducându-l chiar la sinucidere - care este o pierzanie sigură.
Dacă vrei să afli pacea sufletului, fericirea şi mântuirea sigură, smereşte-te dinaintea atotputernicei mâini a lui Dumnezeu, iar El te va ridica. Adică: primeşte tot ceea ce ţi se întâmplă ca din mâna lui Dumnezeu şi nu de la oameni, căci într-adevăr, nimic din ceea ce ni se întâmplă nu se poate face fără voia lui Dumnezeu. Oamenii şi situaţiile sunt numai uneltele lui Dumnezeu şi adesea ei nu înţeleg ceea ce fac. Domnul Iisus Hristos le-a spus tuturor că suferinţele ce aveau să-I vină, culminând cu răstignirea Sa pe cruce nu erau lucrarea oamenilor: a fariseilor, cărturarilor, a lui Pilat ori Iuda; aceştia erau doar nişte instrumente: „Nu voi bea oare paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu?". Paharul suferinţei I-a fost dat lui Iisus Hristos nu de oameni, ci de Tatăl Ceresc pentru izbăvirea omului căzut. Iar pentru noi toţi cei ce voim să ne mântuim, Domnul este Cel Ce ne dă paharul suferinţei şi nu oamenii. Dacă Domnul a pătimit pentru noi, atunci cum oare, spune-mi, putem noi să nu pătimim pentru nenumăratele noastre păcate pe care, pe deasupra, nici măcar nu le vedem. Trebuie să ne rugăm Domnului: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd greşelile ". Dacă primim acest dar de a ne vedea păcatele, dacă le simţim greutatea şi recunoaştem absoluta neîmpăcare a lui Dumnezeu cu omul păcătos, necesitatea de a căuta iertarea pentru aceste păcate de la Domnul şi curăţirea leprosului nostru suflet prin puterea lui Dumnezeu - atunci vom cădea în genunchi înaintea Domnului; vom plânge înaintea Sa precum femeia cea păcătoasă şi vom striga din tot sufletul precum vameşul: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului, iartă-mi păcatele, curăţeşte ticălosul meu suflet, nu mă lipsi nici de Cereasca Ta împărăţie şi nu mă da în mâinile vrăjmaşilor mei - diavolii". Smereşte-te înaintea lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, să spui din toată inima ta, precum tâlharul cel înţelept: „Eu am primit cele ce mi se cuveneau pentru faptele mele. Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta". Să nu fii ca celălalt tâlhar care aducea tuturor reproşuri, blestema, îi învinuia pe alţii pentru suferinţele sale, şi în acest chip şi-a înrăutăţit situaţia şi a pierit. Domnul a făcut totul pentru mântuirea noastră; El voieşte ca toţi păcătoşii să se mântuiască - iar noi trebuie să trudim pentru propria noastră mântuire, să ne străduim să vieţuim (adică să gândim şi să simţim) după felul în care a vieţuit însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi după cum ne-a învăţat El cele de folos sufletelor noastre prin Sfânta Evanghelie.
"Ne vorbeşte Stareţul Nikon"-Ed. Egumeniţa

Despre grijile vieţii

Predica Sihastria Putnei-Părintele Damaschin
Despre grijile vieţii
Sursa: Sihastria Putnei

Să nu pierdem raiul

Dacă suntem alipiţi şi de cel mai neînsemnat lucru, ne pierdem liniştea. Slobozi să fim, aşadar, de cele trecătoare. Să nu ne lipim de nici un bun pământesc, ci numai de Domnul nostru şi de Împărăţia Lui cea nestricăcioasă.

Numai în al doilea rând să dăm importanţă bunurilor materiale; pe primul loc să le punem pe cele duhovniceşti. În vremurile de odinioară, atleţilor care biruiau la jocuri li se punea pe creştet o cunună din frunze de măslin. Astăzi, sportivii primesc milioane. Noi nu vom primi o cunună din frunze de măslin sau de dafin, care se vor ofili. Nici milioanele şi nici miliardele de bani nu aduc fericirea, oricât ne-ar face viaţa de comodă. Însă, şi dacă s-ar presupune că ar aduce comoditate şi fericire, aceasta nu ar dura mai mult de 20 până 100 de ani –cât poate dura o viaţă de om. Mai mult de anii aceştia nu ne putem bucura, orice am face. Bunurile pe care „au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pre Dânsul” (Lc. 12:1) sunt menite unei veşnicii fără de sfârşit. Să nu pierdem raiul, alipiţi fiind de bunurile materiale!

Părintele Epifanie Theodoropulos

Rostul vieţii

Rostul vieţii este să-L regăsim pe Dumnezeu. În rest, toate sunt deşertăciuni; ziua de mâine nu ne-a făgăduit-o nimeni şi cele de aici nu le putem lua cu noi.
A nu avea inima legată de ceva pământesc este lucru aducător de pace, şi nefiind împovărat poţi să te înalţi.
Despărţindu-te de cele de jos, nu poţi fi înţeles de cei pe care i-ai lăsat în urmă; mulţi vor încerca să te tragă înapoi. Cu cei de lângă noi trebuie să avem răbdare, se vor zbate până ce le vor slăbi simţurile şi până ce nu vor mai avea cu ce să se zbată. Înainte de a le slăbi vederea prea tare, vor vedea cum se ruinează cele după care au alergat. Va fi ultima şansă de a se înţelepţi. Dacă o vor prinde, atunci vor auzi pentru prima dată ceea ce li s-a spus din totdeauna: de ce zideşti cele ce se ruinează, de ce aduni cele ce se risipesc? Dacă toată viaţa ai fost rob al deşertăciunii, măcar acum slujeşte adevărului! Nu este prea târziu; ai fost trimis pe pământ ca să-l cauţi, şi te afli încă aici.

