Interviu cu ieromonah Dosoftei Dijmărescu (Mănăstirea Putna)
de Cristian Curte
- Părinte ieromonah Dosoftei, de câţi ani sunteţi in mănăstirea Putna?
- De opt ani, din 2001.
- Şi ce vârstă aveţi acum?
- 33.
- Din 33 de ani, opt i-aţi petrecut în mănăstire, 25 în lume. Aţi făcut, în lume, o facultate de matematică — secţie de informatică, şi una de teologie. Atunci când aţi lăsat lumea în urmă şi aţi venit la mănăstire, ce aţi câştigat?
- Într-adevăr, se spune ca atunci când intri în viaţa monahală, laşi lumea, insistându-se pe faptul că mănăstirea este o altă lume. Dar această lăsare cred că trebuie înţeleasă şi ca o continuitate, pentru ca nimeni nu-şi taie capul şi intră în mănăstire, ci intră cu aceeaşi minte pe care a avut-o în lume, dar vrea să şi-o transforme. Călugărul vrea să-şi transforme gândirea, dar în direcţia pe care a dorit-o şi a ales-o când era încă în lume şi s-a hotărât pentru mănăstire. Cred că aspectul acesta al continuităţii este important pentru că el arată că monahul caută ceea ce ar trebui să caute orice om: legătura cu Dumnezeu, sfinţenia, dobândirea harului Duhului Sfânt. Viaţa monahală are o adâncime deosebită, într-adevăr, şi poate şi un ţel mai ridicat, dar monahii sunt oameni.
- Părinte, dar dacă este aşa — şi pare foarte firesc ceea ce spuneţi — înseamnă că nu-i este neapărat creştinului să se călugărească pentru a se desăvârşi.
- Mântuitorul spune: „Dacă voieşte cineva". Viaţa monahală este o lume aparte şi chemarea monahală este o chemare aparte. În cugetul fiecăruia această chemare se poate ivi sau nu. Ceea ce mi se pare important şi demn de reţinut este ca fiecare dintre noi să dea curs chemărilor pe care ni le face Dumnezeu. Acestea pot apărea şi în copilărie, şi la tinereţe, şi la maturitate, şi la bătrâneţe, şi sunt de mai multe feluri. Dar toate îl cheamă pe om către adevăr. Ele ne îndeamnă la a face binele şi a nu face răul, la a căuta dreptatea, a căuta sfinţenia, a căuta viata în Dumnezeu. Acesta este substratul lor general. Şi Dumnezeu ştie cine poate să primească această cruce, această chemare specială, crucea monahismului.
- În mod concret, cum credeţi că poate identifica omul o astfel de chemare?
- În multe momente din viata noastră, simţim că avem în gândul nostru mai multe voci. De exemplu: să mă duc încolo, să nu mă duc încolo, să fac cutare lucru, să nu-l fac... Prezenţa acestor voci nu înseamnă că omul este bolnav psihic. În mintea noastră gândurile pot să vină din trei surse: din experienţa noastră, de la Dumnezeu, al Cărui gând ni se arată prin vocea conştiinţei sau de la demoni. De exemplu, când suntem mici şi vrem să furăm ceva, un gând ne spune: „Fură!", altul: „Să nu furi!'
- „Şterpeleşte nişte cireşe!", nu?
- Exact, exact! Conştiinţa ne spune: „Nu le şterpeli!", iar patima poftei, sau chiar demonii: „Şterpeleşte-le!" Este o întâmplare foarte frumoasă legată de ce consecinţe poate să aibă un gest în aparentă minor. La un părinte a venit odată cineva la spovedit şi i-a povestit viaţa lui. Această persoană nu mai credea de zeci de ani de zile. Nu mai ţin minte prin ce împrejurare ajunsese acum iarăşi la preot. În copilărie, când avea şapte sau opt ani, mergea în fiecare duminică la biserică. Părinţii îi dădeau de acasă o copeică - întâmplarea se petrecea în Rusia — să o dea unui cerşetor care stătea la uşa bisericii, şi lucrul acesta copilul îl făcea în fiecare duminică. Într-o duminică, ce i-a venit în gând? El voia să-şi cumpere ceva, un obiect care costa 5 copeici, şi părinţii nu-i dădeau bani. Şi atunci s-a gândit aşa: „Nu-i mai dau acum copeica cerşetorului, ci o strâng, ca să-mi cumpăr lucrul acela". Dar n-a făcut numai asta. Cum cerşetorul era orb, a furat de la el copeicile de care mai avea nevoie. În momentul acesta s-a rupt legătura lui cu Dumnezeu. Zeci de ani de zile a tras această greşeală, mai ales că nici n-a sesizat - copil fiind - că prin acest gest s-a depărtat de Dumnezeu, prin această minciună faţă de părinţii lui şi furtul de la cerşetorul respectiv.
Aşa şi noi cu aceste chemări de la Dumnezeu: dacă nu le ascultăm, rămânem întunecaţi, orbi. Binele nu este ceva pe care-l posedăm, pe care-l avem sau nu. Binele este o cale. Răul pe care-l fac nu este ceva de moment, ci se prelungeşte, ajung să trăiesc în rău. La fel binele: îl fac acum, dar mă însoţeşte. Orice alegere pe care o fac mă însoţeşte. Dacă am făcut o alegere rea, atunci trebuie să revin asupra ei, ca să scap de ea şi să merg pe altă cale. Trebuie să mă întorc. Păcatul are această „calitate" de a ne orbi. Noi, în momentul în care facem un păcat, devenim mai orbi. Mai facem unul, devenim şi mai orbi, şi, încetul cu încetul, orbim de-a binelea, şi atunci nu mai vedem deloc adevărul, nu mai înţelegem chemările lui Dumnezeu.
- Rămân nişte găuri in fiinţa noastră.
- Da, se creează nişte lipsuri în relaţia noastră cu Dumnezeu. Iar relaţia noastră cu Dumnezeu înseamnă fiinţa noastră. Pentru că identitatea omului nu se poate înţelege în afara relaţiei cu Dumnezeu. Şi nici în afara relaţiei cu ceilalţi oameni. Nici un om nu poate să se despartă de absolut toţi oamenii lumii. Nimeni nu poate să trăiască singur. Dacă cineva se gândeşte că iadul nu-i ceva foarte neplăcut, să cugete că este el singur în toată lumea. Va conştientiza că, în această situaţie, va înnebuni! Doar atât este suficient să gustăm din iad fără nici o muncă, fără nici un chin, fără nimic altceva!
