Apostazia crestinilor si sfarsitul lumii

Sfat de folos(1)

Icoanele semnifică pentru noi chi­puri ale adevăraţilor sfinţi ai credinţei noastre. Şi Domnul a binevoit să să­vârşească prin ei nenumărate minuni şi semne pentru credincioşi, îmboldindu-i astfel către o mai mare osâr­die a cinstirii lor. Datorită mulţimii de minuni, unele icoane au fost numite făcătoare de minuni.

La creştinii ortodocşi există obice­iul de a săruta icoanele. Atunci când Hristos se afla pe pământ, a dat săru­tare celor ce credeau în El. Mai târziu, după înălţare, s-au cinstit cu sărut toţi cei care îşi aduceau aminte de El. Să­rutând icoanele, noi mărturisim prin aceasta dreapta noastră credinţă - dreapta preaslăvire a lui Dumnezeu.

Trebuie să ne temem mult, aducându-ne aminte de sărutul iudeilor şi de linguşirile lor din pridvor. Astfel, nu este de lăudat, ci ruşinos ca în timpul slujbelor, atunci când trebuie „să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cutremur", după bunul nostru plac şi la vreme nepotrivită să mergem la icoane pentru închinare, ci trebuie să ne amintim şi de avertismentul dat de Domnul Mariei Magdalena: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu (In 20,17).

”Spovedania copiilor-sfaturi practice pentru preoți,părinți și copii”

Păsările au cuiburi?

Un familist cu mulți copii s-a dus ca să-i ceară sfatul Părintelui Paisie dacă să-și folosească banii pentru a cumpăra o casă sau pentru a ajuta o fundație filantropică. Cuviosul, de îndată ce l-a văzut,l-a chemat lângă el,l-a mângâiat pe cap și i-a spus:
   -Ia spune-mi, Constantine,păsările au cuiburi?
   -Da, Gheronda.
   -Ne-am înțeles?
   -Desigur, Gheronda, a spus acela și a plecat odihnit sufletește, dar, în același timp și cutremurat.

Tu,care arunci răspunderea pe preoți...

Folosești deseori ca argument imaginea rea a clericilor pentru a justifica apostazia și purtarea ta ideologizată. Pot să te întreb ceva? Dacă sufereai de insuficiență pulmonară și medicul tău fuma,ai fi acuzat ramura pneumologiei și ai fi refuzat medicamentele?

Grigoris Vasiliadis

Mi-e dor de zborul păsărilor

Cuvântul nostru se aude în ceruri

”Pentru orice vorbă deşartă pe care o vor rosti oamenii vor da socoteală în ziua judecății.”

(Matei 12, 36)

În munţii Elveţiei, acoperiţi de zăpezi veşnice, există locuri în care călăuzele îi previn pe excursionişti să nu vorbească deloc, fiindcă cea mai mică vibraţie a aerului ar putea produce avalanşe de zăpadă şi riscul de a se prăbuşi cu toţii în prăpastie. Cine ar fi putut crede că un singur cuvânt rostit ar putea avea asemenea consecinţe teribile? Influenţa morală a cuvintelor pe care le rostim este însă infinit mai mare. Un cuvânt nelalocul lui, pe care atât de des şi cu atâta uşurinţă îl lansăm în vânt, poate determina evenimente cu un ecou care se poate prelungi secole la rând, iar în ziua judecăţii ne va fi dat, poate, să aflăm ce urmări catastrofale au avut cuvintele noastre.

