Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

Capul lui, fraţi creştini, a urmat nişte „drumuri" mai speciale. El a fost recuperat din palatul Irodiadei şi purtat, ca un odor de mare preţ, prin Siria, Mesopotamia, Egipt, iar astăzi este într-o moschee din Damasc, ridicată pe ruinele unei catedrale închinate sfântului Ioan Botezătorul. Acolo vin mulţi bolnavi, mai ales orbi. Te impresionează privirea lor, fixată undeva în gol... Am întrebat pe cineva: „Ce aşteaptă aceştia, de stau aici de atâta vreme?" şi mi s-a răspuns: „Foarte mulţi dintre ei se vindecă".

Trupul sfântului Ioan a rămas îngropat în Sevastia până la anul 362, când Iulian Apostatul a vrut să-l ardă, împreună cu alte sfinte moaşte. Creştinii l-au scos din mormânt — era cu trupul întreg — şi l-au dus în Alexandria, punând în locul lui alte oseminte care au fost arse de tiranul împărat. Despre trupul lui nu mai ştim nimic. Înainte de asta, sfântul Luca, trecând prin Sevastia, ia mâna dreaptă a sfântului Ioan şi o duce în Antiohia, păstrând-o cu foarte mare cinste. În timpul lui Iulian au ascuns-o într-un zid, ca s-o ferească de furia tiranului, apoi a ajuns la Athos. Astăzi această mână este la Mănăstirea Sfântului Dionisie şi cu ea se sfinţesc apele.

Iar capul lui, aşa cum am mai spus, este într-un sicriu, într-o moschee din Damasc. Odată, nişte musulmani au lovit cu toporul în acest sicriu, spunând: „Ce caută ghiaurul acesta aici?". Din sicriu au început să curgă valuri de sânge, ţâşnea sângele din sicriu şi din marmură. Şi ei s-au speriat foarte tare şi au chemat preoţii ortodocşi să vină să facă rugăciuni ca sa oprească aceste valuri de sânge care au umplut moscheea . De-atunci, deşi sunt musulmani, ei au un mare respect faţă de Sfântul Ioan.

Fraţi creştini, să nu uitaţi încă un amănunt. Trupul omenesc este tot aşa de valoros ca şi sufletul. „Trupul este templu al Duhului Sfânt, iar voi nu sunteţi ai voştri, ci ai lui Dumnezeu” — spune sfântul Pavel. Cu atât mai mult copilul care ia fiinţă în pântecele mamei, este al lui Dumnezeu. „Şi cine va strica templul acesta, îl strică Dumnezeu pe el” — spune sfântul Pavel. Şi apoi, ce ştii tu ce va fi cu pruncul acesta? Când s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul, cei din jur se întrebau: „Ce va fi cu pruncul acesta?" Era un pui de om, fără nici un alt semn deosebit.

Câţi prunci nu se nasc fără multe semne de oameni mari, şi ajung oameni mari cu adevărat. Câţi prunci ar putea să se nască şi nu se nasc, pentru că mamele îi ucid - şi nu ştiu ce ucid, poate un mare preot, sau un arhiereu, sau poate un om de geniu. Îl ucid. Pentru ce? Pentru că e „incomod". Preferă să-l omoare, copilul acesta [e] ucis şi aruncat la gunoi sau la câini, ca un pumn de gunoi. Şi cred ca au terminat cu el... Nu, nu au terminat, pentru că sufletul lui ţipă acolo, înaintea lui Dumnezeu. Tu omori trupuşorul lui, dar sufletul se întoarce înapoi, pentru că omul şi femeia au stricat vasul lui. Şi ţipă straşnic pruncul înaintea lui Dumnezeu, împotriva mamei ucigaşe şi a tatălui ucigaş! Pentru că amândoi sunt vinovaţi, şi soţul este la fel de vinovat înaintea lui Dumnezeu şi vor da socoteală amândoi pentru această crimă... V-am spus aceste lucruri în legătură cu naşterea sfântului Ioan Botezătorul. Nu vă ucideţi pruncii, lăsaţi-i să se nască, să-i creşteţi aşa, cu toată greutatea. Nu uitaţi că şi dumneavoastră aţi fost prunci, şi cineva s-a ostenit cu fiecare din dumneavoastră, cu fiecare din noi.

