Rugăciuni către tineri

Există rugăciuni făcute de Hristos, nu lui Hristos. Da, aţi citit bine! Hristos Se roagă tinerilor care nu se mai roagă. Oare nu spune genialul Pascal: „Hristos este în agonie până la sfârşitul lumii"? Îmi veţi spune că e o metaforă, dar eu vă reamintesc că am promis să nu folosesc metafore în această carte. Hristos Se roagă, cerşeşte exact ceea ce oferă: Iubire.

Se roagă prin baruri, prin discoteci, prin cămine studenţeşti afumate de prea multa „iarbă" trasă în piept. Se roagă nu să Îl iubim, căci iubirea nu se cerşeşte. Se roagă, ne roagă să avem un dram de demnitate, să acceptăm veşnicia. Să conştientizăm că suntem nişte nătărăi atunci când credem că putem trăi fără El, că putem fi fericiţi hrănindu-ne cu resturile acestei lumi. Se roagă ca El să aibă un rost, un sens în viaţa noastră. Se roagă să nu-L târâm în iad după noi, căci nu pentru asta a venit pe acest pământ. Se roagă pentru o Cruce pe care nu o mai vrem. Se roagă pentru o fericire pe care, de fapt, nu o avem. Căci totul este mult prea trecător într-o lume în care suntem mult prea efemeri.

Şi un ultim sens al acestui titlu ar fi cel mai greu de explicat. Aici doar voi puncta esenţialul, lăsând abordarea problemei în cauză pentru mai târziu. A distruge tineretul unui neam, al unei ţări, înseamnă a distruge acea ţară.

Este povestea frumoasei din pădurea adormită! Dacă reuşeşte vrăjitoarea să adoarmă acea frumoasă prinţesă ce trebuie să moştenească împărăţia, atunci totul, absolut totul va intra în letargie, va adormi. Nu va muri, este evident; nici noi, ca neam, nu am murit. Dar a dormi prea mult înseamnă a micşora pe zi ce trece şansa de a te mai scula; a nu mai căuta propria identitate, propria cultură şi propria sfinţenie, pentru prea mult timp, înseamnă nu doar a te pierde, a te ucide moral şi psihic, dar şi a pierde şi ultima şansă la viaţă.

Iar în drama noastră românească aşteptăm nu un tânăr prinţ care să sărute cu candoare pe frumoasa noastră adormită! Au trecut vremurile în care un Zelea Codreanu, un Iorga sau un Paulescu să joace acest rol, să ridice tineretul la lupta salvării propriilor vieţi, a propriei credinţe sau culturi. Acum doar Hristos mai poate săruta această frumoasă şi o mai poate chema la viaţă.

Sărutul lui Hristos Îl primim nu aiurea, ci tocmai acolo unde El ne aşteaptă, deşi este mereu cu noi. Şi iarăşi revin: „De ce era să Mă căutaţi? Oare nu ştiţi..."

Poporul român este condamnat la pieire pentru că tinerii noştri se pierd, există fără să mai trăiască, fără să ştie că mai trăiesc. Motivele? Sunt mult prea multe, iar această carte va aminti o infimă parte dintre ele. Restul rămâne pentru rugăciune şi pentru lacrimile sfinţilor, ale eroilor şi ale martirilor acestui neam mult prea iubit de Dumnezeu. Dar vai de cei care au lucrat la pierzania, la rătăcirea măcar a unui singur copil! Spune Hristos că mai bine i-ar fi acestuia să nu se fi născut! Şi ce va fi cu cei care au distrus un neam? Dintr-un popor de sfinţi, am ajuns un popor de infirmi moral, intelectual şi fizic. Ce rămâne de făcut? Mai mult decât a sta să ne plângem situaţia noastră mult prea jalnică!

Sau mai putem vorbi de o exorcizare a României. Ce înseamnă a exorciza? Cam greu de explicat aceasta unora care, din dracul cel mult prea real, au făcut un personaj pentru Cartoon Network sau care Îl înghesuie în aşa zisa mitologie biblică creştină. Cea mai mare şmecherie a dracului este să ne „ajute" să credem că el nu există. Când nu accepţi existenţa unui duşman, atunci este evident că nu lupţi. De restul se ocupă diavolul, fără probleme.