În acea zi vom da socoteala „pentru orice vorbă deşartă”. Trebuie să recunoaștem că ne înspăimântă gândul la câte cuvinte am spus, al căror sens adevărat ni se va dezvălui doar atunci. ”Cuvinte deşarte” sunt cele ce se nasc dintr-o existență deşartă, cuvinte inutile, frivole, de multe ori vătămătoare. Asemenea cuvinte goale pot trece, în lipsă de alte preocupări, din gură în gură: ele pot, nu arareori, întina pro­filul moral al unui om, pot provoca răni, exprimând bucurie față de eşecul altuia, pot deveni, din vorbe goale, vorbe pline de venin. Tot „cuvinte deşarte” pot fi socotite şi acele discuții care ating zona sacră a vieții de familie, sau care, sub forma unor glume sau aluzii nelalocul lor, pot face să se clatine temeliile fericirii conjugale. Să arătăm maximă prudență în utilizarea cuvintelor. Cuvintele noastre să exprime adevărul, să fie simple,sincere, doritoare de bine şi prisositoare în dragoste. „Cuvântul vostru să fie întotdeauna plăcut, dres cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să-i răspundeţi fiecăruia” (Coloseni 4, 6), spune Apostolul Pavel. Gândul la judecata lui Dumnezeu trebuie să ne ţină limba în frâu. Dacă am ține seama de aceasta, am vorbi mai înţelept, cunoscând că vorbele noastre se aud în ceruri şi că ele vor pleda, în ziua cea de pe urmă, pentru noi sau împotriva noastră.

Cuvântul nostru ar putea deveni sfânt, curat şi adevărat dacă am ține minte mereu că unul din numele cu care este numit Iisus Hristos Însuşi este Cuvântul (Ioan 1, 1 )

”Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu”

Copiii și biserica-2

Înseamnă că părinţii trebuie să urmărească copiii tot tim­pul slujbei?

Problema principală a părinţilor ortodocşi este să înveţe co­piii să se comporte evlavios în biserică. Aceasta trebuie privită în conformitate cu fiecare vârstă în parte. Prima perioadă es­te cea a prunciei, când copilul nu poate lua singur hotărâri, ci părinţii hotărăsc pentru el. În această perioadă trebuie lucrat atent. Pe de o parte, este important ca cel mic să fie împărtă­şit în mod regulat cu Tainele lui Hristos. Cu regularitate însă nu înseamnă la fiecare slujbă, căci noi credem că cei mici nu au păcate personale, iar cel originar a fost şters prin Botez. În­seamnă că măsura însuşirii darurilor Euharistiei este una mai mare la copii decât la adulţi, care ba nu se spovedesc cum tre­buie, ba le fuge mintea aiurea, ba păcătuiesc înainte de împăr­tăşanie sau imediat după, încât pot pierde sensul acesteia. Dar cum poate un prunc să piardă ceea ce a primit prin Euharistie?

De aceea, scopul părinţilor nu este să-l aducă pe copil la îm­părtăşit în fiecare duminică, ci să-şi organizeze viaţa în aşa fel, încât să nu se dezveţe a se ruga la slujbe, având grijă de copil tot timpul. Se întâmplă adesea ca, după naşterea unui copil, tânăra mamă, căreia îi plăcea să meargă la slujbe şi să se roa­ge, care se spovedea şi se împărtăşea, descoperă că nu mai are posibilitatea să vină la biserică de una singură, ci doar cu co­pilul, şi atunci nu poate sta toată slujba cu pruncul în braţe, fie că nu are putere, fie că acesta mai plânge şi îi deranjează pe ceilalţi enoriaşi. La început, mama se supără din această cau­ză, dar mai târziu se obişnuieşte. Deşi formal ea se plânge că nu poate sta bine la slujbă şi că nu se poate pregăti serios pen­tru spovedanie şi împărtăşanie, încetul cu încetul începe să-i convină această stare de lucruri, căci este mai comod să vii mai târziu la slujbă, iar în timpul acesteia să ieşi în curtea bisericii şi să vorbeşti cu alte mame despre copii, iar la sfârşit, împărtă­şind copilul, să pleci acasă. Deşi toţi înţeleg că o astfel de prac­tică nu este folositoare pentru suflet, aceasta se repetă în foarte multe familii. Ce trebuie să facă, în acest caz, părinţii? În pri­mul rând, trebuie să facă schimb cu înţelepciune, iar în al doi­lea rând, dacă există posibilitatea, să fie ajutaţi de bunici, mătuşi, naşi, prieteni sau bonă. Aceasta este o primă etapă, când nu depinde încă nimic de copil.

