Arhimandrit Serafim Alexiev
A) Planurile ecumenice ale unificării
Ecumenismul, după cum am mai arătat, îşi propune să creeze un fel de "unitate" din confesiunile creştine dezbinate. Cu ajutorul dialogurilor şi consfătuirilor el încearcă să fabrice din pseudo-doctrine unificate un gen de "adevăr" pe care l-ar accepta grupările religioase conceptual eterogene, reunite sub egida sa, dintre care fiecare pretinde să-i fie recunoscută propria identitate în credinţă. Este evident că rezultatul unor astfel de eforturi nu poate fi realizarea adevărului, ci doar îndepărtarea definitivă de el, căci adevărul nu reprezintă o îmbinare de neadevăruri!
În pofida greutăţilor unificării, ecumeniştii speră să ajungă la ea pe calea dialogurilor, organizate în spirit ecumenic. Comitetul Central al C.E.B., convocat în 1971 la Addis-Abeba, susţine că "dialogul este un proces în cadrul căruia diferite persoane şi societăţi scapă de teamă şi neîncredere reciprocă şi se pătrund de o nouă încredere unii faţă de alţii... Dialogul în înţelegerea religiei noastre (!), a unor noi relaţii între creştini şi heterodocşi, cum nu au mai fost altădată". Ecumeniştii nu concep viitoarea unitate ca fiind una de monolit. "Dimpotrivă, scriu ei, noi suntem liberi şi trebuie să încercăm în comun să descoperim tradiţia vie a Evangheliei şi Bisericii în diversitatea contemporaneităţii în care trăim". Aşadar, la temelia unităţii este pusă "diversitatea", adică pluralismul. Ne întrebăm, ce fel de unitate va fi aceasta, de vreme ce ea presupune un pluralism dogmatic?
Să evocăm unele proiecte şi eforturi de unire de caracter local: în S.U.A. zece biserici americane încearcă să se reunească într-o singură "biserică" sub denumirea "Biserica Unită a lui Hristos", în care "diferite poziţii dogmatice sunt considerate ca reciproc completându-se, şi nu reciproc excluzându-se". În noua "biserică" trebuie să fie folosite "toate legendele bisericeşti (adică abaterile de la adevărata Tradiţie Sfântă) prin intermediul realizării contradicţiilor dogmatice istoriceşte condiţionate", ceea ce înseamnă subminarea autorităţii absolute a dogmelor!
Un experiment similar se face şi în Anglia în sectele locale, care trebuie să se "unească", începând cu Biserica anglicană cu cele trei ramificaţii ale ei. În acest scop a fost creată o Comisie a unităţii bisericeşti, care la începutul anului 1975 a ajuns la următoarele concluzii: "Unitatea nu trebuie neapărat să însemne uniformitate... Unitatea aparentă trebuie să se realizeze înainte de toate pe calea recunoaşterii reciproce a ierarhiei şi principiilor credinţei, ceea ce ne va face posibilă o diversitate în exprimare".
Teologul catolic contemporan Albert Brandenburg caracterizează unitatea viitoarei "biserici ecumenice" în felul următor: ea va fi atotcuprinzătoare, şi în acest sens - catolică. Odată cu papa Ioan al XXIII-lea a început o nouă interpretare a caracterului catolic, care a atribuit "o nouă dimensiune bisericii, făcând loc tuturor celor scindaţi. Nu e vorba de revenirea la Biserica romano-catolică, ci de unirea în cadrul unei unităţi a celor mai diferite formaţii creştine... Ele toate se unesc într-o unitate aparentă, păstrându-şi specificul şi fiecare recunoscând alte biserici apostolice... şi toate se află în comuniune euharistică."