Iar exorcizarea este tocmai acea acţiune de a scoate la lumină pe cel ce stă în întuneric, de a demasca pe cel ce nu are decât măşti: fie pe a lui Dumnezeu, fie pe a îngerului bun, fie pe a celui ce ne doreşte fericire şi numai fericire etc.

Exorcizarea nu o face oricine şi oricând. Diavolul se teme numai şi numai de Hristos Dumnezeu, chiar numai de numele Lui. Deci a exorciza înseamnă a fi cu Hristos, a fi prieten bun cu El, a fi întru El. A exorciza înseamnă a iubi, a ierta, a îngădui, a simţi ca şi Hristos. Cu atât mai mult când se vorbeşte de o exorcizare a unui neam, a întregii Românii. Priviţi bine ziua de astăzi, căci mâine vom fi mai decăzuţi, mai nepăsători şi mai marginalizaţi. Nu e un îndemn la nepăsare, la a pune mâinile în buzunar şi a fluiera a pagubă. Cred că a venit clipa în care este destul să înţelegi gravitatea situaţiei ca să te salvezi. Totul a venit peste noi ca un vârtej enorm care spulberă totul în cale, care nu mai poate fi oprit. Dar este şi clipa în care să strigi pe Hristos, să cauţi să te salvezi hrănindu-te din „munţii" de istorie şi de cultură ai acestui neam; este acum ziua în care să te hotărăşti că tu nu vrei şi nu poţi fi călcat în picioare de răutatea, de incultura şi de necredinţa ce creşte tot mai mult pe zi ce trece.

Această carte nu este un paloş cu care să retez capul, unul din capetele balaurului din poveste, din această „poveste" ce realmente adoarme copiii şi tinerii României. Nu, căci vor apărea în locul capului tăiat alte o sută. Este un paloş de care să te ţii în furtuna care poate că nici nu ţi-ai dat seama că te înconjoară. Iar dacă în inima ta se va naşte rugăciunea şi postul, atunci vei supravieţui, vei fi veşnic.

Exorcizarea României începe cu fiecare dintre noi. Sunt român, sunt şi creştin. Am nişte datorii în faţa Celui ce nu joacă la o ruletă rusească, ci are un dar şi un plan cu fiecare dintre noi.

Nu căutaţi soluţii absolute, perfecte în această carte. Hristos este singura soluţie, singura rezolvare a nelămuririlor şi a durerilor noastre. Din proprie experienţă scriu că doar rugăciunea şi postul rezolvă căderile şi rănile noastre. Hristos este Persoană, de aceea se cade să vorbim nu numai despre El, ci şi cu El. Cartea aceasta încearcă să fie o mână de ajutor celui ce este nesigur de veşnicia lui, celui ce a uitat sau nici nu a cunoscut mângâierea şi dragostea lui Hristos. Şi cititorul, dar şi autorul, chiar dacă nu s-au cunoscut niciodată, cu siguranţă cândva se vor întâlni. Acel moment, Biserica noastră Îl numeşte „Judecata de Apoi". Nimeni nu va lipsi, nimeni nu va putea să se învoiască sau să amâne prezenţa pe caz de boală sufletească. Poate se va găsi cineva în acea ultimă clipă a istoriei care să arunce această carte în balanţa Judecăţii. Cât va cântări, depinde doar de Hristos şi de cititori. Eu încerc a mă găsi doar ca un instrument în mâna lui Dumnezeu; instrument cu care El să încerce ceva nou pentru cei ce vor gusta din această carte.