Dar atunci când copilul începe să crească şi nu mai stă în braţe, ci merge singur, scoate sunete care se transformă ulteri­or în cuvinte, începând să devină autonom, trebuie să schim­băm modul de a ne purta în biserică, împreună cu el. Cel mai important este acum să înţelegem cum trebuie să fie prezenţa copilului la biserică şi cât trebuie ea să dureze, pentru a nu fi privită ca o obligaţie. Dacă poate sta, cu ajutorul tatălui şi al mamei, care îl atenţionează, zece-cincisprezece minute la slujbă, după care începe să se joace cu sfeşnicul sau să alerge după alţi copii, atunci aceasta este rezistenţa lui maximă în biserică. Altfel, ne vom confrunta cu două situaţii neplăcute. Copilul, odată cu creşterea, va începe să privească sfântul locaş ca pe o grădiniţă de duminică sau, dacă părinţii sunt severi, va pro­testa împotriva cerinţei de a sta înăuntru. Şi ferească Dumne­zeu să ne educăm copiii aşa! De aceea, atunci când copilul are vârsta cuprinsă între doi şi cinci ani, este mai bine ca unul din părinţi să stea alături de el în timpul slujbei. Nu trebuie să ne bucurăm atunci când copilul face ce vrea şi noi ne putem ru­ga în voie, că „doar nu o strica ceva pe acolo”. Este vorba de copiii noştri, de soarta cărora vom fi întrebaţi de Dumnezeu. Ca să nu fie nici un fel de ispită sau gălăgie din partea lor, co­piii trebuie urmăriţi tot timpul. Datoria noastră faţă de ceilalţi enoriaşi ai parohiei este să ţinem minte că nu trebuie să trans­ferăm grijile noastre asupra altcuiva.

Mai departe începe etapa de trecere, atunci când copilul fa­ce un salt mare în ce priveşte perceperea conştientă a realităţii. Acest lucru se produce la vârste diferite, în funcţie de copil. Unii ajung la această etapă la patru-cinci ani, alţii la şase sau şapte, totul depinzând de dezvoltarea psihică şi fizică a fiecă­ruia. De aceea, este foarte important ca acesta să treacă acum de la perceperea intuitiv-spirituală a slujbei la una mai conşti­entă. Pentru aceasta, el trebuie să înveţe ce semnifică slujbe­le şi mai ales ce înseamnă împărtăşania. Niciodată, indiferent de vârstă, copilul nu trebuie minţit cu privire la împărtăşa­nie, zicând: „Stai puţin, că părintele îţi va da nişte miere sau apă dulce.” Nici chiar cu copiii cei mai capricioşi nu trebuie să procedăm astfel. Nu este o situaţie rară cea în care, înainte de a ajunge la Potir, mama îi spune copilului: „Mergi acum, că părintele îţi va da ceva dulce.” Se întâmplă şi astfel: copilul,neobişnuit cu viaţa bisericească, se zbate şi strigă că nu vrea, iar mama şi tata îl duc la împărtăşanie ţinându-l de mâini şi de picioare. Dacă nu este pregătit deloc să se împărtăşească, este mai bine ca părinţii, prin exemplul propriu şi rugăciune să-l înveţe, încetul cu încetul, cu şederea în biserică. Întâlnirea cu Hristos va deveni, astfel, pentru el, o bucurie, iar nu o aminti­re a unei violenţe pe care a suportat-o.

Chiar dacă nu înţelege esenţa cuvântului, este bine ca cel mic să ştie că merge să se împărtăşească şi că acela este potir, iar în linguriţă este ceva deosebit, cum nu se mai află nică­ieri în lume. Nici o falsitate sau amăgire nu trebuie să aibă loc atunci când e vorba de Euharistie. Cu atât mai puţin atunci când copilul are aproape şase ani şi trebuie să meargă la şcoală deja. Noi trebuie să avem grijă ca timpul dedicat obişnuirii cu biserica să nu treacă în zadar.

Înseamnă atunci că cei care au şase sau şapte ani pot fi lăsaţi fără supraveghere la slujbe? De obicei nu, deoarece în această perioadă încep alte ispite, când copilul este viclean şi vrea să fugă din biserică din cinci în cinci minute sau să se ascundă în vreun colţ, unde nu-l văd părinţii, vorbind cu prietenii despre tot felul de lucruri. Sigur că nu pentru a-i pedepsi, ci pentru a-i feri de astfel de ispite, părinţii trebuie să fie alături de co­piii lor în biserică.

Pr.Maxim Kozlov-Familia,ultimul bastion