Sfântul Ioan a fost ucis cu un an înainte de patimile Domnului. Vă spuneam că trupul lui a rămas îngropat acolo, în închisoare, iar capul a rămas la palatul lui Irod, iar apoi a fost luat de acolo şi păstrat cu foarte mare grijă de către ucenicii lui, ca un odor de mare preţ, un odor sfânt, care-i scăpa din foarte multe primejdii. Din cauza prigoanelor care au urmat, acest sfânt cap a fost păzit şi ascuns. Din când în când numai, îşi face simţită prezenţa - aşa cum izbucnesc uneori izvoare de sub pământ - şi apare odată la Edessa, altădată în Egipt... Iar acum este în Damasc, într-o mare moschee, aşa cum v-am spus, o moschee construită pe locul unei catedrale. Am văzut şi eu această moschee luxoasă, cu lampadare şi covoare. Este acolo un mic paraclis acoperit cu email verde şi cu pereţi de sticlă. Acolo înăuntru este capul sfântului Ioan Botezătorul. În jurul acestui paraclis stau foarte mulţi orbi, în genunchi sau turceşte, într-o tăcere care te uimeşte. Stau şi nu văd nimic, dar ochii lor dinlăuntru sunt deschişi. Ei se roagă şi foarte mulţi se vindecă. Ce spun ei, numai Dumnezeu ştie, dar, în mod sigur, primesc foarte mult ajutor de la capul Sfântului Ioan. Se revarsă foarte multe minuni de acolo asupra acestor musulmani... Vin şi foarte multe femei musulmane, cu copii în braţe, şi se sprijină de bara care înconjoară mormântul, acel sicriu. Îl înconjoară de trei ori, apoi pleacă la treburile lor... pleacă cu faţa veselă... Pun şi un fel de pomelnice într-un locşor anume de lângă acel sicriaş. Sunt acolo grămezi de rugăciuni către Sfântul Ioan Botezătorul, este un semn de mare veneraţie pentru acest sfânt.

Este în calendar o sărbătoare numită Soborul Sfântului Ioan Botezătorul. Aceasta înseamnă sărbătoarea pământească şi cerească a Sfântului Ioan. El este fiinţa de legătură dintre profeţi şi apostoli. E marele pustnic şi marele celib şi totodată, primul martir din lumea creştină: el moare pentru sfinţenia vieţii de familie. S-a spus despre el că venea „în duhul şi puterea lui Ilie” - acel profet temut, care zguduia conştiinţele, într-o vreme când lumea intrase într-o mare criză duhovnicească. Şi tot aşa va veni mai înainte de sfârşitul istoriei Ilie, care a fost ridicat cu trupul la cer....

Părintele SOFIAN BOGHIU

IERTAREA PĂCATULUI

Părintele Sofian Boghiu(+14 septembrie 2002)