Tinerii au nevoie de sens. Avem nevoie de tineri, căci fără de ei nu avem niciun rost ca neam, ca existenţă înaintea lui Dumnezeu. Nu avem dreptul să nu ne gândim la cel de lângă noi, dar mai ales la cel ce nu mai este lângă noi. Iar tânărul acestui timp nu mai este cu noi! Este plecat într-o lume în care fiecare din noi l-a exilat prin nepăsarea, prin trădarea sau prin micimea noastră. Şi cu fiecare dintre aceşti tineri a plecat şi Hristos. Poate că, de fapt, noi suntem cei singuri şi fără de sens. Tinerii măcar caută ceva sau pe Cineva. Noi, cei mulţi şi indiferenţi, nu mai vrem nimic. Nici măcar mântuirea aproapelui, adică propria noastră mântuire.

Deci şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni. (...) Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare (Luca 12: 40; 12: 51).

Fragment din Introducerea cartii "RUGĂCIUNI CĂTRE TINERI" scrisă de Monahul Paulin

Dumnezeu respectă libertatea omului

Propun să începem cu o realitate pe care nimeni nu a reuşit să o nege în întregime, dar pe care mulţi au izbutit să o afirme cu toată puterea: Iisus Hristos există! Ne place sau nu, suntem conştienţi sau ba, simţim acest uriaş adevăr sau nu, Iisus Hristos este viu. Este vorba de Acea Persoană care a trăit cu 2000 de ani în urmă şi Care încă mai trăieşte. Este Cel ce a trecut printr-un mormânt, lăsându-Şi acolo doar veşmintele. A înviat fără să fie văzut de nici un om, cerând totuşi oamenilor să accepte Învierea Lui. A înviat discret, fără trâmbiţe şi surle, fără a-l brusca în vreun fel pe om. Ce făcea omul în momentul Învierii lui Hristos? Dormea!

De aceea Hristos înviază în linişte. A respectat somnul omului şi nu a cutremurat pământul, aşa cum ar fi făcut un zeu al Olimpului. Şi-a lepădat veşmintele în linişte, le-a aşezat la capătul mormântului şi chiar le-a împăturit, vrând cumva să facă totul cu grijă şi frumos. Nu S-a grăbit şi nu a lăsat nimic neîmplinit. De câtă discreţie aveau nevoie Hristos Domnul şi nenumăraţii Lui îngeri pentru a împlini Taina Învierii fără ca omul să bănuiască ce se întâmplă, acolo, la marginea Ierusalimului?

Dar de ce atâta discreţie? Hristos a făcut nenumărate minuni în faţa oamenilor, iar tocmai Învierea Lui o învăluie într-o tăcere absolută? Pur şi simplu dispare. Lasă umanităţii veşmintele şi un mormânt gol. De ce s-au petrecut lucrurile astfel?

Aici am ajuns la un al doilea adevăr esenţial: omul este liber. Absolut liber! Atât de liber, încât nu doar că îşi poate răstigni Mântuitorul, dar îi este îngăduit chiar să şi doarmă atunci când Cel răstignit înviază. După ce s-a culcat, cu o conştiinţă mult prea liniştită, ştiindu-şi Hristosul mort, omul se trezeşte în faţa unui mormânt gol. Aici intervine drama fiecărui om în parte: unde este Iisus Hristos?

Că a existat, suntem siguri. Până şi ateii recunosc existenţa istorică a lui Iisus Hristos. Că a murit, iarăşi suntem siguri, căci Om a fost şi El. Dar Învierea? Cum vom împăca toate aceste realităţi? Hristos există, iar omul este liber. Hristos înviază în anonimat, iar omul rămâne cu mormântul gol, cumva obligat să aleagă între a crede sau nu în Înviere. De ce nu a înviat Domnul ziua, în amiaza mare? De ce nu a fost să fie măcar un om de faţă?

Răspunsul este unul singur: libertatea omului. Omul care ar fi fost de faţă la Înviere, ar fi fost obligat să creadă! Conştiinţa lui ar fi fost bruscată. În fapt, nu ar mai fi fost liber! Credinţa lui ar fi fost aceea a unui sclav. Obligat să accepte. Obligat să creadă. Obligat să vadă. Obligat să nu se îndoiască. Şi ce rost ar mai avea Învierea, dacă creştinismul ar fi un fel de sclavagism spiritual? Ce ar mai fi atunci Hristos, decât stăpânul absolut al unor fiinţe neputincioase şi docile?