Singurătatea în sine este un chin, pentru că omul este făcut să fie persoană în comuniune, cum spune părintele Stăniloae. Eu nu sunt decât eu în relaţie cu ceilalţi. Şi cu atât mai mult sunt eu cu cât sunt mai profund angajat într-o relaţie cu ceilalţi. Singura relaţie posibilă este iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni - aşa e făcut omul, să fie o persoană care îl iubeşte pe celălalt. Acesta e omul, de fapt! Când l-a făcut Dumnezeu pe om, a făcut bărbat şi femeie, adică a creat comuniunea. Nu există om singur, nu există aşa ceva! Nu există un om doar în sine şi pentru sine, izolat de toţi ceilalţi. Omul este om în relaţie cu Dumnezeu şi om în relaţie cu ceilalţi oameni. Cu cât este mai profundă această relaţie de dragoste, cu atât mai mult este el om. De aceea se şi zice că e lucru mare să fii om. Pentru că nu este uşor să iubeşti.
- Revenind la chemarea monahală, aţi spus că există întotdeauna trei voci. Vocea lui Dumnezeu, în cazul chemării la mănăstire, ce-ţi spune?
- Simţi că-ţi place viaţa de mănăstire. Simţi că-ţi place să te duci la biserică mai des, simţi că-ţi place să trăieşti în chipul acesta monahicesc. Poate mai mult decât orice, viata monahală se întemeiază pe ascultare, care nu se poate face în lume; pentru că şi în lume poţi să fii sărac - de voie sau de nevoie, şi în lume poţi să trăieşti necăsătorit - de voie sau de nevoie. Dar ascultare nu poţi să faci decât în mănăstire. Şi-n lume se face ascultare de duhovnic, dar ascultarea din mănăstire este altceva decât ascultarea i care se face în lume.
Un semn al acestei chemări este că simţi că vrei să-ţi încredinţezi libertatea lui Dumnezeu, încredinţând-o părintelui duhovnicesc al mănăstirii - stareţul mănăstirii, în primul rând. Această dorinţă pentru ascultare cred că este criteriul chemării şi al faptului că într-adevăr îndrăgeşti viaţa monahală, şi nu numai dacă-ţi place să te rogi mult sau dacă-ţi place să trăieşti mai retras - majoritatea mănăstirilor sunt şi locuri retrase, mai liniştite.
- Mulţi oameni au trăit, probabil, în viaţa lor un dor de rugăciune, în singurătate, în mijlocul naturii. Are ceva feeric o astfel de chemare, nu?
- Nu este suficient lucrul acesta. Părintele Sofian, fericitul întru adormire părinte Sofian Boghiu, care a făcut atât de multă misiune în Bucureşti, a trăit în mijlocul celor două, aproape trei milioane de oameni ai Bucureştiului. Şi, cu toate acestea, inima sfinţiei sale, cu darul lui Dumnezeu, era foarte aproape de Hristos, trăia întru rugăciunea inimii... Deci nu locul este cel care determină cel mai profund chemarea. Mănăstirea nu înseamnă schimbarea locului! Mănăstirea înseamnă schimbarea stării, schimbarea minţii.
- Deci trebuie să ai dorinţa de a asculta. Cred că, în general, oamenii din lume doresc contrariul. Dacă ascultă, se gândesc că-şi pierd libertatea.
- Libertatea nu înseamnă libertatea de a face orice. Libertate înseamnă libertatea de a face binele. Când sunt eu liber? Atunci când pot să-i dau cuiva în cap? Asta înseamnă că sunt liber? Nu, eu sunt sclavul patimii de a lovi pe cineva, în momentul acela. Eu sunt liber atunci când fumez? Nu, eu sunt robul patimii fumatului, în momentul acela. Libertatea înseamnă a face binele; atunci sunt liber cu adevărat. Căci libertatea înseamnă că eu pot să-mi dezvolt fiinţa mea, sunt liber să mi-o împlinesc. Or, fiinţa mea nu se poate dezvolta decât făcând binele. Şi Binele adevărat al omului este unirea cu Dumnezeu.
Libertatea sufletului înseamnă să am o relaţie normală cu Dumnezeu şi cu oamenii. Pentru că sufletul nu se hrăneşte cu altceva şi nu trăieşte în alt chip, decât în aceste relaţii. Libertatea înseamnă să faci binele, nu să alegi între bine şi rău. A alege între bine şi rău este libertatea de alegere, dar nu este libertatea în sens fundamental.
- Dar ne-a dat Dumnezeu şi libertatea aceasta de alegere. Daca vreau să fac răul, îl fac.
- Da, dar eu, în momentul în care fac răul, nu mai sunt liber. Devin robul acelui rău, al acelei patimi. Şi robul demonilor. Căci fiecare patimă, de fapt, are înăuntrul ei ceva personal. Este ceva personal care ne cheamă să împlinim acea patimă, acel rău - şi, în ultimă instanţă, demonii ne cheamă către rău. Dumnezeu îi iubeşte pe păcătoşi oricât de mult ar greşi, iar demonii îi urăsc chiar pe cei care ascultă de ei, oricât de mult i-ar asculta. Vedeţi, aceasta este diferenţa între dragoste şi ură. Demonii îi urăsc pe oameni şi oricât de mult ar asculta cineva de ei, tot rău vrea demonul să-i facă. În relatările cu vrăjitori care au devenit creştini — sfântul Ciprian, sau alţii — se vede foarte clar că, deşi îi slujeau pe demoni, până la urmă aceştia nu voiau să-i facă bine vrăjitorului, ci voiau să-l distrugă.
- Dar de ce? De unde ura acesta a demonului împotriva omului, părinte?
- Ura este lipsa dragostei şi a smereniei. Aşa cum dragoste înseamnă să te jertfeşti pentru celălalt, în momentul în care nu mai faci lucrul acesta, vrei să-l jertfeşti pe celălalt pentru tine, pentru orice!
- Pentru scopul tău!
- Da. Şi oricare dintre noi experimentează în viaţa sa ce înseamnă această lipsă a dragostei şi ce consecinţe apocaliptice are până la urmă. Spun „apocaliptice" în sensul că lipsa dragostei înseamnă un sfârşit al nostru; un sfârşit al nostru şi un sfârşit al relaţiei noastre cu ceilalţi. Nu vedeţi că atunci când nu iubim ne împuţinăm sufleteşte? De ce este atât de cumplită singurătatea? De ce îşi iau oamenii - sărmanii! - câini şi pisici şi papagali în casele lor?
- Vorbesc cu ei, ii plimbă, parcă ar fi nişte copii...
