Când oare ni s-a inoculat ideea că nu avem suflet!?

De curând, împreună cu câţiva pri­eteni am fost să ne închinăm în grădina Maicii Domnului — Sfântul Munte Athos. De data aceasta ne-am îndreptat către Sfintele Locuri cu gândul de a cere un cu­vânt de folos pentru vremurile prin care trecem: ce e de făcut, pentru că neamul nostru o duce din ce în ce mai greu?

Folosul cuvintelor primite a fost parcă cu mult mai mare decât puteam noi pricepe la acel moment, căci cei ce şi-au pus viaţa în mâna Domnului, trăind doar pentru El, văd într-o altă lumină lumea şi problemele ei.Părintele Iulian, duhovnicul de la Schitul Românesc Prodromu, ne-a vorbi despre suflet. Omul trece prin trei etape în viaţă, ne spunea sfinţia sa: prima e aceea când ne aflăm în pântecele maicii noastre; pe urmă vine vremea vieţii noastre pe pă­mânt de la naştere şi până la moarte, pentru a urma viaţa veşnică. Aşa cum în pântecele mamei ne pregătim pentru naşterea în lumea aceasta, aşa şi aici, în vremea încercărilor, necazurilor şi bucuriilor zilelor noastre, tre­buie să ne pregătim pentru viaţa de dincolo.Lucrurile par simple şi clare când le auzi în gura Părintelui, şi sunt. Poate tocmai de aceea te şi miri pentru ce bă­trânul le repetă de atât de multe ori, ca şi cum lumea nu ar înţelege. Oare cei ce vin şi se închină în Sfântul Munte nu ştiu că există suflet, Dumnezeu şi viaţă veşnică?! Desigur, toţi aceia care se declară creştini la un recensământ, adică peste 90% dintre români, de pildă, ar trebui să aibă această credinţă, dar...Dacă stăm să observăm viaţa românu­lui de astăzi — şi, de ce să nu o spunem, chiar propria viaţă! — o să sesizăm cu ui­mire că există o disproporţionat de mare grijă pe care o arătăm trupului şi celor ce-i asigură imaginea şi bunăstarea faţă de cele închinate sufletului şi lui Dumnezeu.De pildă, suntem foarte atenţi la ves­timentaţie, la pieptănătură şi la îngrijirea feţei, dar, în acelaşi timp, nu ne preocupă aproape deloc cum stăm şi cum ne purtăm în faţa lui Dumnezeu — în fiecare zi, în fi­ecare ceas — ca şi cum Cel ce a făcut cerul şi pământul nu ar fi de faţă în orice clipă a vieţii noastre. De asemenea, suntem foarte sensibili la gura lumii, ciulim urechile să au­zim ce mai zic prietenii sau colegii despre noi, dar glasului conştiinţei, care ne stă mar­toră şi ne atenţionează şi se împotriveşte cu tărie atunci când facem păcatul, nu-i dăm nici o ascultare, chiar cu preţul experimen­tării unei amărăciuni şi întristări sufleteşti, a unei depresii psihice în unele cazuri...Dacă ne cade o picătură de ulei pe hai­ne sau ne murdărim cumva, ne grăbim să ne schimbăm. Punem hainele la spălat, ca să nu rămână uleiul impregnat. Câţi însă, atunci când au făcut un păcat, lasă totul baltă şi fug să se spovedească? Sau măcar se opresc din toate activităţile şi câteva minute se roagă la Dumnezeu ca să le ierte păcatul?Când ne simţim rău ori facem o in­fecţie oarecare ne grăbim să ajungem la doctor. De acolo ne întoarcem cu reţeta: algocalmine, antibiotice sau orice altceva care ar putea să alunge durerea şi să ne vindece cât mai iute. Pentru că dacă in­fecţia se întinde, atunci terapia va fi mai dificilă. însă care dintre cunoscuţi, atunci când îl doare ceva, mai întâi se unge cu untdelemn de la Sfântul Maslu, iar pe urmă dă fuga la această slujbă pe care a lăsat-o Biserica tocmai pentru vindecarea bolnavilor? Sau care face degrab un acatist la Sfinţii Nicolae, Pantelimon, Cosma şi Damian sau la alţi Sfinţi Doctori Fără-de-Arginţi? Nu ştiu dacă sunt foarte mulţi.Sună moralist? Dar oare nu este mai firesc să facem mai întâi tot ceea ce ţine de vindecarea sufletului şi mai pe urmă să ne adresăm doctorului trupesc? Oare omul nostru, a cărui încredere înclină către medicină şi în general către „cuceririle" progresului ştiinţific, poate explica de ce aproape toată lumea este astăzi bolnavă?Am avut un prieten care s-a dus la doc­tor având o măsea stricată, dar doctorul i-a scos-o pe cea bună; altul şi-a plombat mă­seaua, iar peste trei zile plomba i-a căzut, deşi îl costase ceva bani. Credeţi că au re­nunţat la a mai căuta dentist? Dimpotrivă, au început să întrebe în dreapta şi în stân­ga, ca să afle un doctor mai bun în care pot să aibă încredere. Nu cunosc pe cineva care să fi renunţat să se mai ducă la doctori atunci când s-a îmbolnăvit mai rău de pe urma tratamentului primit de la vreunul, însă am auzit de nenumărate ori oameni care susţin că nu se mai duc la Biserică şi nu se mai spovedesc pentru că au fost deza­măgiţi de nişte preoţi care mai mult căutau la bani şi nu i-au putut ajuta cu nimic.

