21 Noiembrie-3 ani de la plecarea spre cele veşnice a Părintelui Gheorghe Calciu

Omul cel nou
Părintele Calciu, asemenea părinţilor Marcu Dumitrescu, Arsenie Papacioc şi Iustin Pârvu - pe care, prin mila lui Dumnezeu, i-am cunos­cut mai îndeaproape - a fost pentru mine exemplul viu al unui om care s-a lepădat de sine, şi-a luat crucea şi a urmat lui Hristos. Ca şi părinţii sus amintiţi, a crescut mai întâi în şcoala Căpitanului - şcoala eroismului şi corectitudinii - ca mai apoi să se dedice slujirii lui Hristos în şcoala sfinţeniei, iubirii şi adevărului.
Prin viaţa şi învăţăturile sale, părintele Calciu ne-a lăsat un mesaj cu putere multă, anume că trăirea în Hristos e singura soluţie spirituală pen­tru vremurile noastre. El ne-a demonstrat prin jertfa şi suferinţa proprie că cine rămâne neclintit în credinţa ortodoxă, nici o formă de dictatură sau opresiune, nici Securitatea, nici boala, nici strâmtorarea, nici chiar dracul nu are ce să-i facă.
Trecuţi prin cele mai grele încercări, oameni ca părintele Calciu, părintele Arsenie sau părintele Iustin au rămas nezdruncinaţi în crezul lor, iar Dumnezeu i-a arătat mai tari decât toate ispitele şi necazurile. Nu spun asta ca să-i preamăresc. Nu. Are cine să-i preamărească: măsura jertfei pe care au dat-o pentru Dumnezeu şi neamul lor. Fiindcă ei şi-au riscat viaţa îh mod concret. De-adevăratelea. Şi nu o dată, ci de nenumă­rate ori. Iar Biserica tocmai asta învaţă: că mare cu adevărat este nu cel ce crede sau propovăduieşte pe Dumnezeu, ci acela care suferă pentru El.
Ca nimeni alţii, aceşti mari trăitori şi duhovnici ne-au învăţat că avem o datorie sfântă faţă de neamul din care ne tragem. Nici în familie, nici în Şcoala Militară pe care am absolvit-o şi nici îh Facultatea de Teo­logie nu mi s-a spus că Dumnezeu a încredinţat fiecărui neam un teritoriu, puteri cereşti care-l apără şi-l călăuzesc, precum şi o anumită misiune istorică şi divină; că toţi vom fi judecaţi pe neamuri, „fiecare în rândul cetei sale"; că un neam dispare dacă nu-şi împlineşte misiunea dată lui de Dumnezeu. Iată adevăruri de importanţă existenţială şi mântuitoare, din care înţelegem rostul individului în cadrul neamului şi al neamului în cadrul Bisericii. Adevăruri pe care aceşti părinţi le-au înţeles şi prin pilda şi cuvântul lor ni le-au transmis şi nouă, generaţiei tinere.

La părintele Calciu m-a impresionat în mod deosebit faptul că nu a fost niciodată nepăsător faţă de harul care era într-însul, pe care l-a primit - prin punerea mâinilor - de la Duhul Sfânt. Curajul, iniţiativa, bărbăţia, mila, răbdarea, blândeţea, iertarea, iubirea sunt virtuţi pe care le-a lucrat întotdeauna din această înaltă conştiinţă de viaţă, că poartă un har şi are de îndeplinit o misiune: de preot.
Aşa înţelegem şi bătălia cea mare pe care a dus-o nu cu sistemul, nu cu lumea, nici chiar cu diavolii, ci cu sine însuşi. Educat din Frăţiile de Cruce în şcoala credinţei şi a caracterului, părintele Calciu s-a străduit toată viaţa să se modeleze pe sine pentru a deveni un „om nou", un om în care să vieze toate virtuţile sufletului omenesc şi toate calităţile sădite de Dumnezeu în sângele neamului nostru.
De vom fi lipsiţi de caracter - spunea părintele - degeaba vom fi preoţi, degeaba doctori, degeaba ingineri, degeaba profesori. Idee de importanţă capitală pentru vremurile noastre, deoarece criza prin care trece societatea actuală nu este atât de natură materială, nici financiară, nici culturală, ci de natură educaţională. Cea mai mare criză la ora actu­ală este criza de educaţie. Părintele ştia bine acest lucru şi prin urmare, n-a încetat până la sfârşitul vieţii să facă educaţie atât cu sine, cât şi cu cei din jur. Aşa a transformat sufleteşte o mulţime de oameni.
Am avut şi eu binecuvântarea de a-l vedea pe părintele Calciu cu câteva zile înainte de mutarea sa la Domnul. Ultimul cuvânt de folos pe care ni l-a dat de pe patul Spitalului Militar din Bucureşti a fost: „În tot ce faceţi, să ascultaţi de sfatul Bisericii. Credinţa s-o păstraţi neschimbată. Şi luaţi seama: ca şi comunismul, masoneria şi ecumenismul sunt demonice, n-au nimic comun cu creştinismul. Păziţi-vă de antihriştii care vor face teoria coexistenţei şi convieţuirii! Respingeţi orice compromis! Nu vă temeţi! Şi nu mă uitaţi nici pe mine în rugăciunile sfinţiilor voastre!".

Am vorbit de aceşti părinţi mari ai Ortodoxiei noastre. Noi nu-i numim sfinţi. Ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au pri­vegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâ­iere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi.
Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe părintele Calciu şi pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi pe toţi. Amin.
Ieromonah Amfilohie Brînză- Mănăstirea Diaconeşti

"Viata Părintelui Gheorghe Calciu"