Da, pentru căinţa cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, ţipă, dă acatiste, face şi mătănii…! Când este necazul mai mare, se roagă fiecare la nivelul lui.
Sfântul Pavel spune acest cuvânt. „M-am făcut tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândesc”. Adică se apleacă la nevoile fiecărui om şi caută să-l ajute, să intre în viaţa lui, în necazul lui, să-l ajute să le rezolve. Sfântul Pavel, din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că şi Dumnezeu caută mântuirea tuturor, nu numai a monahilor.
Se mântuiesc nu numai monahii, ci şi lumea simplă, de rând, laică.
Dumnezeu nu are nevoie de o filosofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns. O chemare foarte scurtă:” Doamne, ajută-mă şi nu mă părăsi”, un cuvânt sincer şi smerit spus cu durere şi încredere în acest Dumnezeu atât de prezent în inima noastră şi în conştiinţa noastră.
Noi mereu Îl alungăm pe Dumnezeu prin faptele noastre, dar dacă ne căim şi ne pare rău cu adevărat şi nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu ne iartă îndată şi ne ajută şi este foarte prezent.
Sunt foarte multe persoane care au greşit faţă de Dumnezeu şi au fost iertaţi. Începând cu cei doi mari apostoli, Petru şi Pavel. La început, Pavel prigoneşte cumplit Biserica lui Hristos, apoi se întoarce la Dumnezeu şi Dumnezeu îl face vas ales al Său. Petru, care a fost mereu cu El şi totdeauna i-a făgăduit că va merge până la moarte cu El, la un moment dat s-a jurat că nu-L cunoaşte pe Iisus. Şi a fost iertat, dar a plâns toată viaţa lui pentru această tăgada, că nu-L recunoaşte pe Iisus. Şi a fost iertat.
Au fost multe cazuri în istoria de 2000 de ani a creştinismului, cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemărturisite, care se petrec în conştiinţa fiecărui om.
Ştii că Dumnezeu există şi este de faţă şi totuşi eşti mincinos şi făţarnic. Şi cine ştie cum îţi vine un gând din partea lui Dumnezeu şi te căieşti şi îţi pare rău, iar Dumnezeu te iartă şi intri din nou în relaţii normale cu Dumnezeu.
În această lume, foarte pestriţă, foarte variată, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu, fiecare dintre noi, oamenii. Unii păcătuiesc toată viaţa. De unii se îndură Dumnezeu şi le dă gând de mare căinţă pentru viaţa lor ticăloasă şi se îndreaptă. Dar nu poţi şti dacă ţi se va da această şansă, dacă ai acest gând. Nu trebuie să aştepţi acest moment. Fiecare are relaţia lui personală cu Dumnezeu. Nu există un şablon prin care să se mântuiască toţi oamenii. Toţi suntem păcătoşi, dar să avem din când în când această întoarcere către sine, pentru că toţi suntem în lipsă faţă de ceea ce ar trebui să fim. Să ne căim, cu această constatare sinceră că suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeşte cu toată dragostea Lui. Dragostea aceasta a lui Dumnezeu este mai presus de orice fel de dragoste omenească. Şi dacă ajungem să înţelegem bunătatea lui Dumnezeu, indiferent la ce stadiu de viaţă josnică am ajuns, să ne dăm seama că suntem căzuţi şi să ne cerem iertare, întorşi spre Dumnezeu... dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căinţă, şi Dumnezeu ne va ierta îndată.
Noi niciodată nu suntem singuri, ci suntem totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este peste tot prezent, şi este cu atât mai prezent în viaţa ta cu cât Îl chemi mai des. Este o rugăciune pe care o spune monahul, o rugăciune de invocare a Numelui lui Dumnezeu: „Doamne Iisuse". Această rugăciune, suntem datori, după rânduială, să o spunem mereu. Şi încet-încet, această datorie se transformă într-o chemare de dragoste, pentru că suntem foarte apropiaţi de Dumnezeu şi Dumnezeu trebuie să locuiască în noi. Şi dacă această chemare e făcută stăruitor, mai mult timp, rezultatele ei sunt foarte plăcute. Se produce o căldură duhovnicească în fiinţa noastră şi ne creşte credinţa în Dumnezeu, ne sporeşte dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru oameni şi pentru natură, această dragoste care vine din inimă, şi vine din partea lui Dumnezeu. Ne pătrunde acest sentiment de trăire în Dumnezeu: aşa cum trăieşte peştele în apa, aşa trăieşte monahul în Dumnezeu, în această atmosferă în care te simţi deplin în Dumnezeu... mă refer la monahii care trăiesc după rânduială lui Dumnezeu, pentru că nu totdeauna te poţi menţine în această stare, fiindcă şi peste noi năpădesc tot felul de curente ale vieţii pământeşti... practic, nu suntem deloc oameni cereşti, deşi am vrea să fim şi ne străduim ca, prin chemarea lui Dumnezeu în viaţa noastră, prin El să devenim fiinţe nesingure, cu Dumnezeu.
Dacă reuşim să-I facem loc lui Dumnezeu în noi, cu atât mai bine pentru noi... şi pentru ceilalţi...!