Marea parte a populaţiei din România se spală pe mâini înainte de fiecare masă, iar mulţi îşi spală dinţii cel puţin dimineaţa şi seara. Însă câţi îşi fac rugăciunile de seară şi de dimineaţă, câţi cer binecuvântarea lui Dumnezeu şi Îi mulţumesc înainte şi după ce şi-au luat masa? În câte case părinţii îi întreabă pe copii: Te-ai spălat pe mâini îna­inte de a te aşeza la masă? sau Te-ai spălat pe dinţi înainte de a te băga în pat?, şi în câte cămine se aude glasul mamei care, cu blân­dă mustrare, îi zice copilului: Ţi-ai făcut, mamă, rugăciunea înainte?...

Cei mai mulţi dintre noi îşi fac baie măcar o dată pe săptămână - unii, mai ales vara, fac duş în fiecare zi -, dar la spovedit, la a ne curaţi sufletul, nu ne gândim decât în perioada posturilor mari sau, în cele mai multe cazuri, doar o dată pe an — ca să ţi­nem „tradiţia". Să o facem şi pe asta, că rău nu ne face... Oare nu acesta ar fi indiciul cel mai clar asupra raportului de importanţă pe care o acordăm trupului faţă de suflet?

E firesc să ne asigurăm pâinea cea de toate zilele, însă mulţi dintre noi trăiesc parcă numai pentru a-şi umple masa şi pântecul cu „bunătăţile" cele mai mari. Muncim adesea până la epuizare şi boa­lă pentru acest consum care ne oferă o plăcere trecătoare a gustului, dar care, pe deasupra, ne îngreunează stomacul şi ne duce la diverse boli metabolice, cardia­ce etc. Câţi însă ştiu si conştientizează cu adevărat că Trupul şi Sângele lui Hristos este adevărata mâncare si adevărata băutură pe care însuşi Mântuitorul ne-a oferit-o spre viaţă, sănătatea sufletească şi trupească, spre mântuire şi viaţă veşnică?

Câţi ştiu că nu trebuie să te împăr­tăşeşti doar o dată pe an, doar în posturi sau numai la patruzeci de zile, ci că în­săşi Biserica, prin Sfintele Canoane, ne îndemnă să ne împărtăşim cât mai des, cu pregătirea sufletească corespunzătoare, cu credinţă, cu frică şi cu cutremur? Nu mai vorbim de faptul că foarte puţini, chiar dintre cei ce merg la Biserică, conştien­tizează că Sfânta Împărtăşanie e însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos, Care S-a adus ca Jertfă pentru noi şi nu păinică de la Doamne-Doamne şi vin sfinţit.