- Pentru că - nu-i judecăm, sărmanii! - nu au reuşit să mai facă faţă relaţiei cu oamenii, care este o relaţie foarte dureroasă. A fi într-o relaţie cu cineva, a iubi pe cineva cere foarte multă jertfa, nu este uşor! Nici într-o căsătorie, nici la un loc de muncă, nici pe scara unui bloc nu este uşor să trăieşti în dragoste cu ceilalţi. Pentru că fiecare are neputinţele lui. Şi atunci când neputinţele celuilalt te „zgârie" pe tine, ca să continui relaţia de dragoste, trebuie să rabzi. Trebuie să-ţi asumi această suferinţă. Dacă nu ţi-o asumi, ori îl împingi pe celălalt să se ducă din calea ta, ori te retragi tu din calea lui. Şi ambele variante duc la izolare, la singurătate şi la lipsa dragostei. Iar atunci omul, sărmanul, îşi ia un câine, sau un papagal, sau o pisică, pentru că acesta nu-i face atâtea probleme. Dar nici nu-l vor ajuta să-şi deschidă inima dragostei şi să simtă dragostea cât l-ar ajuta un om, chiar unul cu care mai are şi conflicte.
- Părinte, revenind la ceea ce mi-aţi spus la început, că de fapt călugăria este în continuarea lumii şi nu înseamnă o ruptură bruscă de ea...
- Este în continuarea aspiraţiilor. În limbajul cărţilor de învăţătură duhovnicească, lumea înseamnă patimile lumii. Dar lumea este şi lumina lui Dumnezeu în lume. Acum, depinde la care „lume" ne referim. Chiar cuvântul lume, în limba română, vine de la lumină. În lumea aceasta văzută, în care trăim noi, există şi lumina lui Dumnezeu, şi harul lui Dumnezeu care lucrează, dar există şi patimile lumii. Ei bine, chemarea către viaţa monahală înseamnă aprofundarea căii luminii, înseamnă aprofundarea acestei uniri cu Dumnezeu, de către omul care, în trup fiind, caută să-L cunoască pe Dumnezeu. Călugărul trebuie să îşi pună toate puterile în lupta de a se desprinde de patimile lumii şi de a se uni cu Dumnezeu Mântuitorul.
- Aţi întâlnit oameni care să fie trăitori în lume şi care să fie mai buni decât călugării?
- Dumnezeu îşi are aleşii Lui peste tot. Chemarea monahală este o chemare, dar faptul că stai într-o mănăstire nu garantează câtuşi de puţin înălţimea vieţii duhovniceşti. Locul nu garantează sfinţenia! După cum oraşul sau satul nu sunt neapărat locuri ale pierzării. Dumnezeu lucrează oriunde I se deschide o inimă, fie că acea inimă se deschide în mănăstire, ori că ea se deschide, se smereşte în lume - şi oamenii din lume, prin răbdarea necazurilor, a prigoanelor, au de multe ori şansa smereniei. Uitaţi, de exemplu, femeile care trăiesc în viaţa de familie au această şansă a ascultării. Ele de multe ori trebuie să asculte de soţi; ele se pot smeri foarte uşor prin această ascultare. Sau bărbaţii, când trebuie să muncească ca să-şi întreţină familiile, şi ei trebuie să se smerească, pentru că văd că, la un moment dat: „Doamne, nu mă mai descurc cu serviciul, nu mai am suficienţi bani cât să-mi hrănesc familia, cât să le dau o educaţie copiilor... Ajută-mă, Doamne!" Şi atunci cad la rugăciune şi Dumnezeu îi ajută. Căzând la rugăciune, vine harul lui Dumnezeu peste ei şi atunci ei sporesc duhovniceşte.
de Cristian Curte
- Părinte ieromonah Dosoftei, de câţi ani sunteţi in mănăstirea Putna?
- De opt ani, din 2001.
- Şi ce vârstă aveţi acum?
- 33.
- Din 33 de ani, opt i-aţi petrecut în mănăstire, 25 în lume. Aţi făcut, în lume, o facultate de matematică — secţie de informatică, şi una de teologie. Atunci când aţi lăsat lumea în urmă şi aţi venit la mănăstire, ce aţi câştigat?
- Într-adevăr, se spune ca atunci când intri în viaţa monahală, laşi lumea, insistându-se pe faptul că mănăstirea este o altă lume. Dar această lăsare cred că trebuie înţeleasă şi ca o continuitate, pentru ca nimeni nu-şi taie capul şi intră în mănăstire, ci intră cu aceeaşi minte pe care a avut-o în lume, dar vrea să şi-o transforme. Călugărul vrea să-şi transforme gândirea, dar în direcţia pe care a dorit-o şi a ales-o când era încă în lume şi s-a hotărât pentru mănăstire. Cred că aspectul acesta al continuităţii este important pentru că el arată că monahul caută ceea ce ar trebui să caute orice om: legătura cu Dumnezeu, sfinţenia, dobândirea harului Duhului Sfânt. Viaţa monahală are o adâncime deosebită, într-adevăr, şi poate şi un ţel mai ridicat, dar monahii sunt oameni.
- Părinte, dar dacă este aşa — şi pare foarte firesc ceea ce spuneţi — înseamnă că nu-i este neapărat creştinului să se călugărească pentru a se desăvârşi.
- Mântuitorul spune: „Dacă voieşte cineva". Viaţa monahală este o lume aparte şi chemarea monahală este o chemare aparte. În cugetul fiecăruia această chemare se poate ivi sau nu. Ceea ce mi se pare important şi demn de reţinut este ca fiecare dintre noi să dea curs chemărilor pe care ni le face Dumnezeu. Acestea pot apărea şi în copilărie, şi la tinereţe, şi la maturitate, şi la bătrâneţe, şi sunt de mai multe feluri. Dar toate îl cheamă pe om către adevăr. Ele ne îndeamnă la a face binele şi a nu face răul, la a căuta dreptatea, a căuta sfinţenia, a căuta viata în Dumnezeu. Acesta este substratul lor general. Şi Dumnezeu ştie cine poate să primească această cruce, această chemare specială, crucea monahismului.
- În mod concret, cum credeţi că poate identifica omul o astfel de chemare?
- În multe momente din viata noastră, simţim că avem în gândul nostru mai multe voci. De exemplu: să mă duc încolo, să nu mă duc încolo, să fac cutare lucru, să nu-l fac... Prezenţa acestor voci nu înseamnă că omul este bolnav psihic. În mintea noastră gândurile pot să vină din trei surse: din experienţa noastră, de la Dumnezeu, al Cărui gând ni se arată prin vocea conştiinţei sau de la demoni. De exemplu, când suntem mici şi vrem să furăm ceva, un gând ne spune: „Fură!", altul: „Să nu furi!'