Într-un fel asemănător îşi imaginează viitoarea "biserică" ecumenică şi Filipp Porter, fostul secretar general al C.E.B. Referindu-se la declaraţiile adunărilor anterioare de la New-Delhi (1961) şi Upsala (1968), precum şi la conferinţa comisiei "Credinţă şi organizare" de la Salamanca (1973), el scria în ajunul celei de-a V-a adunări de la Nairobi: "În sensul comunităţii ecumenice fiecare biserică are puterea catolică şi universală deplină şi mărturiseşte"una şi aceeaşi credinţă apostolică (!). Fiecare din aceste biserici, reciproc legate printr-un singur botez şi o singură euharistie, recunoaşte ierarhiile celorlalte". În citatul reprodus este evidentă o înclinare considerabilă spre abateri dogmatice în scopul unităţii ecumenice. Potter vorbeşte despre o "comunitate sobornicească a bisericilor", în interiorul căreia "fiecare biserică are puterea catolică şi universală deplină şi mărturiseşte una şi aceeaşi credinţă apostolică". Cum ar putea însă credinţa apostolică a Bisericii Ortodoxe, cimentată prin succesiunea apostolică, să fie unită cu ortodoxia pestriţă a unor asociaţii liberale ce nu recunosc dogma despre Sfânta Treime şi neagă Dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, dar care în acelaşi timp sunt membri cu drepturi depline în C.E.B. alături de ortodocşi? Şi cum ar putea asemenea asociaţii liberale să pretindă "putere universală deplină", când noţiunea de "universalism" este identică noţiunii de "ortodoxism", iar Ortodoxia înseamnă mărturisirea Adevărului total, universal ?!
În continuare Porter raţionează exclusiv despre cele două Taine - Botezul şi Euharistia, care ar lega, chipurile, "bisericile" nominalizate între ele. După cum se vede, ca protestant ce este, el nu recunoaşte celelalte Taine. Dar Biserica Ortodoxă ar putea oare, de dragul unei uniri de compromis cu ereticii, să renunţe la aceste Taine? "Noi credem, scria în secolul al XVI-lea Patriarhul Constantinopolului Ieremia II, că viaţa întru Hristos depinde de Taine şi de la ele îşi ia începutul". Într-adevăr, ce fel de viaţă întru Hristos vom avea noi fără puterea deplină a Tainelor bisericeşti rânduite de Dumnezeu?! Să renunţăm la Taina Mirungerii, de exemplu, ar însemna să respingem darurile harice ale Sfântului Duh care ni se transmit prin ea, îndrumându-ne spre o viaţă duhovnicească cuviincioasă şi conducându-ne spre mântuire. Să renunţăm la Taina Pocăinţei (spovedaniei) ar însemna să nu avem iertarea păcatelor din partea preoţilor, cărora le este dată puterea să lege şi să dezlege (Mt. 18, 18). Despre Euharistie, Porter vorbeşte ca despre o Taină "care leagă bisericile". Dar ce fel de Euharistie pot avea protestanţii, care nu succed apostolilor şi care consideră Euharistia nu o jertfă ce ne sfinţeşte, ci doar o amintire? Între altele Domnul a spus celor care cred în El: "Cine mănâncă Trupul Meu, şi bea Sângele Meu, are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci Trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi Sângele Meu este cu adevărat o băutură" (In. 6. 54-55). Credinciosul ortodox tinde spre dumnezeire, spre a se face părtaş firii dumnezeieşti a Domnului Iisus Hristos Mântuitorul (II Petru 1, 4), ceea ce nu poate fi dobândit altfel decât împărtăşindu-ne prin Taine cu Hristos, altfel spus cu Pâinea vieţii, aceea care pogoară din cer şi dă lumii viaţă (In. 6, 33). Protestantul, care nu are această "Pâine a vieţii", nu face decât să se lase copleşit de amintirea Ei. Cum deci ar putea un ortodox să comunice cu ei în Euharistie ? În fine, Potter aminteşte şi de recunoaşterea reciprocă a ierarhiilor. Ne întrebăm însă, cum ar putea Bisericile Ortodoxe să recunoască "ierarhia" protestantă, care încă de pe timpul lui Luther a rupt-o cu succesiunea apostolică ? Recunoscând acest lucru, înşişi ortodocşii s-ar priva de preţiosul dar al succesiunii apostolice, prin care se defineşte esenţa Ortodoxiei!
