ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (29)

Arhimandrit Serafim Alexiev

D) Taina Botezului

În primele două paragrafe ale compartimentului B.E.M. despre instituirea şi însemnătatea acestei Taine sunt reproduse principalele texte dogmatice ale Sfintei Scripturi, texte prezentate în orice manual ortodox de dogmatică. După aceea însă, în mod conştient şi intenţionat, de hatârul protestantismului, Taina Botezului este amestecată cu Taina Mirungerii, care, deşi se oficiază imediat după Botez, reprezintă o Taină aparte şi de sine stătătoare. B.E.M însă (paragraf.5 - "Darul Duhului") raportează Taina dătătoare de har a Mirungerii - "pecetea şi arvuna Sfântului Duh" (II Cor. 1, 21-22; Ef. 1, 13-14) - la Taina Botezului. În paragraf. 19 citim: "Darul Sfântului Duh în botez poate fi exprimat şi în mod suplimentar, de exemplu prin punerea mâinilor pe cap şi ungere sau miruire", adică Taina Mirungerii este depersonalizată şi redusă la un ritual suplimentar şi neobligatoriu, pentru a se justifica lipsa la protestanţi a miruirii după botez. În comentariul la paragraf.14 se exprimă până şi nedumerirea: "ce sens ar avea un ritual aparte între botez şi admiterea la Împărtăşanie?" În timpul Botezului, ca şi în orice altă Taină, se transmit, bineînţeles, darurile respective ale Sfântului Duh, şi de aceea Însuşi Domnul îi vorbeşte lui Nicodim de Botez, ca de o naştere "din apă şi din Duh" (In. 3, 5). Dar acţiunea harului Sfântului Duh în timpul Botezului constă în curăţirea de păcatul originar al lui Adam (Rom. 6, 4-6-11), iar în timpul Miruirii se dau darurile Sfântului Duh pentru întărirea nou-botezatului în fericita viaţă duhovnicească şi în virtuţile creştine, aşa cum spune despre aceasta Sf. Ap. Pavel: "Harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, şi ne învaţă... să trăim cu cumpătare, dreptate şi evlavie (Tit 2, 11-12). Tălmăcind aceste cuvinte, Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul scria: "Cumpătarea, dreptatea şi evlavia cuprind întreaga viaţă sfântă şi unesc toate poruncile şi toată voinţa lui Dumnezeu, pe care îşi vor lua obligaţia s-o împlinească cei ce vin la Dumnezeu în credinţa cea adevărată", adică cei care s-au botezat. Aici e vorba de Taina Mirungerii, săvârşită după Botez, ceea ce se arată evident din cuvintele Sf. Ap. Ioan Teologul către creştinii botezaţi: "Ungerea, pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva, ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea" (I In. 2, 27). Se ştie că Taina Sfintei Mirungeri "la început se săvârşea prin punerea mâinilor apostolilor (Fapte 8, 17; 19, 6), de aceea tot pe timpul lor, pe măsura răspândirii creştinismului, a început a se face... prin ungere cu mir, pentru care fapt apostolii, după cum mărturiseşte Sfântul Dionisie Areopagitul (ucenic al Sf. Ap. Pavel), numeau această Taină - Taina Mirului. Necesitatea Mirungerii creştinilor botezaţi (corespunzătoare punerii peste ei a mâinilor apostolilor) este evidentă din botezul samaritenilor de către Sf. Ap. şi diacon Filip (Fapte 8, 12). Singur botezul nu era suficient pentru mântuirea lor. Autorul Faptelor continuă: "Apostolii, care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care, venind, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu se pogorâse încă peste nici unul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Iisus. Atunci au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt" (Fapte 8, 14-17). Aşadar, nu avem nici un temei să considerăm, după cum se face în B.E.M., că Botezul ar cuprinde şi Mirungerea. Ea este o Taină de sine stătătoare, urmând după Botez, lucru pe care îl confirmă practica străveche a Bisericii, mărturisită de Sfinţii Părinţi. Astfel, mai sus amintitul Sfânt Dionisie Areopagitul scrie: "Această Ungere desăvârşitoare cu mir dăruieşte pogorârea Duhului lui Dumnezeu celui sfinţit prin sfânta slujbă religioasă a renaşterii întru Dumnezeu" (adică Botezul). Sfântul Ciprian din Cartagina (secolul III), cunoscut adept al rebotezării ereticilor, scria papei de la Roma, Ştefan: "Ei se vor putea sfinţi pe deplin şi vor putea deveni fii ai lui Dumnezeu numai atunci când se vor renaşte prin ambele Taine (sacramento utroque nascantur). Cel botezat trebuie să mai fie şi uns, pentru ca, primind Mirul, adică Ungerea, să se facă uns al Domnului şi să aibă în el harul lui Hristos". Sfântul Ambrozie al Mediolanului (secolul IV), în lucrarea "Despre Taine" (cartea III, cap. 2), definind Mirungerea drept "pecete a Duhului", scrie: "După botez urmează pecetea Duhului căci după cristelniţă rămâne încă de împlinit desăvârşirea, când prin chemarea preotului se insuflă Duhul Sfânt, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cumpătării şi al evlaviei, Duhul temerii de Dumnezeu - cele şapte virtuţi ale Duhului". Fericitul Augustin (secolul V) face o delimitare între cele două Taine, zicând: "Ungerea duhovnicească este însuşi Duhul Sfânt, iar Taina Lui e în ungerea văzută... Taina Mirului este o Taină ca şi însuşi Botezul". Sfântul Efrem Sirul (secolul IV) compară alegoric potopul cu botezul, iar porumbelul având o frunză de măslin în cioc (Facerea 8. 11) - cu Mirungerea: "Corabia lui Noe vestea că va Veni Acela Care va zidi Biserică pe ape, făcând slobozi copii ei în numele Sfintei Treimi; iar porumbelul întruchipa Duhul Sfânt, Care va săvârşi Ungerea - Taina mântuirii". Sfântul Chiril al Ierusalimului (secolul IV). după cuvântul său adresat celor ce urmau să primească Taina Botezului cu apă, consacră un cuvânt similar şi Mirungerii, începând cu versetul din Sf. Ap. Ioan Teologul: "Voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt, şi ştiţi orice lucru" (I In. 2, 20). Adresându-se creştinilor proaspăt botezaţi şi unşi cu mir, Sfântul Ierarh face următoarea comparaţie între Botezul Mântuitorului şi Botezul lor: "Aşa cum Hristos, spălându-se în râul Iordan şi dând apelor mireasma Dumnezeirii a ieşit din apă plin de Duhul Sfânt ... la fel şi tuturor celor care au ieşit din cristelniţa apelor sfinţite li s-a dat Mirul, care este acelaşi cu care e uns Hristos ... Trupul se unge cu mir însufleţitor ... De aceea, cei unşi cu acest mir sfânt, păziţi în voi acest lucru neîntinat şi fără prihană, făcând fapte bune şi fiind plăcuţi Domnului mântuirii noastre Hristos Iisus!". Acelaşi Sfânt Ierarh din Ierusalim, în cuvântul al 18-lea (cap. 33) spune celor botezaţi: "Domnul v-a curăţit de păcate prin botezul cu apă prin Cuvânt (Ef. 5, 26) ... şi vi s-a dat pecetea legăturii Sfântului Duh ... Iar în cele din urmă vi se va spune cum urmează să vă purtaţi în continuare potrivit harului, ca toţi să vă puteţi bucura de viaţa veşnică". Prin ultimele cuvinte Sfântul Chiril al Ierusalimului subliniază clar că creştinii botezaţi şi miruiţi trebuie să confirme harul divin primit în aceste Taine prin fapte corespunzătoare de evlavie creştină, la care îi obligă mai cu seamă sfânta Taină a Mirungerii. Acum e clar de ce în B.E.M. se diminuează importanţa Tainei Mirungerii comparativ cu Taina Botezului. Întrucât protestantismul, de la însăşi apariţia sa, neagă însemnătatea faptelor creştine pentru mântuire, el neglijează Taina Mirungerii, care obligă pe creştini la fapte, căci protestanţii nici n-o pot avea, fiindcă le lipseşte succesiunea apostolică. Prin urmare, şi aici B.E.M. porneşte de la premise pur protestante greşite, inacceptabile pentru Ortodoxie. Din această pricină Patriarhul Constantinopolului, Ieremia II, scria drept răspuns la întrebările luteranilor: "Mirungerea pune pe suflet prima pecete şi îi redă ceea ce el avea după chipul (lui Dumnezeu) şi puterea, pe care noi am pierdut-o prin neascultare, iar în afară de aceasta şi harul pe care l-am primit cândva în suflet prin suflarea lui Dumnezeu (Facerea 2, 7). De aceea Mirungerea aduce cu sine puterea Duhului, şi îmbogăţeşte sufletul cu mireasma lui, fiind semnul şi pecetea lui Hristos". În canonul 48 al Sinodului din Laodiceea (anul 343) se spune: "Acei care se sfinţesc prin Botez urmează a fi unşi cu Mir ceresc, pentru a se face părtaşi ai împărăţiei lui Dumnezeu".