- „Şterpeleşte nişte cireşe!", nu?
- Exact, exact! Conştiinţa ne spune: „Nu le şterpeli!", iar patima poftei, sau chiar demonii: „Şterpeleşte-le!" Este o întâmplare foarte frumoasă legată de ce consecinţe poate să aibă un gest în aparentă minor. La un părinte a venit odată cineva la spovedit şi i-a povestit viaţa lui. Această persoană nu mai credea de zeci de ani de zile. Nu mai ţin minte prin ce împrejurare ajunsese acum iarăşi la preot. În copilărie, când avea şapte sau opt ani, mergea în fiecare duminică la biserică. Părinţii îi dădeau de acasă o copeică - întâmplarea se petrecea în Rusia — să o dea unui cerşetor care stătea la uşa bisericii, şi lucrul acesta copilul îl făcea în fiecare duminică. Într-o duminică, ce i-a venit în gând? El voia să-şi cumpere ceva, un obiect care costa 5 copeici, şi părinţii nu-i dădeau bani. Şi atunci s-a gândit aşa: „Nu-i mai dau acum copeica cerşetorului, ci o strâng, ca să-mi cumpăr lucrul acela". Dar n-a făcut numai asta. Cum cerşetorul era orb, a furat de la el copeicile de care mai avea nevoie. În momentul acesta s-a rupt legătura lui cu Dumnezeu. Zeci de ani de zile a tras această greşeală, mai ales că nici n-a sesizat - copil fiind - că prin acest gest s-a depărtat de Dumnezeu, prin această minciună faţă de părinţii lui şi furtul de la cerşetorul respectiv.
Aşa şi noi cu aceste chemări de la Dumnezeu: dacă nu le ascultăm, rămânem întunecaţi, orbi. Binele nu este ceva pe care-l posedăm, pe care-l avem sau nu. Binele este o cale. Răul pe care-l fac nu este ceva de moment, ci se prelungeşte, ajung să trăiesc în rău. La fel binele: îl fac acum, dar mă însoţeşte. Orice alegere pe care o fac mă însoţeşte. Dacă am făcut o alegere rea, atunci trebuie să revin asupra ei, ca să scap de ea şi să merg pe altă cale. Trebuie să mă întorc. Păcatul are această „calitate" de a ne orbi. Noi, în momentul în care facem un păcat, devenim mai orbi. Mai facem unul, devenim şi mai orbi, şi, încetul cu încetul, orbim de-a binelea, şi atunci nu mai vedem deloc adevărul, nu mai înţelegem chemările lui Dumnezeu.
- Rămân nişte găuri in fiinţa noastră.
- Da, se creează nişte lipsuri în relaţia noastră cu Dumnezeu. Iar relaţia noastră cu Dumnezeu înseamnă fiinţa noastră. Pentru că identitatea omului nu se poate înţelege în afara relaţiei cu Dumnezeu. Şi nici în afara relaţiei cu ceilalţi oameni. Nici un om nu poate să se despartă de absolut toţi oamenii lumii. Nimeni nu poate să trăiască singur. Dacă cineva se gândeşte că iadul nu-i ceva foarte neplăcut, să cugete că este el singur în toată lumea. Va conştientiza că, în această situaţie, va înnebuni! Doar atât este suficient să gustăm din iad fără nici o muncă, fără nici un chin, fără nimic altceva!
Singurătatea în sine este un chin, pentru că omul este făcut să fie persoană în comuniune, cum spune părintele Stăniloae. Eu nu sunt decât eu în relaţie cu ceilalţi. Şi cu atât mai mult sunt eu cu cât sunt mai profund angajat într-o relaţie cu ceilalţi. Singura relaţie posibilă este iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni - aşa e făcut omul, să fie o persoană care îl iubeşte pe celălalt. Acesta e omul, de fapt! Când l-a făcut Dumnezeu pe om, a făcut bărbat şi femeie, adică a creat comuniunea. Nu există om singur, nu există aşa ceva! Nu există un om doar în sine şi pentru sine, izolat de toţi ceilalţi. Omul este om în relaţie cu Dumnezeu şi om în relaţie cu ceilalţi oameni. Cu cât este mai profundă această relaţie de dragoste, cu atât mai mult este el om. De aceea se şi zice că e lucru mare să fii om. Pentru că nu este uşor să iubeşti.
- Revenind la chemarea monahală, aţi spus că există întotdeauna trei voci. Vocea lui Dumnezeu, în cazul chemării la mănăstire, ce-ţi spune?
- Simţi că-ţi place viaţa de mănăstire. Simţi că-ţi place să te duci la biserică mai des, simţi că-ţi place să trăieşti în chipul acesta monahicesc. Poate mai mult decât orice, viata monahală se întemeiază pe ascultare, care nu se poate face în lume; pentru că şi în lume poţi să fii sărac - de voie sau de nevoie, şi în lume poţi să trăieşti necăsătorit - de voie sau de nevoie. Dar ascultare nu poţi să faci decât în mănăstire. Şi-n lume se face ascultare de duhovnic, dar ascultarea din mănăstire este altceva decât ascultarea i care se face în lume.
Un semn al acestei chemări este că simţi că vrei să-ţi încredinţezi libertatea lui Dumnezeu, încredinţând-o părintelui duhovnicesc al mănăstirii - stareţul mănăstirii, în primul rând. Această dorinţă pentru ascultare cred că este criteriul chemării şi al faptului că într-adevăr îndrăgeşti viaţa monahală, şi nu numai dacă-ţi place să te rogi mult sau dacă-ţi place să trăieşti mai retras - majoritatea mănăstirilor sunt şi locuri retrase, mai liniştite.
- Mulţi oameni au trăit, probabil, în viaţa lor un dor de rugăciune, în singurătate, în mijlocul naturii. Are ceva feeric o astfel de chemare, nu?
- Nu este suficient lucrul acesta. Părintele Sofian, fericitul întru adormire părinte Sofian Boghiu, care a făcut atât de multă misiune în Bucureşti, a trăit în mijlocul celor două, aproape trei milioane de oameni ai Bucureştiului. Şi, cu toate acestea, inima sfinţiei sale, cu darul lui Dumnezeu, era foarte aproape de Hristos, trăia întru rugăciunea inimii... Deci nu locul este cel care determină cel mai profund chemarea. Mănăstirea nu înseamnă schimbarea locului! Mănăstirea înseamnă schimbarea stării, schimbarea minţii.
