CUVÂNT LA DENIA DIN SFÂNTA ŞI MAREA JOI

Despre vânzarea lui Hristos

„Ce-mi veţi da mie şi eu îl voi da pe El vouă? Iar ei i-au dat lui treizeci de arginţi” (Matei 26, 15)

Iubiţii mei fraţi,
Slujbele acestea de noapte din săptămâna Sfintelor Patimi se cheamă „denii" şi sunt rugăciuni de doliu şi de tânguire. Prin aceste sfinte slujbe Biserica se tânguieşte după Iisus Hristos, Mirele ei, Care merge să Se jertfească ca un miel pentru mântuirea lumii; Fecioara se tânguieşte şi plânge ca o Maică pentru Fiul şi Dumnezeul ei; îngerii din cer se minunează pentru smerenia Făcătorului lor; oamenii se jelesc pentru patima cea înfricoşată a Mântuitorului; stihiile universului se umilesc pentru dragostea de oameni a Ziditorului.
Şi la aceste slujbe de doliu ale Bisericii, vin să-şi alăture suspinele lor, cântările şi rugăciunile lor, oamenii, cei care au greşit mai mult lui Dumnezeu, cei pentru care S-a întrupat Hristos Dumnezeu. Astfel, acum fiii Bisericii plâng pe Cel ce a întemeiat Biserica în lume; văduvele şi sărmanii plâng pe Cel ce le-a făcut dreptate; suferinzii şi bolnavii se întristează după Doctorul cel minunat; oile cele rătăcite se tânguiesc după Păstorul cel bun şi adevărat.

Iubiţii mei fraţi,
Primul act cu care încep patimile Domnului este actul trădării lui Iuda. Iată cum ni-l descrie Sfânta Evanghelie: „Şi se apropia sărbătoarea Azimelor, care se cheamă Paşti. Şi arhiereii şi cărturarii căutau cum să-L omoare, căci se temeau de popor” (Luca 22, 1-2). Singurii care nu-L iubeau pe Hristos, singurii care-I doreau moartea erau arhiereii templului, cărturarii şi fariseii din Ierusalim. Ei de mult ar fi căutat să-L omoare pe Iisus, „dar se temeau de popor”; se temeau de mulţimea săracilor care au fost hrăniţi de Hristos; se temeau de mulţimea celor de jos care au fost înţeleşi şi mângâiaţi de Hristos; se temeau de mulţimea celor bolnavi şi păcătoşi care au fost vindecaţi şi iertaţi de Hristos. Se temeau de adunarea poporului care umbla desculţ şi flămând, de ani de zile, după Iisus şi striga: Niciodată nu am văzut aşa întru Israel! Niciodată nu a grăit vreun om ca Omul Acesta!
De mult L-ar fi ucis pe Hristos, dar se temeau de popor. Se temeau de furia sărmanilor, se temeau de blestemul văduvelor şi al bolnavilor, se temeau de mânia galileenilor, se ruşinau de gurile pruncilor care Îl lăudau.
Atunci, fruntaşii poporului, arhiereii fărădelegii şi cărturarii cei mândri care ştiau poruncile legii, dar ei nici cu degetul cel mic nu le atingeau, s-au adunat în curtea arhiereului ce se numea Caiafa şi au făcut sfat cum să-L prindă pe Iisus cu vicleşug şi să-L omoare. Şi ziceau: „Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor” (Matei 26, 5). Adică voiau să omoare pe Hristos, dar ei să scape de mâinile oamenilor. Nu însă şi de mâinile Domnului Savaot. „Că înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10, 31). Arhiereii şi cărturarii se temeau de popor, nu pentru că-l iubeau, ci pentru că ei înşişi trăiau de pe spatele poporului. Pentru aceea ziceau unii dintre ei că poporul acesta care nu ştie Legea este blestemat.
Iar la acel ucigaş sfat se întrebau unii pe alţii, zicând: Ce vom face? Că Omul Acesta multe semne face. De Îl vom lăsa pe El aşa, toţi vor crede într-Însul şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul. Atunci Caiafa a vorbit ca un prooroc, zicând: „Voi nu ştiţi nimic; nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11, 47-50).
Deci au hotărât să-L omoare pe Iisus. Iar pentru ca să înşele încă o dată poporul şi toată lumea, arhiereii şi cărturarii au folosit vicleşugul şi argintul cel blestemat; au folosit trădarea lui Iuda şi neştiinţa ostaşilor romani, ca astfel ei să apară nevinovaţi de sângele Dreptului Acestuia, iar în istoria omenirii să se scrie că romanii L-au răstignit pe Hristos, iar nu evreii. Dar minciuna nu rezistă în faţa adevărului.
Au căutat deci să corupă, să înşele cu bani pe unul din ucenici ca să-L vândă pe El lor, fără de popor. Auzind de aceasta, Iuda se gândea, se frământa, se tulbura, cum ar face să nu piardă acest prilej de câştig. Iar satana, văzând că el nu-şi arată nimănui gândul său, a intrat în Iuda ce se chema Iscarioteanul (Luca 22, 3).
Vai omului care se leapădă de Dumnezeu şi se închină diavolului şi banului! Vai omului care este părăsit de Dumnezeu, că îl află satana! Vai omului care umblă după sfatul capului său! Când intră satana în om, omul nu mai este stăpân pe sine. El nu mai judecă cu capul său, nu mai ştie ce face, nu mai merge pe picioarele sale. El se întunecă la minte şi la suflet, devine un templu al satanei; devine un diavol întrupat, un pericol pentru toată lumea. Vai omului fără Dumnezeu! Vai de oaia rătăcită de turmă şi păstor! Vai de omul singur, care a căzut şi nu are cine să-l ridice!
Fugi, frate, de păcatul lepădării de Dumnezeu. Fugi de închinarea la idoli, la bani, la plăceri şi la toate poftele lumii. Fugi la Hristos, ca să nu te ajungă din urmă satana! Iar de te luptă şi te robesc gânduri ucigaşe, de necredinţă, de îndoială, de desfrânare, du-te şi te spovedeşte preotului şi negreşit vei scăpa de ele. Nu sta de vorbă cu diavolul. Nu-i face cuib în mintea şi inima ta. Dacă Iuda îşi mărturisea acel gând ucigaş lui Hristos sau măcar unuia dintre apostoli, satana nu mai intra în el, nu mai avea putere asupra lui.
Dar aşa a făcut? S-a dus să-şi mărturisească gândul său ucigaş ucigaşilor, trădătorilor, fariseilor, mincinoşilor, făţarnicilor. „Şi ducându-se, el a grăit cu arhiereii şi cu căpeteniile oastei, cum să-L dea în mâinile lor” (Luca 22, 4). Vai creştinului care îşi mărturiseşte păcatele celui robit de aceleaşi patimi, că în loc să-l vindece de răni, mai mari i le face! În loc să-l oprească de la păcat, îi dă mai multă libertate!
Deci Iuda, „mergând la arhierei, a zis lor: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi” (Matei 26, 14-15). „Şi el a primit şi căuta prilej să-L dea lor, fără ştirea mulţimii” (Luca 22, 6). Vai, ce negustorie blestemată! Auzi ce întreabă iubitorul de argint, trădătorul şi vânzătorul: „Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre?”. Şi auzi ce au făcut arhiereii cei vicleni şi iubitori de sânge? „Iar ei i-au dat treizeci de arginţi!”
Au dat bani şi au primit sânge. Au dat arginţi blestemaţi şi adunaţi pe nedrept şi au cumpărat cu ei sânge curat şi nevinovat. Au dat materie şi au primit foc nestins. Au dat ceea ce iubeau ei mai mult, ca să-L câştige pe Cel ce-L urau ei mai mult. Au dat bani care pătează mâinile şi au cumpărat sânge care pătează conştiinţa. Altfel ei au căutat ca să ucidă Adevărul cu minciuna şi cu cele trecătoare să piardă pe Cel veşnic.
Trei păcate mari a făcut în ceasul acela Iuda: lepădare de Dumnezeu, trădare şi vânzare pe bani. Într-adevăr, lepădarea de Dumnezeu, adică apostazia, este primul şi cel mai greu păcat al lui Iuda şi al tuturor urmaşilor lui. Că nimeni nu poate vinde şi trăda pe cineva, dacă nu îl urăşte de moarte mai întâi, dacă nu se leapădă de el. Ei bine, Iuda L-a urât pe Hristos. Iuda nu mai credea în Hristos. Iuda s-a lepădat de Hristos şi s-a pus în slujba diavolului.
Vai aceluia care se leapădă de Hristos, care huleşte Biserica, Crucea şi pe toţi sfinţii, ca să poată dobândi în viaţă cinste mai mare, salariu mai mare, pâine mai albă, laudă mai multă. Amar celui lepădat de credinţă, că în veac se va munci. Dar şi trădarea, ce păcat grozav este. Să te lepezi de Făcătorul tău? Să dai în mâna ucigaşilor pe tatăl tău? Să descoperi taina mai-marelui tău? Să spui secretul semenului tău? Cu adevărat mare este păcatul trădării!
Trădătorul niciodată nu are cuvânt. Trădătorul nu poate păstra niciodată adevărul. Trădătorul întotdeauna divulgă taina. Trădătorul este cel mai periculos om din societate. Trădarea a pierdut împărăţii, a răsturnat scaunele celor puternici, a vărsat sânge nevinovat, a dezbinat familii ce trăiau în pace, a lăsat în urmă pâraie de lacrimi, a semănat peste tot minciună, neînţelegere şi moarte. Trădarea este soră cu lepădarea de Dumnezeu.
Oare ce i-a lipsit lui Iuda de s-a lepădat de Hristos? Şi pentru ce L-a trădat? Ca să câştige foc veşnic? Ca să rămână în istoria popoarelor lumii? Ca să fie blestemat de toate generaţiile pământului? Că ieri era apostol şi azi, trădător. Ieri, ucenic al lui Hristos şi azi, vânzător al lui Hristos. Ieri făcea minuni şi azi trădează şi spune minciuni. Ieri purta în el pe Hristos şi azi pe satana îl poartă. Ieri vorbea cu Iisus în Grădina Ghetsimani şi acum cu Caiafa se tocmeşte. Ieri se arăta milostiv către săraci şi acum pe arhierei îi întreabă: „Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre?”. Cu adevărat, înfricoşat este păcatul trădării! Că trădătorul la toţi se închină, dar în scurt, de toţi se leapădă. Ascultă cu urechea la toate uşile, priveşte cu ochii prin toate ferestrele, iscodeşte pe toţi oamenii, cearcă cu vicleşug cele mai sincere inimi, apoi îndată trădează pe cei mai buni prieteni, divulgă cele mai intime taine, la cei mai periculoşi vrăjmaşi.
Fereşte-te, iubite frate, de păcatul trădării, ca să nu ai aceeaşi soartă ca şi Iuda. Fugi de omul trădător. Nu-i descoperi taina inimii tale. Nu-i spune nimic despre prietenii tăi, nici despre vrăjmaşii tăi. Fereşte-te, de asemeni, să imiţi vreodată pe Iuda! Te întreb acum, în numele lui Hristos, oare nu cumva şi tu ai trădat pe Hristos? Oare nu ai trădat Biserica şi, părăsind-o, te-ai dus în sărbători la cârciumi sau la adunările sectarilor? Oare nu cumva cinsteşti pe Dumnezeu şi Sfânta Cruce numai cu buzele, iar cu limba îl trădezi, înjurând de cele sfinte? Păstrezi tu taina semenului tău? N-ai pârât tu, în mânia ta, pe vrăjmaşul tău?
Nu te-ai făcut martor mincinos numai ca să arunci pe duşmanul tău în temniţă? Ai păstrat tu cinstea casei tale? Nu ai trădat demnitatea şi credinţa soţiei tale? Nu ai răpit prin trădare avutul, cinstea şi soţia aproapelui tău? Nu ai trădat pe Hristos, asemenea lui Iuda, ca să dobândeşti un salariu mai mare şi cinste mai multă între oameni? Dă răspuns lui Hristos, frate, pentru tot ce ai făcut. Dacă nu ai făcut niciodată păcatul acesta, fericit vei fi în veci, iar de l-ai făcut vreodată, mărturiseşte-ţi păcatul la preot, ca să nu primeşti aceeaşi osândă ca şi Iuda.
Al treilea păcat al lui Iuda a fost păcatul iubirii de argint, care este închinare la idoli. Nu a fost destul că s-a lepădat de Hristos şi L-a trădat, dându-L în mâinile arhiereilor, dar L-a vândut ca un negustor pe bani. El nu mai vedea în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mântuitorul lumii, ci îl socotea ca pe o marfă ieftină, vrednică doar de treizeci de arginţi. „Ce voiţi să-mi daţi...?” întreabă pe arhierei. Întreabă, se tocmeşte, fixează preţul, primeşte argintii, îi numără cu grijă, îi pune în pungă, apoi „caută prilej să-L dea lor, fără ştirea mulţimii”.
Mare este deci şi păcatul iubirii de argint. Te întreb acum, iubite frate, în numele săracului Iisus, Cel preţuit cu treizeci de arginţi, nu cumva şi tu te închini banilor în locul lui Dumnezeu? Nu cumva ai vândut pe bani libertatea aproapelui tău? Sau cinstea semenului tău? Sau avutul fratelui tău? Nu ai dat bani ca să câştigi judecata cea nedreaptă? Nu ai dat bani ca să-ţi omori rodul pântecelui tău? Nu ai dat bani ca să-ţi ascunzi păcatele tale sau să divulgi cu vicleşug greşelile semenului tău? Nu cheltuieşti atâţia bani pe mâncăruri alese, pe băuturi şi haine luxoase? Nu te cerţi pentru bani cu toţi oamenii şi ţii mânie ani de zile?
Nu cumva vinzi pe Hristos şi credinţa şi timpul dat ţie pentru pocăinţă, şi umbli pe toate drumurile, prin toate târgurile, pe la toţi prietenii, doar ai aduna mai mult, doar te-ai îmbogăţi mai repede? Nu cumva din pricina dorinţei tale de câştig nu mai ai vreme nici să te duci în sărbători la biserică, nici să posteşti, nici să te spovedeşti în cele patru posturi?
Mare este păcatul iubirii de argint. Cu adevărat, acesta este idolul lumii de azi înaintea căruia aproape toţi se închină. Dacă încă nu te-ai robit, frate, de bani, fericit vei fi de te vei păzi aşa până la sfârşit. Iar dacă ai căzut în vreun păcat din cele de mai sus, pocăieşte-te cât mai ai vreme, ca să nu te osândeşti în iad împreună cu Iuda şi cu toţi vânzătorii de Hristos.