CUM SE CEARTĂ OAMENII

Uneori, Nifon urmărea pe diavoli cum mergeau să ispitească pe oameni, şoptindu-le la ureche diferite răutăţi. Dar ei, avându-şi mintea împrăştiată la grijile vieţii, nu pricepeau diavoleasca înşelare, ci primeau gândurile rele şi se îndeletniceau cu ele, ca şi cum ar fi fost ale lor. Şi aşa, unii izbucneau în mânie, alţii în clevetire, alţii în certuri , bătăi şi pomeniri de rău. Robul lui Dumnezeu, care observa toate acestea, a zis cu mâhnire: "O, cât sunt de răi! Au pus stăpânire pe oameni şi le comandă, iar ei, fără să-şi dea seama, îndată îndeplinesc toate poruncile lor. De aceea, trebuie să cercetăm bine gândurile şi numai aşa să trecem la faptă". Apoi a povestit cele ce urmează: "Am văzut odată un om lucrând. Deodată a venit un negru, s-a aplecat asupra lui şi multă vreme i-a şoptit ceva. Nu departe, lucra alt om. Atunci, primul lucrător şi-a lăsat lucrul, s-a dus furios la confratele său şi a început să-l înjure. În acel moment, un alt negru s-a apropiat de al doilea lucrător, i-a soptit şi lui ceva la ureche şi l-a pornit spre ceartă. Astfel, un diavol pornea la mânie, iar celalalt diavol făcea pe altul să se împotrivească".
Văzând aceasta, Nifon s-a tulburat adânc, zicând: "O, diavoli înşelători şi necuraţi! Uite cum seamană duşmănie între oameni! Iar aceştia fără de minte, fac degrabă ceea ce li se spune".

"Viaţa şi învăţătăturile Sfântului Ierarh Nifon"

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (28)

Arhimandrit Serafim Alexiev

C)C.E.B. propune (şi impune) recunoaşterea reciprocă a Tainelor (B.E.M.)