- Deci trebuie să ai dorinţa de a asculta. Cred că, în general, oamenii din lume doresc contrariul. Dacă ascultă, se gândesc că-şi pierd libertatea.
- Libertatea nu înseamnă libertatea de a face orice. Libertate înseamnă libertatea de a face binele. Când sunt eu liber? Atunci când pot să-i dau cuiva în cap? Asta înseamnă că sunt liber? Nu, eu sunt sclavul patimii de a lovi pe cineva, în momentul acela. Eu sunt liber atunci când fumez? Nu, eu sunt robul patimii fumatului, în momentul acela. Libertatea înseamnă a face binele; atunci sunt liber cu adevărat. Căci libertatea înseamnă că eu pot să-mi dezvolt fiinţa mea, sunt liber să mi-o împlinesc. Or, fiinţa mea nu se poate dezvolta decât făcând binele. Şi Binele adevărat al omului este unirea cu Dumnezeu.
Libertatea sufletului înseamnă să am o relaţie normală cu Dumnezeu şi cu oamenii. Pentru că sufletul nu se hrăneşte cu altceva şi nu trăieşte în alt chip, decât în aceste relaţii. Libertatea înseamnă să faci binele, nu să alegi între bine şi rău. A alege între bine şi rău este libertatea de alegere, dar nu este libertatea în sens fundamental.
- Dar ne-a dat Dumnezeu şi libertatea aceasta de alegere. Daca vreau să fac răul, îl fac.
- Da, dar eu, în momentul în care fac răul, nu mai sunt liber. Devin robul acelui rău, al acelei patimi. Şi robul demonilor. Căci fiecare patimă, de fapt, are înăuntrul ei ceva personal. Este ceva personal care ne cheamă să împlinim acea patimă, acel rău - şi, în ultimă instanţă, demonii ne cheamă către rău. Dumnezeu îi iubeşte pe păcătoşi oricât de mult ar greşi, iar demonii îi urăsc chiar pe cei care ascultă de ei, oricât de mult i-ar asculta. Vedeţi, aceasta este diferenţa între dragoste şi ură. Demonii îi urăsc pe oameni şi oricât de mult ar asculta cineva de ei, tot rău vrea demonul să-i facă. În relatările cu vrăjitori care au devenit creştini — sfântul Ciprian, sau alţii — se vede foarte clar că, deşi îi slujeau pe demoni, până la urmă aceştia nu voiau să-i facă bine vrăjitorului, ci voiau să-l distrugă.
- Dar de ce? De unde ura acesta a demonului împotriva omului, părinte?
- Ura este lipsa dragostei şi a smereniei. Aşa cum dragoste înseamnă să te jertfeşti pentru celălalt, în momentul în care nu mai faci lucrul acesta, vrei să-l jertfeşti pe celălalt pentru tine, pentru orice!
- Pentru scopul tău!
- Da. Şi oricare dintre noi experimentează în viaţa sa ce înseamnă această lipsă a dragostei şi ce consecinţe apocaliptice are până la urmă. Spun „apocaliptice" în sensul că lipsa dragostei înseamnă un sfârşit al nostru; un sfârşit al nostru şi un sfârşit al relaţiei noastre cu ceilalţi. Nu vedeţi că atunci când nu iubim ne împuţinăm sufleteşte? De ce este atât de cumplită singurătatea? De ce îşi iau oamenii - sărmanii! - câini şi pisici şi papagali în casele lor?
- Vorbesc cu ei, ii plimbă, parcă ar fi nişte copii...
- Pentru că - nu-i judecăm, sărmanii! - nu au reuşit să mai facă faţă relaţiei cu oamenii, care este o relaţie foarte dureroasă. A fi într-o relaţie cu cineva, a iubi pe cineva cere foarte multă jertfa, nu este uşor! Nici într-o căsătorie, nici la un loc de muncă, nici pe scara unui bloc nu este uşor să trăieşti în dragoste cu ceilalţi. Pentru că fiecare are neputinţele lui. Şi atunci când neputinţele celuilalt te „zgârie" pe tine, ca să continui relaţia de dragoste, trebuie să rabzi. Trebuie să-ţi asumi această suferinţă. Dacă nu ţi-o asumi, ori îl împingi pe celălalt să se ducă din calea ta, ori te retragi tu din calea lui. Şi ambele variante duc la izolare, la singurătate şi la lipsa dragostei. Iar atunci omul, sărmanul, îşi ia un câine, sau un papagal, sau o pisică, pentru că acesta nu-i face atâtea probleme. Dar nici nu-l vor ajuta să-şi deschidă inima dragostei şi să simtă dragostea cât l-ar ajuta un om, chiar unul cu care mai are şi conflicte.
- Părinte, revenind la ceea ce mi-aţi spus la început, că de fapt călugăria este în continuarea lumii şi nu înseamnă o ruptură bruscă de ea...
- Este în continuarea aspiraţiilor. În limbajul cărţilor de învăţătură duhovnicească, lumea înseamnă patimile lumii. Dar lumea este şi lumina lui Dumnezeu în lume. Acum, depinde la care „lume" ne referim. Chiar cuvântul lume, în limba română, vine de la lumină. În lumea aceasta văzută, în care trăim noi, există şi lumina lui Dumnezeu, şi harul lui Dumnezeu care lucrează, dar există şi patimile lumii. Ei bine, chemarea către viaţa monahală înseamnă aprofundarea căii luminii, înseamnă aprofundarea acestei uniri cu Dumnezeu, de către omul care, în trup fiind, caută să-L cunoască pe Dumnezeu. Călugărul trebuie să îşi pună toate puterile în lupta de a se desprinde de patimile lumii şi de a se uni cu Dumnezeu Mântuitorul.
- Aţi întâlnit oameni care să fie trăitori în lume şi care să fie mai buni decât călugării?