Iubiţii mei fraţi,
Astăzi S-a vândut Hristos! Astăzi S-a preţuit pe treizeci de arginţi Cel nepreţuit! Astăzi Iuda trădătorul a vândut la arhierei pe Iisus Mântuitorul. Astăzi cerul se întristează. Astăzi arhiereii şi cărturarii se bucură că au aflat un trădător. Astăzi satana saltă că a intrat în Iuda. Astăzi Fiul lui Dumnezeu, pentru smerenie, îngăduie să fie vândut pe treizeci de arginţi. Astăzi, miercuri, este ziua vânzării lui Hristos, ziua trădătorilor, ziua vânzătorilor. Înfricoşat lucru s-a petrecut astăzi, fraţilor.
Iată, arhiereii templului fac sfat în curtea lui Caiafa. Peste tot tulburare, dezordine, ceartă, planuri. Se sfătuiesc cum să-L prindă şi să-L omoare pe Hristos. Dar se tem de popor. De aceea le trebuie un trădător, caută un vânzător. Satana, iată, vine să le ajute. Intră în sufletul lui Iuda. Îi răneşte inima cu iubirea de argint. Îl trimite pe ascuns la arhierei. Iată-l bătând la poarta lui Caiafa... Iuda, cel mai urât nume de om. Iuda, cel mai mare trădător al lumii... Iată-l la uşa duşmanilor lui Hristos! Bate încet, se teme, degetele îi tremură, inima i se zbate, ochii mari şi negri privesc fioroşi încoace şi încolo, faţa îi este întunecată ca de arap, părul încâlcit îi cade peste frunte, sudoarea îi brăzdează obrajii murdari. Bate tot mai tare, uşa i se deschise, arhiereii îl sărută.
Iată-l în mijlocul ucigaşilor pe iubitorul de argint. Inima îi arde după bani, răsuflă din adânc. Nu mai poate răbda: „Ce voiţi să-mi daţi şi eu II voi da în mâinile voastre?” Am putere să vi-L prind, putere am să vi-L dau în mâini fără de popor. Eu ştiu unde vorbeşte ziua. Eu ştiu unde mănâncă seara. Eu ştiu unde se roagă noaptea. Eu ştiu grădina unde priveghează. Eu ştiu calea pe unde trece. „Ce voiţi să-mi daţi?” strigă Iuda. Iată-l privind la tot sinedriul. „Ce voiţi să-mi daţi astăzi, ca să vi-L dau pe El mâine?"
Iuda vorbeşte singur. Iuda se grăbeşte. Arhiereii se sfătuiesc în taină. Apoi se tocmesc, se învoiesc cu preţul. Iuda întinde mâna, iar ei încep să numere: unu, doi... treizeci de arginţi. Apoi, deschizând uşa, Iuda iese din curtea lui Caiafa şi se pierde, ca o nălucă în noapte, pe străzile înguste şi pustii ale Ierusalimului.

Iubiţii mei fraţi,
Astăzi Iisus Hristos Mântuitorul a fost vândut pentru noi. Mâine seară va fi prins şi dus să pătimească pentru noi. Să ne ferim de trădători. Să fugim de păcatele lui Iuda şi să venim să vedem înfricoşatele patimi ale lui Hristos, pe care le-a răbdat pentru mântuirea noastră! Amin.

Arhimandrit IOANICHIE BĂLAN

CUVÂNT LA DENIA DIN SFÂNTA ŞI MAREA MIERCURI

„Încă puţină vreme Lumina cu voi este. Umblaţi până ce aveţi Lumină, ca să nu vă cuprindă pe voi întunericul” (Ioan 12, 35)

Iubiţii mei fraţi,
Cu nerăbdare am aşteptat să treacă încă o zi din această săptămână a înfricoşatelor patimi ale Domnului. Aşadar, iată-ne din nou în faţa Sfântului Altar, iată-ne în locul cel mai potrivit de unde putem privi şi retrăi aceleaşi momente scumpe din vremea mântuitoarei Răstigniri a lui Hristos. În această atmosferă de rugăciune şi cântare şi în tăcerea sfântă a serii, paşii noştri pornesc iarăşi în căutarea Domnului nostru Iisus Hristos. Gândurile minţii se întorc cu mii de ani în urmă. Inimile noastre, cuprinse de fiorul locurilor sfinte, încep să tresalte. Iar ochii noştri, plini de credinţă şi cucernicie, se străduiesc să descopere pe Fiul Omului dintre mii şi mii de oameni.
Suntem în sfânta cetate a Ierusalimului. Pe uliţele înguste de la marele templu până departe în satul Betania, circulă nenumărate mulţimi de oameni. Sunt evrei veniţi din cele patru părţi ale lumii să prăznuiască împreună Pastele Legii Vechi. Mulţi dintre ei nu auziseră de Hristos. Mulţi nu credeau în puterea minunilor Lui. Mulţi doreau să vadă pe Iisus Nazarineanul, să audă cuvintele Lui, să vadă măcar o minune făcută de El.
Şi auzind de marea minune a învierii lui Lazăr, săvârşită cu puţine zile înainte, toţi erau cuprinşi de nespusă uimire, căci vestea acestei minuni străbătuse ca o săgeată peste tot până dincolo de catapeteasma templului, până dincolo de sfânta cetate, până în urechile arhiereilor şi ale cărturarilor. Unii din mulţimea poporului mergeau să vadă pe cel înviat, alţii să vadă pe Cel ce poate da viaţă, alţii să se folosească de învăţăturile Lui.
Iată-L pe Iisus pe uliţele Ierusalimului înconjurat de mulţime. Cu aceeaşi faţă senină, cu acelaşi glas blând, cu aceeaşi putere divină în cuvânt, El le grăieşte tainele vieţii şi ale morţii Sale. Singurii care nu credeau, care îl urau pe Iisus Hristos erau arhiereii, cărturarii şi fariseii. Mai ales auzind de minunea învierii lui Lazăr şi văzând atâta mulţime de oameni mergând după Mântuitorul, erau hotărâţi să-L omoare.
„Deci au zis fariseii între dânşii: Vedeţi că nimic nu folosiţi! Iată, lumea merge după Dânsul” (Ioan 12, 19). Prin aceste scurte cuvinte, se vede clar cine asculta de Hristos şi cine I se împotrivea, cine îl iubea şi cine îl ura. Niciodată poporul nu s-a împotrivit lui Iisus. Niciodată fariseii şi arhiereii nu L-au iubit pe Iisus. Cei dintâi întotdeauna alergau după El, îl căutau, primeau învăţătura Lui, credeau în minunile Lui. Iar aceştia întotdeauna îl zavistuiau pe Mântuitorul, I se împotriveau în cuvinte, credeau că cu puterea diavolului face minuni şi adeseori luau pietre să arunce după Dânsul.
Singurii care nu credeau în Fiul lui Dumnezeu erau mai-marii templului. Fariseii aveau şi ei nevoie de sfat, dar nu-l cereau din răutate. Aveau şi ei copii bolnavi, dar din zavistie nu-i aduceau la Hristos să-i vindece. Erau unii stăpâniţi de duhuri necurate, dar pentru ura şi necredinţa lor nu veneau la Iisus ca să-i slobozească. De aceea vedem în Sfintele Evanghelii că Hristos nu a făcut nici o minune de vindecare cu ei. Căci voiau să petreacă mai bine cu cel rău decât cu Hristos; mai bine să ajungă în iad, decât prin credinţă, în cer; mai bine să sufere de boală toată viaţa decât să fie vindecaţi de mâinile lui Iisus Nazarineanul!
Vai, câţi din necredincioşii de azi nu fac la fel! Mai bine vor să moară în păcate, decât să se smerească în faţa vrăjmaşului! Mai bine să se muncească în iad, decât să se mărturisească cu căinţă la duhovnic! Mai bine vor să guste din toate poftele şi plăcerile lumii, decât din Trupul şi Sângele Domnului! Mai bine cu vrăjmaşul în iad, decât cu Hristos în cer!
„Vedeţi că nimic nu folosiţi”, ziceau fariseii. Toate încercările noastre sunt zadarnice. Toate aşteptările noastre spulberate. „Iată, lumea merge după Dânsul”. Iată, Templul rămâne fără popor. Iată, mulţimea ne lasă singuri. Deci cui vor mai sluji arhiereii? Pe cine vor mai învăţa cărturarii? Cine va mai asculta pe farisei? Căci toţi aceştia nu pot face minuni, nu pot vorbi cu putere ca Hristos; toţi cer zeciuială de la popor...
Aşa se tânguiau fariseii şi se umpleau de nespusă ură, văzând pe Iisus înconjurat de atâta lume. Ei se socoteau povăţuitorii lumii. Ei se credeau singurii vrednici de cinste şi ascultare, şi vai, câţi nu au fost asemenea lor, până în zilele noastre. Câţi nu s-au numit dascăli şi povăţuitori ai lumii, dar în urmă au semănat numai suspine şi lacrimi! Însă oamenii, săracii pământului, sătui de atâţia păstori năimiţi, ei nu se mai lasă din nou amăgiţi. Ei cred cu tărie în Hristos. Ei s-au săturat de farisei. Ei merg după Cel ce nu le cere nimic decât credinţă; ei ascultă de Cel ce le dă totul, chiar însăşi viaţa!

Iubiţii mei fraţi,
Din acea mare mulţime de popor care îl înconjura pe Iisus s-au apropiat „oarecare din cei ce se suiseră să se închine la praznic”. Şi după credinţa lor, în adevăr, s-au apropiat şi L-au văzut. Poate unii s-au făcut şi ucenici ai Lui. Şi cât de fericiţi sunt cei ce văd pe Hristos! Câtă nespusă bucurie simt acei credincioşi care trăiesc numai lângă Iisus Hristos, care fac voia Lui, care aleargă la Biserica Lui, care se silesc să trăiască o viaţă creştină curată, asemenea Lui! Dar unde mai sunt astăzi credincioşii plini de atâta credinţă şi zel? Cine mai vrea să-L vadă acum pe Hristos? Cine mai vorbeşte în inima lui, în casa lui, către vecinul lui: „Tare doresc să urmez lui Hristos! Mult aş dori să-L văd pe Iisus!" Cine mai vorbeşte pe cale despre Hristos? Poate numai când face glume sau înjură. „Doamne, voim să vedem pe Iisus". Dar cine din oamenii lumii mai întreabă de Iisus? Cine măcar din cei credincioşi aleargă cu atâta credinţă în Biserica Lui? Cine se strecoară prin mulţimea plăcerilor şi îşi face loc să petreacă măcar două ore pe săptămână lângă Iisus, când se slujeşte Sfânta Liturghie? Sau cine se calcă pe picioare şi abia îşi face rând să ajungă la duhovnic să se spovedească?
Cu greu adună Biserica în sărbători o sută dintr-o mie. Dar şi aceia nu toţi vin cu dorinţa să vadă pe Hristos! Unii, din obicei; alţii, de ochii satului, iar alţii, mânaţi de suferinţă şi boală.
Nu, frate, nu aşa. Iată, Hristos stă în mijlocul cetăţii, înconjurat de mulţime de oameni: buni şi răi, credincioşi şi necredincioşi, elini şi evrei. Unii ÎI pri­vesc de jos, alţii de pe treptele templului. Unii îi cer sfat, alţii, socoteală. Unii îl binecuvintează, alţii îl blestemă. Unii vor să-L vadă, alţii vor să-L omoare. Unii vor să vadă faţa Lui, alţii să-I păzească mormân­tul Lui. Unii îi aduc cuvinte de laudă, alţii îi caută spini pentru cunună, iar alţii adună pietre de pe uliţe.
Tu ce faci, iubite frate? În ce ceată vrei să intri? De cine doreşti să te alături? Oare vrei tu să-L întâlneşti pe Iisus? Te-ai săturat poate de plăcerile cele amare ale lumii? Vrei de acum să fii creştin adevărat? Vrei să primeşti Trupul lui Hristos? Vrei să ştii Tainele Lui? Sau poate vrei să-L petreci pe Domnul până pe Golgota?
Ce fericit vei fi, frate, de vei căuta sincer şi vei putea vedea pe Domnul! Pentru aceasta, vino cât mai des la Biserică! Zăboveşte aici, lângă icoana şi crucea lui Iisus! Roagă-te ca un creştin adevărat, mărturiseşte-ţi păcatele cu lacrimi, fă-te un om nou şi atunci vei vedea faţa Lui! Mai ales în aceste zile aşa de scumpe ale Sfintelor Patimi!
Vino la Biserică! Însă nu veni cu inima plină de ură şi răzbunare, că destui farisei plini de ură sunt în jurul lui Iisus. Ci vino cu faţa senină, plină de dragoste, că Hristos de dragostea Ta are atâta nevoie! Nu veni la Biserică cu gura plină de vorbe deşarte şi râs, că destui sunt cei ce râd acum de cuvintele şi Biserica Lui, destui sunt cei ce-şi bat joc de ucenicii şi slujitorii Lui. Ci vino smerit şi plângând în inima ta, căci Hristos merge să moară pentru tine. Nu veni la Biserică cu trupul întinat de ucideri şi nenumărate păcate trupeşti, că destui ucigaşi în jurul lui Hristos stau gata să-L lovească. Destui desfrânaţi făţarnici vor să arunce cu pietre asupra Lui. Ci tu vino cu sufletul şi trupul curăţit prin pocăinţă, ca să poţi vedea pe Cruce trupul lui Iisus.
Nu veni împodobit cu haine scumpe, că cei ce poartă haine moi cu flori şi filacterii pe la margini se ruşinează astăzi de smerenia şi sărăcia lui Iisus. Ci vino îmbrăcat cu bună cuviinţă, ca să te poţi atinge de cămaşa cea de in a lui Hristos. Nici nu veni aici cu tutunul în buzunar sau fumând până păşeşti în pragul Bisericii, că destui sunt cei ce afumă cu otravă şi dau cu noroi în Trupul sfânt al lui Hristos. Ci intră aici cu tămâie în mâna ta şi cu făclie aprinsă în dreapta ta, că Iisus zace acum ca un mort pe Cruce pentru tine! Nici nu te îmbăta de vin în aceste sfinte zile, că nenumăraţi sunt cei ce înconjoară pe Iisus ameţiţi de mânia beţiei şi a urii.
„Doamne, voim să vedem pe Iisus!". Îndrăzniţi, fraţilor, intraţi cu credinţă în Sfânta Biserică şi veţi vedea pe Iisus.