Cercetând în principiul 8 diferite proiecte ecumenice de unire, ne-am referit succint la documentul B.E.M., adoptat de comisia "Credinţă şi organizare" de la Lima, document care constituie efectiv baza dogmatică şi liturgică minimă a unirii creştinilor. Să examinăm acum mai pe larg conţinutul acestui plan de unificare a învăţăturii despre Taine: Botezul, Euharistia, Slujirea (Preoţia).
Ideea acestui minimum descinde încă din anul 1888, când în Anglia au fost elaborate aşa numitele: "Hotărâri cvadripartite de la Lambet", în care sunt amintite cele trei Taine menţionate. În anul 1920, Conferinţa de la Lambet a propus din nou acest minim în calitate de bază pentru unirea bisericilor.
De atunci încoace, timp de peste jumătate de secol, ecumeniştii au lucrat intens la elaborarea unui "document al unirii", care a fost adoptat, în varianta sa definitivă, de comisia "Credinţă şi organizare" de la Lima, în ianuarie 1982, iar în anul următor a fost propus bisericilor participante la Adunarea a VI-a C.E.B. de la Vancouver.
Să ne oprim mai întâi la numărul Tainelor menţionate în B.E.M. Din cele şapte Taine bisericeşti rânduite de Dumnezeu au fost alese doar trei, subliniindu-se în special că consimţământul bisericilor pentru adoptarea lor reprezintă "una din pietrele de încercare ale unificării Bisericii", urmând să conducă la o "cotitură hotărâtoare". În preambulul B.E.M. se arată că "tendinţa spre unitate a unor biserici şi tendinţa spre consens general sunt strâns legate reciproc".
La aceasta am putea obiecta că consensul construit pe o bază minimă nu poate însemna un consens întru adevăr, ci doar un oportunism de compromis cu erezia. Însuşi faptul că în B.E.M. nu sunt menţionate patru Taine bisericeşti: Mirungerea, Spovedania (Pocăinţa), Căsătoria şi Sfântul Maslu - denotă că acest document în general nu le recunoaşte drept Taine şi că e alcătuit de pe poziţii pur protestante.
Sfântul Simeon, arhiepiscop de Solunsk (+1430), scria, în opera sa clasică "Despre Taine": "Există şapte daruri ale Duhului Sfânt, după cum arată Isaia (11, 2-3), şi există şapte Taine bisericeşti, prin care acţionează Duhul. Acestea sunt: Botezul, Mirungerea, Împărtăşania, Hirotonia, Căsătoria, Pocăinţa şi Sfântul Maslu". Patriarhul Constantinopolului, Ieremia II, enumera aceleaşi şapte Taine şi în aceeaşi succesiune, în capitolul 7 al primului său răspuns la întrebările teologilor luterani din Wuttenberg în 1567, dând următoarele explicaţii: "Taina... este un ritual de slujbe religioase şi ceea ce se săvârşeşte prin ele şi în ele şi de ce are trebuinţă fiecare: adică Botezul, Mirungerea, Împărtăşania, iar pentru cei care s-au consacrat lui Dumnezeu - Hirotonia; precum pentru mireni - Căsătoria, iar pentru cei care au păcătuit după botez - Pocăinţa şi ungerea cu untdelemn sfinţit. Ele dăruiesc iertarea păcatelor şi curăţă murdăriile din suflet. Se numesc Taine de aceea că presupun, în semnele lor sensibile (adică, materiale), o acţiune duhovnicească şi nerostită. Fiecare din aceste Taine este stabilită în Scriptură şi are o anumită materie şi formă".
Motivul reducerii numărului Tainelor până la două la protestanţi constă în înţelegerea raţionalistă greşită a înseşi Tainelor rânduite de Dumnezeu. Sunt luate în seamă numai Tainele stabilite direct după porunca Mântuitorului, şi anume: Botezul (Mt. 28, 19) şi Împărtăşania (Mt. 26, 26-28), deşi, dacă lucrurile sunt abordate astfel, ar trebui recunoscută ca Taină şi Pocăinţa (Spovedania), despre care Mântuitorul a vorbit apostolilor după Învierea Sa: "Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate: şi celor ce le veţi ţinea, vor fi ţinute" (In. 20, 22-23; comp. Mt. 18, 18). Dar în pofida poruncii concrete a Mântuitorului, protestanţii nu au această Taină!