- Dumnezeu îşi are aleşii Lui peste tot. Chemarea monahală este o chemare, dar faptul că stai într-o mănăstire nu garantează câtuşi de puţin înălţimea vieţii duhovniceşti. Locul nu garantează sfinţenia! După cum oraşul sau satul nu sunt neapărat locuri ale pierzării. Dumnezeu lucrează oriunde I se deschide o inimă, fie că acea inimă se deschide în mănăstire, ori că ea se deschide, se smereşte în lume - şi oamenii din lume, prin răbdarea necazurilor, a prigoanelor, au de multe ori şansa smereniei. Uitaţi, de exemplu, femeile care trăiesc în viaţa de familie au această şansă a ascultării. Ele de multe ori trebuie să asculte de soţi; ele se pot smeri foarte uşor prin această ascultare. Sau bărbaţii, când trebuie să muncească ca să-şi întreţină familiile, şi ei trebuie să se smerească, pentru că văd că, la un moment dat: „Doamne, nu mă mai descurc cu serviciul, nu mai am suficienţi bani cât să-mi hrănesc familia, cât să le dau o educaţie copiilor... Ajută-mă, Doamne!" Şi atunci cad la rugăciune şi Dumnezeu îi ajută. Căzând la rugăciune, vine harul lui Dumnezeu peste ei şi atunci ei sporesc duhovniceşte.
Această întrebare este una dintre cele mai grele întrebări pentru omul de astăzi, din păcate. Noi nu ştim ce e smerenia, pentru că nu o practicăm. Noi ştim ce este, şi ştim foarte bine, internetul; noi ştim ce este analistul politic, ştim ce este... mai ştiu eu ce, un alt termen din lumea modernă, dar foarte puţini oameni mai ştiu ce înseamnă smerenie, ce este sărăcia duhului, pentru că n-o mai practicăm.
- Şi are şi o conotaţie negativă. Dacă, de exemplu, cineva ne pune într-o postură de inferioritate spunem: „M-ai umilit!" sau: „Ce umilinţă!", şi considerăm aceasta ca un lucru rău pentru noi.
- Da, pentru că una dintre axiomele pe care s-a întemeiat lumea modernă secularizată, care începe, din punct de vedere formal-instituţional, cu Revoluţia Franceză, este punerea propriei persoane în centrul existenţei. Aceasta înseamnă în esenţă răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, centrul absolut al existenţei. Iar fiecare răzvrătire împotriva lui Dumnezeu înseamnă o încercare eşuată din start de a crea un om nou, alt om. Dumnezeu a făcut omul, şi acela este omul, nu alt fel de om!
- Omul nou e Hristos, omul cu desăvârşire nou!
- Da. Nu există om nou în afara Acestui Om, deşi diferite regimuri politice au încercat să creeze un om nou. Nu există!
- Comuniştii ne-au înnebunit 50 de ani că-l refac ori îl clădesc...
- Orice regim politic care-L neagă pe Dumnezeu ca şi Creator şi sens al lumii şi-L neagă pe Mântuitorul Hristos ca Acela care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" ajunge la aceleaşi rezultate, indiferent de doctrina politică şi de intenţiile anunţate. Cel care trece peste acel cuvânt, spus la un sinod, că „cine crede că poate face ceva fără Hristos, acela să fie anatema" - cine crede că poate face bine prin el însuşi, despărţit de Dumnezeu - şi crede că poate să creeze un om nou, desăvârşit, rară Dumnezeu, fără Hristos, va crea nişte monştri sufleteşti, de fapt.
- Dacă noi nu ştim ceea ce-i smerenia, pentru că nu o practicăm, din ceea ce au trăit ceilalţi, puteţi să-mi spuneţi ce înseamnă smerenia? Ce presupune?
- Un cuvânt în Filocalie spune că smerenia este urmarea tuturor faptelor bune. Omul, când se apropie de Dumnezeu, dobândeşte înţelegerea fiinţei sale, a ceea ce este el cu adevărat, a raportului lui cu oamenii şi cu Dumnezeu. Acesta este, poate, unul dintre sensurile smereniei: a înţelege omul cine este cu adevărat şi care este raportul său cu ceilalţi. Să nu creadă că este mai bun decât ceilalţi, să nu se înalţe cu mintea, să înţeleagă că este un mădular dintr-un trup şi că singura relaţie a sa cu celelalte mădulare este dragostea.
Omul care nu se smereşte nu poate să iubească. În momentul în care omul iubeşte cu adevărat - nu că iubesc o lună, două, trei, un an şi apoi gata, sau iubesc pe unul, doi, trei oameni şi pe restul îi urăsc, nu! -, în momentul în care îşi simte locul şi rostul, inima lui începe să iubească toată fiinţa omenească. Sfinţii prin aceasta s-au caracterizat, prin dragostea faţă de orice fiinţă omenească. Desigur, aceasta nu se poate fără să-L iubeşti pe Dumnezeu, pentru că izvorul dragostei este tot în Dumnezeu. Părinte Stăniloae spune foarte clar: Sfânta Treime este structura supremei iubiri. Poate că smerenia este această normalitate a omului în Dumnezeu.
- Părinte, înainte de a începe acest interviu, îmi spuneaţi că e o deosebire între generaţia părinţilor care acum au ajuns la măsura deplinei vieţuiri în Hristos, care au intrat în mănăstire în preajma celui de-al doilea Război Mondial, şi generaţia călugărilor de acum, generaţia celor care au făcut Revoluţia din Decembrie 1989 şi care au intrat în mănăstire înainte sau după anul 2000.
- Noi, cei de astăzi, suntem mult mai teoretici şi avem mai puţină trăire.
- De ce credeţi că e această deosebire şi această prăpastie între teorie şi practică?
- Două motive. Primul este că nu am fost învăţaţi de mici cu lucrurile duhovniceşti - câţi dintre noi s-au rugat de când erau mici, de câţiva ani, în fiecare seară, în fiecare dimineaţă? Pe câţi dintre noi ne-a pus mama la rugăciune? Pe câţi dintre noi ne-a împărtăşit, în fiecare duminică, până la trei ani sau până la câţiva anişori, când hrana sufletului este Sfânta Împărtăşanie? Copilul mic, aşa cum se hrăneşte trupeşte, trebuie să se hrănească şi sufleteşte. Majoritatea călugărilor tineri nu a avut această educaţie - şi când zic educaţie, nu mă refer la lucruri teoretice, ci la această practică a credinţei, a trăirii credinţei de mici. Nu am fost învăţaţi de mici că nu trebuie să căutăm mândria şi lauda, ci trebuie să căutăm smerenia şi trebuie să căutăm dragostea.
La şcoală, ne-a spus cineva, în primele clase primare: „Ai grijă să-ţi ajuţi colegii"? Nu, ci ni s-a spus: „Vezi, să vii cu zece acasă!", sau: „Când termini problema, ridici primul mâna!" Din momentul acesta începe primul sâmbure de slavă deşartă: „Am ridicat primul mana!”
- Şi competiţia: să fii primul, să-i întreci pe ceilalţi...
- Da. Aceasta este partea care priveşte trecutul nostru: ne lipsesc „cei şapte ani de-acasă duhovniceşti".