PĂRINTELE SOFIAN, UN SERAFIM DE SAROV

A rămâne fără duhovnicul tău înseamnă a se opri timpul în loc. Mult timp nu îndrăzneşti, aproape, nici un fel de gând. Mai apoi simţămintele şi dorul se-nvâltoară şi caută, cer. Nu ştii dacă să laşi să te doară prea tare golul sau să te bucuri şi să speri.
Ca să te bucuri şi să speri trebuie să ai forţa ca, încet-încet, să te prinzi de Ancora care se-ndepărtează, dar care te trage şi pe tine în sus. Mireasma ei te cuprinde şi rămâne cu tine. Se-mparte în mii, dar rămâne întreagă. Rămâne întreagă şi şi se-ntoarce spre fiecare chipul bălai şi blând al Sfântului Serafim de Sarov. Un Serafim de Sarov al nostru. M-a fascinat întotdeauna asemănarea dintre Părintele Sofian şi Sfântul Serafim de Sarov. Aceeaşi statură potrivită, acelaşi chip blând, aceeaşi smerenie, aceeaşi discreţie a prezenţei în orice loc, niciodată inoportună, niciodată agresivă ci dimpotrivă, totdeauna binevenită, totdeauna binefăcătoare şi liniştitoare, chiar şi atunci când îl vedeai numai în trecere, fără să-ţi adreseze vreun cuvânt.
Aceeaşi dragoste pentru Hristos, aceeaşi evlavie şi nădejde fără margini la Maica lui Hristos. Daca urmăreai cu insistenţă importanţa pe care o dădea Părintele prezenţei şi ajutorului Maicii Domnului, nu puteai să nu constaţi puţinătatea sau lipsa evlaviei şi nădejdii tale la Maica Domnului. Mai apoi nu se putea să nu simţi propria ta evlavie şi nădejde la Maica Domnului. Te minunai cum de ţie ţi-au lipsit!
Când mergea, aveam impresia că trupul său este imponderabil şi că atinge numai formal pământul. Vedeam în duhovnicul meu prezenţa Duhului care-l purta şi-l păstra neobosit, care-l întărea ca să ne poată purta, îngriji, menţine pe linia de plutire sau ajuta pe fiecare dintre noi, cei prea mulţi, în urcuşul pe care se afla şi la care jinduia şi pentru noi.
Cine n-a găsit alinare şi liniştire la Părintele? De câte numai în gând spunându-i toate nu ne-am regăsit, pentru moment, puterea de a merge mai departe!? Era binefăcătoare, adeseori, numai prezenţa în preajma Părintelui.
Cine n-a făcut experienţa uneia sau a nenumărate ore, în biserica Mănăstirii Antim, în timp ce Părintele spovedea! Plecai ca şi când te-ai fi spovedit, ca şi când te-ar fi binecuvântat, fără să fi ajuns să te bucuri de căldura punerii mâinii sale pe creştetul tău, gest prin care parcă-ţi picura liniştire, împăcare cu tine, bucurie că te ridici din nou.
Cine nu rememorează clipele de sub epitrahilul Părintelui, fie la molitvă, fie la dezlegarea de după spovedanie, când aveai convingerea că Hristos este prezent, că Însuşi Hristos te iartă şi te dezleagă prin vocea şi prin mâna Părintelui!
Respecta atât de mult libertatea celuilalt, într-adevăr, ca pe cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a lăsat omului. Uneori aproape te ofensa prin faptul că nu-ţi dădea nici un canon. Aproape că, aparent, nu dădea prea mare greutate păcatelor tale şi căderilor repetate de care te ruşinai atât! Ai fi dorit şi simţeai că te-ar fi ajutat penitenţa. Primeai în schimb dezlegarea ca pe un dar. Târziu înţelegeai că tactul şi forţa duhovnicească a duhovnicului tău consideră importantă ridicarea ta şi abia după aceea căderea în sine cu toată gravitatea ei. Şi te întorceai împătrit folosit.