Iubiţii mei fraţi,
Văzând Iisus atâta mulţime de popor în jurul Său, a spus printre altele aceste dumnezeieşti cuvinte: „Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi până când aveţi Lumină, ca să nu vă cuprindă pe voi întunericul; că cel ce umblă întru întuneric nu ştie unde merge. Până când aveţi Lumina credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii. Acestea a grăit Iisus şi mergând S-a ascuns de ei” (Ioan 12, 35-36).
Fără îndoială, lumina de care vorbeşte Mântuitorul aici este lumina credinţei în Hristos, este lumina Adevărului scris în Sfintele Evanghelii şi păstrat cu sfinţenie de Biserică, iar întunericul care ameninţă pe fiecare om este păcatul, este noaptea necredinţei care stăpâneşte multă lume, este însuşi diavolul care urlă de mânie pe faţa pământului, „căutând pe cine să înghită”.
Dar pentru ce S-a ascuns Iisus de oameni, după ce le-a spus aceste cuvinte? Oare de frica fariseilor şi a cărturarilor? Nu, nicidecum. Căci pentru aceasta a venit de bună voie pe pământ şi S-a dat în mâinile oamenilor, ca să pătimească din dragoste pentru noi.
Iisus Hristos S-a ascuns pentru o clipă din ochii oamenilor, lăsându-i singuri la răscrucea gândurilor şi a uliţelor, pentru ca oamenii singuri să-şi aleagă pe ce cale să apuce; pe a luminii, a credinţei, a Bisericii, a smereniei şi a ascultării sau pe calea întunericului, a necredinţei, a neascultării şi a tuturor păcatelor.
Dumnezeu nu te sileşte, frate. Nici îţi răpeşte libertatea. El nu te trădează, dar nici nu te obligă să-I urmezi. Iisus Hristos îţi pune în faţă viaţa şi moartea, lumina şi întunericul, raiul şi iadul, iar pe tine, omule, te lasă la mijloc, să-ţi alegi binele în locul răului, pe Hristos în locul satanei, Biserica în locul cârciumei, pocăinţa în locul nepocăinţei, rugăciunea şi milostenia în locul desfătărilor şi zgârceniei.
Deci alege-ţi, iubite frate, una din două. Te simţi singur? Nu ştii unde L-ai pierdut pe Hristos? Ai rătăcit calea mântuirii? Ţi-a apus cumva lumina vieţii? Te-a cuprins poate întunericul? Te apasă pe conştiinţă păcate grele?
Spune-mi, frate, de ce stai pe gânduri? Ai vrea să vii din nou înapoi? Ai dori să te spovedeşti de păcatele tale şi te ruşinezi? Ai vrea să te laşi de desfrânare şi nu poţi? Ai dori să vii regulat la Biserică şi te ruşinezi de oameni? Ai încerca să te scoli din robia păcatului, a beţiei şi a oricărei fărădelegi, dar te temi că nu vei putea?
Spune-mi, frate, gândurile tale, frământările sufletului tău. Arată-mi la mărturisire cugetele tale. Descoperă-mi în taină păcatele tale. Spune-mi ce cale îţi alegi? Iată, Domnul nostru Iisus Hristos merge să moară pentru noi. El este Lumina, Calea şi Viaţa noastră. Vrei deci să-L urmezi şi tu? Vrei să fii fiu al Luminii? Vrei să rupi legătura păcatului? Dacă vrei, iubite frate, vino cât mai des la Sfânta Biserică. Roagă-te şi posteşte regulat. Spovedeşte-te cât mai des şi cât mai curat. Iartă din inimă pe fratele tău. Nu intra cu ură în Casa dragostei. Nu mai amesteca lumina cu întunericul. Nu mai umbla pe două căi. Nu mai sluji deodată şi lumii şi lui Hristos, că nu vei putea să placi nimănui. Nu mai înjura cu aceeaşi gură cu care acum te rogi. Nu mai blestema cu aceeaşi limbă cu care acum lauzi pe Dumnezeu. Nu mai lovi pe nimeni cu aceeaşi mână cu care acum faci sfânta cruce. Nu mai fura cu aceeaşi dreaptă cu care dai milostenia. Nu mai intra în cârciumă cu aceleaşi picioare cu care vii acum la Biserică. Nu mai bea cu aceleaşi buze cu care săruţi sfintele icoane şi, mai ales, Sfântul Potir. Nu-ţi mai întina iarăşi trupul cu desfrânarea, după ce l-ai curăţit prin spovedanie şi canon.
Iată tâlcuirea Evangheliei din seara aceasta.
Fă aşa, frate, şi te vei mântui. Atât timp cât soarele străluceşte pe cer, nu căuta drumul vieţii cu lumânarea. Cât Hristos este înaintea ta, nu-L căuta cu felinarul. Atât timp cât Biserica stă deschisă în satul tău, nu te deznădăjdui pentru păcatele tale. Cât ai un duhovnic bun şi un preot care se roagă pentru tine, pentru casa ta, nu te plânge că nu ai doctor.
Deci nu te teme, frate, că nu eşti singur. Iisus Hristos nu fuge de tine, dar te lasă puţin singur, ca tu mai mult să-L doreşti, să-L cauţi, să alergi în urma Lui.
„Lumina lui Hristos luminează tuturor". Aşadar „umblaţi până când aveţi lumină, ca să nu vă cuprindă pe voi întunericul. Că cel ce umblă întru întuneric, nu ştie unde merge”.

Iubiţii mei fraţi,
Acestea sunt gândurile şi îndemnurile pe care le-am desprins din Sfânta Evanghelie şi le-am pus ca un dar înaintea inimilor dumneavoastră la denia din seara aceasta. Luaţi deci şi gustaţi. Nimeni nu vă sileşte, nimeni nu vă opreşte. Dar nu uitaţi că mâine Iisus Hristos Se va vinde pe treizeci de arginţi şi Se va da în mâinile ucigaşilor, pentru păcatele noastre.
Să ne adunăm deci şi mâine seară la Biserică, ca să petrecem pe Domnul pe drumul Crucii până sus, pe Golgota. Amin!

Arhimandrit IOANICHIE BĂLAN

CUVÂNT LA DENIA DIN SFÂNTA ŞI MAREA MARŢI

"În vremea aceea sfat au făcut fariseii ca să-L prindă pe Iisus în cuvânt" (Matei 22, 15)

Iubiţii mei fraţi,
Suntem în a doua seară a Sfintelor şi Mântuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, adunându-ne mintea de la înşelătoarele griji ale lumii, să pornim din nou în căutarea lui Iisus. Că nu putem trăi o clipă fără de El. Sufletele noastre ard tot mai mult de dorul Lui.
Oare unde este acum Fiul lui Dumnezeu? Oare cu cine vorbeşte Domnul? Pe cine mângâie cu cuvântul şi pe cine mustră? Să mergem, deci, în căutarea Lui. Să mai auzim o dată învăţătura Lui. Să mai vedem o dată măcar faţa Lui.
Dacă am ascultat cu atenţie Sfânta Evanghelie ce s-a citit în seara aceasta, vom înţelege cu multă uşurinţă unde putem afla pe Iisus, Mântuitorul lumii. Căci mergând fariseii, sfat au făcut ca să-L prindă pe El în cuvânt (Matei 22, 15). Să mergem dar la templu, acolo unde se face sfat împotriva lui Iisus; acolo unde oamenii se silesc să prindă în cuvânt pe Cuvântul vieţii.
Iată-L pe Iisus pe scările templului. Iată-L singur, înconjurat de o mare mulţime de oameni. Cărturari cu cărţi învechite în mână, farisei îngâmfaţi vorbind cu mânie, irodiani făţarnici arătându-I dinarul cezarului, saduchei necredincioşi întrebându-L de înviere, învăţători de lege ispitind cu mânie pe Dătătorul Legii. Şi toţi se agită, vorbesc cu vicleşug, se sfătuiesc cum să-I găsească vină lui Iisus. Dar Domnul, blând şi senin la faţă, stă singur în mijlocul lor, ca un miel în mijlocul lupilor. Nu are nici toiag de păstor, nici veşmânt de arhiereu, nici carte de învăţător. Cu toate acestea, nimeni nu poate să-L vădească pe El de păcat. Nimeni nu poate să-I stea împotrivă. Căci El vorbeşte ca Unul ce are putere.