Cea de-a doua parte priveşte starea noastră prezentă, şi anume lipsa noastră de hotărâre de a ne jertfi pe noi: de a ne tăia voia, de a ne smeri, de a investi toate puterile în lupta aceasta duhovnicească. Slăbănogiţi fiind de creşterea noastră defectuoasă, nici acum nu avem această putere ca să ne împotrivim cu toată fiinţa păcatului. Nevoinţele părinţilor din alţi ani, din anii trecuţi, chiar până la începutul secolului XX, sunt ceva foarte depărtat de noi, căci suntem foarte comozi. Creştem într-o lume comodă, lumea ne învaţă să trăim în puf şi în momentul în care cunoaştem viata duhovnicească, ne este foarte greu să ne dezbărăm de această trăire în puf. Nu vrem să luptăm - cum spune sfântul Pavel: „Nu v-aţi împotrivit păcatului până la sânge". Credem, cumva, că se pot dobândi cele înalte fără efort - or, aceasta este imposibil.
- E o radiografie... cred că realistă, dar dură.
- Dar să nu uităm că unui cuvios Maica Domnului i-a spus despre călugări că sunt din neamul Ei!
- Care credeţi că este soluţia pentru monahul contemporan sau pentru creştinul contemporan?
- Un regizor rus, Nikita Mihalkov, a făcut, timp de doisprezece ani, un documentar - din 1980 până în 1991. I-a pus trei întrebări fetiţei lui, prima dată când aceasta avea cinci ani şi, pe parcursul acestor ani, îi repeta aceleaşi câteva întrebări esenţiale: „Ce ti s-a întâmplat cel mai important în anul acesta?", „De ce ţi-e frică cel mai mult?" şi „Ce iubeşti cel mai mult?" El mărturiseşte: „Am făcut acest documentar (în perioada comunistă l-a făcut pe ascuns) pentru a vedea care este diferenţa între un copil născut în U.R.S.S., în Rusia Sovietică, şi un copil născut înainte de Revoluţia din 1917, cea care a dus la comunizarea ţării".
Pe la mijlocul filmului spune: „Diferenţa este că noi L-am alungat din mijlocul nostru pe Dumnezeu, din mijlocul societăţii. La sfârşitul filmului, în momentul în care fata lui, la 17 ani, spune că va pleca în străinătate pentru studii, o întreabă: „Şi ce vei face după aceea?” Ea răspunde: „Mă voi întoarce în pământul natal”. Apoi îi dau lacrimile şi pleacă; se vede un peisaj de la ţară, lângă vechea lor casă părintească. Regizorul se întreabă: „De ce plânge acest adolescent de 17 ani?" şi îşi răspunde: „Da, L-am alungat pe Dumnezeu din mijlocul nostru, dar dragostea Lui a rămas cu noi".
Dragostea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu rămân în lume până la sfârşitul lumii. Aceasta este şansa noastră, nu în puterile noastre, ci în a recepta această putere a lui Dumnezeu, a o căuta şi a încerca să nu ne îndepărtăm de ea. Soluţia nu stă deloc în forţele noastre, ci în deschiderea şi hotărârea noastră de a-L urma pe Dumnezeu. Şi El ne va da putere. Dacă omul spune: „Da!”, şi suferă cât de cât pentru acest da, degetul acela pe care îl întinde, Dumnezeu îl trage cu foarte multă putere spre El. Dar noi trebuie să avem încredere în Dumnezeu. Dar nu putem avea încredere în Dumnezeu fără să ne smerim, fără să lepădăm încrederea în forţele noastre proprii..
Dacă Dumnezeu a rânduit să trăim în această perioadă a istoriei, El ştie că acum ne putem mântui. Dacă Dumnezeu ne-a adus în mănăstire, El ştie că aici şi în aceste vremuri ne putem desăvârşi!
- Şi are şi o conotaţie negativă. Dacă, de exemplu, cineva ne pune într-o postură de inferioritate spunem: „M-ai umilit!" sau: „Ce umilinţă!", şi considerăm aceasta ca un lucru rău pentru noi.
- Da, pentru că una dintre axiomele pe care s-a întemeiat lumea modernă secularizată, care începe, din punct de vedere formal-instituţional, cu Revoluţia Franceză, este punerea propriei persoane în centrul existenţei. Aceasta înseamnă în esenţă răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, centrul absolut al existenţei. Iar fiecare răzvrătire împotriva lui Dumnezeu înseamnă o încercare eşuată din start de a crea un om nou, alt om. Dumnezeu a făcut omul, şi acela este omul, nu alt fel de om!
- Omul nou e Hristos, omul cu desăvârşire nou!
- Da. Nu există om nou în afara Acestui Om, deşi diferite regimuri politice au încercat să creeze un om nou. Nu există!
- Comuniştii ne-au înnebunit 50 de ani că-l refac ori îl clădesc...
- Orice regim politic care-L neagă pe Dumnezeu ca şi Creator şi sens al lumii şi-L neagă pe Mântuitorul Hristos ca Acela care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" ajunge la aceleaşi rezultate, indiferent de doctrina politică şi de intenţiile anunţate. Cel care trece peste acel cuvânt, spus la un sinod, că „cine crede că poate face ceva fără Hristos, acela să fie anatema" - cine crede că poate face bine prin el însuşi, despărţit de Dumnezeu - şi crede că poate să creeze un om nou, desăvârşit, rară Dumnezeu, fără Hristos, va crea nişte monştri sufleteşti, de fapt.
- Dacă noi nu ştim ceea ce-i smerenia, pentru că nu o practicăm, din ceea ce au trăit ceilalţi, puteţi să-mi spuneţi ce înseamnă smerenia? Ce presupune?
- Un cuvânt în Filocalie spune că smerenia este urmarea tuturor faptelor bune. Omul, când se apropie de Dumnezeu, dobândeşte înţelegerea fiinţei sale, a ceea ce este el cu adevărat, a raportului lui cu oamenii şi cu Dumnezeu. Acesta este, poate, unul dintre sensurile smereniei: a înţelege omul cine este cu adevărat şi care este raportul său cu ceilalţi. Să nu creadă că este mai bun decât ceilalţi, să nu se înalţe cu mintea, să înţeleagă că este un mădular dintr-un trup şi că singura relaţie a sa cu celelalte mădulare este dragostea.