Iertaţi comparaţia, dar cred că mai mult cunosc românii viaţa unui personaj fictiv, născut pentru a creşte audienţa, pre­cum vestita Elodia. decât viaţa Fiului lui Dumnezeu, Unul din Treime. Care S-a făcut om, a pătimit, S-a jertfit şi a înviat pentru ca prin jertfa Sa, prin Trupul şi Sângele Său, să primim şi noi viaţă veşnică...

În România, spun statisticile, aproape 20% din populaţie suferă de depresie, iar depresia este prin excelenţă o boală psihică, aşa cum sunt şi multe altele, ce s-au înmul­ţit îngrijorător de mult în ultimii ani. Dar psihicul este altceva decât sufletul omului? Identitatea lor ne-o dezvăluie chiar etimolo­gia cuvântului. În limba greacă sufletul fiind desemnat cu acelaşi termen până în ziua de azi – psyche. Nu ar trebui ca, înain­te să meargă la doctor, cele trei milioane de români creştini suferinzi să caute vindecarea sufletească prin mijloacele pe care le pune la îndemână Biserica: post şi rugăciune, sfintele slujbe şi milostenie, Spovedanie şi Împărtăşanie? Căci ce altceva poate în pri­mul rând îmbolnăvi sufletul, decât păcatul?Ne pot vindeca medicamentele de pă­cate, le pot şterge amintirea şi urma lăsată în suflet, aşa cum somniferele ne fac temporar să uităm durerea psihică? Sunt boli psihice în care medicamentele pot aduce o ameli­orare semnificativă, deşi întotdeauna cu efecte adverse, însă, în majoritatea cazurilor, vindecarea ar veni mult mai curând dacă am căuta să ne tămăduim mai întâi sufletul prin curăţirea de păcat, a cărui stricăciune ne-a spurcat şi infectat viaţa.Oricât de puţin am compara trupul cu sufletul prin prisma atenţiei pe care le-o acordăm, am putea uşor constata cât de re­dus este timpul şi locul pe care le rezervăm celor sufleteşti. Ne zicem creştini, ne decla­răm credinţa în Dumnezeu, dar ne purtăm ca şi cum nu am avea suflet, ca şi cum nu am crede că Dumnezeu e prezent în lume şi în viaţa noastră, ca şi cum nu ar exista viaţă veşnică, ci toate s-ar termina aici!Desigur, ne-am lăsat duşi de duhul lumii, de modă şi televiziune, de credin­ţele zilei în cele omeneşti şi trupeşti. Şi pentru că în trup ne-am pus nădejdea, de la el ne vine astăzi durerea şi tulburarea, căci sufletul nostru a ajuns un fel de persona non-grata, exilat la marginea fiinţei noastre, deşi el este cel căruia îi aparţine raţiunea, prin el devine posibilă libertatea şi conştiinţa, care ne face să fim oameni. Ce paradox, ce întunecare, ce îngenunche­re a raţiunii! Omul, în loc să-L urmeze pe Dumnezeu şi să I se asemene, ajunge să slujească eminamente trupului, dorinţelor bolnave, comportându-se ca şi cum trupul ar fi ultima realitate, în el stând toată bu­năstarea şi viaţa omului...Dacă cu adevărat am crede în existen­ţa sufletului, i-am acorda măcar tot atâta atenţie câtă arătăm şi celor trupeşti. Adică, dacă atunci când ne spălăm, L-am ruga pe Dumnezeu să ne ierte şi să ne cureţe de pă­cate; când am lua un medicament, am zice: Doamne Iisuse Hristoase, fă ca Trupul şi Sângele Tău să-mi fie spre tămăduirea su­fletului şi a trupului; când ne-am schimba hainele, ne-am ruga la Dumnezeu ca să ne îmbrace cu haina Duhului Său cel Sfânt; şi nu am pune început la vreo lucrare fără a săvârşi semnul Sfintei Cruci...

Făcând astfel, am avea cu adevă­rat dreptul să ne numim cu numele lui Hristos, am fi îndreptăţiţi să nădăjduim la o viaţă mai bună, pe care, oricum - fiind în toată vremea împreună cu Dumnezeu - în chip simţit o vom avea.

Gheorghe Fecioru

Revista "Familia Ortodoxă" - nr. 17 (2010)