Putna-Nasterea Domnului 25 decembrie 2009

Pastorala ÎPS Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor la Naşterea Domnului

ÎPS Pimen - Pastorala la Nasterea Domnului-25decembrie 2009
Asculta mai multe audio Diverse

Cuvânt de învăţătură la Naşterea Domnului- stareţul Melchisedec -25 decembrie 2009

Putna-Staret Melchisedec - Cuvant de invatatura la Nasterea Domnului-25 decembrie 2009
Asculta mai multe audio Diverse

Despre pricina pentru care Mântuitorul S-a născut în iesle

De mult mi-ai trimis întrebarea aceasta - dar, iartă-mă, am aşteptat ca să îţi dau răspuns chiar înainte de această fericită zi când gândurile noastre sunt îndreptate către acea peşteră de unde a răsărit lumina Soarelui dreptăţii.
Smerenia este prima virtute pe care Hristos a poruncit-o oamenilor în predica Sa de pe munte. Şi prin pilda Sa El a arătat cel dintâi această virtute, născându-Se nu în palat împărătesc, ci în peştera oilor.
O altă importantă învăţătură practică pe care Domnul a arătat-o prin sfânta Sa naştere în peşteră este aceasta: stâmtoraţi-vă, ca să se facă loc şi pentru ceilalţi; mulţumiţi-vă cu cele neapărat trebuincioase, ca şi alţii să aibă cele neapărat trebuincioase. Precum învaţă apostolul lui Dumnezeu: iar dacă avem hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea să fim mulţumiţi. Oare nu este aceasta o bună învăţătură pentru lumea de astăzi, aflată în criză?
Mai este o învăţătură importantă şi în faptul că nu locul dă însemnătate omului, ci omul locului. Omul reprezintă cea mai mare valoare de pe pământ. Luxul şi strălucirea exterioară nu îl măresc, nici sărăcia nu îl micşorează pe om. Ştii cum a zis El despre Ioan Botezătorul, om fără casă şi masă: Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine moi sunt la curţile împăraţilor. La curte împărătească şi în haine moi este şi împăratul Irod - dar nu e om, ci vulpe; aşijderea şi Pilat - dar nu e om, ci lup roman; aşijderea şi fariseii - dar nu sunt oameni, ci pui de năpârci. Iar Ioan cel lipsit de casă este un om mai mare decât toţi cei din palate: nu s-a sculat între cei născuţi din femei mai mare decât Ioan Botezătorul.
Încă o învăţătură, Împărăţia cerurilor este mai importantă pentru om decât orice pe lume. Şi această împărăţie poate s-o dobândească omul oriunde s-ar fi născut şi oriunde ar trăi: la oraş, sau la sat, sau în pustie, sau în peşteră. Lumii ce caută lumină numai din marile oraşe, Domnul a vrut să-i dea o lecţie: că adevărata lumină se poate arăta şi dintr-o peşteră sărmană. Asta au dovedit-o mai târziu şi numeroşii nevoitori din peşteri, mari înduhovniciţi şi adevăraţi luminători ai lumii.
După a mea socotinţă, mai este încă o pricină de nu puţină însemnătate pentru care Hristos S-a născut într-o peşteră. În Ţara Sfântă dăinuie încă şi astăzi patru stânci vestite - stau precum stăteau şi în vremea venirii lui Hristos în lume. O stâncă este peştera din Betleem, unde S-a născut El; a doua este stânca de pe muntele Ispitirii, unde El a fost ispitit de diavol; a treia este stânca Golgotei, pe care a fost răstignit, sub care a fost îngropat şi unde a înviat; şi a patra este stânca de pe muntele Măslinilor, de pe care S-a înălţat la cer. Aşadar, cele mai în­semnate patru evenimente din viaţa Mântuitorului sunt legate de patru stânci neclintite. Nu mai există casa din Nazaret unde El a trăit, nici cea din Capernaum, unde Se sălăşluise. Nu mai există nici una din clădirile în care El zăbovea; nici curtea lui Irod, nici reşedinţa lui Pilat, nici măcar templul lui Solomon. Tot ce a fost zidit de mână omenească, timpul a ruinat, însă aceste patru stânci, de Dumnezeu făcute, stau în picioare şi astăzi întocmai ca odinioară. Ca nimeni să nu se poată îndoi de faptul că El S-a născut cu adevărat, că a fost ispitit ca om, că a fost răstignit pentru păcatele omeneşti, dar şi că a înviat, şi că S-a înălţat cu slavă la ceruri, în veşnica Sa patrie, unde-i aşteaptă pe drepţii Săi. Ştia Atoateştiutorul inima de piatră a oamenilor şi cugetul bănuielnic al oamenilor, drept care cu înţelepciune a legat acele patru mari întâmplări de patru stânci nemişcate. Iar dacă Hristos S-ar fi născut în vreo casă dintr-o cetate sau dintr-un sat, oare acea casă ar mai fi existat şi acum ca să dea mărturie? Nu numai casa, ci nici cetatea unde s-a născut Alexandru cel Mare nu mai există. Nu numai cetatea, ci nici ţara în care s-a născut marele Homer nu este cunoscută. Iar sfânta Peşteră a lui Hristos din Betleem dăinuie, dăinuie - şi dă mărturie.
Să ştii şi asta: precum trupul Lui, casa sufletului Lui, nu este de la om, ci de la Dumnezeu Duhul Sfânt, nici casa trupului Lui, peştera din Betleem, nu este de la om, nici de la mâini omeneşti, ci de la Dumnezeu Făcătorul şi Purtătorul de grijă. El a făcut-o mai înainte de a face toţi oamenii de pe pământ, şi după ce a făcut-o a pregătit-o ca palat al vremelnicei Sale sălăşluiri când S-a pogorât să-i cerceteze pe urmaşii lui Adam şi ai Evei. Şi, mai mult, ca mărturie trainică a venirii Sale pe pământ. Să nu te mire faptul că Dumnezeu a ales pentru Sine un sălaş atât de sărman. Ce este înalt la oameni, urâciune este înaintea lui Dumnezeu. Urâciune era înaintea lui Dumnezeu palatul cezarului de la Roma, căci cu adevărat era peşteră tâlhărească de fărădelegi şi desfrânare. Iar ceea ce e dispreţuit şi nimicnic în ochii oamenilor, Dumnezeu cel mai des alege şi proslăveşte. Aceasta e metoda Celui Atotînţelept. Potrivit acestei metode, El a ales pescari drept apostoli, şi o peşteră drept leagăn al Său.

Sfântul Nicolae Velimirovici-"Răspunsuri la întrebari ale lumii de astăzi"

Scrisoarea a-98-a-Muncitorului Mitro F., despre pricina pentru care Mântuitorul S-a născut în iesle

