RĂSPUNS COMUN CELOR CARE AU ÎNTREBAT DESPRE SUPERSTIŢII ÎN BISERICĂ

Superstiţia, chiar dacă înseamnă a crede cum nu trebuie, este tot o formă de credinţă şi ca urmare se poate întâlni şi în Biserică. După părerea mea, dacă încap pe mâini bune, superstiţioşii pot fi făcuţi credincioşi buni, căci ei cred că există ceva care le poate influenţa viaţa şi sunt oameni care se tem, dar nu cu frica cea bună, conform Ps. 13, 5; «Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică». Li se poate explica în ce şi cum să creadă, de ce se cuvine să se teamă.

Li se poate explica, de exemplu, că Dumnezeu este persoană, deci cu El trebuie să intri în dialog prin rugăciune, nu este suficient să împlineşti o succesiune de reguli exterioare, ca în faţa unui calculator care îţi oferă ce vrei dacă îi dai comenzile într-o ordine anumită şi de câte ori faci aşa de atâtea ori şi el îţi răspunde la fel. Fiind o persoană, Dumnezeu răspunde dacă vrea, dacă Îl convingem prin rugăciune să ne răspundă, neputând fi constrâns sau convins prin nici un ritual magic.

Vezi în Biserică lume care însemnează lumânările cu semnul Sfintei Cruci înainte sau după ce le aprind. Probabil că vor să le sfinţească. Dar pot sfinţi ei ceva nefiind preoţi!? În baza preoţiei universale oamenii nu se pot sfinţi decât pe sine, prin primirea harului sfinţitor, căci doar pe sine se pot aduce jertfă în baza acestei preoţii. Se pot însemna, aşadar, pe sine cu semnul Sfintei Cruci.

Mai vezi pe alţii aprinzând un anumit număr de lumânări, nici mai multe, nici mai puţine. În Biserică nu pot, dar se aude că sunt învăţaţi de asemenea vrăjitori sau magicieni, fie ei şi preoţi înşelaţi de satana, ca la casele lor să le aşeze în cruce, să le stingă şi să le aprindă de un număr de ori la miezul nopţii, spunând de un anumit număr de ori o rugăciune, că astfel li se vor împlini toate cele pentru care se roagă. Ce rătăcire! Nimic nu-L obligă pe Dumnezeu să le împlinească rugăciunea pentru că au făcut aşa. Ba, mai degrabă, va lua osândă, căci despre asemenea invenţii străine de Biserică Mântuitorul a zis: «aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu pentru datina voastră» (Matei 15, 6).

În loc de pocăinţă pentru păcate, care este mai greu de făcut, sunt înşelaţi de unii şi de alţii că pot înşela pe Dumnezeu cu astfel de procedee uşor de împlinit, pentru că sunt reguli exterioare care nu cer smerenia cugetului şi zdrobirea inimii prin regretul pentru păcat. Sunt învăţaţi să rămână în mândria lor cu deviza: eu am greşit, eu mă voi mântui făcând aşa şi aşa, cum vreau eu, nu cum vrea Dumnezeu şi El va trebui să răspundă regulilor mele de rugăciune. Ei bine, nu este deloc aşa! Mai rău, o asemenea rugăciune poate să se facă păcat (Ps. 108, 6).

Alţii nici nu mai nădăjduiesc în rugăciune, ci îşi pun nădejdea în purtarea asupra lor a unor cărticele gen talisman sau epistolii ale Mân­tuitorului sau Maicii Domnului, invenţii ale sectei bogomililor. Obiceiul este păgân. Poţi purta asupra ta Biblia toată, Psaltirea şi chiar Sfânta Cruce şi harul ocrotitor al lui Dumnezeu să-ţi lipsească, dacă nu te rogi, nu te spovedeşti şi nu te împărtăşeşti cu Hristos. Harul se dă de sus după voia lui Dumnezeu, nu există în mod implicit într-un obiect crezut de noi sfânt.

Pe alţii, înşelaţi de radiestezişti sau de bioenergeticieni, îi vezi punând mâna pe icoane sau stând în faţa lor cu mâinile întinse ca nişte radare, ca şi cum sfinţenia, adică harul s-ar putea lua prin atingere sau s-ar putea primi şi fără să fie trimis de Dumnezeu când vrea El. Icoanele doar se sărută, ca semn al evlaviei şi atunci nu cu îndrăzneală ,pe faţa sfinţilor reprezentaţi în icoane.