După cum subliniază arhiepiscopul Serafim (Sobolev), "Întemeietorul celor şapte Taine a fost Însuşi Domnul - fie prin predicarea învăţăturii dumnezeieşti, care a slujit drept temelie pentru introducerea în viaţa bisericească de către apostoli a Mirungerii, Pocăinţei şi Căsătoriei (In. 7, 37-39; 20, 21-23; Mt. 18, 3-12), sau prin transmiterea directă a poruncii de rânduire a Tainelor Botezului şi Împărtăşaniei (Mt. 28, 19; 26, 26-28); sau, în sfârşit, prin porunca de a păzi tot ce le-a poruncit El (Mt. 28, 20). E de remarcat că această poruncă cu caracter general a lui Hristos - "de a păzi tot ce v-am poruncit" - urmează imediat după cuvintele de instituire a primei dintre Taine - Botezul (Mt. 28, 19), şi ea, incontestabil, cuprinde şi toate celelalte Taine. De îndeplinirea acestei porunci dumnezeieşti generale ţine neapărat şi instituirea de către apostoli a Tainelor Hirotonirii şi Sfântului Maslu..., ca şi a altor cinci Taine".
Iată de ce în art. 10 al Simbolului credinţei este amintit doar "singur Botezul întru iertarea păcatelor", prin el înţelegându-se însă şi celelalte şase Taine, care se studiază deopotrivă în catehism.
În excelenta sa lucrare "Erezia ecumenismului". teologul grec A. Delybasy, referindu-se la "minimalismul dogmatic al hotărârilor cvadripartite din 1888 de la Lambet", care stau la baza B.E.M., scrie: "Cele şapte sfinte Taine ale Bisericii, prin care se transmite în ea Harul dumnezeiesc sfinţit, sunt reduse la două: Botezul şi Euharistia. Iar din cele trei trepte ierarhice... este aprobată numai cea episcopală", şi aceea nu ca un rang ierarhic suprem instituit de Hristos în Biserică, ci ca o tradiţie, care la faţa locului poate fi adaptată în funcţie de nevoile poporului". "Tainele nu sunt tratate drept Taine ca atare, prin care se transmite Harul dumnezeiesc, ci ca simple ceremonii simbolice, care au aceeaşi însemnătate ca şi predica sau chiar una mai mică". Astfel, "prin intermediul minimalismului dogmatic, cerinţele credinţei sunt diminuate până la cea mai mică posibilitate, urmărindu-se tendinţa lichidării lor." În continuarea preambulului B.E.M. alcătuitorii documentului, printre care figurează prof. Nisiotis, ecumenist "ortodox" de tristă faimă, lăudându-se cu apariţia societăţii frăţeşti ecumenice, care deseori depăşeşte cadrul confesional (adică masoneria), subliniază că în B.E.M., "disensiunile de altădată sunt tratate într-o nouă lumină", şi se atrage atenţia asupra unor "coincidenţe mult promiţătoare" în învăţătura diferitelor biserici. "Bisericile trebuie să dezvolte aceste coincidenţe, pas cu pas, în învăţătura lor despre credinţă", ceea ce le va conduce, chipurile, la "comunicare reciprocă în succesiunea apostolică şi la continuitate cu învăţătura bisericii ecumenice". Un adept înflăcărat al B.E.M., Papaderos, se grăbeşte să împărtăşească bucuria fraţilor protestanţi, care se pare că au ajuns, la Lima, "aproape la nivelul credinţei apostolice" (!)
Anticipând analiza în continuare a importantei probleme a succesiunii apostolice, am vrea să-i întrebăm pe prof. Nisiotis şi pe dr. Papaderos, în care temei protestanţii se laudă cu credinţa apostolică, dacă ei nu au cel puţin inclusă în ea succesiunea ierarhică apostolică şi dacă ei nu vor să-l primească de la Biserica Ortodoxă a lui Hristos, care o posedă?
În finalul preambulului B.E.M, alcătuitorii, încântaţi de unanimitatea fără precedent a teologilor de diferite tradiţii în privinţa celor trei Taine, declară în mod surprinzător că, "nu trebuie să ne aşteptăm, în B.E.M., la o interpretare teologică deplină a botezului, euharistiei şi preoţiei", căci aceasta, după părerea lor, "în cazul dat este neadecvată şi chiar nedorită". În aceste cuvinte se dezvăluie totalmente orientarea anti-teologică a alcătuitorilor, în ciuda înaltelor titluri de profesori şi doctori! Respingând chiar însăşi ideea privind abordarea pur teologică a Tainelor bisericeşti, ei se scapă cu vorba, în cele din urmă, că "textul coordonat al B.E.M. este concentrat în mod conştient asupra acelor aspecte care au fost direct sau indirect legate de problema recunoaşterii reciproce care conduce spre unire.
Această recunoaştere a tendinţei spre "unirea" de compromis demonstrează elocvent de ce tendenţiozitatea ecumenică a B.E.M. este incompatibilă cu analiza teologică; de aceea are perfectă dreptate Delybassy când afirmă că ideile ecumenice nu sunt inspirate de "credinţa în Dumnezeu", ci doar de "interese egoiste".