Predica la Sfantul Ignatie Teoforul

Parintele Sofian Boghiu

Frati crestini,
Trec mereu zilele una dupa alta si cu ele trecem si noi. Fiecare zi este o treapta sau un inel din lantul vietii noastre, cu fiecare zi ne apropiem de un capat, de sfarsitul acestei vieti pamantesti si, fara indoiala, ne apropiem de acel ocean al vietii care este viata de dincolo de mormant. Oricat ar trai cineva de mult, totusi, intr-o buna zi, inchide ochii acestia pamantesti si deschide alti ochi si adeseori si multi vom fi uimiti ce vedem dincolo de mormant, mai ales daca nu ne-am deprins in viata aceasta pamanteasca sa privim si dincolo. Intr-adevar, vom fi uimiti vazand ce e dincolo.
Si mergand asa prin viata, iata ne intalnim in calendar cu un mare sfant al Bisericii, Sfantul Ignatie Teoforul. Acest nume de Ignat e legat de un obicei tare urat, se taie porcii la Ignat. Nici o legatura intre acest obicei si marele martir, Sfantul Ignatie. A fost un sfant lumina, un sfant dragoste, un sfant martir cum putini au fost de-a lungul vietii crestine in lume, acest sfant care era ca o flacara arzand de dorul de a marturisi pe Iisus Hristos (...) Sfantul Ignatie Teoforul face parte din grupa de sfinti ucenici ai apostolilor, care sunt urmasii lor. De pilda, acest sfant Ignatie a fost sfintit arhiereu in Antiohia, unde a fost Sfantul apostol Petru. Si traditia si Sfintii Parinti dupa aceea spun ca Sfantul Petru l-a sfintit arhiereu in Antiohia. Antiohia cea mare era capitala Siriei si capitala Orientului. Mai este o Antiohia a Turciei de astazi, a Iconiei, un oras mai mic. Aceasta insa era un oras capitala, cu scoli multe, civilizatie multa, cultura multa, arta multa, un oras vestit din antichitatea pagana si crestina.
Sfantul Ignatie are acest supra-nume de Teoforul. "Teofor" are doua intelesuri: pe de-o parte "purtat de Dumnezeu", iar pe de alta parte "purtator de Dumnezeu". Daca ati fost atenti la Evanghelia citita in seara aceasta cand Iisus - ca sa potoleasca niste discutii intre apostolii care vroiau sa stie cine o sa fie mai mare in imparatia lui Dumnezeu, gandind ca Iisus o sa fie un mare cezar si o sa scape de pagani si de romani; se certau intre ei cine o sa stea de-a dreapta si de-a stanga Mantuitorului - si Iisus raspunde, le spune la toti un exemplu care i-a uimit pe toti: "Cine vrea sa fie mai mare, sa fie sluga tuturor". Acesta e miezul invataturii crestine. Iisus spune acest cuvant si la spalarea picioarelor Apostolilor, in Joia Mare... spala picioarele ca sa dea exemplu de mare smerenie, mare umilinta. "Eu sunt invatatorul", spune Iisus, "iata, ce face invatatorul, sa faceti si voi, asa cum fac Eu, daca vreti sa fiti cu adevarat mari". Marirea se dobandeste prin marea smerenie si aceasta o da ca lectie Iisus Hristos in toata invatatura Sa si expres in invatatura din seara aceasta, din Evanghelia Sfantului Marcu, in care Iisus ia un copil in brate si le spune: "Daca nu veti fi ca acest copil, nevinovat ca el, umil ca el, nu veti intra in imparatia lui Dumnezeu". Si aceasta insemneaza "purtat de Dumnezeu": l-a luat Iisus din bratele mamei, sau de alaturi de mama sa, in brate, l-a purtat Iisus care era Dumnezeu; deci "purtat de Dumnezeu", "Teofor". Si mai este un alt inteles al "Teoforului", adica purtator de Dumnezeu": el insusi, Ignatie, purta pe Dumnezeu in inima lui. Crestinii au explicat acest inteles al doilea al Sfantului Ignatie Teoforul amintind ca in circul din Roma, in nisip, unde a fost taiat, sfasiat de lei, a ramas inima nesfasiata si in ea, in inima Sfantului Ignatie era, cu litere de foc sau de aur, scris: Iisus Hristos. Adica purta pe Dumnezeu in inima lui. Sfantul Ignatie purta pe Dumnezeu in inima sa si era plin de dragostea de Dumnezeu. Daca era el copilul pe care l-a luat Iisus in brate, asta a fost pe la anul 30, in era noastei crestina, si pana in timpul lui Traian, cand sufera martiriul -Traian are razboiul dacic pe la anul 106; dupa aceea, la 111 sufera martiriul Sfantul Ignatie - insemneaza ca a avut saptezeci si sapte de ani Sfantul Ignatie.
Era mare conducator sufletesc in Antiohia, capitala aceasta a Orientului, cand incepuse din nou prigoana impotriva crestinilor, in timpul lui Traian care a cucerit Dacia si a adus elementul latin in sangele neamului nostru, altoindu-l pe fondul dacic de la noi. Traian, dupa ce a cucerit Dacia, avea un razboi cu partii in Orient, plecand intr-o campanie de la aceasta Antiohie. Si acolo i s-a spus de Ignatie ca e un mare sef crestin care intoarce lumea de la zei la Dumnezeul lui. Si atunci Traian da un decret ca acest Ignatie sa fie arestat, sa fie dus la Roma si acolo sa fie executat. Insa nu oricum, ci dus in circ, circul din Roma, ca acolo sa aiba multa publicitate si sa vada romanii cum sunt pedepsiti sefii crestinilor. Si asa a fost arestat Sfantul Ignatie. Traian si-a continuat drumul sau spre Iran, unde erau partii, iar Sfantul Ignatie [a fost] arestat, inconjurat de zece ostasi romani pe care ii numeste leoparzi, [caci] erau foarte salbatici cu el.
[Pe] Sfantul Ignatie l-au arestat, l-au dus intre sulite si intre sabii pana la Roma. A mers si pe uscat si pe apa, adica pe marea Mediterana pana la Roma si... din cand in cand, trecand pe uscat, strabatand de pilda Macedonia catre tarmurile Italiei, pe marea Adriatica, trecand dincolo pe pamantul Italiei, tot timpul a fost asuprit de acesti paznici ai lui. Acesti ostasi, acesti leoparzi, oameni rai, s-au purtat foarte urat cu el. In drumul de la Antiohia pana la Roma, Sfantul Ignatie poposeste mai ales in doua locuri. Intai in Smirna, in orasul pe tarmul Marii Egee, si dupa aceea la Troa, Troada, vechea Troie a lui Ulise. Si din aceste orase scrie scrisori. Primeste delegatii... [de la] toate bisericile din Asia, sase biserici mari din Asia; primeste delegatii de la episcopii lor si le raspunde la fiecare [cu] cate o scrisoare. Si afland ca se duce la Roma, toata aceasta lume crestina care il iubea foarte mult, a aranjat ca la Roma sa se schimbe hotararea, sa nu fie ucis, sa nu fie sfasiat de fiare. Si a aflat Sfantul Ignatie si a scris o scrisoare catre romani, o scrisoare in care ii ruga pe crestinii din Roma, nu cumva sa mijloceasca ca el sa nu fie sfasiat de fiare, sa nu fie martirizat in circul din Roma. Aceasta scrisoare care este foarte frumoasa, de la inima lui arzatoare, scrie Renan - un autor francez, poate stiti, o Viata a lui Iisus a scris-o el - ca este cea mai aleasa bijuterie din literatura post-apostolica, adica pe la anul 100 dupa Hristos. Foarte frumoase cuvinte si foarte de la inima scrie acest sfant Ignatie catre crestinii din Roma. Am sa va citesc la sfarsitul acestei expuneri pasaje din aceste scrisori ale Sfantului Ignatie, mai ales catre romani.
Ajuns la Roma, Sfantul Ignatie este tinut o zi, poate doua, in arest, dupa aceea se organizeaza o mare sarbatoare in care el este adus in circul roman. Am niste date aici: razboiul dacic s-a terminat in anul 106, sarbatorile care au tinut o suta douazeci si trei de zile in cinstea cuceririi Daciei s-au desfasurat catre sfarsitul anului 107. La 18 decembrie au murit doi insotitori ai Sfantului Ignatie, Zosima si Lupus. La 20 decembrie 107 a fost martirizat Sfantul Ignatie, fiind sfasiat de doi lei in amfiteatrul din Roma. Zece mii de gladiatori au pierit pentru distractia poporului atunci, zece mii de gladiatori! Unsprezece mii de fiare salbatice au fost ucise in acest mare circ Marcellus din Roma. Fiarele au sfasiat trupul Sfantului Ignatie, iar oasele mici si oasele mari, tari si intregi, au fost stranse cu evlavie si duse ca un trofeu la Antiohia si ingropate in cimitirul din Dafini. Dafni era o poiana foarte frumoasa a Antiohiei mari, catre munte. Antiohia este pe malul unui fluviu care curge foarte repede in Marea Mediterana si sus, catre munte, era aceasta poiana unde se distrau toti antiohienii. Si acolo au fost duse oasele Sfantului Ignatie din circul din Roma, cu mare cinste si au fost prohodite si ingropate acolo. In timpul lui Teodosie al II-lea ele au fost mutate cu mare cinste intr-o biserica din Antiohia careia i s-a dat numele Sfantul Ignatie. Si acest locas era mai inainte un templu al zeitei Fortuna, devenind dupa aceea biserica. Acestea sunt datele istorice in legatura cu acest martir si transferul de sfinte moaste de la Roma, din Italia, in Antiohia Orientului.
Frati crestini, vechii romani indeosebi aveau o mare placere sa vada sangele curgand. Acesti gladiatori de care v-am amintit aici... era o mare bucurie moartea lor, sangele varsat era o mare distractie pentru ei. Se intampla ca pe arena nu mureau definitiv, erau muscati de o fiara si erau date alte alte trupuri omenesti sa fie sfasiate, nu mureau. Si atunci, ca sa elibereze terenul, nisipul de pe amfiteatru, luau acesti morti - erau oameni de serviciu; ii luau si ii aruncau intr-o regiune de langa arena, era o regiune a sulitelor infipte cu varfurile in sus. Era ca o padure de suliti, se chema in limba latina spoliarum. Erau aruncati asa incat cadeau in sulite pana ajungeau la baza lor. Si sulita patrundea unde se nimerea, incat pana jos bietii crestini mureau, pentru ca mai ales crestinii erau cei care erau sacrificati pe aceste arene romane. Sfantul Ignatie n-a fost aruncat acolo. S-au apropiat de el doi lei care l-au apucat unul de sus, de cap si altul de picioare, l-au rasturnat si l-au sfasiat incat au ramas numai oasele mari si putine din oasele mici din trupul lui sfant, pe nisipul arenei. Si inima lui, cum am amintit la inceput. Crestinii care priveau cu durere acest martiriu, dupa ce s-a potolit furia poporului, au cules oasele acestea ale Sfantului Ignatie, ce-a mai ramas din sangele lui care patase nisipul arenei si le-au transportat, cum v-am spus, in Antiohia, unde l-au ingropat cu cinste, in timpul lui Teodosie al II-lea, mai tarziu, pe la anul 400 si ceva. Asa sfarseste viata pamanteasca Sfantul Ignatie.
Si acum sa va citesc cateva pasaje scurte din Scrisoarea catre Romani a Sfantului, in care [vedem ca] dorea foarte mult sa nu fie impiedicat acest martiriu al lui, sa fie lasat, ca vrea sa moara pentru Hristos. Si iata, o sa auziti cuvintele lui:
"Scriu tuturor Bisericilor si le poruncesc tuturora, ca eu de bunavoie mor pentru Dumnezeu, daca voi nu ma impiedicati"... scria catre romani. "Va rog sa nu-mi aratati o bunavointa nepotrivita. Lasati-ma sa fiu mancare fiarelor, prin care pot dobandi pe Dumnezeu. Sunt grau al lui Dumnezeu si sunt macinat de dintii fiarelor, ca sa fiu gasit paine curata a lui Hristos". Era inca in Smirna, era in Turcia de astazi, cand scria aceste lucruri, de atunci dorea sa fie macinat de dintii fiarelor, ca un grau al lui Iisus Hristos. "Mai degraba, lingusiti fiarele, ca ele sa-mi fie mormant si sa nu lase nimic din trupul meu; ca nu adormind, sa fiu povara cuiva. Atunci voi fi cu adevarat ucenic al lui Iisus Hristos, cand nici trupul meu nu-l va vedea lumea. Faceti rugaciuni lui Dumnezeu pentru mine, ca sa fiu gasit, prin aceste unelte, jertfa lui Dumnezeu. Nu va poruncesc ca Petru si Pavel. Aceia erau apostoli; eu, un osandit; aceia, liberi; iar eu, pana acum, rob. Dar daca sufar, voi fi un dezrobit al lui Hristos si voi invia liber in El. Acum cand sunt inlantuit, invat sa nu mai doresc nimic".
In continuare la alt capitol micut: "Din Siria pana la Roma" spune el, "ma lupt cu fiarele pe uscat si pe mare, noaptea si ziua, inlantuit de zece leoparzi, adica de o grupa de ostasi; acestia, chiar cand le faci bine, se fac mai rai. Cu nedreptatile lor, capat mai multa invatatura; dar nu cu aceasta m-am indreptatit ". As dori ca fiarele sa-mi fie pregatite si ma rog sa-mi fie indata gata. Am sa le lingusesc, ca sa ma manance iute, nu precum se tem unii si nu se ating de ele. Iar daca nu vor voi de buna voie, eu le voi sili. Iertati-ma! Eu stiu ce mi-i de folos. Acum incep sa fiu ucenic! Nici o faptura din cele vazute si din cele nevazute sa nu caute sa ma impiedice de-a dobandi pe Hristos! Sa vina peste mine foc si cruce, haite de fiare, taierea carnii, impartirea trupului, risipirea oaselor, strivirea madularelor, macinatul intregului trup, relele chinuri ale diavolului. Sa vina toate, numai sa dobandesc pe Hristos!"
Cata dragoste pentru Hristos! Si noi ne vaicarim cand da un guturai peste noi sau o boala, incepem sa ne intristam si sa ne tanguim si sa cartim mai ales, ca Dumnezeu e vinovat.
"La nimic nu-mi vor folosi desfatarile lumii, nici imparatiile veacului acestuia. "Mai bine-mi este sa mor" in Hristos Iisus, decat sa imparatesc marginile pamantului. Pe Acela Il caut, Care a murit pentru noi; pe Acela il vreau, Care a inviat pentru noi. Nasterea mea mi-i aproape. Iertati-ma, fratilor! Sa nu ma impiedicati sa traiesc, sa nu voiti sa mor! Nu-l dati lumii pe cel care voieste sa fie al lui Dumnezeu, nici nu-l amagiti cu materia! Lasati-ma sa primesc lumina curata! Ajungand acolo, voi fi om! Ingaduiti-mi sa fiu urmator al patimilor Dumnezeului meu! Daca-L are cineva in el, sa se gandeasca ce vreau si sa aiba mila de mine, pentru ca stie cele care ma apasa."
"Stapanitorul veacului acestuia" vrea sa ma rapeasca si sa strice gandurile mele despre Dumnezeu. Nimeni, dar, dintre cei de fata sa nu-l ajute! Mai bine fiti cu mine, adica cu Dumnezeu! Sa nu cautati sa vorbiti de Iisus Hristos, dar sa doriti lumea." Cam asa facem noi. "Invidia sa nu se salasluiasca in voi. Nici daca v-as ruga, cand as fi langa voi, sa nu ma ascultati, ci ascultati cele ce va scriu. Va scriu fiind viu si dorind sa mor. Dorinta mea a fost rastignita si nu este in mine foc, care sa iubeasca materia, ci "apa vie" care graieste in mine si-mi spune dinauntrul meu: "Vino la Tatal!"" Un glas launtric ii spune acest cuvant. "Nu ma bucur de hrana cea stricacioasa, nici de placerile vietii acesteia. Vreau painea lui Dumnezeu, care este trupul lui Iisus Hristos, Cel din samanta lui David, iar bautura vreau sangele Lui, care este dragoste nestricacioasa." Si asa mai departe inca, sunt mai multe capitole in care isi marturisea acest dor de a muri pentru Iisus Hristos.
Si acum e Scrisoarea catre Efeseni, un paragraf scurt despre Nasterea Domnului din Sfanta Fecioara Maria: "Stapanitorul veacului acestuia n-a cunoscut fecioria Mariei, nasterea lui Hristos din ea si moartea Domnului. Trei taine rasunatoare, care s-au savarsit in tacerea lui Dumnezeu. Dar cum s-au descoperit veacurilor? O stea a stralucit pe cer mai mult decat toate stelele; lumina ei era nespusa si noutatea ei minuna; toate celelalte stele, impreuna cu soarele si luna, hora faceau in jurul stelei, care covarsea cu lumina ei pe toate." Si nu uitati ca aceste cuvinte sunt scrise cu vreo saptezeci de ani dupa venirea lui Iisus Hristos in lume. "Atunci orice magie s-a nimicit si orice legatura a rautatii a pierit; nestiinta s-a risipit; iar vechea imparatie a cazut, cand Dumnezeu s-a aratat in trup omenesc spre innoirea vietii vesnice. A luat inceput ceea ce fusese hotarat de Dumnezeu si prin aceasta toate se puneau in miscare, pentru ca se pregatea nimicirea mortii."
Si inca un mic capitol din Scrisoarea catre Efeseni, cam cum trebuie sa fim noi: "Mai bine este sa taci si sa fii, decat sa vorbesti si sa nu fii. Bine este a invata, daca cel ce invata face. Unul este invatatorul, Cel care "a zis si s-au facut"; iar cele pe care le-a facut tacand, sunt vrednice de Tatal Lui. Cel ce are cu adevarat cuvantul lui Iisus, acela poate sa auda chiar tacerea Lui, ca sa fie desavarsit, pentru ca sa faca prin cele ce spune si sa se cunoasca prin cele ce tace. Nimic nu-i ascuns Domnului, ci chiar cele ascunse ale noastre sunt aproape de El. Pe toate, dar, sa le facem ca si cum Domnul ar locui in noi, ca sa fim temple ale Lui; ca El este in noi, Dumnezeul nostru, precum si este si Se va arata inaintea fetei noastre, daca Il iubim cu dreptate."
Frati crestini, ne aflam catre sfarsitul postului in cinstea Nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Acest post este randuit in amintirea postului pe care l-a facut profetul Moise cand a urcat pe Muntele Sinai si a primii Tablele Legii, cele zece porunci. In cinstea apropierii de Dumnezeu, asa cum spune Scriptura, a stat fata catre fata si a ascultat de glasul lui Dumnezeu si a scris cele zece porunci care sunt date omenirii intregi pentru paza lor, prin care ne indreptam viata noastra, ca sa ne apropiem de Dumnezeu cu gand curat si cu cinste sufleteasca. Primele patru porunci, stiti ca sunt datorii catre Dumnezeu, iar ultimele sase, datorii catre noi in fata lui Dumnezeu. In cinstea postului pe care l-a tinut Moise cu ocazia primirii acestor zece porunci, praznuim si noi crestineste postul acesta dinaintea Nasterii Mantuitorului Hristos. Moise a primit Tablele Legii, poruncile scrise pe piatra. Noi (...) ne pregatim sa primim Cuvantul intrupat, Cuvantul lui Dumnezeu, Logosul, Cuvantul lui Dumnezeu intrupat prin Sfanta Fecioara Maria. Si, fara indoiala, praznuind din an in an sarbatoarea Nasterii Domnului, Il rugam pe Iisus pruncul sa coboare si in noi, in fiecare inima, sa simtim prezenta si mireasma Lui dumnezeiasca.
Cand a venit plinirea vremii si s-a intrupat Cuvantul lui Dumnezeu in lume, frati crestini, in lumea pagana era un mare haos. Indeosebi dezmatul, viata morala era foarte scazuta. Omenirea murea prin propriile sale pacate. Noi acum, inainte de Nasterea Domnului, ne pregatim crestineste, postim rugandu-ne, pomenindu-ne mortii nostri, cautand sa fim in raporturi bune cu cei din jurul nostru... cu familia noastra, pentru ca asa ne invata Dumnezeul intrupat. Si asa e si bine. Daca omenirea ar urma aceste porunci dumnezeiesti, n-ar mai fi razboaie in lume. Lumea intreaga ar fi o mare familie in care oamenii s-ar intelege unii pe altii si s-ar intrajutora. Ar fi ca o adevarata familie toata omenirea pe glob. Dar oamenii, unii au pe deasupra, altii putin mai inlauntru porunca lui Dumnezeu si isi schimba oarecum viata; insa... majoritatea oamenilor au ramas tot oameni pamantesti, cu inimi de piatra, cum spune undeva Scriptura. Adica nesimtitori la aceasta adiere a Duhului Sfant, aceasta lucrare a lui Dumnezeu asupra noastra (...).