Din aceleaşi motive, probabil, unii se ating de veşmintele preoţilor. Uneori se fac însă şi lucruri nepermise prin care se păcătuieşte. De exemplu, se ating de Sfântul Aer care acoperă Sfintele Daruri şi cu care preotul sau diaconul iese purtându-l pe umeri la Vohodul mare. Fiind în contact cu Sfintele Daruri ei cred că procedând astfel pot lua un plus de sfinţenie. Dar ca tot ce stă pe Sfânta Masă şi Sfântul Aer nu poate fi atins decât de clerici. Singură Sfânta Evanghelie poate fi sărutată de credincioşi, fără a pune mâna cu îndrăzneală pe ea, când rânduiala slujbei o aduce în mijlocul Bisericii; sau Sfânta Cruce de pe Sfânta Masă când este dată de preot spre sărutare. Dar alte obiecte care au alte destinaţii liturgice nu sunt spre accesul mirenilor. Când Ozia s-a atins de chivotul legii vechi, din evlavie, voind a-l sprijini să nu cadă din car, a fost pe loc ucis, ca să nu mai vorbim de evreul Atonie care a întins mâna cu necuviinţă spre sicriul Maicii Domnului şi pe loc a fost pedepsit prin înger.

Alţii după sfinţirea darurilor iau pe rând icoanele din toată biserica la sărutat. Dacă ar fi aceasta condiţie de mântuire, Biserica ar fi rânduit să facă toţi aşa şi imaginaţi-vă ce se mai alege de ultima parte a Sfintei Liturghii într-o biserică mare, plină de credincioşi, dacă toţi ar vrea să facă aşa. Este evident că nu poate fi o regulă ce trebuie îndeplinită şi numai mândria lor că ei sunt mai evlavioşi decât ceilalţi îi împinge să facă aşa.

Din aceleaşi motive rele unii se bagă sub epitrahilul preotului când iese cu Cinstitele Daruri - şi am văzut cum au răsturnat Sfântul Potir - alţii sub analog, sus pe solee, la citirea Sfintei Evanghelii, unde mirenii nu ar trebui să urce decât pentru împărtăşire, nici măcar pentru a săruta icoanele împărăteşti, căci tot Mântuitorul şi Maica Domnului se află şi în celelalte icoane de pe iconostas, din pronaos sau din alte părţi ale bisericii. Fac aceasta ca şi cum ei ar primi astfel mai mult dar de la Dumnezeu decât ceilalţi. Este însă o formă a lipsei de dragoste, a lipsei de dorinţă a comuniunii cu ceilalţi, a lipsei de dorinţă de a fi la fel cu ei, în ultimă instanţă o formă de egoism: să mă mântuiesc eu, de ceilalţi nu mă interesează, ba dacă s-ar putea chiar în dauna lor, că nu toţi pot sau nu toţi îndrăznesc să facă aşa.

Din păcate sunt şi preoţi care întreţin această falsă evlavie prin obiceiul de a merge prin toată biserica pentru a le pune pe cap Sfântul Potir, obicei ajuns la noi târziu, se pare venit din Biserica rusă, ca în felul acesta să se evite obiceiul mai greu de împlinit şi mai periculos pentru preot al căderii unora la Cinstitele Daruri.

Căderea la Cinstitele Daruri se făcea dacă duhovnicul a canonisit aşa, altminteri iar trebuie să ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă toţi s-ar întinde pe jos sau hainele tuturor ar fi în picioarele preoţilor. Se poate crea ispita ca împiedecându-se să se risipească cele de pe Sfântul Disc sau din Sfântul Potir, ceea ce înseamnă un păcat mare pentru preot, chiar dacă încă nu sunt prefăcute în Sfântul Trup şi Sfântul Sânge.

Cei care vor să se întâlnească cu Hristos trebuie să se spovedească şi să se pregătească cum se cuvine pentru Sfânta Împărtăşanie, nu să cadă la Cinstitele Daruri înainte de sfinţirea lor.