Iubiţii mei fraţi,
Răutatea şi ura evreilor împotriva lui Iisus Hristos ajunsese acum aproape la culme. Ei nu-L mai puteau răbda, ei nu voiau să-L mai vadă printre ei. Ei se simţeau ruşinaţi de smerenia Lui. Se vedeau mustraţi de cuvintele Lui. Se temeau de puterea minunilor Lui. Şi mai ales arhiereii, cărturarii, fariseii şi bătrânii poporului se temeau ca nu cumva poporul, crezând în Hristos, să meargă după El.
Pentru aceea atâta frământare între farisei; atâta tulburare pe scările templului; atâta mulţime de oameni în jurul lui Iisus. Ei se silesc să-I caute vină. Ei vor să-L prindă în cuvânt, ca apoi să-L poată condamna la moarte. Deci iată ce L-au întrebat unii: „Învăţătorule, spune nouă: Ce Ţi se pare Ţie? Se cade a da dajdie cezarului sau nu? Iar Iisus, cunoscând vicleşugul lor, a zis: Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi Mie banul dajdiei. Iar ei l-au adus Lui un dinar. Si a zis lor: Al cui este chipul acesta şi inscripţia de pe el? Şi I-au zis Lui: ale cezarului. Atunci a zis lor: Daţi deci cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 17-21).
Ce grozavă îndrăzneală împotriva lui Dumnezeu! Cât de mare ură în casa dragostei! Câtă putreziciune pe treptele templului! Câtă zavistie şi necredinţă din partea arhiereilor şi bătrânilor lui Israil! Când vorbea Iisus popoarelor în Galileea, la malul mării sau pe munte, toţi ÎI ascultau cu mare dragoste şi credinţă şi nimeni nu I se împotrivea. Iar când vorbeşte în Ierusalim înţelepţilor poporului, când învaţă lumea din pridvorul templului, toţi I se împotrivesc, se mânie împotriva Domnului şi caută pietre să-L omoare. Cât de mare şi de sinceră este credinţa poporului! El niciodată nu ispiteşte pe Dumnezeu. El niciodată nu caută dovezi despre credinţa în Dumnezeu. El niciodată nu se mânie împotriva Creatorului, chiar când este nedreptăţit, chiar când suferă până la moarte. Poporul oricând a crezut şi crede în Dumnezeu.
Dar pentru ce fariseii se sileau să prindă pe Iisus în cuvânt? Pentru că prin nimic nu cade omul mai repede şi mai mult decât prin limbă şi prin cuvânt. De nu greşeşte cineva în cuvânt, acesta este bărbat desăvârşit (Iacov 3, 2). Fericiţi sunt acei creştini care se păzesc să nu facă păcat cu limba şi vorbele lor. Fericiţi sunt acei dintre voi, fraţilor, care nu spun minciuni, nici nu judecă pe semenii lor, nici nu înjură vreodată, nici nu vorbesc de rău pe păstorii Bisericii. Iar cei care înjură şi fac glume, cei care vorbesc cuvinte desfrânate sau cu două înţelesuri, aceia fac multe păcate pierzătoare de suflet.
Şi pentru ce L-au ispitit pe Iisus prin banul dajdiei? Pentru că fariseii şi mai-marii templului iubeau mai mult argintul şi aurul decât pe Dumnezeu. Mai mult ţineau la banii aduşi de popor la templu, decât la sfinţenia templului. De aceea, pe Cel pe care îl urau mai mult, adică pe Hristos, L-au ispitit prin ceea ce iubeau mai mult, adică prin bani. Aceasta a fost şi ca un semn că numai peste o zi, Fiul lui Dumnezeu va fi vândut pe treizeci de arginţi. Dar Mântuitorul a fost ispitit prin banul dajdiei şi cu alt scop plin de multă făţărnicie. Nu cumva Hristos se va ridica împotriva cezarului? Nu cumva le va spune să nu mai dea dajdie romanilor şi astfel să fie dat spre pierzare în mâinile lor?
Cât de mare este zavistia şi răutatea fariseilor! Ei încearcă totul, numai să caute o vină lui Hristos, numai să-L poată pierde de pe pământ. Cât de mare este şi făţărnicia lor! Ei se arată că nu ştiu dacă trebuie sau nu să dea dajdie, dar în inimă nutresc ucidere şi ură nemăsurată. Prin făţărnicie a ispitit odinioară satana pe Adam şi Eva în Rai, zicându-le că nu vor muri, de vor mânca; cu făţărnicie au ispitit şi acum slujitorii vrăjmaşului pe Iisus Hristos, Noul Adam. Primul om în rai prin zavistie şi făţărnicie a fost omorât, iar Fiul Omului pe pământ, prin dragoste şi adevăr, a nimicit minciuna şi făţărnicia.
Greu este păcatul făţărniciei, fraţilor. Adică una să ai în inimă şi alta pe buze, una să gândeşti şi alta să vorbeşti. Cu gura să lauzi pe aproapele tău şi cu inima să-l urăşti. În faţă să-l vorbeşti de bine şi pe ascuns să-l huleşti. Feriţi-vă de un mare păcat ca acesta.
Păcatul acesta a stăpânit tot timpul pe evrei. Păcatul acesta diavolesc a adus lui Hristos moarte de cruce. Păcatul făţărniciei locuieşte întotdeauna în casele celor bogaţi şi a celor mari. Făţărnicia, care este soră cu viclenia şi cu minciuna, a dezbinat atâtea familii şi a ucis atâţia oameni aleşi. Tot aşa de greu este şi păcatul ispitirii aproapelui. Dacă numai ispitind cu scop rău pe semenul tău, faci păcat de moarte şi răspunzi de sufletul aproapelui tău, oare cu cât mai mult vei da răspuns la judecată, de vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău? Că auzi ce porunceşte legea: Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău! (II Lege 6, 16).
Ori, fariseii au încălcat această poruncă şi au îndrăznit să ispitească pe Iisus, zicând: Ce Ţi se pare Ţie? Se cade a da dajdie cezarului sau nu? Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? a zis Hristos. Arătaţi-Mi Mie banul dajdiei (Matei 22, 17-19). Iar ei I-au adus Lui un dinar. Astfel oamenii au ispitit pe Dumnezeu prin cel mai mare idol la care ei se închină întotdeauna - idolul iubirii de argint; astfel iudeii au ispitit pe Hristos, Mântuitorul lumii, prin cel mai urât şi murdar lucru din lume, care este banul. Pentru acesta se fac atâtea ucideri, atâtea furturi şi certuri, atâtea preacurvii şi dezbinări.
Ce lucru înfricoşat vedem astfel pe treptele templului! Iisus Hristos ţine un dinar în sfânta Sa mână. Un ban murdărit de patima iubirii de argint, pătat de sângele celor asupriţi şi stropit cu lacrimile şi sudoarea văduvelor şi a săracilor, a ajuns astăzi în mâinile Domnului nostru. Privind banul, Hristos a simţit mai bine suferinţele şi mizeriile lumii, a auzit gemetele şi suspinele mulţimii care trudeşte toată viaţi pentru un ban şi o bucată de pâine.

Iubiţii mei fraţi,

Ieri ne-am întâlnit cu Domnul afară din cetate, lângă smochinul cel neroditor. Astăzi ÎI vom vedea în cetate, înconjurat de poporul cel necredincios şl ispititor. Iată-L pe scările marelui templu. În jurul Lui se îngrămădesc fariseii şi cărturarii, făţarnicii şl iscoditorii, saducheii şi toţi ereticii. Minciuna şi viclenia înconjoară Adevărul. Făţărnicia şi ura vor să vâneze Cuvântul Vieţii! Idolul banului se laudă asupra lui Hristos. Dinarul cel murdar se îngâmfă asupra Marelui Mărgăritar!
Toţi s-au adunat cu ură de moarte şi fac sfat împotriva lui Hristos. Dragostea şi ura în ceasul acesta se confruntă. Smerenia Domnului pe mândria omului o înfruntă. Adevărul pe minciună o ruşinează. Dumnezeu pe idolul banului de piatră îl loveşte.
Două cete stau faţă în faţă sub streaşina templului. De o parte mulţimile iudeilor care se agită cu vicleşug împotriva lui Hristos, iar de cealaltă Iisus Mântuitorul, singur, înconjurat doar de cei doisprezece ucenici. Dar El nu se nelinişteşte. Ci senin la faţă şi cu blândeţe ascultă cuvintele cele ispititoare ale evreilor, apoi îi întreabă: Al cui este chipul acesta şi inscripţia de pe el? Şi i-au răspuns ei: Ale cezarului. Iar Iisus le-a astupat gurile lor cele hulitoare, cu aceste scurte cuvinte, care până azi au rămas nemuritoare: Daţi dar cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Matei 22, 20-21).
Fraţilor, cu aceste dumnezeieşti cuvinte, Iisus Hristos şi pe noi ne mustră şi, mustrând, ne învaţă. Oare nu amestecăm noi întotdeauna pe cele cereşti cu cele pământeşti? Oare nu dăm de atâtea ori pe cele sufleteşti pentru cele pământeşti? Oare nu dăm noi mereu cezarului, cele ce se cuvin numai lui Dumnezeu? Iisus Hristos nu este împotriva dajdiei. El nu a venit în lume să împartă banii şi să fixeze birurile. Un singur lucru ne-a poruncit Dumnezeu: să dăm pe cele omeneşti oamenilor şi pe cele duhovniceşti lui Dumnezeu.
Din cele spuse de Mântuitorul, înţelegem că fiecare creştin are două feluri de datorii, două feluri de dajdii; datorii către aproapele său, către familia sa, către societatea în care trăieşte şi datorii către Dumnezeu, către Biserică, către sufletul său. Aşa precum omul are trup şi suflet, tot aşa trebuie să aibă şi datorii pentru trupul şi pentru sufletul său, adică atât pentru viaţa aceasta trecătoare, cât şi pentru cea veşnică.
Ai familie, ai copii, ai nevoie să trudeşti pentru a-ţi câştiga existenţa; dar nu uita că ai şi suflet, deci nu-l lăsa să moară. Munceşti din zori şi până în noapte pentru pâine şi hrană şi haine, însă nu uita să te rogi în fiecare seară şi dimineaţă lui Dumnezeu. Nu uita să mergi la biserică în fiecare sărbătoare şi Duminică. Mai bine să cerşeşti pâinea ta, decât să lucrezi în sfintele sărbători. Eşti trudit de muncă, eşti suferind, ai destule greutăţi, nu poţi veni regulat la biserică, dar roagă-te măcar acasă. Nu face din casa ta prăvălie a păcatelor, casă de jocuri, de beţii şi desfrânări. Iată, eşti în Sfântul şi Marele Post. Peste câteva zile sosesc Sfintele Paşti. Pentru trup, pentru haine, pentru bani, ştiu că te-ai ostenit destul. Dar pentru suflet ai adunat ceva? Cezarului i-ai dat la vreme dajdia, mai mult decât se cuvenea, dar lui Dumnezeu I-ai dat în acest post ceva? Trupul, ştiu că l-ai hrănit şi l-ai odihnit şi l-ai adăpat, dar nu se cuvenea oare să-l fi pus şi la post? Nu trebuia să fi venit din timp la spovedanie? Nu se cuvenea să-ţi fi împărtăşit copiii măcar de două ori în acest post? Nu se cuvenea să te fi împăcat cu fratele tău?
Vezi, frate, cui slujeşti. Vezi pe cine asculţi şi cui plăteşti dajdia ta; căci eşti dator să plăteşti şi lui Dumnezeu ce i se cuvine. Şi aceasta o formează faptele cele bune, fără de care nu te poţi mântui. Nu da cezarului toate: şi tinereţea, şi sănătatea, şi averea, şi fecioria, şi libertatea şi chiar sufletul şi credinţa. Ci dă-i numai pe cele pământeşti şi trecătoare, iar pe cele veşnice şi sfinte, adică inima ta, credinţa ta, dragostea ta, rugăciunea ta, dă-le lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.
Iată, El merge să moară pentru noi! Şi înainte de aceasta, ar dori să te mai vadă o dată! Deci intră cu credinţă şi bucurie în sfânta biserică, dar nu lua cu tine pe cele ce se cuvin cezarului. Aruncă din mâna ta idolul-ban. Aruncă din casa ta lucrul cel străin. Leapădă din gura ta cuvântul cel putred, adică glumele şi înjurăturile. Aruncă din mâna ta tutunul şi din inimă văpaia răzbunării. Împacă-te cu soţul şi soţia ta, ia cu tine pe copiii tăi şi vino, că te aşteaptă Iisus Hristos, înainte de a Se da în mâinile oamenilor.

Iubiţi fraţi,
Acestea sunt gândurile şi sfaturile pe care le-am pus înaintea voastră pentru ziua şi seara aceasta. Să ne întoarcem deci iarăşi la casele noastre, cu nădejdea că vom împlini cu fapta tot ce-am auzit în sfânta biserică. Iar mâine seară, negreşit, să ne adunăm din nou în Casa Domnului ca să petrecem pe Mântuitorul nostru pe ultimul Său drum, până la slăvită Sa Înviere. Amin.

Arhimandrit IOANICHIE BĂLAN

CUVÂNT LA DENIA DIN SFÂNTA ŞI MAREA LUNI

Despre smochinul blestemat

De acum să nu se mai facă din tine rod în veci. Şi îndată s-a uscat smochinul (Matei 21, 19)

Iubiţii mei fraţi,

Odată cu Duminica Floriilor, cele patruzeci de zile ale Postului Mare au luat sfârşit. Cei ce au dorit să se împace cu Domnul nostru Iisus Hristos şi cu semenii lor în aceste patruzeci de zile, au făcut tot ce le-a stat în puterea lor. S-au iertat cu vecinii, s-au împăcat cu rudele, s-au rugat mai mult, au postit cu bucurie, au venit regulat la Sfânta Biserică, s-au spovedit cu lacrimi la preot, au făcut canonul dat de duhovnic, au părăsit patimile. Au lepădat cu totul urâta desfrânare, au alungat de la ei mânia, ura şi răzbunarea, au părăsit beţia, tutunul, înjurăturile şi toată dezmierdarea acestui veac.
Şi acum, din seara aceasta sfântă a Floriilor, iată, începem o nouă săptămână de post, de rugăciune şi reculegere sufletească. Este Marea Săptămână a Sfintelor, înfricoşatelor şi Mântuitoarelor Patimi ale Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Începând din seara aceasta, Bunul nostru Mântuitor ne cheamă să-L petrecem cu toţii pe ultimul Său drum, pe drumul dragostei, pe drumul suferinţelor, pe drumul Crucii, al sângelui şi al mântuirii neamului omenesc. De asemeni, ne cheamă şi Sfânta noastră Biserică să ne adunăm la rugăciune în fiecare seară, să ascultăm ultimele cuvinte ale Domnului şi să vedem cât a pătimit El pentru mântuirea noastră.
Veniţi, deci, fraţilor, la Biserică. Au început frumoasele slujbe ale deniilor. Hristos merge de bunăvoie să moară pentru noi. Aşadar, nimeni să nu lipsească. Mici şi mari, copii şi bătrâni, părinţi şi mame, toţi cei ce credeţi în Hristos, veniţi în Casa Domnului ca să ne rugăm şi să ne mărturisim păcatele, ca să cădem şi să plângem înaintea Lui.