Putna-Chemarea la Cina

Putna 13 dec 2009 - Duminica chemarii la cina
Asculta mai multe audio Diverse

Sfântul Ierarh Nicolae-6 decembrie

Predica

Putna - Sf Nicolae- 6 dec 2009
Asculta mai multe audio Diverse

Cuvânt al stareţului

Putna - Sf Nicolae 2009-cuvant al staretului
Asculta mai multe audio Diverse

Minunile Sfântului Nicolae

După cuvântul mamei
Conducându-şi fiul pe front, mama i-a spus: „Kolea, când îţi va fi greu, să-l chemi în ajutor pe Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, şi el te va ajuta!".
În timpul unei lupte, fiul ei împreună cu un prieten au căzut prizonieri. Ziua era caldă, zăpada se topea, în schimb noaptea, când au hotărât să evadeze, au degerat atât de tare, încât nu mai aveau puteri. Kolea şi-a amintit cuvintele mamei şi a început să se roage Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, cerându-i ajutor.
Tot atunci, doi soldaţi cu schiuri mergeau pentru o misiune de luptă. Unul voia să meargă pe de-a dreptul, dar celălalt l-a convins să facă un ocol. Ei i-au găsit pe cei doi camarazi degeraţi şi i-au salvat. Slavă şi mulţumire Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni!
Roaba lui Dumnezeu Anna, oraşul Sankt-Petersburg

Nu a îngăduit batjocura
O femeie a relatat o întâmplare care avusese loc în familia sa când ea abia împlinise şase ani.
Mama ei era o femeie foarte credincioasă, dar tatăl ei, comunist, se purta cu duşmănie faţă de Biserică. Mama era nevoită să ţină ascunsă de el, într-un şifonier, printre haine, icoana Sfântului Nicolae, pe care o primise ca binecuvântare de la mama ei.
Într-o zi ea a venit de la serviciu şi a vrut să aprindă focul în sobă. Lemnele erau deja puse şi trebuiau doar aprinse, însă nu reuşea nicidecum. Cât n-a încercat - dar lemnele nu luau foc, şi pace!
Atunci s-a gândit să le scoată din sobă şi o dată cu ele a scos şi icoana sfântului, pe care soţul o găsise în şifonier şi hotărâse s-o distrugă cu mâinile soţiei.

Pedeapsa
În ziua pomenirii Sfântului Nicolae, o tânără spăla rufe în curte. Bunicul ei, fost dascăl într-o biserică, o rugă să nu mai spele, spunându-i că sfântul poate să o pedepsească. Ea a răspuns cu obrăznicie şi în bătaie de joc: „N-o să mi se întâmple nimic!"
Puţin timp după aceea, femeia îşi căuta fiul, Petenka, în vârstă de trei ani. Copilul nu era nicăieri: toţi s-au alarmat, nimeni nu ştia unde a dispărut copilul. A trecut mult timp până ce l-au găsit înecat în groapa unde se vărsa apa murdară după spălat. Iartă-ne, Sfinte Nicolae, că nu ţi-am cinstit sărbătorile!
Monahia Maria, Helsinki

Promisiunea neîndeplinită
Această povestire mi-a relatat-o o soră medicală, care lucra în spital, la secţia de oncologie. Acolo era internată o femeie despre care medicii presupuneau că ar avea cancer, deşi nu-i făcuseră încă analizele. Pacienţii din salon au observat că bolnava, care se numea Nina, se ridica deseori din pat şi, stând lângă geam, şoptea ceva. Mai târziu au constatat că Nina se ruga Maicii Domnului şi Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. „Cum să nu mă rog? spunea ea. Acasă mă aşteaptă copiii mici”.
Într-o noapte, pacienţii au auzit un strigăt. „Ce-i cu tine?" au întrebat-o ei pe Nina. „Nu aţi văzut? Acum au venit la mine Maica Domnului şi Sfântul Nicolae. Ei mi-au spus: «Păcătoasă Nina, atunci când te rogi, rosteşte-ţi numele!»" Analizele care i s-au făcut a doua zi au infirmat diagnosticul şi Nina a fost externată.
În una din scrisori, Nina îi spunea sorei medicale: „Din nou au venit la mine Maica Domnului şi Sfântul. Ei mi-au spus: «Păcătoasă Nina, ai promis că atunci când te vei însănătoşi, vei merge la biserică. Nu ai îndeplinit nici alte promisiuni»". Peste puţin timp fiica Ninei ne-a anunţat că mama ei a murit de cancer.
Anton Vahruşev, oraşul Samara

Sfântul Apostol Andrei-30 noiembrie 2009

Putna - Sf Andrei 30 noiembrie 2009
Asculta mai multe audio Diverse




Putna-Cuvant al staretului Melchisedec - Sfantul Andrei-30 noiembrie 2009
Asculta mai multe audio Diverse

Dregătorul cel bogat-Păzirea poruncilor

Putna- 29 noiembrie 2009 - Dregatorul bogat-Pazirea poruncilor Putna 29 nov 2009(1)
Asculta mai multe audio Diverse

Putna- 29 nov 2009- cuvant al staretului - Dregatorul bogat-Pazirea poruncilor
Asculta mai multe audio Diverse

Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina-25 noiembrie

Condacul 13:

Înţeleaptă şi frumoasă Ecaterina, vrednică Muceniţă a lui Hristos, primeşte această puţină rugăciune a noastră şi te roagă pentru noi să ne dăruiască bunul Dumnezeu iertarea păcatelor, sănătate şi ajutor în toate cele bune, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

22 Noiembrie-2 ani de la plecarea la Domnul a Părintelui Ioanichie Bălan

Doi Părinţi dragi care au fost chemaţi la Domnul la diferenţă de 1 an-Părintele Gheorghe Calciu şi Părintele Ioanichie Bălan

Mormântul Părintelui Ioanichie Bălan din cimitirul Mănăstirii Sihastria-Neamţ

Mormântul Părintelui Gheorghe Calciu din cimitirul Mănăstirii Petru-Vodă, Neamţ

Bogatul căruia i-a rodit ţarina

Putna-22 noiembrie 2009 - Bogatul caruia i-a rodit tarina-Predica
Asculta mai multe audio Diverse

Putna-22 noiembrie 2009 - Bogatul caruia i-a rodit tarina-cuvant de invatatura
Asculta mai multe audio Diverse

21 Noiembrie-3 ani de la plecarea spre cele veşnice a Părintelui Gheorghe Calciu

Omul cel nou
Părintele Calciu, asemenea părinţilor Marcu Dumitrescu, Arsenie Papacioc şi Iustin Pârvu - pe care, prin mila lui Dumnezeu, i-am cunos­cut mai îndeaproape - a fost pentru mine exemplul viu al unui om care s-a lepădat de sine, şi-a luat crucea şi a urmat lui Hristos. Ca şi părinţii sus amintiţi, a crescut mai întâi în şcoala Căpitanului - şcoala eroismului şi corectitudinii - ca mai apoi să se dedice slujirii lui Hristos în şcoala sfinţeniei, iubirii şi adevărului.
Prin viaţa şi învăţăturile sale, părintele Calciu ne-a lăsat un mesaj cu putere multă, anume că trăirea în Hristos e singura soluţie spirituală pen­tru vremurile noastre. El ne-a demonstrat prin jertfa şi suferinţa proprie că cine rămâne neclintit în credinţa ortodoxă, nici o formă de dictatură sau opresiune, nici Securitatea, nici boala, nici strâmtorarea, nici chiar dracul nu are ce să-i facă.
Trecuţi prin cele mai grele încercări, oameni ca părintele Calciu, părintele Arsenie sau părintele Iustin au rămas nezdruncinaţi în crezul lor, iar Dumnezeu i-a arătat mai tari decât toate ispitele şi necazurile. Nu spun asta ca să-i preamăresc. Nu. Are cine să-i preamărească: măsura jertfei pe care au dat-o pentru Dumnezeu şi neamul lor. Fiindcă ei şi-au riscat viaţa îh mod concret. De-adevăratelea. Şi nu o dată, ci de nenumă­rate ori. Iar Biserica tocmai asta învaţă: că mare cu adevărat este nu cel ce crede sau propovăduieşte pe Dumnezeu, ci acela care suferă pentru El.
Ca nimeni alţii, aceşti mari trăitori şi duhovnici ne-au învăţat că avem o datorie sfântă faţă de neamul din care ne tragem. Nici în familie, nici în Şcoala Militară pe care am absolvit-o şi nici îh Facultatea de Teo­logie nu mi s-a spus că Dumnezeu a încredinţat fiecărui neam un teritoriu, puteri cereşti care-l apără şi-l călăuzesc, precum şi o anumită misiune istorică şi divină; că toţi vom fi judecaţi pe neamuri, „fiecare în rândul cetei sale"; că un neam dispare dacă nu-şi împlineşte misiunea dată lui de Dumnezeu. Iată adevăruri de importanţă existenţială şi mântuitoare, din care înţelegem rostul individului în cadrul neamului şi al neamului în cadrul Bisericii. Adevăruri pe care aceşti părinţi le-au înţeles şi prin pilda şi cuvântul lor ni le-au transmis şi nouă, generaţiei tinere.

La părintele Calciu m-a impresionat în mod deosebit faptul că nu a fost niciodată nepăsător faţă de harul care era într-însul, pe care l-a primit - prin punerea mâinilor - de la Duhul Sfânt. Curajul, iniţiativa, bărbăţia, mila, răbdarea, blândeţea, iertarea, iubirea sunt virtuţi pe care le-a lucrat întotdeauna din această înaltă conştiinţă de viaţă, că poartă un har şi are de îndeplinit o misiune: de preot.
Aşa înţelegem şi bătălia cea mare pe care a dus-o nu cu sistemul, nu cu lumea, nici chiar cu diavolii, ci cu sine însuşi. Educat din Frăţiile de Cruce în şcoala credinţei şi a caracterului, părintele Calciu s-a străduit toată viaţa să se modeleze pe sine pentru a deveni un „om nou", un om în care să vieze toate virtuţile sufletului omenesc şi toate calităţile sădite de Dumnezeu în sângele neamului nostru.
De vom fi lipsiţi de caracter - spunea părintele - degeaba vom fi preoţi, degeaba doctori, degeaba ingineri, degeaba profesori. Idee de importanţă capitală pentru vremurile noastre, deoarece criza prin care trece societatea actuală nu este atât de natură materială, nici financiară, nici culturală, ci de natură educaţională. Cea mai mare criză la ora actu­ală este criza de educaţie. Părintele ştia bine acest lucru şi prin urmare, n-a încetat până la sfârşitul vieţii să facă educaţie atât cu sine, cât şi cu cei din jur. Aşa a transformat sufleteşte o mulţime de oameni.
Am avut şi eu binecuvântarea de a-l vedea pe părintele Calciu cu câteva zile înainte de mutarea sa la Domnul. Ultimul cuvânt de folos pe care ni l-a dat de pe patul Spitalului Militar din Bucureşti a fost: „În tot ce faceţi, să ascultaţi de sfatul Bisericii. Credinţa s-o păstraţi neschimbată. Şi luaţi seama: ca şi comunismul, masoneria şi ecumenismul sunt demonice, n-au nimic comun cu creştinismul. Păziţi-vă de antihriştii care vor face teoria coexistenţei şi convieţuirii! Respingeţi orice compromis! Nu vă temeţi! Şi nu mă uitaţi nici pe mine în rugăciunile sfinţiilor voastre!".

Am vorbit de aceşti părinţi mari ai Ortodoxiei noastre. Noi nu-i numim sfinţi. Ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au pri­vegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâ­iere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi.
Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe părintele Calciu şi pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi pe toţi. Amin.
Ieromonah Amfilohie Brînză- Mănăstirea Diaconeşti

"Viata Părintelui Gheorghe Calciu"

Intrarea in Biserica a Maicii Domnului

Putna-21 noiembrie 2009 - Intrarea in Biserica a Maicii Domnului
Asculta mai multe audio Diverse

Despre post-Sf. Paisie Velicikovski-(+15 noiembrie)

A treia virtute este postul. Postim atunci când mâncăm puţin o dată pe zi, ca să te scoli încă flămând de la masă; hrana să fie pâinea şi sarea, iar băutura - apa din izvor. Aceasta-i calea cea mai desăvârşită pentru primirea hranei. Mulţi s-au mântuit pe această cale - aşa au spus Sfinţii Părinţi. Omul nu întotdeauna poate să se abţină de la hrană timp de o zi, două, trei, patru, cinci zile, o săptămână, dar întot­deauna poate să mănânce în fiecare zi numai pâine şi să bea apă. Sculându-te de la masă, trebuie să fii puţin flămând, ca trupul să fie supus sufletului, să fie capabil de muncă şi să fie simţitor la activităţi în­ţelepte şi atunci patimile trupeşti vor fi biruite. Postul nu poate nimici patimile trupeşti în aşa măsură cum le nimiceşte hrana să­racă. Unii postesc un timp anumit, iar apoi se dedau la mâncăruri plăcute, căci mulţi încep postul şi alte nevoinţe grele peste puteri­le lor, iar apoi slăbesc din cauza necumpătării şi încep să caute mâncăruri gustoase şi odihnă pentru întărirea trupului. A proce­da astfel înseamnă să creezi ceva, iar apoi să distrugi, întrucât trupul din cauza lipsurilor din vremea postului este împins către plăceri şi mângâieri, iar plăcerile stârnesc patimi. Iar dacă cineva consumă pu­ţină hrană în fiecare zi, atunci el capătă un mare folos. Însă cantita­tea hranei trebuie să fie numai în măsura cât să-ţi întăreşti puterile. Un asemenea om poate săvârşi orice lucru duhovnicesc. Nevoinţa cumpătată nu are preţ. Căci unii dintre nevoitori întrebuinţau hrana cu măsură şi aveau măsură în toate - în nevoinţe, în necesităţile trupeşti, în obiectele de cult şi orice lucru îl foloseau la timpul său şi după un anumit statut cumpătat. De aceea Sfinţii Părinţi nu recoman­dă să începi un post peste puteri, ca să nu ajungi la slăbiciune. Ia-ţi drept regulă să mănânci în fiecare zi, astfel te poţi mai lesne abţine; iar dacă cineva posteşte mai mult, atunci cum te poţi abţine de la ghiftuire şi îmbuibare? Nicicum. Un astfel de început necumpătat are loc ori din cauza trufiei, ori din cauza nechibzuinţei; iar abţinerea este una din virtuţi care contribuie la înfrânarea trupului. Foamea şi setea sunt date omului pentru curăţirea trupului, apărarea lui de la gândurile rele şi patimile de curvie; iar mâncând puţin în fiecare zi este o cale spre desăvârşire, după cum spun unii. Nicidecum nu se va înjosi moraliceşte şi nu-şi va dăuna sufletului acela care mănâncă zilnic la o oră anumită, pe aceştia îi laudă Sfântul Teodor Studitul în învăţătura la cinci zile din prima săptămână a Postului Mare, aducând drept con­firmare cuvintele Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu şi ale Domnului Însuşi. Aşa trebuie să procedăm şi noi. Domnul a îndurat post îndelungat, de asemenea Moise şi Ilie, dar o singură dată. Şi alţii câteodată, cerând câte ceva de la Creator, posteau un anumit timp, dar în conformitate cu legile naturii şi cu învăţătura Sfintei Scripturi. Din faptele sfinţilor, din viaţa Mântuitorului nostru şi din pravilele vieţilor celor care au trăit cuvios se vede cât de frumos şi de folos este să fii pregătit şi să te afli în nevoinţă, muncă şi răbdare; însă nu trebuie să te istoveşti peste măsură cu un post necumpătat şi să faci trupul neputincios. Dacă trupul se înfierbântă în timpul tinereţii, atunci trebuie să te abţii de la multe; dar dacă trupul este neputincios, trebuie să primeşti hrană îndeajuns fără a te uita la alţi asceţi. Uită-te şi chibzuieşte după puterile tale, cât poţi duce; propria conşti­inţă este măsura şi învăţătorul intern pentru fiecare. Este cu neputin­ţă ca toţi să aibă aceeaşi nevoinţă; fiindcă unii sunt puternici, iar alţii neputincioşi; unii sunt ca fierul, alţii ca arama, iar alţii ca ceara. Astfel, cunoscându-ţi bine măsura ta, întrebuinţează hrana o dată pe zi, afară de sâmbătă, duminică şi sărbătorile domneşti.
Postul moderat şi cumpătat este baza şi capul tuturor virtuţilor. Cum lupţi cu leul şi cu groaznicul şarpe, aşa trebuie să lupţi cu duş­manul în neputinţa trupească şi sărăcia sufletească. Dacă cineva vrea să aibă mintea trează de la gânduri murdare, trebuie să-şi cure­ţe trupul prin post. Este cu neputinţă să fii preot fără a ţine post. Postul este necesar ca şi aerul. Postul, pătrunzând în suflet, omoa­ră păcatul din adâncul lui.