Cu câtă tristeţe am constatat cum o mamă superstiţioasă şi-a adus copilul bolnav într-o zi de Izvorul Tămăduirii să cadă la Cinstitele Daruri şi cum din cauza aglomeraţiei nu a reuşit şi a plecat imediat înainte de sfârşitul Sfintei Liturghii. Eram prea departe pentru a-i spune: Nu pleca înainte de a-ţi lua darul pe care Maica Domnului, Izvorul Tămăduirilor noastre, pentru credinţa, nădejdea şi smerenia ta ţi-l poate da şi stând într-un colţ al bisericii. Harul e peste tot şi îl putem primi oriunde dacă mişcăm mila lui Dumnezeu spre noi, nu numai în faţa unei icoane, sub epitrahilul preotului, sub Sfânta Evanghelie, sub Cinstitele Daruri. Cei mai mulţi din superstiţioşii care cad la Cinstitele Daruri, când după sfinţire iese preotul cu Sfântul Potir, în care acum se află cu adevărat Sfântul Trup şi Sfântul Sânge, vorbesc sau stau jos în strană.

Alţii vorbesc chiar în momentul sfânt al prefacerii, când se pogoară Duhul Sfânt, probabil din neştiinţă, deci se cuvine ceva mai multă cateheză. Alţii se împărtăşesc şi imediat pleacă, de parcă l-ar putea fura pe Hristos. Mă tem că cei ce se împărtăşesc nepregătiţi cum trebuie primesc ceea ce văd, adică pâine şi vin, nu pe Hristos, iar în taină poate osândă. Dumnezeu să ne ferească şi să ne ajute pe toţi!

Un număr de credincioşi, mai ales credincioase, fac presiuni asupra preoţilor ca să obţină „părticele", pentru că cineva le-a înşelat că ar avea mai multă sfinţenie decât anafora. În realitate, chiar dacă fac parte din prescura din care s-a scos ceea ce va deveni Sfântul Agneţ, nu au decât binecuvântarea de la Sfânta Proscomidie, pe când anafora este bine­cuvântată în timpul Sfintei Liturghii, după prefacerea pâinii şi vinului în Sfântul Trup, respectiv Sfântul Sânge ale Mântuitorului, chiar prin atin­gere de Sfântul Disc şi de Sfântul Potir. Rău este că unii preoţi oferindu-le „părticele" îi lasă pe oameni să creadă că le-a oferit ceva deosebit şi le întreţine astfel o credinţă superstiţioasă, magică.

Exemplul cel mai îngrijorător, pentru că nu se poate face fără participarea preoţilor, este „deschiderea cărţii", adică a Sfintei Evanghelii. La sfârşitul Sfântului Maslu se deschide, într-adevăr, Sfânta Evanghelie şi cu textul în jos se pune pe capul bolnavului ca o punere a mâinilor Mântuitorului - Care este prezent în Sfânta Evanghelie prin cuvântul Său - în semn de binecuvântare. Dar nu se citeşte textul la care s-a deschis Sfânta Evanghelie pentru a prezice pe baza lui ceva. Aceasta este o şarlatanie pe care au imaginat-o practicanţii aşa zisei „magii albe", un mod de a câştiga bani de pe urma credulilor. Chiar dacă este lipsită de adevăr, acţiunea tot este un păcat şi pentru preot şi pentru solicitant, pe de o parte pentru că se dă o asemenea folosire mincinoasă celor sfinte, iar pe de altă parte pentru că se încalcă porunca lui Dumnezeu care ne-a spus că nu ne este nouă dat să ştim viitorul, ca urmare nu ne este nici de folos, căci nu a refuzat Dumnezeu omului nimic din cele care îi sunt de folos.

A ispiti pe Dumnezeu este un alt mare păcat. Destin nu există sub forma unui „inexorabile fatum", ci omul îşi canalizează conştient viitorul, spre bine dacă cere ajutorul lui Dumnezeu la vreme, spre prăpastie dacă încearcă să-şi croiască propriul drum altfel.

O mulţime de vrăjitoare îi înşeală pe oameni creându-le aparenţa că lucrează cu Dumnezeu, prin prezenţa unor icoane, cruci, folosirea de „aghiasmă" şi lumânări, citirea unor „rugăciuni" în care vine vorba şi de numele lui Dumnezeu etc. sau chiar trimiţându-i şi la Biserică sau la preoţi, după care să vina înapoi la ele. Dorinţei de a şti viitorul şi unor asemenea practici nu le poate răspunde decât diavolul. Constatăm că toate superstiţiile sunt situaţii comode, uşor de îndeplinit şi de aceea cu uşurinţă pot lua locul trăirii ortodoxe autentice, care este mult mai grea, care cere pregătire temeinică şi continuă.

"DORITE TEXTE NEDORITE".