Ţie, Doamne!

Sfântul Nicolae Velimirovici

La sfârşitul fiecărei ectenii, preotul cheamă poporul să se dea în chip deplin Domnului Hristos, zicând: „Pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!" La care poporul răspunde: „Ţie, Doamne!"
Acestea sunt nişte cuvinte foarte importante, şi pot fi aplicate în multe împrejurări din viaţa omenească.
Când ai sănătate şi spor la treabă, înalţă-ţi inima şi zi: „Ţie, Doamne!"
Când oamenii te cinstesc şi te laudă, spune-ţi în sinea ta: „Nu eu merit asta, asta nu se cuvine mie, ci - Ţie, Doamne!"
Când îţi trimiţi copiii la muncă ori la şcoală ori în armată, binecuvântează-i din pragul casei tale şi zi: „îi dau în grijă - Ţie, Doamne!"
Când te lovesc invidia omenească şi necredinţa prietenilor, nu cădea cu duhul şi nu ţine amărăciune în inima ta, ci zi: „Toate acestea le dau spre judecată şi dreptate - Ţie, Doamne!"
Când mergi în urma sicriului ce poartă tot ce ai mai drag, păşeşte cu vitejie ca atunci când duci un dar celui mai mare prieten, şi zi: „Acest suflet drag ţi-l aduc în dar - Ţie, Doamne!"
Când se vor aduna asupra ta chipurile întunecate ale ispitelor drăceşti, şi suferinţelor, şi bolilor, nu deznădăjdui, ci spune: „Ajutor şi milă cer - Ţie, Doamne!"
Când îngerul morţii va veni la patul tău, nu te speria - prieten este - ci iartă-te cu această lume şi spune: „Sufletul meu pocăit îl dau în mâini - Ţie, Doamne!"

Iisus pe mare

Arsenie Boca-"Cuvinte vii"