Sfântul Paisie Velicikovski- "Crinii ţarinei sau flori preafrumoase"

Sfântul Mare Mucenic Mina-11 noiembrie

Condacul 13

O, preafericite Mucenice Mina, ascultă rugaciunea noastră ce-ţi aducem din toată inima, ca să ne izbăveşti pe noi de boli şi de primejdii, spre a cinsti pomenirea ta şi a mărturisi minunile, pe care cu puterea Sfântului Duh le faci nouă celor ce cu credinţă cântam: Aliluia !

Pomenirea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil-8 noiembrie

Îngerii lui Dumnezeu au fost cinstiţi de oameni încă din vremurile vechi, de la început, însă adesea cinstirea aceasta se prefăcea în închinare, după cum se scrie la Cartea a Patra a Regilor. Ereticii au ţesut în totdeauna tot felul de fabule şi poveşti în legătură cu îngerii. Unii dintre ei socoteau că îngerii sunt zei; alţii, chiar dacă nu îi socoteau zei, îi numeau făcători ai lumii văzute. Sinodul local al Sfinţilor Părinţi de la Laodiceea (care s-a ţinut cu patru sau cinci ani mai înaintea Sinodului Întâi Ecumenic) a respins închinarea ca la idoli a îngerilor şi a legiferat dreapta cinstire a lor prin formularea Canonului al Treizeci şi Cincilea. Prăznuirea de astăzi, a Sfinţilor Arhangheli şi a Tuturor celor Cereşti şi Netrupeşti Puteri s-a instituit întru această zi din noiembrie în veacul al patrulea după Hristos, în vremea când pe scaunul Romei celei vechi se afla Sfântul Papă Silvestru, iar la Alexandria Patriarh era Sfântul Alexandru. Dar de ce tocmai în luna noiembrie? Aceasta deoarece noiembrie este luna a noua după luna martie, iar martie este socotită luna în care s-a zidit lumea. De asemenea, fiind a noua lună după martie, s-a ales luna noiembrie deoarece ierarhiile îngereşti, în număr de nouă, au fost cele dintâi zidite de Dumnezeu. Sfântul Dionisie Areopagitul, marele ucenic al Sfântului Apostol Pavel (cel care a fost răpit până la al treilea cer), a descris aceste ierarhii cereşti în minunata lui carte Ierarhia Cerească, după cum urmează: Cea dintâi este ceata Serafimilor celor cu şase aripi, urmează Heruvimii cei cu ochi mulţi, apoi Scaunele de Dumnezeu-purtătoare, apoi Domniile, Puterile, Stăpîniile, Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii. Voievodul tuturor acestor puteri îngereşti este Sfântul Arhanghel Mihail. Răsculându-se Satan, îngerul Lucifer, cu minciună împotriva Dumnezeieştii Puteri şi atrăgând după sine mulţime mare de îngeri, atunci Arhanghelul Mihail a fost acela care a stat în mijloc şi a strigat puterilor cereşti celor credincioase: „Să stăm drepţi! Să stăm cu frică! Să luăm aminte!" La această poruncă, toate credincioasele oştiri îngereşti au strigat: „Sfânt! Sfânt! Sfânt! Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul de mărirea Lui!" Credincioşii să cerceteze Sfânta Scriptură şi să vadă în ele locurile care se referă la Sfântul Arhanghel Mihail (Iosua 5: 13 şi Iuda I: 9). Printre îngeri predomneşte desăvârşită unime de duh, minte şi iubire. Ierarhiile inferioare se află în dragoste şi ascultare deplină faţă de cele superioare, şi toate laolaltă faţă de voia cea Sfânta a lui Dumnezeu. Fiecare neam, fiecare ţară, are propriul său înger păzitor, precum are şi fiecare dintre creştinii ortodocşi botezaţi. Noi trebuie pururi să ţinem minte că toate faptele noastre, până la cele mai mărunte, fie doar şi gândite, pe faţă sau pe ascuns, nu pot fi ascunse de la faţa îngerului nostru păzitor. La Ziua şi în ceasul înfricoşatei Judecăţi miriadele de ierarhii şi puteri cereşti se vor fi strâns înaintea Tronului lui Dumnezeu şi fiecare gând, cuvânt sau faptă a fiecărui om de pe pământ se va da pe faţă înaintea miilor de îngeri şi a tuturor. Fie ca Domnul să ne acopere pe noi în Ziua aceea, pentru rugăciunile Sfântului Arhanghel Mihail şi ale tuturor Puterilor Cereşti, Amin.
"Proloagele"-Sf.Nicolae Velimirovici

Bogatul nemilostiv si săracul Lazăr-Putna 1 nov. 2009

Predica

Putna-1 noiembrie 2009 - Bogatul nemilostiv si saracul Lazar
Asculta mai multe audio Diverse
Cuvânt de învăţătură al stareţului Melchisedec