Iubiţi fraţi,
În seara aceasta am auzit citindu-se o Sfântă Evanghelie foarte înfricoşată. Iisus Hristos, cu o zi mai înainte, a intrat în Ierusalim ca un împărat. Cei mulţi şi smeriţi L-au primit cu mare bucurie şi credinţă, cu stâlpări de finic şi haine aşternute pe cale. Chiar şi copiii cei mici îi strigau: Osana, Fiul lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului (Matei 21, 9). Numai arhiereii şi cărturarii, văzând aceasta, s-au tulburat (Matei 21, 15). Ei nu-L voiau pe Iisus. Ei nu voiau un împărat smerit, călare pe asin. Ei voiau un Domn mândru şi îngâmfat, îmbrăcat în porfiră şi vison. Ei nu voiau pe Iisus care îi mustra pentru păcatele lor. Ei nu voiau pe Hristos, că era sărac şi desculţ şi nu avea unde să-şi pleca capul. De aceea nici nu L-au primit în Ierusalim.
Atunci Iisus, lăsându-i pe ei, a ieşit afară din cetate, la Betania şi S-a sălăşluit acolo. Iar a doua zi, întorcându-se în cetate, a flămânzit. Şi văzând un smochin lângă cale, a venit la dânsul şi n-a aflat nimic într-însul, fără numai frunze, şi a zis lui: de acum să nu se mai facă din tine rod în veci. Şi îndată s-a uscat smochinul! (Matei 21, 17-19).
Ce lucru înfricoşat! Iisus cel bun şi drept, care avea atâta milă de oameni, care a iertat pe atâţia păcătoşi, care a vindecat atâţia bolnavi, cum de S-a mâniat pe un copac? Cum de a pedepsit aşa de aspru pe un smochin singuratic, care deşi nu avea roade, dar la umbra lui se odihneau atâţia călători obosiţi de cale? Oare S-a răzbunat pe un smochin din cauza răutăţii oamenilor? Nu, nicidecum!
Smochinul cel neroditor era simbolul templului evreiesc care nu putea mântui pe om. El nu avea decât frunze, decât podoabe exterioare, iar nu duh dătător de viaţă. De aceea l-a lepădat Iisus şi l-a condamnat să se usuce, pentru ca în tulpina lui să altoiască temelia Bisericii creştine.
Smochinul cel blestemat era încă chipul pomului din rai care a înşelat prin fructele sale pe Adam. Deci, precum prin pom şi prin lemn a intrat păcatul în lume, aşa prin pom şi prin lemn a fost blestemat păcatul. Căci păcatul este asemănat de Sfinţii Părinţi (Sinaxar Triod) cu o smochină. Precum aceasta este lipicioasă şi ispititoare la mâncare, iar la urmă lasă un gust amar, tot aşa este şi păcatul. La început pare lipicios şi dulce, iar la urmă foarte amar şi ucigător de suflet.
Smochinul mai este încă şi chipul omului căzut in păcate trupeşti, a omului care îşi ascunde păcatele sale şi nu vrea să le arate preotului la spovedanie. Încă din rai, smochinul a ajutat la căderea lui Adam. ( căci după ce a mâncat el şi femeia lui, văzând că sunt goi, smochinul le-a împrumutat frunzele sale mari, ca să-şi acopere goliciunea trupului lor (Facere 3, 7). Iar auzind ei paşii Domnului umblând prin rai, s-au ascuns între smochini de ruşine, în loc să-şi mărturisească cu lacrimi păcatul înaintea Ziditorului. Blestemând smochinul, Iisus Hristos a blestemat prin el toate păcatele trupeşti, urâta şi preaîntinata desfrânare, care încolţind încă din rai în trupul omului, a ajuns astăzi să stăpânească toată lumea, să robească pe cei mai tineri, să strice casele celor căsătoriţi, să piardă cele mai multe suflete omeneşti.
Smochinul cel neroditor a fost blestemat şi uscat apoi din pricina trufiei sale. Copacul fără roade este icoana omului mândru. El nu are decât frunze. El nu are decât umbră. El nu-şi pleacă crengile la pământ, ca şi copacul plin de fructe. El se ridică spre cer, ca plopul care are numai frunze. Omul mândru este urât si lui Dumnezeu şi oamenilor. El nu se pleacă celui de jos. El nu mângâie pe cel căzut, căci nu se poate pleca la pământ. El nu hrăneşte cu nimic pe cel flămând, căci se îngreţoşează de dânsul. Omul mândru nu se poate mântui, de nu se va smeri. De aceea şi Hristos îl usucă prin blestem, ca să nu se mai mândrească cu frunzele sale. Căci mai bine îl vrea pe om smerit şi plecat ca un olog uscat, decât ca un brad verde, dar mândru şi îngâmfat.

Iubiţii mei fraţi,
Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, şi-a săvârşit misiunea pe pământ. A vestit Evanghelia în lume, a vindecat răni, a mângâiat inimi zdrobite, a izgonit duhuri necurate, a ridicat pe cei căzuţi, a mustrat pe cei împietriţi, a semănat pe pământ credinţa şi nădejdea altei vieţi.
Şi acum, iată, se urcă în grabă spre Ierusalim ca să pecetluiască cu scump Sângele Său Evanghelia dragostei Sale. Deşi iudeii se leapădă de El şi arhiereii caută să-L prindă, Iisus, totuşi, nu se leapădă de nimeni. Iată, Ierusalimul nu-I mai dă adăpost, templul I se împotriveşte, cărturarii se pornesc asupra Lui, smochinul nu-L mai hrăneşte, cei vindecaţi de El îl uită, mulţimea poporului îl lasă aproape singur..., ; dar Iisus nu se întoarce înapoi. El pe nimeni nu lasă singur. El se urcă în grabă spre Ierusalim, ca să moară pentru noi.
În clipa aceasta îl privim mergând pentru ultima dată pe drumul cel mai drag lui Iisus Hristos. El vine din satul Betania, din casa bunului Lazăr, a Martei şi a Mariei, spre cetatea cea vestită a proorocilor şi a ucigaşilor de prooroci. Acolo, un sat smerit de ţară; dincolo, un oraş mândru şi îngâmfat. Acolo, o casă deschisă şi plină de pace, dincolo, un templu împietrit şi răzvrătit. Acolo, în casa lui Lazăr, credinţă şi bucurie şi masă întinsă; dincolo, în Ierusalim, sfat de ucidere împotriva lui Iisus, ostaşi înarmaţi cu săbii şi popor necredincios şi dornic de sânge!
Dar Iisus, Mântuitorul, nu se teme de oameni, nu fuge de moarte, nu se întoarce înapoi din calea Ierusalimului. Iată, El merge singur înainte. În urma Lui, doisprezece ucenici tăcuţi şi îngânduraţi. Nimeni nu vorbeşte pe cale. Nimeni nu-L întreabă nimic. Căci a trecut vremea cuvintelor şi s-a apropiat vremea faptelor. A trecut vremea semănatului şi a sosit ziua seceratului. A trecut vremea propovăduirii şi a venit ceasul mântuitor al pătimirii.
Un lucru mai face pe cale Iisus: se abate spre smochin să caute roade. Ce dulce este o smochină pentru un călător obosit! Ce dulce este un cuvânt bun pentru un suflet necăjit!
Ei bine, frate, tu eşti smochinul care creşti pe calea acestei vieţi. Fiul lui Dumnezeu merge în Ierusalim să moară pentru tine. Şi iată, se abate din drum să caute roade în pomul sufletului tău. Oare te-ai gândit în seara aceasta la Hristos? Oare ţi-ai pus casa ta în rânduială? Oare ţi-ai pregătit pomul sufletului tău? Eşti tu, frate, bucuros să vină la tine Iisus Hristos? Vrei tu să primeşti un călător obosit în casa ta şi să-L hrăneşti la masa ta? Ai pâine, sau poate nici făină? Ai un pahar de apă rece, sau poate nici oţet? Ai roade în pomul şi smochinul tău, sau poate n-ai nici frunze? Ai copii evlavioşi şi cuminţi sau poate i-ai ucis cu înseşi mâinile tale? Ai învăţat pe copiii tăi să se închine şi să vorbească cu Hristos, sau poate i-ai învăţat numai să înjure?
Gândeşte-te, frate, în clipa aceasta la călătorul cel străin, la Iisus Hristos! El merge să moară pentru tine! Şi de eşti creştin cu adevărat, primeşte-L un ceas în casa ta! De două mii de ani nu are unde să-şi plece capul. L-au izgonit cărturarii, L-au părăsit ucenicii, păstorii poporului nu-L mai ascultă, templul răzvrătit nu-I mai deschide uşa, Ierusalimul tulburat nu vrea să-L mai primească, creştinii de azi nu-L mai doresc din inimă pe Iisus! De aceea Bunul Păstor merge să-Şi pună viaţa pentru oi. De aceea Se grăbeşte spre Ierusalim, să moară iarăşi pentru tine.
Deci cum te-ai hotărât? Îl primeşti sau îl refuzi? Îl aştepţi sau nu-L doreşti? Ai numai frunze în sufletul tău? Ai smochine în pomul tău? Ai umbră? Ai fapte bune? Ai inimă plină de dragoste sau clocoteşte de ură şi răzbunare? Ai casă aleasă de creştin sau ai făcut-o prăvălie de beţii şi desfrânări? Ai trup împodobit cu post şi curăţie, sau, pentru ruşinea desfrânării, ţi-ai pus împrejur frunze de smochin? Ţi-ai arătat în postul acesta păcatele tale preotului, sau, auzind paşii Domnului, te-ai ascuns între spinii fărădelegilor? Te-ai smerit până la pământ pentru păcatele tale sau stai cu mândrie ca o răchită neroditoare?
Primeşte-L, frate, în seara aceasta, pe Iisus! Primeşte-L, creştine al veacului de acum! Ieşi cu drag în pragul casei tale. Deschide-ţi zăvoarele inimii tale! Descuie cămările sufletului tău. Aprinde candela înaintea icoanelor tale. Că iată, Mântuitorul vine. Nu-L refuza, ca evreii. Nu-L lăsa afară, ca întreg Ierusalimul. Nu-L huli, ca fariseii. Nu te lepăda de El, ca arhiereii. Primeşte-L în casa ta, precum L-a primit odinioară Lazăr din Betania. Pune-I masă şi slujeşte-I, precum a făcut şi Marta. Stai la picioarele Lui cu credinţă, precum a stat cândva acea râvnitoare Marie!
Dar pentru ce te îndoieşti? Te temi de Hristos? De ce dar încă mai păcătuieşti? Te ruşinezi de păcatele tale? De ce dar nu le părăseşti? Te deznădăjduieşti? De ce nu crezi în mila Lui? Sau poate încă nu te-ai spovedit? Dar ce grijă mai mare ai avut? Ai căzut iarăşi în dezmierdările trupului tău? Dar până când, frate? Scoală-te, ridică-te, întăreşte-te, nu te mai teme. Lasă păcatul şi nu-l mai face. Smereşte-te şi plângi, că altă cale de pocăinţă nu mai este. Pleacă-ţi fruntea îngândurată şi crengile minţii tale până la pământ, ca să primeşti binecuvântare, iar nu blestem, ca smochinul cel neroditor.
Pune-ţi, frate, casa ta în rânduială. Iată, vine la tine Iisus. Iată, se apropie Paştele Domnului. Hristos nu mai vrea frunze. El caută roade. Nu caută flori şi haine scumpe în casa ta, ci fapte bune în inima ta. Nu vorbe goale şi promisiuni, ci caută rugăciune, post, viaţă curată şi pocăinţă. Căci a trecut vremea frunzelor şi a venit ceasul roadelor. S-a apropiat ceasul dării de răspuns. Puţine zile mai ai de lucru. Nu le pierde în zadar.
Iisus Mântuitorul caută foc aprins în vatra ta. Să nu fii cărbune stins. El caută credinţă vie în inima ta. Să nu te clatini de vânturi. El caută post în casa ta. Să nu găsească carne în vasele tale. El caută străini şi săraci la masa ta, să nu găsească ospeţe, jocuri şi beţii în familia ta. El caută un cuvânt de mângâiere din buzele tale; să nu audă blesteme, înjurături, certuri şi ură ieşind din gura ta.

Iubite frate,
Acestea sunt gândurile pe care le-am pus din dragoste înaintea inimii tale. Cu aceste smerite îndemnuri, să deschidem inima în seara aceasta, ca să vină la noi Iisus Hristos.
În nădejdea că mâine seară iarăşi ne vom întâlni, cât mai mulţi, cât mai numeroşi şi din nou vom vorbi cu Domnul, să-L rugăm cu toată inima ca să vină la noi, ca să rămână veşnic cu noi şi să ne prefacă din smochini neroditori în creştini plini de fapte bune şi de binecuvântare. Amin.
Arhimandrit IOANICHIE BĂLAN

DUMINICA FLORIILOR-PUTNA

Predica

Asculta mai multe audio Diverse
Cuvânt de învăţătură al Părintelui stareţ Melchisedec

Asculta mai multe audio Diverse

PREDICĂ LA DUMINICA FLORIILOR

Despre Sfânta Împărtăşanie

Nu te teme, Fiica Sionului! Iată împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei (Ioan 12, 15)