Cele trasate de fostul secretar general al C.E.B. în 1975 au căpătat în ultimul timp o realizare concretă în documentul ecumenic elaborat şi adoptat în ianuarie 1982 la reuniunea comisiei "Credinţă şi organizare" din Lima (Peru). Acest document - "Botezul. Euharistia. Slujirea.", în engleză abreviat "B. E. M." - are drept scop elaborarea unui acord între toate "bisericile" C.E.B. în chestiunea celor trei Taine: Botezul, Euharistia şi Preoţia, ultima dintre care este substituită abil prin termenul mai general "Slujirea" (Ministry), probabil că din cauza problemei delicate pentru protestanţi, privind succesiunea apostolică a ierarhiei, care le lipseşte, deşi ei se încumetă să susţină că documentul elaborat la Lima "se bazează pe credinţa apostolică". În capitolul II al documentului la care ne-am referit se afirmă propriu-zis următoarele: "Profesând în comun credinţa apostolică, bisericile ar fi ajuns la recunoaşterea reciprocă deplină şi integrală a botezului, euharistiei şi slujirii". Aşadar, în acest document sunt conţinute principalele teze ale articolului criticat mai sus al lui Potter, şi de aceea nu e de mirare că la adunarea a VI-a a C.E.B. de la Vancouver din 1983 documentul B.E.M. a fost propus spre adoptare "bisericilor" reprezentante în C.E.B. Cel mai trist e faptul că, în timp ce bisericile reformiste au adoptat o atitudine destul de reţinută faţă de B.E.M., în rândul ortodocşilor acest document ecumenic şi-a găsit adepţi care deţin funcţii foarte înalte. Patriarhul ecumenic Dimitrie s-a grăbit, încă până la adunare, la 3 martie 1983, să facă o declaraţie, în care afirma că în documentul cu pricina "Biserica Ortodoxă a descoperit, spre satisfacţia ei, numeroase teze ale învăţăturii sale." Pare suspect că cel mai de vază ierarh al Bisericii Ortodoxe a trecut sub tăcere importanta problemă a succesiunii apostolice, al cărei purtător el este! Dar "dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra?!" (Mt. 5, 13).
Dr. Alexandru Papaderos, un grec din Creta, care şi-a pierdut orice orientare ortodoxă, citând cuvintele elogioase ale Patriarhului Dimitrie, care, deşi au fost spuse în numele Bisericii Ortodoxe, nu sunt nicidecum obligatorii pentru Ortodoxie, le opune ironic avertismentul adresat acum patru secole de Patriarhul Constantinopolului Ieremia II teologilor din Tubingen: "Mergeţi pe calea voastră şi de acum înainte să nu ne mai scrieţi despre dogme".», (v. mai sus). "Spre deosebire de aceasta, scrie Papaderos, adunarea ecumenică reprezentativă, care a avut loc la Lima (1982), a lansat alt apel - de astă dată către toate bisericile - în care a fost pusă din nou problema Tainelor: botezul, euharistia şi slujirea... Apelul nu reflectă poziţii diferite, căci datorită voinţei unice coordonate (!) a fost adoptat un text convergent unic (v. explicarea termenului respectiv în articolul "Coexistenţă sau convergenţă?" al mitropolitului Nicodim). Acest text ne-a fost propus spre bucuria noastră comună". Autorul găseşte prilej de bucurie în ideea principală a B.E.M., care, după părerea lui, "este recunoscută astăzi de toţi, şi anume că acordul principal în problema botezului, euharistiei şi slujirii... reprezintă principala condiţie preliminară a unităţii evidente a Bisericii... Astfel, B.E.M. constituie una din cele mai importante etape pe calea ce duce spre o unire evidentă". Arătând că această cale nu este o