Putna- - Bogatul nemilostiv si saracul Lazar
Asculta mai multe audio Diverse

CUVÂNT LA PILDA BOGATULUI NEMILOSTIV ŞI A SĂRACULUI LAZĂR

Părintele Sofian Boghiu

Viaţa noastră pământească este adeseori închisă ca sub o boltă întunecată. Privim în sus, privim în jos, la stânga, la dreapta şi nu vedem parcă nici o spărtură prin care să întrezărim ceva din lumea de dincolo. Navele cosmice care au străbătut acest univers fizic nu au văzut decât materie. Aristotel definea şi el cerul ca pe un uriaş cristal care închide universul nostru aici, aşa încât nu putem şti ce este dincolo Aşa credeau cei vechi.
Dar iată că în Evanghelia de astăzi, Mântuitorul ne spune Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Este unica parabolă de acest gen şi este amintită de sfântul Luca, mai ales pentru păgâni, ca să cunoască şi ei ce ne aşteaptă dincolo. S-ar părea, de multe ori, că viaţa aceasta pământească nu mai are nici o prelungire dincolo. Trăim aici, până la cimitir, ne îngroapă, ne pun o cruce pe mormânt şi urmează uitarea. Dar nu este aşa, fraţilor! Prin Evanghelia de azi ni se deschide o perspectivă cu totul şi cu totul nouă. Viaţa aceasta o trăim aşa cum o trăim, dar dincolo începe altceva. Ce anume? Nu e indiferent unde mergem dincolo.
Ne spune Mântuitorul că mor şi bogatul şi săracul. Săracul luat de îngeri, este dus în împărăţia lui Dumnezeu. Bogatul însă s-a pomenit în foc, în iad, în nişte chinuri la care nu se aştepta, el care toată viaţa lui a huzurit.
Nouă, oamenilor, ne place să trăim nesupăraţi de necazuri, asta ne-ar conveni tuturor. Dar Dumnezeu are alt punct de vedere. Bogatul de azi avea în jurul lui zeci linguşitori de tot felul, care trăiau foarte bine de pe urma laudelor lor. Iar Lazăr stătea la poarta aceea înaltă, cum sunt porţile în Orient, şi aştepta să i se dea o firimitură de pâine, dar nimeni nu se îndura să i-o arunce. Bogatul, nici gând. Când toate ne merg bine, seul din noi, grăsimea, ne închid ermetic pe dinăuntru şi nu ne mai pasă de necazurile altora, devenim cumplit de egoişti.
Câinii puteau să mănânce resturile de la masa bogatului, câinii erau sprinteni, dar Lazăr, bolnav, nu putea. El răbda de foame, nu înjura, nu ţipa, nu osândea pe cei care chefuiau cu nepăsare sub ochii lui, nu judeca — aşa cum fac unii care, în necazurile lor, îi înjură pe toţi. Şi pe Dumnezeu Îl înjură: de ce ceilalţi au şi ei nu au? Lazăr nu osândea pe nimeni, ci aştepta aşa, fără pic de revoltă contra cuiva. Iată de ce a fost dus în rai: nu numai pentru sărăcia lui, ci mai ales pentru aceste virtuţi ale lui cu totul dumnezeieşti. Lazăr nu voia decât să nu moară de foame, atât. Văduva din Evanghelie striga la bogat, dar Lazăr tăcea. Faţa lui era istovită de durere, de boală, de foame, dar el tăcea şi răbda. Stătea acolo, la poartă, liniştit, resemnat şi desigur, se ruga — altfel n-ar fi putut răbda grozava lui suferinţă. Nu hulea, nu judeca, nu cartea. Alţii ar fi zis: „Ce-i asta? Eu nu am o fărâmă de pâine, iar la bogat toate curg ca un pârâu şi el îi hrăneşte pe toţi lingăii aceştia. Unde este dreptatea lui Dumnezeu?” Dar Lazăr nu zicea nimic din toate acestea, dovadă că în clipa morţii este îndată înconjurat de îngeri. Dacă ar fi hulit, n-ar fi avut parte de o aşa de mare cinste.
Boala lui era cumplit de grea, de vreme ce câinii îi lingeau bubele şi nu putea lua nici fărâmiturile de pe masă, iar sărăcia lui era cea mai aspră. Unii sunt bolnavi, dar au hrana trebuincioasă; alţii sunt săraci, dar sănătoşi — şi una o uşurează pe cealaltă. Lazăr însă era şi sărac şi bolnav, în cel mai înalt grad. Era total părăsit, de toţi, o părăsire cu atât mai amară, cu cât zăcea la poarta unui mare bogătaş, lângă acei beţivi şi îmbuibaţi care chefuiau în toate zilele. Noi, de obicei, simţim parcă mai mare nenorocirea noastră, atunci când avem în faţa ochilor norocirea altora. Cât de greu i-o fi rost lui Lazăr, să vadă pe toţi chefuind şi el să rabde, fiind parcă sortit să simtă nenorocirea în toată adâncimea ei! Era ca acela care se chinuieşte de sete la marginea unui izvor. Lazăr nu mai vedea pe un al doilea care să sufere ca el, ci era absolut singur în suferinţa lui şi nu era nimeni care să-l mângâie măcar cu un cuvânt.
Spune un cuvânt în Biblie: „Nu este suferinţă mai mare decât suferinţa mea”. Unii care suferă, [atunci] când văd că alţii o duc bine, deşi sunt chemaţi să se roage, se satură grozav de această învăţătură creştină. Mai uşor se îndreaptă către vrăjmaşul, când aud că altora le merge bine. Zilele trecute îmi spunea cineva despre o femeie că îi riposta aşa: „Lasă-mă în pace, domnule, cu rugăciunea! De acum m-am săturat. Mai bine mă rog la dracu', că el mă ajută. Dumnezeu nu mă ajută!” Cumplit lucru, cu adevărat! Aceasta înseamnă să nu înţelegi rostul suferinţei. „Dumnezeu, pe cine iubeşte, îl bate”, spune sfânta Scriptură, pentru că altfel omul se înrăieşte şi se trândăveşte. Dumnezeu, când ne pedepseşte, ne arată de fapt dragostea Lui, ca atunci când ai un copil obraznic: îl mai baţi ca să-l cuminţeşti şi-i prinde bine mai târziu. Copiii care nu sunt bătuţi în copilărie, te bat ei pe tine când se fac mari. „Dumnezeu, pe cine iubeşte îl bate”; spune Sirah: „Găteşte-ţi sufletul spre ispitire şi fi statornic, plecând inima ta, de vrei să slujeşti Domnului”.
Aşa era încercat bietul Lazăr. Şi poate că mulţi socoteau că este vinovat, ticălos înaintea lui Dumnezeu: „când eşti necăjit, sigur ispăşeşti ceva”. Aşa facem toţi. Când vezi pe cineva care suferă, îi pui îndată nota la purtare şi-ţi vei lua răsplata pentru judecată. Tot aşa îi spuneau şi lui Iov: „Dacă ai fi fost bun înaintea lui Dumnezeu, n-ai fi suferit atât!” Tot aşa îl judecau şi pe sfântul Pavel când au văzut vipera atârnând de braţul lui: „E un păcătos”. Suntem întotdeauna foarte dispuşi să-i osândim pe ceilalţi, în necazurile şi nenorocirile lor.
Bogatul a fost îndată osândit la iad. Pentru ce? Sfântul Ioan Gură de Aur, analizând cu spiritul lui duhovnicesc adânc această parabolă, scoate şi [de] aici nişte înţelesuri cu adevărat dumnezeieşti. Şi aşa cum găseşte multe virtuţi săracului Lazăr, tot aşa descoperă bogatului multe însuşiri negative pentru care a fost lepădat de la faţa lui Dumnezeu. Bogatul avea ca primă meteahnă îmbuibarea şi lipsa de dragoste; el nu ştia ce este mila. Era nemilostiv nu numai faţă de Lazăr, ci faţă de toţi, căci nu se milostivea spre cel pe care-l vedea zilnic la poarta lui; cum s-ar fi milostivit asupra altora?
Şi apoi, oricine, oricât de aspru ar fi, când îi merge bine se face mai blând, mai prietenos, dar acel îmbuibat a rămas ca o fiară sălbatecă. Căci una este ca un lipsit să nu ajute pe un alt lipsit şi alta este ca un bogat să nu ajute un sărac, cu atât mai mult să-l vezi de multe ori pe un sărac şi să nu-l ajuţi. Se întâmplă uneori să fim de faţă la o nenorocire – de pildă s-a înglodat căruţa cuiva şi tu treci nepăsător şi mai încolo îţi vine un gând: „Ce-ai făcut? Omul acela suferă – ce-ai făcut?” Şi te mustră conştiinţa şi te întorci înapoi şi-l ajuţi. Dar bogatul acela, în fiecare zi vedea pe acel sărac chinuindu-se la poarta lui şi rămânea la fel de nepăsător.
Desfătările îl fac pe om crud şi împietrit, fraţi creştini. De aceea, nu trebuie să-i fericim întotdeauna pe cei bogaţi, tocmai din cauza acestei dări de seamă cumplite în faţa lui Dumnezeu. Fiind nemilostivi, ei sunt ca nişte furi, fură şi ascund dreptul săracilor. Furii mai pot scăpa din mâna oamenilor, dar din mâna lui Dumnezeu nimeni nu poate scăpa, fraţilor. Plăcerea durează un timp foarte scurt, iar pe urmă vine chinul, o veşnicie de chin. Chiar şi luxul este împovărător pentru sufletul nostru, spune sfântul Ioan Gură de Aur. Tu dormi pe pat luxos, moale şi altcineva moare de frig într-un culcuş de paie şi pe tine nu te mustră conştiinţa!
Nimic nu e mai grozav decât desfătarea, pentru că ea te face să uiţi de Dumnezeu. Şi David era bogat, dar cum spune el: „Toată noaptea ud aşternutul meu cu lacrimi”. Ziua avea foarte multe griji, grijile domniei, iar noaptea, când alţii se dădeau la somn, el, regele, folosea acest timp pentru rugăciune. Noi de multe ori uităm să facem măcar o cruce de mulţumire după masă. Pofta şi plăcerea sunt minciuni, iluzii, fraţi creştini. „Şalele mele s-au umplut cu ocări”- spune David. De aceea, să căutăm adevărata cinste şi bucurie, şi nu umbra — care este păcatul şi ispita. De aceea, fraţi creştini, să nu cârtiţi niciodată contra necazurilor. Nu uitaţi că bucurii cea adevărată nu vine din mulţimea bogăţiilor, ci din fapta cea bună şi din apropierea de Dumnezeu. De aceea Iisus ni-l dă ca exemplu pe Lazăr, ca să fie pentru noi ca un dascăl, el care îi întrecea pe toţi prin mărimea suferinţei lui, pe care purta plin de bărbăţie şi curaj. Toţi sfinţii au suferit şi au fost bolnavi. Sfântul Ioan Gură de Aur n-avea dinţi de aur ca noi şi era foarte bolnav, mai ales bolnav de stomac. După o viaţă foarte chinuită, prin peşteri, prin pustietăţi, el nu putea niciodată să mănânce cu altul la masă, pentru că voma tot timpul; el mânca foarte puţin, foarte sobru şi ducea o viaţă cu adevărat dumnezeiască.
De aceea încă o dată vă sfătuiesc, nu cârtiţi contra necazurilor. Gândiţi-vă la Iisus, a cărui viaţă a fost plină de lacrimi şi de sânge, mereu înjurat şi blestemat, până la Crucea de pe Golgota. „Toţi care vor să trăiască după legea lui Hristos, vor fi prigoniţi” - spune sfântul Pavel. Toată viaţa aceasta este lăsată ca un câmp de luptă, nu de repaus. Prin necazuri ne desăvârşim, prin necazurile acestea, de fiecare zi. Noi astăzi nu trebuie să mai suferim persecuţie, ca şi cei din trecut dar trebuie să suferim cu răbdare necazurile acestea zilnice. De multe ori întâlnim oameni cărora - deşi aparent nu fac nici un rău, ci fac numai bine - le merge totul rău. Iar altora care fac rău, le merg toate bine. Şi văzând acestea, avem o mare revoltă în suflet. Aflăm aceasta de la spovedanie, mai ales din pomelnice. Dar spun sfinţii Părinţi aşa: nici un rău aici pe pământ, nu e rău total, ci are în el şi ceva bun. Numai diavolul este răul total. La fel, orice faptă bună, sau orice bine, are şi un grăunte de rău (de pildă, posteşti, dar te mândreşti). De aceea, oamenii răi se bucură aici pe pământ pentru fărâma de bine care există în răul lor, iar cei buni suferă aici pentru răul pe care-l conţine binele lor — aşa încât, dincolo, fiecare să fie răsplătit cu toată dreptatea, şi pentru bine şi pentru rău.
Dumnezeu nu este nedrept. Prin suferinţele din această lume suntem curăţiţi de păcate, păcate la care noi de multe ori nici nu vrem să ne gândim sau nici nu le bănuim. Dar Dumnezeu, la lumina Lui, vede tot acest praf care se depune pe sufletul nostru, acest praf păcătos care ne întinează şi noi nu vrem să-i dăm importanţă. Câte gânduri, câte vorbe, câte pofte ne răscolesc lăuntrul nostru şi ne întinează haina albă a botezului! Suntem murdari pe dinăuntru, aşa cum ne murdărim pe mâini şi pe haine. Şi pruncuşorul de o zi are păcatele lui, fraţi creştini! Dar noi! Stăm de vorbă la spovedanie cu femeile. Ele fac avorturi şi primesc canon greu pentru aceste crime. Dar bărbatul? La aceste avorturi contribuie şi bărbatul, nu numai femeia. Să mă iertaţi, fraţi creştini, dar e clar: dacă femeia face avortul, bărbatul e mai vinovat decât ea. Câţi ne gândim la acest lucru?
Să ne gândim cât de vinovaţi suntem în faţa lui Dumnezeu, că de am trăi numai o zi, tot n-am scăpa de păcat aşa spune dreptul Iov. Şi când stărui în păcat şi nu te ridici, nu te cureţi, şi nu accepţi suferinţa ca Lazăr cel din Evanghelie, când te revolţi împotriva suferinţei şi împotriva lui Dumnezeu, atunci nu faci altceva decât să te răzbuni pe tine însuţi, curmându-ţi veşnicia, şansa veşniciei în lumina lui Dumnezeu.
Noi avem înainte viaţa şi ne angajăm atât de mult în viaţa aceasta pământească, încât uităm că murim; ni se pare că moartea priveşte pe altul, nu ne priveşte pe noi, şi aceasta este o mare înşelare. Pentru că, [şi] dacă ne-ar suporta Dumnezeu cât de multe în această viaţă, tot murim. Trăim o sută de ani şi până la urmă tot murim; şi murim când nu ştim, căci moartea este totdeauna neaşteptată. Pentru unii, moartea este intrarea în neant: „s-a terminat cu mine!” Ei, nu-i chiar aşa. Murim ca bogatul din Evanghelie şi intrăm într-un imperiu în care nu putem face nimic pentru binele nostru.
Puneţi la inimă cuvintele Mântuitorului din Evanghelia de astăzi şi lucraţi cu nădejde faptele mântuirii. Amin.