Omul care nu se smereşte nu poate să iubească. În momentul în care omul iubeşte cu adevărat - nu că iubesc o lună, două, trei, un an şi apoi gata, sau iubesc pe unul, doi, trei oameni şi pe restul îi urăsc, nu! -, în momentul în care îşi simte locul şi rostul, inima lui începe să iubească toată fiinţa omenească. Sfinţii prin aceasta s-au caracterizat, prin dragostea faţă de orice fiinţă omenească. Desigur, aceasta nu se poate fără să-L iubeşti pe Dumnezeu, pentru că izvorul dragostei este tot în Dumnezeu. Părinte Stăniloae spune foarte clar: Sfânta Treime este structura supremei iubiri. Poate că smerenia este această normalitate a omului în Dumnezeu.
- Părinte, înainte de a începe acest interviu, îmi spuneaţi că e o deosebire între generaţia părinţilor care acum au ajuns la măsura deplinei vieţuiri în Hristos, care au intrat în mănăstire în preajma celui de-al doilea Război Mondial, şi generaţia călugărilor de acum, generaţia celor care au făcut Revoluţia din Decembrie 1989 şi care au intrat în mănăstire înainte sau după anul 2000.
- Noi, cei de astăzi, suntem mult mai teoretici şi avem mai puţină trăire.
- De ce credeţi că e această deosebire şi această prăpastie între teorie şi practică?
- Două motive. Primul este că nu am fost învăţaţi de mici cu lucrurile duhovniceşti - câţi dintre noi s-au rugat de când erau mici, de câţiva ani, în fiecare seară, în fiecare dimineaţă? Pe câţi dintre noi ne-a pus mama la rugăciune? Pe câţi dintre noi ne-a împărtăşit, în fiecare duminică, până la trei ani sau până la câţiva anişori, când hrana sufletului este Sfânta Împărtăşanie? Copilul mic, aşa cum se hrăneşte trupeşte, trebuie să se hrănească şi sufleteşte. Majoritatea călugărilor tineri nu a avut această educaţie - şi când zic educaţie, nu mă refer la lucruri teoretice, ci la această practică a credinţei, a trăirii credinţei de mici. Nu am fost învăţaţi de mici că nu trebuie să căutăm mândria şi lauda, ci trebuie să căutăm smerenia şi trebuie să căutăm dragostea.
La şcoală, ne-a spus cineva, în primele clase primare: „Ai grijă să-ţi ajuţi colegii"? Nu, ci ni s-a spus: „Vezi, să vii cu zece acasă!", sau: „Când termini problema, ridici primul mâna!" Din momentul acesta începe primul sâmbure de slavă deşartă: „Am ridicat primul mana!”
- Şi competiţia: să fii primul, să-i întreci pe ceilalţi...
- Da. Aceasta este partea care priveşte trecutul nostru: ne lipsesc „cei şapte ani de-acasă duhovniceşti".
Cea de-a doua parte priveşte starea noastră prezentă, şi anume lipsa noastră de hotărâre de a ne jertfi pe noi: de a ne tăia voia, de a ne smeri, de a investi toate puterile în lupta aceasta duhovnicească. Slăbănogiţi fiind de creşterea noastră defectuoasă, nici acum nu avem această putere ca să ne împotrivim cu toată fiinţa păcatului. Nevoinţele părinţilor din alţi ani, din anii trecuţi, chiar până la începutul secolului XX, sunt ceva foarte depărtat de noi, căci suntem foarte comozi. Creştem într-o lume comodă, lumea ne învaţă să trăim în puf şi în momentul în care cunoaştem viata duhovnicească, ne este foarte greu să ne dezbărăm de această trăire în puf. Nu vrem să luptăm - cum spune sfântul Pavel: „Nu v-aţi împotrivit păcatului până la sânge". Credem, cumva, că se pot dobândi cele înalte fără efort - or, aceasta este imposibil.
- E o radiografie... cred că realistă, dar dură.
- Dar să nu uităm că unui cuvios Maica Domnului i-a spus despre călugări că sunt din neamul Ei!
- Care credeţi că este soluţia pentru monahul contemporan sau pentru creştinul contemporan?
- Un regizor rus, Nikita Mihalkov, a făcut, timp de doisprezece ani, un documentar - din 1980 până în 1991. I-a pus trei întrebări fetiţei lui, prima dată când aceasta avea cinci ani şi, pe parcursul acestor ani, îi repeta aceleaşi câteva întrebări esenţiale: „Ce ti s-a întâmplat cel mai important în anul acesta?", „De ce ţi-e frică cel mai mult?" şi „Ce iubeşti cel mai mult?" El mărturiseşte: „Am făcut acest documentar (în perioada comunistă l-a făcut pe ascuns) pentru a vedea care este diferenţa între un copil născut în U.R.S.S., în Rusia Sovietică, şi un copil născut înainte de Revoluţia din 1917, cea care a dus la comunizarea ţării".
Pe la mijlocul filmului spune: „Diferenţa este că noi L-am alungat din mijlocul nostru pe Dumnezeu, din mijlocul societăţii. La sfârşitul filmului, în momentul în care fata lui, la 17 ani, spune că va pleca în străinătate pentru studii, o întreabă: „Şi ce vei face după aceea?” Ea răspunde: „Mă voi întoarce în pământul natal”. Apoi îi dau lacrimile şi pleacă; se vede un peisaj de la ţară, lângă vechea lor casă părintească. Regizorul se întreabă: „De ce plânge acest adolescent de 17 ani?" şi îşi răspunde: „Da, L-am alungat pe Dumnezeu din mijlocul nostru, dar dragostea Lui a rămas cu noi".
Dragostea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu rămân în lume până la sfârşitul lumii. Aceasta este şansa noastră, nu în puterile noastre, ci în a recepta această putere a lui Dumnezeu, a o căuta şi a încerca să nu ne îndepărtăm de ea. Soluţia nu stă deloc în forţele noastre, ci în deschiderea şi hotărârea noastră de a-L urma pe Dumnezeu. Şi El ne va da putere. Dacă omul spune: „Da!”, şi suferă cât de cât pentru acest da, degetul acela pe care îl întinde, Dumnezeu îl trage cu foarte multă putere spre El. Dar noi trebuie să avem încredere în Dumnezeu. Dar nu putem avea încredere în Dumnezeu fără să ne smerim, fără să lepădăm încrederea în forţele noastre proprii..
Dacă Dumnezeu a rânduit să trăim în această perioadă a istoriei, El ştie că acum ne putem mântui. Dacă Dumnezeu ne-a adus în mănăstire, El ştie că aici şi în aceste vremuri ne putem desăvârşi!
Interviul integral din Revista "LUMEA MONAHILOR" nr.31-32 (ianuarie-februarie 2010)