Iată pe scurt faptele petrecute înainte, a căror urmare e Evanghelia de astăzi:
După înmulţirea minunată a câtorva pâini şi peşti la mai multe mii de oameni, oamenii au vrut să-L pună pe Iisus împărat; - spun locurile paralele ale întâmplării. Ziceau ei că Iisus, iată, poate să-i scape de grija - veşnica grijă a omului - că moare de foame.
Iisus S-a amărât profund văzându-i că aşa pământeşte înţeleg ei minunea cu pâinea. Iisus voia altceva cu ei: voia să-i suie la înţelegerea superioară a unei pâini cereşti, la trebuinţa Sfintei Împărtăşanii.
Izbutise Iisus să ridice la o înţelegere superioară, pe o femeie - şi aceea păcătoasă - de la apa obişnuită la apa cea vie, la o învăţătură şi la o veste, care a făcut-o să-şi lase găleata cu apă obişnuită şi să trezească Samaria în întâmpinarea lui Dumnezeu. - Dar aci, cu mulţimile n-a izbutit acelaşi lucru.
De aceea, din cauza amărăciunii, că n-a avut pe cine ridica la trebuinţa după o pâine a vieţii veşnice, de aceea a încheiat repede cu ei, a silit pe ucenicii Săi să intre într-o corabie, îndreptându-i de ceea parte a mării Galileii, iar El s-a retras singur să se roage.
Era seară şi s-a făcut noapte. Pe mare s-a iscat furtună. Corabia era în mijlocul mării şi în mijlocul nopţii. - Ucenicii îngrijoraţi - dacă nu chiar speriaţi - se gândeau la Iisus. Când erau mai bântuiţi de groază, iată văd pe Domnul umblând pe mare şi apropiindu-Se de ei.
Pe ei nu-i părăsise.
*
Lăsăm descrierea faptelor concrete şi trecem la semnificaţia lor. Toate întâmplările şi faptele în care apare şi persoana Mântuitorului au o semnificaţie pentru toate veacurile. Toată viaţa lui Iisus, cu toate amănuntele ei, are o permanenţă peste veacuri. - Deci corabia ucenicilor e corabia Bisericii. Biserica e corabia ucenicilor lui Iisus, care are să-i treacă de cea parte a mării, de cea parte a lumii.
Marea e marea vieţii acesteia, care, câteodată se înfurie de vânturi. Sfântul Pavel le spune: „Vânturile tuturor învăţăturilor". Marea înfuriată începe să fie o primejdie; iar pe deasupra o mai acopere şi noaptea: „noaptea neştiinţei şi a uitării de Dumnezeu", - cum îi zic Părinţii.
În atare împrejurări, Iisus, deşi vine pe mare ca pe uscat, e luat drept o nălucă, - poate tocmai de aceea că e mai presus de marea înfuriată.
Petru se face delegatul acestei societăţi omeneşti, zbuciumate de valuri şi acoperite de întuneric, cere o probă despre existenţa reală a lui Dumnezeu, ca să scape de îndoiala nălucii.
I se împlineşte dorinţa, dar, „văzând urgia valurilor, se temu şi începu a se scufunda".
Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei protivnice, ne învaţă să luăm aminte la virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus împotriva mării. Să ţii sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente.
A pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului, aceasta e îndoială declarată, din punctul de vedere al lui Dumnezeu.
Pe aceasta a mustrat-o Iisus, zicându-i lui Petru: „De ce te-ai îndoit, puţin credinciosule ?!"
Recunoaştem: a fi în îndoială, din cauza evidenţei, din cauza întunerecului nopţii, din cauza sufletului îngrozit, a bănuielii: „nu cumva Dumnezeu e o nălucă", - recunoaştem: e după fire.
Dar, a fi în chemarea lui Iisus, în credinţa în El, împotriva evidenţei contrare, aceasta e mai presus de fire, e firea după Har.
Această credinţă, mai presus de fire, e clar că nu se scufundă în mare.
După ce Iisus a tămăduit îndoiala din sufletul ucenicului, a tămăduit şi marea de vifor, încât s-a făcut linişte mare, cât s-au temut ucenicii.
Iată, trebuie să creadă Cineva pentru noi, până ce credem şi noi: că Iisus nu e o nălucă. (- Şi că totuşi de El ascultă marea...)
Dar corabia Bisericii e şi Casa Bărbatului înţelept; - Iisus e bărbatul înţelept, care şi-a clădit casa pe stâncă - dumnezeirea Sa - şi au venit ploile şi vânturile şi valurile şi au izbit într-însa şi n-au putut-o dărâma, fiindcă era clădită pe stâncă. Dar iată, în minunea aceasta, stânca umbla pe mare şi sprijinea corabia ucenicilor.
Aşa a fost până acum: au venit cercările asupra Bisericii: vânturile, ploile, valurile: ereziile, prigoanele - veacuri de-a rândul - şi ispitele triumfului. - Da, şi biruinţele Bisericii sunt încercări. Un cugetător creştin din zilele noastre zice, nici mai mult nici mai puţin, că Biserica a supravieţuit ereziilor, a supravieţuit prigoanelor, dar nu se poate spune că s-a comportat la fel, când a ajuns în ispita triumfului.
E de-ajuns să ne amintim de veacul al IV-lea al erei creştine - veac de libertate pentru creştinism, creştinismul religie de stat -, aşa se ticăloşiseră creştinii, încât un istoric al vremii scrie că dacă n-ar fi trimis Dumnezeu pe sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur, ar fi trebuit să vie Hristos a doua oară.
Iată de ce e cu voia lui Dumnezeu ca marea să fie înfuriată câteodată.
Unde e Biserica ?
Zic unii: „Unde-s doi sau trei, adunaţi în numele Meu..." Zic alţii: „Încuie-te în cămara ta şi te roagă în ascuns..." Şi iarăşi alţii: „Biserică sunt eu «Templu al Duhului Sfânt»." Iar alţii zic: „Unde e Papa, acolo e Biserica".
Vechiul Testament - Sfânta Sfintelor cuprindea:
1) Tablele Legii; 2) Mana din pustie, şi 3) Toiagul lui Aaron.
Noul Testament - Sfântul Altar:
1) Sfânta Evanghelie; 2) Sfânta Împărtăşanie, şi 3) Sfânta Cruce.
Unde sunt acestea acolo e Biserica. Acolo e şi Pâinea Vieţii de care voia să le vorbească mulţimilor, - dar n-a avut la cine.
Arad. 14.VIII.49.

Sfânta Teodora de la Sihla

Ieşind din moartea pietrei, cu ochiul obosit,
Deodată vezi o stâncă cu vârful ruginit.
E vatra suferinţei, e peştera în care
Martira Teodora aflat-a alinare.