Sfântul Dimitrie Basarabov-27 octombrie

Putna - Sfantul Dimitrie Basarabov-27 octombrie 2009
Asculta mai multe audio Diverse

Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir-26 octombrie

Predica

Putna - Sfantul Dimitrie Izvoratorul de mir-26 oct 2009
Asculta mai multe audio Diverse
Stareţul Melchisedec-cuvant de învăţătură

Putna - Sfantul Dimitrie Izvoratorul de mir
Asculta mai multe audio Diverse

Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor

Predica

Putna- Parintele Dosoftei - Vindecarea demonizatului din tinutul Gherghesenilor
Asculta mai multe audio Diverse
Cuvant de învăţătură stareţ Melchisedec

Putna-Staret Melchisedec Velnic - Vindecarea demonizatului din tinutul Gherghesenilor 25 oct 2009
Asculta mai multe audio Diverse

Minunea Sfinţilor Arhangheli

În sihăstria Sf. Ana, din Sf. Munte, se află o chilie - casă cu biserică - cu hramul Sf. Arhangheli. Ieromonahul Anania, mai marele chiliei, avea un ucenic, pe monahul Mihail, om simplu, curat la suflet şi ascultător.
Într-o zi, bătrânul trimise pe ucenic la Dafni să facă unele cumpărături, cu porunca hotărâtă ca numaidecât până în seară să se întoarcă acasă.
Părintele Mihail plecă dis-de-dimineaţă împreună cu un alt monah cu o barcă cu lopeţi - era înainte de anii 1930 şi nu apăruseră la Athos bărcile cu motor - ca să aibă timp să se întoarcă până în seară, după porunca bătrânului. A ajuns cu bine la Dafni, şi-a făcut treburile ce avea, dar între timp s-a pornit un vânt puternic şi pe mare s-a iscat furtună, lucru de fapt obişnuit la Athos. Pe o mare învolburată şi cu valuri cât casa, nici vorbă de mers cu barca cu lopeţi. Monahii veniţi la Dafni, văzând cum stau lucrurile, şi-au pus bărcile la adăpost şi au luat-o pe jos cu tolbele în spate spre chilii sau spre mănăstirile din apropiere, Xiropotamu şi Simon Petru, pentru a rămâne peste noapte. Numai părintele Mihail stătea mâhnit pe malul mării, la Dafni şi tot aştepta că doar, doar s-o potoli marea, ca să se întoarcă acasă până în seară, aşa cum îi poruncise părintele său.
Cum stătea el aşa mâhnit, s-au apropiat de el doi tineri şi l-au întrebat:
- Ce faci aici părinte şi de ce eşti aşa de supărat?
- Cum să nu fiu supărat, le răspunse părintele Mihail; m-a trimis părintele meu până la Dafni cu unele treburi şi mi-a poruncit ca până în seară numaidecât să fiu la chilie şi uite vremea s-a stricat şi nu mă pot întoarce!
- Nu vrei să mergi cu barca noastră, îi zise unul din tineri, că şi noi mergem tot la Sfânta Ana?
Plin de bucurie, părintele Mihail a primit invitaţia şi toţi trei s-au urcat în barca de la mal. Unul din tineri a pus lopeţile la barcă şi a început a vâsli. Dar abia a dat de 3 - 4 ori din vâsle şi s-au aflat pe malul mării la Sfânta Ana. În mod obişnuit, această distanţă, de la Dafni la Sf. Ana, cu o barcă cu lopeţi, se parcurge în circa 5 ore.
Părintele Mihail, fericit că poate ajunge la vreme la chilie, aşa cum îi poruncise bătrânul său, n-a mai luat aminte la această călătorie minunată, a mulţumit din toată inima celor doi tineri, şi-a luat tolba la spate şi a luat-o în fugă spre casă. Nu departe de mare, se întâlni însă cu părintele Gavriil de la o chilie vecină, care îl întrebă: "Dar de unde vii şi alergi aşa de bucuros?" Şi părintele Mihail îi spuse întâmplarea. Atunci părintele Gavriil îi zise din nou: "Ia să vedem, unde-i barca cu care ai venit şi tinerii?" Au coborât şi ei puţin înapoi şi au constatat că marea învolburată cuprinse toată plaja de la Sf. Ana şi nici pomeneală de barcă şi de tineri. Şi părintele Gavriil îi spuse iarăşi părintelui Mihail: "Ia uită-te Sfinţia ta la marea albă de spume şi aşa de furtunoasă şi spune, ai văzut vreodată barcă pe o astfel de mare?" Într-adevăr, pe o astfel de furtună nici caicul nu îndrăzneşte să se avânte, necum o biată barcă! Abia acum şi-a dat seama părintele Mihail şi a rămas înmărmurit de cele întâmplate. A pornit spre chilie gânditor şi când a ajuns acasă, părintele său, bătrânul Anania, cu lacrimi se ruga Sfinţilor Arhangheli ca să-i păzească ucenicul de toată primejdia. Când i-a povestit şi lui întâmplarea, au fost deplin încredinţaţi că cei doi tineri, care au adus cu barca pe părintele Mihail, n-au fost alţii decât Arhanghelii Mihail şi Gavriil, patronii chiliei lor, cărora le-au mulţumit cu adâncă recunoştinţă. Dumnezeu, pentru rugăciunile bătrânului şi pentru ascultarea plină de râvnă a ucenicului, a trimis pe slujitorii săi cereşti şi le-au împlinit rugăciunile sincere amândurora: a bătrânului pentru ucenicul său, şi dorinţa fierbinte a ucenicului de a fi la vreme acasă, după cum primise poruncă de la părintele său.

"Întâmplări minunate din vremea noastră"-Părintele Petroniu Tănase

Putna-Duminica învierii fiului văduvei din Nain-18 oct 2009

Predica

Putna - Duminica invierii fiului vaduvei din Naim-18 oct 2009
Asculta mai multe audio Diverse

Cuvânt de învăţătură Stareţ Melchisedec

Putna-Staret Melchisedec - Cuvant de invatatura la Duminica invierii fiului vaduvei din Naim-18 oct 2009
Asculta mai multe audio Diverse

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca

A cărui pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 18 octombrie
„ Vărsatu-s-a harul în buzele tale prin limbă de foc, Luca apostole, şi limbă de foc te-ai arătat, cuvinte de lumină slo¬bozind cu propovăduire celor vrednici de lumină, şi săgeţi arzătoare celor ce doreau întunericul. Scriind şi învăţând cinstita Evanghelie, mireasmă de viaţă te-ai arătat celor ce voiau viaţa, precum a zis Pavel, pe care l-ai avut învăţător, şi mireasmă de moarte celor ce nu iubeau viaţa. Dăruieşte pace, viaţă şi lumină cu rugăciunile tale."
(Stihiră la Stihoavnă, 18 octombrie)