Iubiţi credincioşi,

Cât de mare este bucuria împăcării cu un om pe care l-am supărat! Dar cu cât mai mare este bucuria împăcării noastre cu Dumnezeu, pe care atât de mult L-am întristat! Cât de mare este bucuria noastră când un prieten ne trece pragul casei! Dar cu cât mai mare este bucuria când Însuşi Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, păşeşte peste pragul inimii noastre! Cât de mult se bucură omul când găseşte un mărgăritar de mare preţ, dar cu cât mai mult se bucură creştinul când află mărgăritarul cel nepreţuit al Prea Curatelor Taine, cu care împărtăşindu-se, plin de bucurie strigă cu apostolul: Am aflat pe Domnul! (Ioan 1, 41).
Iată, una câte una, au trecut cele 40 de zile ale Postului Mare - cele 40 de trepte ale pocăinţei - şi acum iată-ne ajunşi la marele praznic al Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim - la Duminica cea plină de bucurie a Floriilor, când nu numai natura întreagă se umple de flori, de izvoare, de iarbă verde şi de soare, dar şi sufletele credincioşilor se umplu de mireasma dumnezeieştii Taine!
Până aici, Biserica ne-a pus înainte destule învăţături de mântuire, pilde şi minuni din Sfinte Evanghelii, cuvinte de folos de la mulţi sfinţi adunate pentru a ne îndemna cât mai mult la pocăinţă, spovedanie, la dragoste unul către altul, la tot felul de fapte bune. Ne-a întâmpinat încă şi cu cele mai frumoase cântări de umilinţă care pot înmuia inimile cele mai împietrite, cu alese rugăciuni care pot îmblânzi pe Dumnezeu către neamul omenesc.
Iar astăzi, la capătul celor 40 de zile de post şi pocăinţă - ca o încununare duhovnicească pentru această trudă, ca un dar dumnezeiesc -, Sfânta Biserică ne întâmpină cu tot ce are ea mai sfânt, mai de preţ, cu Prea Curatul Trup şi cu Scumpul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Ca o adevărată mamă Biserica îşi deschide astăzi vistieriile sale cele mai de preţ şi pune înaintea noastră nu aur strălucitor care se păzeşte de oameni şi se fură de tâlhari, ci pune în mijloc cărbunele dumnezeirii lui Hristos, care se păzeşte de heruvimi, care sfinţeşte pe creştini şi arde pe necredincioşi, care mântuieşte pe tâlhari şi-i curăţeşte pe cei ce se pocăiesc.
Astăzi s-a sfârşit pentru noi vremea postului, astăzi s-a sfârşit şi vremea propovăduirii Evangheliei lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi Fiul Omului vine spre patimă de bună voie. Lasă Galileea, părăseşte Betania, se suie pe mânz de asină şi cu cel doisprezece pescari după Sine, intră ca un smerit împărat în Ierusalim. Apostolii se bucură, popoarele se veselesc, pruncii cântă, bătrânii iau glas şi toată mulţimea cetăţii vine în întâmpinarea Domnului cu stâlpări de finic în mâini, cu bucurie în inimi, aruncându-şi hainele pe jos, iar din gură strigând: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israel!
Luând deci îndemnul de a cuvânta din această Sfântă Evanghelie, să vorbim astăzi mai pe larg despre Sfânta Împărtăşanie, adică despre intrarea Domnului în Sionul inimilor noastre prin primirea Prea Curatelor Sale Taine. Căci acesta este sensul cel mai adevărat al praznicului de astăzi.
Astfel, Domnul care şade pe mânz de asină închipuieşte pe cele două firi ale lui Hristos, ce sunt cuprinse în Sfânta Împărtăşanie, din care firea dumnezeiască este nevăzută, iar cea omenească este văzută, sub chipul pâinii şi a vinului. Ierusalimul în care intră Iisus este Biserica unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie şi unde Domnul călătoreşte, în chip simbolic, din Galileea în Ierusalim, adică de la Proscomidie pe Sfânta Masă. În chip mai de taină, Ierusalimul închipuieşte inima credinciosului care se învredniceşte sa primească Sfintele Taine; mulţimea poporului închipuieşte Biserica creştină cea cu mulţi fii, stâlpările de finic înseamnă faptele cele bune ale creştinilor, aşternerea hainelor pe jos înseamnă dezbrăcarea noastră de păcate prin spovedanie şi aruncarea lor sub picioarele Domnului, ca semn că nu le vom mai face, iar cântările cele de biruinţă sunt cântările cele pline de frumuseţe ale Bisericii prin care neîncetat slăveşte pe împăratul şi întemeietorul ei.
Ce este deci Sfânta Împărtăşanie? Care este puterea ei? Cui se administrează ea? Când se dă şi de cine se dă?
Sfânta Împărtăşanie este una din cele şapte Taine ale Bisericii, strâns unită cu Taina Spovedaniei, care este obligatorie pentru mântuirea fiecărui creştin. Ea se sfinţeşte numai în cadrul Sfintei Liturghii de către episcop sau preot, formând astfel centrul propriu-zis al Liturghiei. Sfinţirea Prea Curatelor Taine este o minune, o minune ce se repetă zilnic pe pământ, în văzul omului şi numai de mâini omeneşti. Nici aripi de heruvimi, nici mâini de serafimi nu se pot atinge de cărbunele Sfintelor Taine. Acest dar este încredinţat numai omului. În timp ce cetele îngereşti cu frică privesc, iar pâlcurile diavoleşti cu groază se ascund, preotul în taină se roagă, popoarele în genunchi aşteaptă, cerul se deschide, văpaia Duhul Sfânt coboară nevăzut, cinstitele daruri se prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos, ochii cu evlavie în jos caută, inimile cred, gurile mărturisesc, paşii se apropie de focul Dumnezeirii, iar preotul strigă în mijlocul mulţimii: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă".
Sfânta Împărtăşanie este deci însuşi Trupul Domnului Cel înviat din morţi şi însuşi Scump Sângele Lui care a curs pe lemnul Crucii, dar care pentru slăbiciunea firii noastre Se vede sub chip pâinii şi al vinului, căci cine ar putea mânca carne şi bea sânge adevărat?
Pentru neputinţa firii omeneşti, s-a ascuns această Taină sub chipul celor două materii principal care hrănesc pe oameni, adică pâinea şi vinul. Pâinea întăreşte inima omului, iar Trupul Domnului dă viaţă sufletului. Vinul veseleşte faţa, iar Sângele Domnului veseleşte conştiinţa creştinului (Psalmul 103, 15).
Cine se îndoieşte de această Taină păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt şi spre osândă primeşte Sfânta Împărtăşanie.
Sfintele Taine sunt dovada celei mai mari milostiviri a lui Dumnezeu spre om. Din dragoste ne-a făcut, din dragoste S-a răstignit pentru noi, din dragoste ne-a dat acest mare dar. Căci „care păstor îşi dă carnea lui şi sângele lui spre viaţa şi hrana oilor sale?" (Sfântul Ioan Gură de Aur - Împărţirea de grâu - Cuv. 53, p. 347). Sfintele Taine se dau lumii de Mântuitorul ca semn de mângâiere, ca dar de mântuire, ca o mană cerească, ca izvor de viaţă veşnică, ca mijlocul cel mai desăvârşit de legătură permanentă între Dumnezeu şi om, ca singură poartă şi uşă de împăcare, de mântuire, fără de care nici un creştin nu va putea dobândi împărăţia Cerurilor, după cum Însuşi Iisus Hristos spune: Amin, amin, grăiesc vouă, de nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi (Ioan 6, 53-54).
Iată ce este Sfânta Împărtăşanie şi care este puterea Ei. Ea este foc care se varsă pe pământ şi intră în om, dar nu-i arde măruntaiele, ci-i curăţă păcatele. Sângele lui Hristos „este preţul lumii; cu acesta a cumpărat Hristos Biserica Sa, cu acesta a împodobit-o" (Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit.); pe Acesta îl închipuia oarecând sângele jertfelor din umbra legii, cu care se stropea altarul tămâierii, sfintele, poporul şi o dată pe an chiar Sfintele Sfintelor (Evrei 9, 7, 13-14).
Iar puterea Sfintei Împărtăşanii este covârşitoare. Ea dă viaţă lumii, ea iartă păcatele mărturisite, ea asigură omului viaţa cea veşnică. Sfânta Împărtăşanie uneşte pe oameni, împacă inimile, vindecă bolile, arde pe draci, coboară îngerii pe pământ, sfinţeşte bisericile, umple sufletele de nespuse daruri.
Sfintele Taine formează sufletul Bisericii, podoaba creştinătăţii, comoara cea mai scumpă a Ortodoxiei, care nu se poate compara cu tot aurul lumii şi din care nu au voie să se hrănească cei ce nu mărturisesc dreapta credinţă. Şi pentru valoarea covârşitoare a dumnezeieştii Împărtăşanii, chiar nici fiilor Bisericii noastre nu se dă decât cu multă scumpătate şi după o adâncă cercetare a conştiinţei omeneşti, pentru ca nu cumva în loc de viaţă să ia veşnică osândă. Aceasta ne-o spune lămurit Marele Pavel, zicând: Să se ispitească omul pe sine şi aşa din pâine să mănânce şi din pahar să bea; că cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, judecată luişi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului (I Corinteni 11, 28-29).
Pentru ca cineva să poată primi Sfintele Taine, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii atât sufleteşti, cât şi trupeşti: spovedania tuturor păcatelor, fără de care nu se pot da Prea Curatele Taine. Dezlegarea - învoirea primită de la duhovnic de a se împărtăşi, împlinirea întocmai a canonului rânduit la mărturisire, împăcarea cu toţi, fără nici o excepţie. Nimeni din cei certaţi cu cineva nu poate primi Sfânta Împărtăşanie. Înfrânarea de la orice pofte, cu cel puţin trei zile, fie cele trupeşti, fie cele sufleteşti. Postirea de mâncare de dulce cel puţin trei zile înainte de Sfânta Împărtăşanie, citirea pravilei pentru Împărtăşanie rânduită de Biserică, Participarea la slujba Vecerniei, Utreniei şi a Sfintei Liturghii în ziua cuminecării (Învăţătura de credinţă Ortodoxă şi Povăţuirile din Liturghier).
Sfânta Împărtăşanie se dă numai de preot sau arhiereu şi numai în Biserică. Este bine ca fiecare să se împărtăşească la parohia sa, pentru că numai singur preotul respectiv îl poate cunoaşte mai bine. În cazuri grave, cei bolnavi, paralizaţi sau care sunt pe patul de moarte, pot fi împărtăşiţi acasă de preot. Numai cei cu totul inconştienţi sau nebuni nu pot fi împărtăşiţi. În lipsa preotului, în cazuri urgente, poate împărtăşi şi diaconul. Pe ei înşişi nu se pot împărtăşi decât preoţii, in lipsa lor şi diaconii, apoi călugării şi pustnicii ce sunt departe de lume (Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor Dogmelor, p. 323).
Credincioşii în nici un caz nu au voie să poarte la sine sau să se împărtăşească singuri cu Sfintele Taine. Sunt opriţi temporar de la Sfânta Împărtăşanie credincioşii care s-au mărturisit, dar care au avut păcate grele, ca cei care nu şi-au făcut canonul dat de preot; cei care sunt certaţi cu cineva şi cei ce din neştiinţă sau din lipsă de preot, sau din motiv de boală nu pot primi o vreme Sfânta Împărtăşanie. Sunt opriţi definitiv, toată viaţa lor, de la Sfânta Împărtăşanie, cei ce nu se spovedesc deloc, cei care după spovedanie continuă să facă păcate grele, de moarte, cei ce trăiesc necununaţi, în preacurvie, în tot felul de desfrânări, părinţii care îşi omoară pruncii, ucigaşii, cei ce fac tot felul de vrăji, farmece etc, cei ce nu vor să-şi îndeplinească canonul dat, beţivii, lacomii, leneşii etc. Acestora li se pot da cu pogorământ Prea Curatele Taine numai pe patul de moarte, dacă singuri le cer, fără însă a li se asigura mântuirea, deoarece toată viaţa lor nu s-au pocăit.
Sunt îndepărtaţi cu desăvârşire de la Trupul Domnului - cea mai sfântă Cină a Bisericii noastre următoarele feluri de oameni: păgânii (necreştinii), necredincioşii (cei lepădaţi de credinţa creştină), sectanţii de orice fel, protestanţii, catolicii, lipovenii, armenii, hulitorii Bisericii, cei cu totul deznădăjduiţi de mântuire, călugării care îşi leapădă făgăduinţa lor. Acestora li se poate da Sfânta Împărtăşanie numai dacă se întorc la Ortodoxie, dacă se leapădă de erezii şi necredinţa lor, dacă fac în viaţă un aspru canon.
Cât despre timpul când se poate administra Sfânta Împărtăşanie, acesta este foarte diferit, variind de la om la om. Vremea când fiecare poate primi cuminecarea o hotărăşte numai duhovnicul respectiv. Nimănui nu-i este îngăduit să se împărtăşească unde voieşte şi de câte ori voieşte.
Sinoadele Ecumenice au statornicit timpul şl condiţiile obligatorii pentru spovedanie şi Împărtăşanie. Nimeni nu are voie să se împărtăşească fără spovedanie aparte la duhovnic, fără îndeplinirea canonului orânduit, fără o mare pregătire, pentru ca nimeni să nu se ardă de focul cel dumnezeiesc.
În general, Sfinţii Părinţi au rânduit ca cel mai des să se împărtăşească creştinii de 12 ori pe an, la cele 12 praznice împărăteşti, sau o dată pe lună, şi cel mai rar de 4 ori pe an, în cele patru posturi. La mare nevoie, se pot da şi o dată pe an, la Învierea Domnului. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur în această privinţă: „Mulţi din oameni se pricestuiesc cu Sfintele Taine ale lui Hristos o dată într-un an; alţii iarăşi se pricestuiesc de multe ori într-un an. Oare pe care dintru aceştia vom lăuda şi vom ferici? Pe cei ce se pricestuiesc o dată, pe cei ce se pricestuiesc de multe ori sau pe cei de puţine ori? Eu zic, nici pre cei ce se pricestuiesc din an în an, nici pe cei ce se pricestuiesc de multe ori, nici de puţine ori, ci numai pe cei ce au viaţă curată, cei ce sunt nepomenitori de rele şi nepizmuitori şi care poftesc pacea. Unii ca aceştia pururi la toate praznicele cele domneşti să se pricestuiască" (Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, Cuv. 3, p. 15).
Dacă cineva este vrednic şi nu-l mustră conştiinţa de ceva, să se apropie, iar dacă îl mustră conştiinţa de vreun păcat, să nu se apropie, că de foc se apropie. Pentru că nu cele 40 de zile ale postului fac pe om vrednic de Sfânta Împărtăşanie, ci o pocăinţă de fiecare zi. Pe cei nevrednici, însuşi Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndepărtează, zicând: „ Decât cel îndrăcit mai rău este cel ce a păcătuit şi se apropie... Nici unul dar din cei ce nu sunt vrednici (ucenici) să nu se împărtăşească, ca să nu pătimească cele ale lui Iuda... Vezi dar tu, diacone, care slujeşti Tainelor, să nu mânii pe Stăpânul. Nu da sabie în loc de hrană. Ci măcar din nebunie de va veni acela (nevrednic) ca să se împărtăşească, opreşte-l, să nu te temi. Teme-te de Dumnezeu, nu de om... Iar dacă tu nu îndrăzneşti, la mine adă-l. Nu voi îngădui să se facă aceasta. De suflet mă voi despărţi mai înainte decât voi da Sângele Stăpânesc cu nevrednicie. Şi sângele meu voi vărsa, mai înainte de a da Sânge atât de înfricoşat celui căruia nu i se cuvine. Iar dacă mult iscodind cineva nu a ştiut pe cel rău, nu este nici o vină..." (Împărţirea de grâu, Cuv. 54, p. 359).
Iată, deci, cu câtă scumpătate şi cercetare dau Sfinţii Părinţi Sfânta Împărtăşanie.
Sunt totuşi unii credincioşi care cer Sfânta Împărtăşanie mai des, de două-trei ori pe luna. Aceştia trebuie sfătuiţi să asculte de sfintele canoane, căci nu suntem noi mai curaţi şi mai sfinţi decât primii creştini, nici preoţii noştri nu sunt mai milostivi ca Sfinţii Părinţi care au făcut canoanele Bisericii. Numai asceţii, pustnicii cei mari şi schivnicii cei îmbunătăţiţi pot primi Sfintele Taine în fiecare Duminică.
Sunt alţii, dimpotrivă, care nefiind opriţi de duhovnic, nu se apropie de Sfintele Taine decât foarte rar, zicând că nu sunt vrednici. Şi aceştia trebuie să fie sfătuiţi să ţină calea cea împărătească, de mijloc. Toate să se facă cu sfat şi cu dreaptă socoteală. Extremele sunt ale diavolului, spun Sfinţii Părinţi. Greşesc deci şi cei ce se apropie cu îndrăzneală, prea des, şi cei ce fug de Sfintele Taine. Vinovaţi sunt şi cei ce se împărtăşesc numai la Înviere, aşa, din obicei, de ochii lumii, iar nu din credinţă curată. Fără folos se împărtăşesc şi cei ce cer Sfintele Taine numai la bătrâneţe, după ce au păcătuit o viaţă întreagă şi nu s-au pocăit cu lacrimi, pentru că nu din credinţă cer pe Hristos, ci de frica morţii. Tot aşa de mult greşesc şi creştinii care fac toate păcatele şi voile lor, apoi nici nu părăsesc păcatele, nici nu se spovedesc curat, nici nu postesc, ci după o zi, două, de „post", vin la preot şi cer Sfânta Împărtăşanie. Spre osândă veşnica se împărtăşesc aceştia, gătind osândă şi însuşi preotului. Căci spune Sfântul Ioan Hrisostom: „De multe, ori preotul nu se munceşte pentru păcatele sale, ci pentru ale norodului..." (Mărgăritarele..., Cuv. 3, p. 17) „...că de veţi cunoaşte pe cineva întru răutate trăind şi veţi ierta pe el a se pricestui, sângele lui din mâinile voastre se va cere de la Dumnezeu. Deci se cade nouă cu multă grijă şi nevoinţă şi smeriţi să aşteptăm Sfintele Daruri" (Mărgăritarele..., op. cit.).
Cei ce primesc Sfintele Taine cu nevrednicie, adeseori şi în viaţa aceasta iau grea osândă, boli nevindecate, ispite peste putere, sărăcie, moarte grea şi altele.
Dar mai sunt unii - poate cei mai vrednici de osândă - care, nefiind sfinţiţi şi nici vreme de nevoie, poartă la ei Prea Curatele Taine, le dau şi la alţii, se împărtăşesc singuri, când vor, fără spovedanie. Acesta este un sacrilegiu vrednic de cel mai greu canon, şi în viaţa aceasta, şi dincolo. Să ne ferească Iisus Hristos de nişte păcate ca acestea!