"Deşertăciunea lumii"-Ierom.Ioan Buliga

Biserica ce nu se poate fi demolată

În punctul cel mai central al Sofiei, jos, băgată în pământ, există o bisericuţă frumoasă şi străveche, a Sfintei Petka, adică a Sfintei Paraschiva (în limba bulgară a şasea zi a săptămânii se numeşte Petak). Nu a cunoscutei muceniţe fecioare, ci a unei cuvioase, care este mult cinstită acolo, şi ale cărei sfinte moaşte se află azi în România( Cuvioasa Parascheva de la Iaşi)..

De această biserică se leagă evenimente impresionante şi grozave, care i-au făcut pe «puternicii» lumii să-şi supună voinţa unei alte vreri şi puteri de neînvins.

Pe la 1963 au hotărât oficialităţile oraşului să lărgească strada centrală. Aceasta însemna că monumentul creştin trebuia să fie demolat. În felul acesta urmau să se descotorosească şi de o construcţie nedorită. Şantierul de demolare s-a pregătit îndată: rolul principal l-ar fi jucat atunci un buldozer, care în câteva minute l-ar fi prefăcut în ruine. Aşa socoteau ei lucrurile. Le-au ieşit însă pe dos.

S-a cântat alt cântec şi nu acela pe care-l doreau. Când porneau buldozerul şi-l îndreptau înspre biserică, acesta se defecta într-una. Îl reparau, dar iar se strica ceva. Şi era imposibil să se apropie de biserică. Şi ca şi cum nu le-ar fi ajuns aceasta, îndată ce se întoarce acasă muncitorul care cu ciudă se încăpăţânase asupra demolării, îl găseşte mort pe unul din membrii familiei sale.

Între timp, şeful acestei lucrări a fost informat că muncitorii nu au reuşit să facă nimic. A aflat şi amănunte asupra acestui fapt. I s-au părut toate stupide şi înfuriat a spus:" Nu sunteţi în stare

de nimic. Numai de poveşti sunteţi buni. Mâine am să mă duc să o demolez eu însumi!".

Dar nefericitul a rămas numai cu aceste vorbe goale. Imediat ce s-a urcat furios pe utilaj şi a pornit spre biserică, s-a stricat maşina, dar cel mai senzaţional lucru a fost că el însuşi şi-a găsit pe neaşteptate moartea. Înţelegeţi ce durere, dar şi ce spaimă a urmat! Nu le-a mai rămas nimic altceva decât să anuleze ordinul de demolare. Şi ca să înfrumuseţeze locul, făcură în acel loc ceva în genul unor magazine la subsol şi o piaţă în jurul bisericii, aşa cum se vede în fotografie.

Astfel s-a făcut cunoscut în toată Sofia, că Sfânta Petka sau, mai degrabă, Acela Căruia i se închina ea, are o putere nemăsurată pe care, dacă ar purcede a o arăta vreodată, toţi ar fi cuprinşi de spaimă.

Arhimandrit Daniil Gouvalis- "MINUNEA CREDINŢEI"

Duminica Sfinţilor români

Asculta mai multe audio Diverse

Asculta mai multe audio Diverse

Cuvânt de folos de la Părintele Sofian Boghiu

-În zilele noastre, blajinitatea şi supunerea de care vorbiţi sunt călcate în picioare de nemărginita cupiditate şi lăcomie a celor care au pâinea şi cuţitul în mână. În ţară se fură fără ruşine, după legea junglei, sub ochii supuşi ai fiecăruia dintre noi. Există vreo speranţă să scăpăm de această resemnare şi totuşi să ne păstrăm alături de Dumnezeu?

-În vremurile pe care le trăim, sunt fie oameni care au foarte mult, fie oameni care n-au nimic, nici măcar o bucată de pâine. Oamenii normali, de mijloc, au cam dispărut. Trăim poate cea mai mare sărăcie din ultimul secol, deşi suntem o ţară bogată. După Revoluţie, speram c-o să fie mai belşug, dar acum oamenii abuzează de libertate. N-au nici un fel de sfială, de oprelişte, sunt unii care n-au altă grijă decât înavuţirea. Nu se mai satură, mai vor. E un pasaj în Biblie care spune aşa: ..Unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră". Cei puşi pe agonisire îşi au inima acolo unde îşi ţin banii. Apelează la un preot doar pentru a-şi sfinţi vilele sau maşinile luxoase. Gândiţi-vă că Sfântul Antonie a putut să-şi împartă la săraci întreaga avere moştenită de la părinţi, o întreagă avuţie, şi să plece în pustnicie singur, doar cu o desagă pe umăr. Acolo, în pustietate, a găsit o altă comoară. L-a găsit pe Dumnezeu şi acolo era şi inima lui. Sigur, nu putem fi toţi Sfântul Antonie. Trebuie doar să nu fim hapsâni, să ne păstrăm mereu o parte din inima noastră acolo, sus. Fără această hrană sufletească, murim! Murim, deşi trăim, devenim sterpi, uscaţi, împietriţi.

Dar dacă nu renunţăm să gustăm şi din cele dumnezeieşti, fie măcar de Sfintele Sărbători, cred că vom scăpa. Fiindcă oamenii vor ajunge la o saturaţie, le va da Dumnezeu lacrimi ca să plângă, şi deodată vor striga iarăşi, disperaţi: „Nu mai putem"! Românul zice „lasă", aşteaptă, rabdă, până când într-o bună zi îi va ajunge cuţitul la os. Atunci chiar şi asprimea, violenţa, vor fi pe placul lui Dumnezeu. Să fiţi încrezători în marea bunătate dumnezeiască!

"Părintele Sofian"-pag.171-172

Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava-2 iunie 2010

Asculta mai multe audio Diverse