Aici, sfânta femeie, ducând un aspru trai,
Vedea prin rugăciune minunile din rai.
În faţa grotei sfinte, o piatră se arată.
Pe fruntea ei pleşuvă, de fulgere brăzdată



Săpat e din natură, un mic rotund bazin
Ce-n orişicare vreme cu apă este plin.
Sfinţenia şi taina aicea predomnesc.
Pădurea, apa, stânca, tăcute se privesc.



Doar micul licurici, a tufelor făclie
Împrăştie în noapte lumină albăstrie.
Aici răşina albă, tămâia bradului
Carpatice arome trimite cerului.



Şi-adesea, către seara, când clopotul se plânge,
Când glasul rugăciunii încet prin văi se stânge,
Călugării din Sihla, bătrânii munţilor
La piatra Teodorei înalţă ruga lor.

(din volumul Poezii al lui N. Beldiceanu, Bucureşti, 1893)

DESPRE POCĂINŢĂ

Mitropolitul Antonie al Surojului (adormit în Domnul pe 4 august 2003)

(Cuvânt rostit în septembrie 1972 în eparhia Tulei)

Pocăinţa este cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.
Însă întoarcerea spre Dumnezeu cu nădejde, chemarea Lui în ajutor nu este încă totul, căci multe în viaţa noastră depind de noi înşine. Cât de des spunem: „Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi inimă curată, dă-mi cuvântul cel drept!..."? Iar când apare posibilitatea să acţionăm potrivit cu propria rugăciune, după porunca inimii noastre, nu ne ajunge curajul să purcedem prin faptă la ceea ce cerem de la Dumnezeu. Şi atunci pocăinţa noastră, avântul sufletesc rămân sterile.
Pocăinţa trebuie să înceapă anume de la această nădejde în dragostea lui Dumnezeu, dimpreună cu nevoinţa, o nevoinţă dusă cu bărbăţie, în care ne obligăm să trăim aşa cum trebuie şi nu cum am trăit până acum. Fără asta Dumnezeu nu ne va mântui; după cum spune Hristos: nu oricine spune „Doamne, Doamne" va intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci doar cei ce vor aduce roadele ei. Iar pe acestea le cunoaştem cu toţii: pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, înfrânarea, smerenia - toate aceste roade minunate pot încă de pe acum transforma pământul în rai. Dacă am putea să le rodim asemenea unui copac roditor...
Astfel, pocăinţa începe prin faptul că în inima noastră bate, dintr-odată, şi vorbeşte conştiinţa, ne cheamă Dumnezeu şi ne întreabă: „Încotro mergi? Spre moarte? Oare asta vrei?...". Iar când noi răspundem: „Nu, Doamne! Iartă, miluieşte, mântuieşte!" şi ne întoarcem către EI, Hristos ne spune: „Eu te iert! Iar tu, drept mulţumire pentru aceasta, nu din frică, nu pentru a te izbăvi de chinuri, ci pentru că poţi răspunde dragostei Mele cu dragoste, începe să trăieşti altfel.
Iar mai departe? Primul lucru ce trebuie învăţat este să ne acceptăm întreaga noastră viaţă: toate împrejurările, toţi oamenii ce au intrat în ea - uneori, atât de dureros - trebuie acceptaţi. Până nu ne vom accepta viaţa până la capăt, fără a lăsa ceva din întregul ei, până nu o vom accepta ca din mâna lui Dumnezeu, nu ne vom putea elibera de neliniştea interioară, de captivitatea interioară şi de protestul interior. Oricât am spune: „Doamne, vreau să fac voia Ta!", din adâncurile sufletului răbufneşte un strigăt: „Dar nu în asta! Nu aici!... Da, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, însă nu pe acest aproape! Sunt gata să accept totul din ce-mi vei trimite; însă nu ceea ce îmi trimiţi de fapt...".
Cât de des, în clipele parcă de iluminare, spunem: „Doamne, acum înţeleg totul! Mântuieşte-mă, mântuieşte-mă cu orice preţ!...''