Iubiţi credincioşi,
Iată, postul a trecut, Hristos intră în Ierusalim, fiica Sionului se bucură, popoarele ies înaintea Lui cu stâlpări în mâini. Toţi îl întâmpină, toţi îl primesc, toţi se bucură. Să nu rămânem nici noi nepăsători. Să ieşim înaintea Împăratului nostru cu stâlpări de fapte bune. Să ne dezbrăcăm hainele cele vechi ale păcatelor, să le aruncăm jos. Să ne înnoim viaţa. Să ne deschidem inimile şi să-L primim pe Hristos. Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul spunea David (Psalmul 33, 8). Şi iarăşi: Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema (Psalmul 115, 4). Să gustăm cu frică din Trupul Domnului şi să ne bucurăm cu cutremur de Sângele Lui!
Iată, au venit Floriile cele cu soare, cu flori şi veselie. Acum deci, când toate se veselesc, când natura întreagă înverzeşte, să întinerim şi noi, să ne schimbăm viaţa. Să ne apropiem de Hristos. Să luăm lumină din lumină, viaţă din izvorul vieţii, mântuire din izvoarele mântuirii. Nimeni să nu rămână afară, nimeni să nu plângă de foame, când masa este gata, când viţelul cel gras - Pruncul Iisus - S-a junghiat, când vinul cel bun s-a pus înainte, când Mirele Vieţii ne cheamă la cină. Veniţi dar, iubiţi fraţi, la Hristos, cât mai aveţi vreme, căci iată, şi El vine către dumneavoastră. Nu în strălucire de soare ca să vă orbească, nu în văpaie văzută de foc ca să vă ardă, nu şezând pe heruvimi şi înconjurat de înfricoşaţii serafimi, ci vine smerit, şezând pe mânz de asină, ca să vă dea îndrăzneală şi îndemn spre mântuire. Iată, şezând pe Sfânta Masă, vă aşteaptă Iisus Hristos, Astăzi sunt Floriile, astăzi toţi ar trebui să se împărtăşească cu Sfintele Taine, căci Mântuitorul pe toţi ne cheamă: „Luaţi, mâncaţi... Beţi dintru Acesta toţi...".
Iisus Hristos este Paştele nostru şi nu este bucurie mai mare ca aceasta, nu este rugăciune mai înaltă, nu este unire mai desăvârşită între om şl Dumnezeu, decât numai împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui. Iar dacă cineva este totuşi nevrednic de Sfintele Taine, să nu se mânie, nici să se deznădăjduiască, ci cu smerenie şi răbdare să primească certarea aceasta. „Căci precum părinţii izgonesc pe copii de la masă când greşesc şi apoi iar îi iartă şi îi cheamă, tot aşa şi Biserica îndepărtează de la Sfintele Taine, o vreme, pe cei păcătoşi" (Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit.).
Iar după ce vă veţi împărtăşi cu Hristos, nu vă mai depărtaţi de la El întorcându-vă iarăşi la păcatele cele mai dinainte, căci atunci vă veţi asemăna poporului evreiesc, care, după ce l-a primit pe Domnul în Ierusalim, peste trei zile numai, s-a pornit asupra Lui să-L omoare, strigând: Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!
Vai, cât de mulţi creştini fac asemenea lor! Astăzi strigă Osana..., iar peste o zi îl înjură pe Domnul. Astăzi merg la Biserică, se închină, iar peste puţin zic ca Apostolul Petru: Nu cunosc pe Omul Acesta. Azi mănâncă Trupul Domnului, iar mâine mănâncă prin ură şi zavistie, carne de om.
Vai celor ce merg pe două căi!
Vai celor ce batjocoresc Trupul şi Sângele Mie¬lului lui Dumnezeu, care a venit în lume să ridice păcatele lumii!
Dar dumneavoastră, fugind de aceştia, alergaţi întotdeauna la Biserică. Dezbrăcaţi-vă de tot păcatul şi îmbrăcaţi-vă în haine curate, vrednice de Cina Domnului. Apoi, plini de bucurie sfântă, cu frică şi credinţă, apropiaţi-vă de Sfântul Potir şi ziceţi aşa: „ Cinei Tale celei de Taină astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mă mărturisesc Ţie; pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta ". Amin.

Arhimandrit IOANICHIE BĂLAN

CUVÂNT LA SÂMBĂTA LUI LAZĂR

Despre învierea cea duhovnicească
Lazăre, vino afară! (Ioan 11, 43)

Iubiţi credincioşi,

Minunea învierii lui Lazăr ne este cunoscută tuturor. Am auzit de Marta şi Maria, cele două surori ale lui Lazăr. Am auzit că ei locuiau în Betania lângă Ierusalim, unde adesea poposea Iisus Hristos cu ucenicii, obosit de cale. Am auzit de asemenea că Lazăr s-a îmbolnăvit, că apoi a murit, că a fost îngropat şi în cele din urmă, că a fost înviat de Domnul, când l-a strigat în auzul tuturor: Lazăre, vino afară!

Ştim deci să povestim minunea aceasta, ştim cât de mult iubea Iisus pe Lazăr, că a şi lăcrimat pentru el (Ioan 11, 35), dar ne este mai greu să înţelegem însemnătatea acestei minuni.

Fără îndoială, învierea lui Lazăr închipuia învierea Domnului, care avea să se săvârşească peste câteva zile. Astfel, Ierusalimul închipuieşte cerul, Betania pământul, Lazăr pe Iisus Hristos, Cel ce s-a întrupat pentru mântuirea noastră. Marta şi Maria închipuiesc neamul omenesc cel mort cu sufletul şi cu trupul, iar plângerea lui Iisus arată dragostea cu care Dumnezeu a iubit lumea aceasta. Învierea lui Lazăr mai închipuieşte şi învierea cea de obşte a tuturor oamenilor, la judecata cea de apoi.

Mai poate fi şi altfel tâlcuită: Marta închipuieşte Vechiul Testament, ca cel ce vorbeşte mai mult de cele pământeşti. Maria închipuieşte Noul Testament- Evanghelia, dragostea - ca ceea ce vorbeşte mai mult de cele cereşti şi este plină de dragostea lui Hristos, Lazăr închipuieşte Biserica creştină, cea înviată prin patimile Domnului şi care este scoasă de sub piatra Legii Vechi şi din înfăşurările cele de îngropare ale templului evreiesc, la o viaţă cu totul nouă.

Şi încă o tâlcuire a învierii lui Lazăr, asupra căreia vom stărui mai mult: această minune, în sensul cel mai de taină al cuvântului, închipuieşte învierea fiecărui creştin la o viaţă nouă, curată, printr-o adevărată pocăinţă. Ea deci, se repetă cu fiecare din noi, ori de câte ori ne pocăim cu lacrimi. De data aceasta, Lazăr, înainte de moarte, închipuieşte sufletul înainte de a gusta din păcate. Marta închipuieşte mintea omului care mereu este plină de grijile vieţii pământeşti. Maria închipuieşte conştiinţa sufletului omenesc, ca ceea ce este mai subţire la înţelegere.

Îmbolnăvirea lui Lazăr înseamnă înclinarea voinţei omului către păcat, iar moartea lui înseamnă săvârşirea păcatului de moarte. Întristarea Martei şi Mariei pentru Lazăr arată mâhnirea cea adânca, tulburarea şi deznădejdea ce cuprind mintea şi conştiinţa omului care a făcut păcatul. Mângâierea cu care încearcă mulţimea să liniştească pe cele doua surori, pentru a uita de moartea fratelui lor, înseamnă toate desfătările şi plăcerile cele pământeşti cu care încearcă lumea să ne înşele mintea şi conştiinţa, după ce greşim, pentru a uita de păcatul făcut şi a nu mai plânge pentru el. Căci aşa obişnuieşte să facă satana întotdeauna.

Înmormântarea lui Lazăr înseamnă scufundarea sufletului omenesc în întunericul a tot păcatul, iar învăluirea lui în giulgiu şi pecetluirea cu lespede de piatră a mormântului înseamnă legarea sufletului cu funia obiceiului şi depărtarea darului Duhului Sfânt de temniţa cea întinată a inimii sale. Îngroparea lui Lazăr la marginea Betaniei şi părăsirea lui de către toţi prietenii săi înseamnă depărtarea celui păcătos din ceata celor buni şi uitarea lui de către prieteni, de toate simţirile sale cele fireşti. Singure Marta şi Maria, adică mintea şi conştiinţa omului, nu-l părăsesc o vreme, după ce face păcatul, ci se tânguiesc lângă el, ca la căpătâiul unui mort.