Sfântul Evanghelist Luca s-a născut în cetatea siriană Antiohia. Părinţii lui nu erau de neam evreiesc, fapt care este mărturisit în parte chiar de numele său, „Luca", o prescurtare a numelui latin „Lucanus". În plus, într-un fragment din Epistola sa către Coloseni, Sfântul Apostol Pavel face o deosebire limpede între Luca şi cei circumcişi, adică evrei (Col. 4, 10-15). Dar Luca arată în scrierile sale o cunoaştere adâncă a legilor lui Moise şi a obiceiurilor poporului evreu. De aici putem trage concluzia că Sfântul Luca primise religia iudaică înainte de a se converti la creşti¬nism. Mai mult, pe pământul său natal, renumit prin artele şi ştiinţele sale înfloritoare, Sfântul Luca şi-a îm¬bogăţit mintea cu multe învăţături ale ştiinţelor. Din Epistola Apostolului Pavel către Coloseni aflăm că Luca a studiat şi medicina (Col. 4, 14). Iar tradiţia ne spune că el era şi pictor. Luca a primit, fără îndoială, o educaţie generală înaltă, căci greaca scrierilor sale este mult mai curată şi mai corectă decât a celorlalţi scriitori ai Noului Testament.
Când zvonul minunilor şi învăţăturilor Domnului nostru Iisus Hristos s-a răspândit din Galileea prin Siria în toate ţinuturile înconjurătoare, Luca a mers din Antiohia în Galileea, unde Domnul Iisus Hristos începuse să semene seminţele învăţăturilor Sale mântuitoare. Aceste seminţe au găsit pământ prielnic în inima lui Luca şi au adus rod însutit. Şi de aceea Sfântul Luca a fost curând găsit vrednic de a ocupa un loc printre cei şaptezeci de apostoli. După ce a primit de la Domnul instrucţiuni în privinţa călătoriei, precum şi puterea de a săvârşi minuni, el a mers „înaintea" Domnului Iisus Hristos, propovăduind venirea apropiată a împărăţiei lui Dumnezeu şi pregătind calea Sa.
În timpul ultimelor zile ale vieţii pământeşti a Mântuitorului, când prin doborârea Păstorului au fost împrăştiate şi oile Sale, Sfântul Luca a rămas în Ierusalim, jelind şi plângând pe Domnul său Care primise de bunăvoie pătimirile Sale. După toate probabilităţile, şi Luca stătea „în depărtare" printre ceilalţi care-L cunoscuseră pe Iisus şi privea pe Cel Răstignit. Dar curând durerea i s-a preschimbat în bucurie, căci Domnul înviat l-a mângâiat chiar în ziua învierii Sale pe Sfântul Luca, numărându-l vrednic de a-L vedea şi a-I vorbi, după cum însuşi Luca ne spune amănunţit şi cu însufleţire în Evanghelie (Luca 24, 13-32). Plângând moartea Stăpânului său şi îndoindu-se în privinţa învierii Sale despre care-i spuseseră mironosiţele, Luca a pornit din Ierusalim către Emaus, însoţit fiind de Cleopa, un alt ucenic al Domnului. Şi pe drumul către acea cetate a fost socotit vrednic de a călători împreună cu El, care este „calea, adevărul şi viaţa". Ucenicii mergeau şi discutau între ei, când însuşi Iisus i-a ajuns din urmă şi a mers odată cu ei. După cum ne spune Evanghelistul Marcu, Domnul li s-a arătat „în alt chip" (Marcu 16,12), iar nu cu chipul cunoscut de ei mai înain¬te. Mai mult, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască" (Luca 24, 16) pe Domnul Care li Se arătase. Ei au crezut că însoţitorul lor era unul dintre pelerinii care veniseră la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui.
„Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru ?", i-a întrebat Domnul. Iar Cleopa a zis: „Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el zilele acestea ?" „Care ?", a întrebat iarăşi Iisus. „Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era proroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri; iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Dar şi nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt. Şi, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu. Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut", au răspuns ei (Luca 24, 17-24).
Atunci Domnul le-a zis: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus prorocii! Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa ?" (Luca 24, 25-26). Şi, începând de la Moise, Domnul Hristos le-a tâlcuit lor din toţi prorocii care au vorbit despre El în Scripturi. Aşa, vorbind cu Domnul, ucenicii s-au apropiat fără ca să-şi dea seama de Emaus. Şi, plăcându-le vorbele însoţitorului lor, şi deoarece Acesta se făcea ca şi cum ar merge mai de¬parte, ei L-au rugat să rămână cu ei, zicând: „Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua" (Luca 24, 29). Şi El a intrat în sat şi a rămas cu ei într-o casă de acolo. Când S-a aşezat la masă cu ei, a luat o bucată de pâine şi, binecuvântând-o, a rupt-o şi le-a dat-o lor. De îndată ce Domnul a făcut aceasta, ucenicii L-au recunoscut. Probabil că Domnul mai făcuse aşa şi mai înainte pen¬tru ucenicii Lui. Ei puteau să-L recunoască şi după urmele cuielor din palmele Lui. Dar Domnul S-a făcut nevăzut ochilor lor, iar ei şi-au zis unul altuia: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile ?" (Luca 24, 32).
Dorind să-şi împărtăşească bucuria celorlalţi ucenici ai Domnului, Luca şi Cleopa s-au ridicat chiar atunci de la masă şi au pornit către Ierusalim. Acolo i-au găsit pe apostoli şi pe ceilalţi ucenici adunaţi într-o casă; şi îndată le-au spus de ridicarea din morţi a Domnului şi că-L văzuseră şi-I vorbiseră. Pe de altă parte, apostolii i-au asigurat că Domnul înviase cu adevărat şi Se arătase lui Simon. Apoi Luca şi Cleopa au povestit în amănunt apostolilor tot ce li se întâmplase pe drum şi cum L-au recunoscut pe Domnul Hristos când El a rupt pâinea. Şi pe când vorbeau aşa, însuşi Domnul înviat a apărut deodată printre apostoli şi le-a zis: „Pace vouă". Iar pentru a linişti inimile lor tulburate şi pentru a-i convinge că este chiar El pe cei care credeau că vedeau fantoma învăţătorului lor şi nu pe Domnul, le-a arătat rănile făcute de cuie în palmele Sale şi în picioarele Sale şi a gustat din mâncare. Atunci Evanghelistul Luca a fost iarăşi socotit vrednic de a asculta, chiar de la Domnul, o tălmăcire a tuturor celor spuse despre El în Sfintele Scripturi ale Vechiului Testament; şi a primit darul înţelepciunii Scripturilor (Luca 24, 18-49).
După Înălţarea Domnului, Sfântul Luca a rămas un timp în Ierusalim, împreună cu ceilalţi apostoli. Mai târziu, după cum mărturiseşte tradiţia, a mers în Antiohia, cetatea în care se născuse, unde erau deja mulţi creştini. Pe drumul spre Antiohia, el a trecut prin cetatea Sebasta, cea mai însemnată din Samaria. A adus acolo vestea cea bună a venirii lui Mesia. Tot acolo a găsit şi moaştele neputrezite ale Sfântului Ioan Înaintemergătorul. Când a venit timpul să părăsească Sebasta, Sfântul Luca a voit să ia cu el, pe pământul său natal, moaştele sfântului, dar creştinii de acolo îl cinsteau cu înflăcărare pe Botezătorul Domnului şi nu i-au dat voie lui Luca să ia sfintele sale moaşte. Atunci Sfântul Luca a desprins mâna dreaptă a Botezătorului, sub care Domnul Şi-a aplecat capul când a primit botezul de la Ioan. Cu această comoară nepreţuită, Sfântul Luca a ajuns în patria lui, spre marea bucurie a creştinilor din Antiohia. El a părăsit acea cetate doar când a devenit însoţitorul în călătorie şi tovarăşul de muncă al Sfântului Apostol Pavel care, după spusele unor scriitori din vechime, era chiar rudă cu el. Aceasta se întâmpla la cea de-a doua călătorie apostolească a Sfântului Apostol Pavel. La acea vreme, Sfântul Luca şi Apostolul Pavel au călătorit spre Grecia pentru a vesti Evanghelia; şi sfântul evanghelist a fost lăsat de Apostolul Neamurilor în cetatea macedoneană Filipi, pentru a pune temelie şi a întări Biserica de acolo. Şi, vreme de şapte ani, Sfântul Luca a lucrat la răspândirea creştinismului prin acele părţi.
Când, la capătul celei de-a treia călătorii apostoleşti, Sfântul Pavel a vizitat din nou Filipi, Luca, sfătuit de el şi la cerinţa tuturor credincioşilor, a mers în Corint pentru a strânge milostenie pentru creştinii săraci din Palestina (II Cor. 8, 18-19). Când şi-a încheiat cele ce avea de făcut, Sfântul Luca a plecat împreună cu Apostolul Pavel în Palestina, oprindu-se pe drum pentru a cerceta Bisericile insulelor arhipelagului egeean, de-a lungul coastei Asiei Mici, în Fenicia şi Iudeea. Când Apostolul Pavel se afla întemniţat în cetatea Cezareea Palestinei, Sfântul Luca a rămas lângă el. Şi nu l-a părăsit nici când a fost trimis la Roma pentru a fi judecat de Cezarul. îm¬preună cu Apostolul Pavel, el a îndurat toate greutăţile călătoriei pe mare şi a fost aproape de a-şi pierde viaţa (Fapte, cap. 27-28).
Ajungând la Roma, Sfântul Luca a rămas din nou lângă Apostolul Pavel şi, împreună cu Marcu, Aristarh şi câţiva alţi însoţitori ai apostolului, au vestit pe Hristos în cea mai de seamă cetate a lumii de atunci (aceasta se vede din Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel). La Roma, Sfântul Luca a scris Evanghelia sa şi Cartea Faptelor Apostolilor. În Evanghelia sa, el a descris viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, nu numai după cele văzute şi auzite de el, ci ţinând seama şi de toate cele istorisite de „cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului" (Luca 1, 2). Sfântul Apostol Pavel l-a îndrumat în lucrările lui şi, mai târziu, a încuviinţat Evanghelia scrisă de Sfântul Luca. Şi Cartea Faptelor Apostolilor a fost scrisă în acelaşi chip, după sfatul Apostolului Pavel, aşa cum se spune în tradiţia Bisericii.
După ce a stat doi ani de zile înlănţuit în temniţele Romei, Apostolul Pavel a fost slobozit şi, plecând din Roma, a cercetat mai multe Biserici de el întemeiate mai înainte. Şi, în tot acest timp, Sfântul Luca l-a însoţit. La acea vreme, împăratul Nero a poruncit o prigoană cruntă împotriva creştinilor din Roma. Atunci Apostolul Pavel s-a întors iar în marea cetate, pentru ca, prin vorbele şi pilda sa, să încurajeze Biserica prigonită, să o întărească şi, dacă era să fie, cu voia lui Dumnezeu, să împărtăşească împreună cu credincioşii coroana muceniciei. El a fost prins de păgâni şi întemniţat din nou. Şi doar Sfântul Luca, dintre toţi apostolii împreună-lucrători cu Sfântul Pavel, a rămas lângă acesta în cumplita perioadă de timp în care Apostolul Pavel a fost chinuit ca o vită ce trebuia jertfită. „Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat" (II Tim. 4, 6), scrie Apostolul Pavel ucenicului său Timotei. Şi mai spune: „Sileşte-te să vii curând la mine. Că Dimas, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic, Crescent în Galatia, Tit în Dalmaţia. Numai Luca este cu mine" (II Tim. 4, 9-11).
Este foarte posibil ca Luca să fi fost martor la mucenicia Apostolului Pavel la Roma. După adormirea învăţătorului său, Sfântul Luca, după cum ne spune tradiţia Bisericii, a răspândit Evanghelia lui Hristos în Italia, Dalmaţia, Galia şi mai ales în Macedonia, unde mai înainte a lucrat timp de mai mulţi ani.
Pe când a ajuns aproape de bătrâneţe, Apostolul Luca a făcut o călătorie tocmai în Egipt, unde a lucrat mult şi a îndurat chinuri grele întru numele sfânt al lui Iisus. El a ajuns în Egipt trecând mai întâi prin Libia şi prin Tebaida Egiptului, unde a adus pe mulţi la Hristos. În cetatea Alexandria, el a hirotonit episcop pe Abilius, pentru a fi urmaş lui Anna, care fusese hirotonit de Sfântul Marcu şi a slujit astfel timp de douăzeci şi doi de ani. Întorcându-se în Grecia, Luca a mai întemeiat acolo Biserici, mai întâi în Beoţia, unde a hirotonit preoţi şi diaconi şi a vindecat bolnavi cu trupul şi cu sufletul. Precum prietenul şi învăţătorul său, Apostolul Pavel, Sfântul Luca a luptat luptă dreaptă, încheindu-şi sorocul întru dreapta credinţă. La vârsta de optzeci şi patru de ani, el a murit cu o moarte de mucenic în Ahaia, răstignit pe un măslin în loc de cruce. Trupul său sfânt a fost înmormântat în Teba, cetatea cea mai de seamă a Boeţiei, unde sfintele sale moaşte, care au adus multe vindecări, s-au aflat până în a doua jumătate a secolului al patrulea; apoi au fost mutate la Constantinopol, capitala Imperiului de Răsărit.
Locul în care se găseau moaştele apostolului a fost descoperit în secolul al patrulea, ca urmare a vindecărilor ce se făceau acolo. Foarte multe tămăduiri s-au făcut pentru cei ce sufereau de boli de ochi. Împăratul Constantiniu, fiul sfântului împărat Constantin cel Mare, cel întocmai cu Apostolii, auzind de la episcopul de Ahaia că trupul Sfântului Luca se afla în Teba, a trimis pe Artemiu, pe atunci prefect al Egiptului, să aducă moaştele Sfântului Luca în capitală, sarcină pe care Artemiu a împlinit-o cu mare cinstire.
În timpul mutării sfintelor moaşte ale Sfântului Luca de la ţărmul mării în Biserică, a avut loc următoarea minune. Un anume Anatolie, eunuc împărătesc, suferea de o boală fără leac. El cheltuise pe doctori o mulţime de bani, dar în zadar. Apropiindu-se însă de preţioasele moaşte ale Apostolului Luca, cu credinţă în puterea lor de a face minuni, a rugat stăruitor pe sfânt să i se dea vindecare. Anatoliu a venit lângă cinstita raclă a sfântului şi, cu puterile pe care le mai avea, a ajutat la ducerea ei. Şi minunea a avut loc: boala l-a lăsat după câţiva paşi. Apoi el a dus plin de bucurie preţioasele moaşte până la Biserica Sfinţilor Apostoli, unde acestea au fost aşezate lângă altar împreună cu moaştele sfinţilor apostoli Andrei şi Timotei. Acolo ele au devenit izvor de mi¬nuni multe şi au fost cinstite şi iubite de creştinii ortodocşi.
Vechii scriitorii bisericeşti ne spun că Sfântul Luca, supunându-se evlavioasei dorinţe a primilor creştini, a pictat pentru prima oară icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ţinând în braţele sale pe preasfântul Prunc, Domnul nostru Iisus Hristos; iar mai târziu a pictat alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care le-a adus chiar Maicii Domnului pentru a primi încuviinţare. Văzând icoanele, Maica Sfântă a zis: „Fie ca harul Celui Care S-a născut din mine şi mila mea să fie cu aceste icoane !"
Sfântul Luca a mai pictat pe lemn icoanele sfinţilor şi slăviţilor apostoli Petru şi Pavel. Şi astfel el a fost în¬cepătorul bunei lucrări a iconografiei, spre slava lui Dumnezeu, a Maicii lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea sfintelor Biserici şi întru mântuirea credincioşilor care cu smerenie li se închină. Amin.

Troparul. Glasul al III-lea
Apostole sfinte şi evangheliste Luca, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.
Condac. Glasul al II-lea
Ucenic făcându-te Cuvântului lui Dumnezeu, împreună cu Pavel ai luminat tot pământul şi negura ai gonit, scriind dumnezeiască Evanghelia lui Hristos.