. Dacă în acest moment ni s-ar înfăţişa înainte Mântuitorul sau ar trimite un înger al Său ori un sfânt care să ne cheme cu voce înfiorătoare cerându-ne pocăinţă şi schimbare a vieţii, poate, în acest caz, am primi. Însă dacă în locul îngerului, al sfântului, dacă în loc ca Hristos să vină El însuşi, ni-l trimite pe aproapele nostru, şi nu pe oricare, ci pe cel pe care nu-l respectăm, nu-l iubim, care ne pune la încercare, ne pune în faţa întrebării vitale: „Pocăinţa ta, cum este ea, doar cuvinte sau şi fapte?", uităm atunci de promisiunile şi sentimentele noastre, uităm pocăinţa şi spunem: „Pleacă de la mine! Nu de la tine voi primi eu povaţă sau pedeapsă de la Dumnezeu, nu tu îmi vei descoperi viaţa cea nouă...". Şi trecem pe alături şi de momentul, şi de omul trimise de Dumnezeu spre a ne tămădui, pentru a păşi cu smerenie în împărăţia lui Dumnezeu şi a duce urmările păcatelor noastre cu răbdarea şi pregătirea de a le primi pe toate din mâna lui Dumnezeu (după cum noi înşine am promis). Şi dacă nu ne vom primi viaţa astfel, dacă tot ce ne aduce ea nu vom primi ca din mâna lui Dumnezeu, atunci viata nu ne va fi calea spre veşnicie; vom căuta mereu o altă cale, pe când singura cale este Domnul Iisus Hristos.
Dar nici aceasta nu e îndeajuns. Suntem înconjuraţi de oameni cu care relaţiile sunt uneori dificile. Cât de des aşteptăm ca celălalt să vină să se căiască, să-şi ceară iertare, să se umilească în fata noastră! Poate l-am ierta dacă am simţi că s-a umilit într-atât, încât să ne fie uşor să-l iertăm. Trebuie să-l iertăm însă nu pe cel ce merită iertarea - oare Dumnezeu ne iartă pentru că o merităm? Oare atunci când mergem la Dumnezeu şi-i spunem: „Doamne, mântuieşte-mă! Doamne, iartă-mă! Doamne, miluieşte-mă!" putem adăuga „pentru că merit!''? Niciodată! Aşteptăm iertarea de la Dumnezeu din dragostea Sa curată, dragostea jertfirii şi a crucii... Asta aşteaptă şi de la noi Hristos în privinţa fiecărui aproape al nostru; trebuie să iertăm aproapele nu pentru că merită iertarea, ci pentru că suntem cu toţii ai lui Hristos, pentru că ne este dat de însuşi Dumnezeul Cel Viu şi Hristos Cel Răstignit să iertăm.
Adesea ne pare: iată, dacă aş putea să uit durerea ce mi-a pricinuit-o, l-aş ierta. Însă nu pot uita - Doamne, dă-mi uitare!... Aceasta nu este iertare: a uita nu înseamnă a ierta. Să ierţi înseamnă să vezi omul aşa cum este, în păcatul său, în insuportabilitatea sa, în toată povara pe care o prezintă pentru viaţa ta, şi să spui: Am să te duc ca pe o cruce, am să te duc până în împărăţia lui Dumnezeu, vrei tu asta sau nu. Eşti bun, eşti rău, am să te iau pe umerii mei, am să te aduc Domnului şi am să spun: „Doamne, l-am purtat pe acesta toată viaţa, căci îmi era milă să nu piară cumva. Acum iartă-l, pentru că eu l-am iertat!...".
Cât ar fi de bine dacă am putea să ne ducem unul altuia poverile, dacă am putea să ne ducem şi să ne susţinem unul pe altul; să nu ne străduim să uităm ci, dimpotrivă, să ţinem minte. Să ţinem minte cine şi ce slăbiciuni are, ce păcat are, ce are în neregulă şi să nu-l ispitim în aceasta, să-l ocrotim pentru a nu fi expus ispitei în ceea ce ar putea să-l piardă... Dacă am putea să ne purtăm astfel unii faţă de alţii! Dacă am înconjura omul cu grijă şi dragoste, câţi oare nu s-ar trezi, câţi oare nu s-ar învrednici de iertarea ce li se dă în dar...
Aceasta este calea pocăinţei: să „intri" în tine, să te înfăţişezi Domnului, să te vezi un condamnat care nu merită nici iertare, nici milă, şi în loc să fugi, ca şi Cain, de la faţa lui Dumnezeu, să te întorci către El şi să spui: „Cred, Doamne, în dragostea Ta, cred în Crucea Fiului Tău, cred, ajută necredinţei mele!...". Şi apoi să urmezi calea lui Hristos, după cum am spus: să primeşti totul din mâna lui Dumnezeu, din toate să aduci roadele pocăinţei şi ale dragostei şi să ierţi primul pe fratele nostru, neaşteptând îndreptarea lui, să-l duci ca pe o cruce, să te răstigneşti, dacă este nevoie, pe ea, pentru a avea puterea, precum Hristos, de a spune: „Iartă-i, Părinte, căci nu ştiu ce fac.. Şi atunci însuşi Domnul. Care a spus: „Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura... Iertaţi, după cum şi Tatăl vostru Ceresc iartă!", El nu va rămâne dator: vă va ierta, îndrepta, mântui şi, încă de pe pământ, precum sfinţilor, vă va dărui bucuria cerească.
Să fie aşa, să înceapă în viaţa fiecăruia dintre noi, astăzi, măcar puţin din această cale a pocăinţei, pentru că acesta este de pe acum începutul împărăţiei lui Dumnezeu. Amin.