Şederea lui Lazăr patru zile în mormânt se tâlcuieşte - după Fericitul Augustin - aşa: ziua întâi este dulceaţa păcatului, ziua a doua este învoirea conştiinţei la păcat, ziua a treia este săvârşirea păcatului şi ziua a patra este deprinderea omului cu păcatul (Mântuirea păcătoşilor, p. 504). Omul deprins cu păcatele cele grele este asemenea unui mort de patru zile, miroase greu ca un cadavru neîngropat, sufletul lui este robit de satana, mintea este întunecată, nu mai poate judeca drept, conştiinţa nu-şi mai aude glasul, puterile îl părăsesc, darul se retrage, simţurile se îngroaşă, bucuriile îl părăsesc, prietenii şi rudele, adică îngerii şi oamenii îl izolează de ei, îl scot afară, îl îngroapă în mormânt întunecos şi adânc, ca pe un rob al diavolului, care îşi are mâinile şi picioarele legate cu frânghia obişnuinţei.

Lepădat afară, părăsit de toţi, îngropat şi pecetluit, cine oare îşi mai aduce aminte de un om mort, de un creştin întinat cu tot felul de păcate? Singure, două fiinţe slabe - mintea şi conştiinţa - suspină neputincioase la uşa mormântului său. Dar este prea târziu. Ele singure nu mai pot să-l scoată pe om din păcat, să-l învieze prin pocăinţă. Trebuie ajutorul Bisericii, darul preotului, mila cea mare a lui Iisus Hristos, ca să mai poată salva acest suflet păcătos.

Astfel, Marta şi Maria cheamă pe prietenul lor - pe Iisus Hristos - adică cer ajutorul preotului şi al Bisericii. Unde l-aţi pus pe el? întreabă Domnul, Adică în ce păcat a căzut sufletul? Când? De câtă vreme? Căutarea lui Lazăr şi suspinul Domnului pentru el arată dragostea cu care Hristos ne iubeşte, care face totul pentru mântuirea noastră, căutându-ne până şi în iad, pentru a ne afla, a ne învia, a ne mântui.

Aruncarea lespedei de pe mormânt şi mirosul greu ce iese din el închipuieşte lepădarea păcatelor la duhovnic prin spovedanie sinceră, aşa cum le-am făcut. Rugăciunea Domnului lângă cel mort înseamnă rugăciunea duhovnicului pentru iertarea celui spovedit. Strigarea Domnului către Lazăr: Lazăre, vino afară! este chemarea cea tare şi stăruitoare a lui Hristos, a Bisericii, a preotului către cel păcătos: „Omule, lasă obiceiul păcatului, ieşi afară din mormântul lui, scoală-te la o viaţă nouă". Învierea lui Lazăr şi ieşirea din mormânt arată învierea celui ce se spovedeşte cu lacrimi. Dezlegarea celui înviat din giulgiuri înseamnă dezlegarea sufletului de obiceiul păcatelor, pentru a nu-l mai ţine nici de mâini, nici de picioare, nici de simţuri, ci a fi slobod şi a merge după Hristos în toată viaţa lui. Şi, în sfârşit, mânierea fariseilor pentru învierea lui Lazăr arată mânia diavolului şi a slugilor lui pentru învierea unui păcătos, a unui om ce se pocăieşte, făcând orice ca să-l arunce iarăşi în starea cea dintâi.

Iubiţi credincioşi,

Cel mai important moment din această minune este, desigur, clipa învierii lui Lazăr la glasul cel dulce al lui Iisus: Lazăre, vino afară! Cât de fericit ar fi creştinul de acum dacă ar auzi şi el glasul Domnului, al Bisericii, al preotului care îl cheamă mereu la pocăinţă, zicându-i: Omule, vino la spovedanie mai des; omule, posteşte, roagă-te, fă milostenie, căci este Postul Mare; omule, vino mai des la Biserică, iartă-te cu fratele tău, căci eşti creştin. Omule, nu este de ajuns numai să te spovedeşti din fugă, o dată sau de două ori pe an, ci este de mare nevoie să-ţi schimbi viaţa. Deci, omule, tu te rogi, dar mai întâi iartă-l pe aproapele tău. Vii o dată pe săptămână la Biserică, dar ar trebui să te rogi şi acasă cât mai mult. Te închini Duminică dimineaţa la biserică, dar este bine ca nici după-amiază să nu pierzi vremea la cârciumă sau la vorbe deşarte. Omule, tu, vrednic, nevrednic, te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, dar ar trebui mai întâi să-ţi schimbi viaţa. Deci, lasă-te mai întâi de desfrânări, de beţii, de înjurături, de fumat, de toată pofta şi trufia vieţii acesteia şi apoi vino să primeşti dumnezeieştile Taine.

Cât de fericit ar fi creştinul dacă s-ar pocăi aşa din inimă, iar nu numai de formă! Cât de fericit ar fi păcătosul dacă ar auzi strigarea şi glasul Domnului care îl cheamă la pocăinţă! Şi ce bine ar fi dacă ar auzi el suspinul surorilor sale - conştiinţa şi mintea - care îl îmboldesc să vină mereu la Biserică, la spovedanie, la Hristos! Cât de fericit ar fi creştinul dacă s-ar păstra curat de tot păcatul!

După ce sufletul se deprinde cu păcatul, apoi se face rob al vrăjmaşului, rob al desfrânării, al beţiei, al mâniei, al pierzării. Atunci el uită de Hristos, urăşte pe preot, ia în râs Biserica, se deznădăjduieşte de mântuire, moare cu totul, devine un cadavru cu miros greu, din care pricină se şi aruncă afară în mormânt întunecat, să fie mâncat de viermi şi să ardă în veci. În zadar mai plânge Marta împreună cu Maria la capul săracului Lazăr! Este prea târziu! Singure, nu mai pot decât să-l caute pe prietenul lor, Iisus, care singur poate da viaţă. În acest caz, trebuie un preot, un preot destoinic, care să se ostenească până la mormântul omului căzut, să-l sfătuiască cu cuvinte dulci, să-l spovedească curat, să-l cheme afară din mormânt, să-l dezlege de înfăşurările deprinderii păcatului, să-l aducă la o viaţă nouă. Lazăre, vino afară! Creştine, ieşi întru întâmpinarea Stăpânului tău! Aşa şi numai aşa minunea din Betania se repetă mereu cu fiecare din noi, cu fiecare păcătos.

Iubiţi credincioşi,
A nu greşi este lucru îngeresc, a greşi dar a nu te pocăi este lucru diavolesc, iar a greşi şi a te pocăi este lucru omenesc.

Deci, dacă nu suntem îngeri, pentru că mereu păcătuim, apoi să nu ne asemănăm diavolului pentru că nu ne pocăim. Ci mai degrabă să ne pocăim curat, prin spovedanie, prin împăcare, prin înnoirea vieţii noastre, ca să ne asemănăm îngerilor şi lui Lazăr, prietenul Domnului!

Ce este mai fericit decât un creştin care se pocăieşte cu adevărat, care pune început de viaţă nouă?! Dar, vai, cât de rari sunt oamenii aceştia! Îi întâlneşti venind primii la biserică, îi admiri cu câtă evlavie se închină şi ascultă Sfânta Liturghie, îi vezi plecând cei mai de pe urmă din Casa Domnului. Îi vezi întotdeauna mulţumiţi, paşnici, zâmbitori, plini de dragostea lui Hristos! Aceştia nici nu se ceartă vreodată, nici nu înjură, nici nu fac desfrânare, nici nu beau mult, nici nu fumează, nici nu sunt robiţi de grijile lumii. Acestora casa le este biserică, soţia soră, copiii îngeri, creştinii fraţi, săracii prieteni, pâinea mană cerească, bolile bucurie, necazurile pedeapsă pentru păcatele lor. Acestora Biserica le este cer, preotul Însuşi Hristos, Sfânta Scriptură singura desfătare, rugăciunea le este hrană vie, postul uşurare, străinii oaspeţi iubiţi. Acestora viaţa le este trăire cu Hristos, moartea bucurie. De nimic nu se mânie, de nimic nu se tulbură, de nimic nu se bucură mai mult decât de o viaţă curată.

Dar cât de rari şi de scumpi sunt creştinii aceştia! Durerea cea mai mare este că cei mai mulţi creştini nu se spovedesc deloc. Sau, de se mărturisesc, ei nu vor să-şi spună toate păcatele, nu vor să înceapă o viaţă nouă, nu vor să iasă din mormântul plin de viermi al păcatului, nu vor să lepede giulgiurile obiceiului rău care îi ţine legaţi de mâini şi de picioare. Se spală şi iar se afundă în noroi. Ies pe malul gropii şi iar se rostogolesc în mormântul pierzării, în patimi de moarte, în fărădelegi grozave. De aceea creştinii noştri se spovedesc, se împărtăşesc, se roagă, dar rămân aproape neschimbaţi la suflet, pentru că nici ei nu lasă de tot păcatele.

Deci ce trebuie să facem, fraţilor? Să ne fie milă de Marta şi Maria care plâng pentru noi. Să le trimitem apoi în căutarea lui Iisus! Şi după ce El va veni în chipul preotului, să rupem de tot legături păcatului şi funia obiceiului pătimaş. Apoi, ieşind la glasul Domnului din întuneric la lumina vieţii, să începem de acum a trăi o viaţă cu totul nouă, plină numai de dragoste, de pace, de milostenie şi de rugăciune.

Şi ca semn de împăcare, să punem cină Domnului în casa inimii noastre. Atunci Marta, adică mintea noastră, plină de osârdie va găti cele de mâncare, iar Maria, adică conştiinţa noastră, plină de dragoste, va spăla picioarele Mirelui Hristos. Iar noi, fraţii lui Lazăr, vom fi unii din cei ce şed cu El la masă (Ioan 12, 2).

Bucuria cinei acesteia este atât de mare, încât nu se poate spune prin cuvinte. Dar încercaţi să vă schimbaţi viaţa, apoi apropiaţi-vă de Prea Curatele Taine cu multă credinţă şi, deodată, bucuria Duhului Sfânt va umple inimile dumneavoastră! Numai atunci veţi înţelege taina învierii lui Hristos! Atunci veţi fi cei mai bogaţi oameni de pe pământ! Atunci veţi fi cei mai fericiţi muritori din lume!
Arhimandrit IOANICHIE BĂLAN

Buna Vestire

Buna Vestire

Asculta mai multe audio Diverse

Câte lucruri trebuie să facem după spovedanie?

"Află, frate, că după spovedania făcută cum se cuvine, cu smerenie şi cucernicie, trebuie:
1. Să împlineşti canonul şi pedeapsa pe care ţi-a dat-o duhovnicul tău, fie că este post, fie că sunt metanii, fie rugăciune sau orice altceva.

2.Trebuie să-ţi faci cu mulţumire, cu răbdare şi fără să te plângi canonul şi să nu respingi lecţia pe care Dumnezeu ţi-o va da ca să te vindece de păcate, fie că este vorba de boală, de nedreptate, de pierderea averii, de moartea înainte de vreme a celor dragi şi a rudelor, fie de vorbe urâte ce se spun despre tine şi de necinstea care ţi se face, fie de alte ispite care vin de la demoni, de la oameni sau de la firea atinsă de stricăciune. Toate acestea, mai ales vorbele urâte şi necinstirea, nasc în inima ta suferinţă şi smerenie şi de aceea Dumnezeu îngăduie să ţi se întâmple. De aceea a spus un Părinte: "Atunci când suferi foarte mult din pricina vreunei vorbe urâte sau a necinstei să ştii că ţi-a fost de mult folos". Altul zicea atunci când i se întâmpla vreo întristare: "Este cuptorul lui Iisus". Dumnezeu l-a pedepsit pe David după ce i-a iertat păcatul uciderii şi pe cel al adulterului. Pentru că Dumnezeu este cel mai înţelept Duhovnic şi El ştie cum să-i îndrepte pe păcătoşi mai bine decât orice duhovnic, dându-le canonul potrivit.

Dreptatea lui Dumnezeu, chiar dacă iartă greşeala şi ridică pedeapsa veşnică, totuşi n-o iartă pur şi simplu şi la întâmplare, ci cu o deplină înţelegere a canonului şi a pedepsei din partea celui ce se pocăieşte. Am spus înţelegere, pentru că deşi canonul dat păcătosului ajută la iertarea păcatelor sale, iertarea tuturor păcatelor se datorează milei nesfârşite a lui Dumnezeu şi nepreţuitei răscumpărări prin Fiul Său, prin patimile şi moartea Sa, cum spun sfinţii teologi. Ba, mai mult, Dumnezeu îi pedepseşte pe păcătoşi, fie treji fiind, prin mustrarea conştiinţei, topindu-i şi uscându-i ca pe păienjeni, cum spune şi David: "Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om şi ai subţiat ca pânza de păianjen sufletul său" (Psalmul 38,14), fie în somn, trimiţându-le vedenii înspăimântătoare, cum îi spune Elihu lui Iov: "Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-alt fel, dar omul nu ia aminte. Şi anume, El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni şi când ei dorm în aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări oamenilor şi îi cutremură cu arătările Sale" (Iov 33,14-16). Explicaţia este următoarea: dacă Dumnezeu nu-l va pedepsi pe păcătos în viaţa aceasta, cu un canon şi o mustrare vremelnică, îl va pedepsi sigur în cealaltă viaţă cu osânda veşnică. Astfel dreptul Iov spunea că se temea pentru toate lucrările lui, fiindcă ştia că Dumnezeu nu iartă toată datoria unui păcătos fără pedeapsă: "... Ştiind că fără vină Tu nu mă vei lăsa" (Iov 9,28)".
Sfântul Nicodim Aghioritul