Era blând şi la vorbă Părintele, dar şi aspru în acelaşi timp. Cei care l-au cunoscut în anii tinereţii spun că era aspru şi exigent cu sine însuşi, dar şi cu ceilalţi. Totul ţinea de o acrivie care-l caracteriza. Făcea totul cum se cuvine şi ştia foarte exact cum trebuie făcut.
Odată mi-a spus la spovedanie să nu mai judec pentru că judecarea aproapelui este un păcat subţire dar foarte grav.
A doua oară mi-a spus să nu mai judec, pentru că judecata nu aparţine oamenilor, ci lui Hristos.
A treia oară, când am îndrăznit să mărturisesc acelaşi păcat, mi-a spus pe un ton dojenitor şi răspicat: „Vă rog să nu mai judecaţi, judecata este a lui Hristos. Atunci când cineva judecă pe aproapele său, Hristos părăseşte scaunul Său de judecată pe care ni-l cedează nouă, dar ne părăseşte în acelaşi timp şi pe noi şi ne lasă în voia satanei”. Aceasta rămas pentru mine un imperativ şi cer ajutor, necontenit Părintelui ca să-l pot înfăptui.
M-am bucurat de marea binecuvântare de a-l vedea din când în când, nu neapărat pentru spovedanie. Pentru aceasta-i mulţumesc necontenit. Prezenţa dânsului te folosea, puţina vorbire te folosea, tăcerea Părintelui te folosea la fel de mult.
Prezenţa, întru totul, era expresie a trăirii interioare, a stării duhovniceşti. Puteai observa cu uşurinţă curăţia inimii, marea stăpânire de sine, rod al omorârii patimilor şi dobândirii virtuţilor, neglijarea de sine şi dăruirea către celălalt, până la jertfire.
Cuvintele, propoziţiile erau totdeauna măsurate. Răgazul pe care şi-l acorda înainte de fiecare răspuns era adesea mai lung decât răspunsul în sine. Te bloca şi te cucerea în acelaşi timp, înţelegeai că totul este esenţă.
Fiecare gest, fiecare cuvânt era esenţă. Nu risipea cuvinte, le zăgăzuia cu o zgârcenie binefăcătoare pentru sine şi pentru celălalt.
L-a căutat şi L-a urmat pe Hristos şi a avut modelul sfinţilor Lui. Cine-şi poate imagina Antimul, fără săracii care străjuiau porţile mănăstirii, până la uşa Părintelui!?
Dacă Sfântul Antim Ivireanul, a cărui ctitorie a îngrijit-o cu sfinţenie şi pe care l-a avut ca model, a făcut totul pentru îngrijirea săracilor, nimeni nu cred că l-a văzut pe Părintele alungând vreun nevoiaş. L-a văzut, mai degrabă, scotocind cu mâna în buzunar după milostenie. A văzut smerenia şi mărinimia dânsului. Nu cred să fi spus vreodată nu, cuiva.
Un ochi ager, dacă ar fi stat în preajma Părintelui, ar fi văzut foarte clar, ar fi învăţat totul, fără să mai ceară sfat.
Este cuceritoare descrierea pe care Părintele Stăniloae o face sfântului! Captivat de lectura descrierii, uiţi că este o descriere a sfântului în general, şi ţi se pare că fiecare cuvânt îmbrăţişează chipul Părintelui Sofian. La sfârşit te dumireşti şi-ţi spui: „Părintele Sofian a fost un sfânt"!
Este emoţionant imnul pe care IPS Teofan, unul dintre ucenicii iubiţi ai Părintelui, i-l închină, de ziua Crucii, când ne-a părăsit. Imn de durere, dar şi dătător de nădejde. N-am avut niciodată sentimentul, în preajma mormântului Părintelui, că s-ar afla acolo.
Nădăjduiesc şi nădăjduim, aşa cum pe unii ne-a ajutat, după plecarea sa, în mod concret, să mijlocească şi să ne aştepte la Hristos şi la dânsul.

G.C.

Din volumul "Părintele Sofian"