Cum poate împăca omul dorul de libertate pe care îl poartă în fiinţa sa cu taina mormântului golit de Hristos? Îmi permit să cred că este posibil un singur răspuns: prin Sfânta Liturghie. Numai aici se împacă libertatea omului cu Învierea lui Hristos. De fapt, numai prin Liturghie omul poate afla ce s-a întâmplat în noaptea Învierii, de acum peste 2000 de ani. Aici se va simţi liber. Aici va putea să creadă. Aici va dobândi o siguranţă pe care altfel nu o va putea nicicum dobândi în largul întregii lumi.

Hristos nu a lipsit niciodată de la Liturghia Sa. Din mormânt a trecut direct în Biserică. Păstrând aceeaşi discreţie absolută. Nevăzut decât de îngerii Săi. Pe cât de gol apărea mormântul, pe atât de plină este Biserica. Doar că ochii noştri trupeşti nu pot vedea nimic! Mulţi se grăbesc să afirme că, la fel cum mormântul era gol, tot la fel Biserica este goală. Pentru a-şi da seama de falsitatea acestei idei, aceştia ar trebui să înveţe cum se pot deschide ochii duhovniceşti pentru a intui faptul că suntem înconjuraţi de multe taine. Ei ar trebui să înţeleagă că, doar într-un singur loc omul se poate întâlni cu Dumnezeu-Omul, chiar şi în zilele noastre. Doar în Biserică creştinul se poate împărtăşi în mod real cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Omul ar vrea să-L vadă într-un chip banal pe Cel care nu poate fi văzut decât în chip duhovnicesc.

Hristos „Se ascunde” îndărătul Sfintei Liturghii, tocmai pentru a respecta uriaşa libertate a omului. Pentru a nu-l brusca. Pentru a nu intra cu forţa în viaţa lui. Chiar şi pentru a-l putea iubi aşa cum se cuvine!

Cumpăna cea mare a libertăţii omului rămâne Sfânta Liturghie! Hristos există! Liturghia este slujba la care Hristos este prezent printr-un tainic „aici şi acum”. Doar că, înainte de a intra în Biserica Lui, se prea cuvine să trecem prin mormântul Lui. Adică se cade să murim puţin. Nu de tot! Puţină moarte a trupului prin post. Puţină moarte a raţiunii printr-o gândire ceva mai simplă şi mai copilăroasă. Puţină moarte a inimii, care se prea poate să fi adunat păcate de tot felul, prin Spovedanie. Şi cum vom învia, dacă nu vom fi murit mai înainte câtuşi de puţin?

În spatele oricăror cuvinte stă singurul adevăr veşnic: Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, există! Cel ce a înviat din morţi ne este Domn şi Dumnezeu. Iar Sfânta Liturghie este timpul şi locul de întâlnire cu El, dar şi cu aproapele nostru. Liturghia este Cruce, este mormânt, dar mai este şi Înviere. Şi, nu în ultimul rând, Hristos este Domnul tuturor. Chiar şi al tinerilor care rătăcesc poate chiar o viaţă întreagă, pe lângă biserici, neputând sau neştiind să intre, pentru a fi vii. Pentru a fi veşnici! Acolo unde şi atunci când omul spune NU, Dumnezeu, pentru Iubirea Lui şi pentru a respecta libertatea omului, Se dă la o parte, Se ascunde, Se smereşte, rabdă şi iartă cu o infinită milă pe omul ce şi-a înlocuit Dumnezeul cel adevărat cu fantasme de tot felul, acceptând orice, mai puţin pe El. Pe Domnul şi Dumnezeul lui! Doar că veni-va clipa în care omul singur nu se va mai ierta pe sine însuşi! Şi, mai ales, nu-şi va ierta fuga de Liturghie în numele unei false libertăţi.

Monah Paulin Ilucă

Revista"CUVINTE CĂTRE TINERI"-Mănăstirea Putna 2010

Revistele Mănăstirii Putna le puteţi citi aici