linie dreaptă, ci o întoarcere înapoi, pentru o impulsionare înainte (procedeu iezuit!), autorul declară cu vădită satisfacţie că "de astă dată este eliminată - sperăm că pentru totdeauna - metoda scolastică (!) de gândire - prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor... (prin această metodă, între altele, sunt alcătuite majoritatea catehismelor credinţei ortodoxe)... Mai mult decât atât, continuă el, a fost respinsă teologia "pură", "obiectivă" şi "ştiinţifică", deşi rezultatele ştiinţifice sunt în linii mari recunoscute". Cele trei epitete subliniate, atribuite teologiei respinse de B.E.M., constituie trei lovituri fatale pe care Papaderos şi le aplică lui însuşi. De vreme ce B.E.M., o rupe cu teologia pură a Ortodoxiei, e normal că el cade într-o teologhisire necurată, adică eretică; de vreme ce B.E.M., anihilează teologia obiectivă a Adevărului Dumnezeiesc e evident că păcătuieşte interpretând subiectiv-părtinitor adevărul; în sfârşit, de vreme ce B.E.M. neagă până şi caracterul ştiinţifico-academic al teologiei, atunci B.E.M. în zadar îşi laudă valoarea pseudo-ştiinţifică a teoriilor sale raţionaliste! În cele din urmă, pentru a conferi o cât de mică nuanţă de evlavie raţionamentelor sale, Papaderos declară că "esenţial este nu ceea ce teologii spun bisericilor, ci ceea ce le spune Duhul". Ultimele cuvinte reprezintă o parodie profanatoare, la expresia frecventă în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul: "Cine are urechi, să asculte ce zice Duhul Bisericilor" (Apoc. 2, 7, 11, 3, 13). Prin aceste cuvinte Duhul Sfânt exprimă voia lui Dumnezeu şi sentinţa asupra bisericilor locale, care alcătuiesc Biserica lui Hristos. Papaderos, negând criteriul Adevărului ortodox în teologie, îşi permite să proclame, chipurile, în numele lui Dumnezeu, ereziile ecumenice, camuflându-le cu numele "Duhului". Sf. Ap. Ioan Teologul ne învaţă însă: "Prea iubiţilor! să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu... Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii" (I In. 4, 1-6).
Acest "duh al rătăcirii" a inspirat şi a definit planurile expuse mai sus ale realizării "unităţii" celor care fac falsă filosofie şi a celor care filosofează în Ortodoxie. Tot el a inspirat şi pe alcătuitorii documentului ecumenic B.E.M.
Ecumenismul, după cum am mai arătat, îşi propune să creeze un fel de "unitate" din confesiunile creştine dezbinate. Cu ajutorul dialogurilor şi consfătuirilor el încearcă să fabrice din pseudo-doctrine unificate un gen de "adevăr" pe care l-ar accepta grupările religioase conceptual eterogene, reunite sub egida sa, dintre care fiecare pretinde să-i fie recunoscută propria identitate în credinţă. Este evident că rezultatul unor astfel de eforturi nu poate fi realizarea adevărului, ci doar îndepărtarea definitivă de el, căci adevărul nu reprezintă o îmbinare de neadevăruri!
În pofida greutăţilor unificării, ecumeniştii speră să ajungă la ea pe calea dialogurilor, organizate în spirit ecumenic. Comitetul Central al C.E.B., convocat în 1971 la Addis-Abeba, susţine că "dialogul este un proces în cadrul căruia diferite persoane şi societăţi scapă de teamă şi neîncredere reciprocă şi se pătrund de o nouă încredere unii faţă de alţii... Dialogul în înţelegerea religiei noastre (!), a unor noi relaţii între creştini şi heterodocşi, cum nu au mai fost altădată". Ecumeniştii nu concep viitoarea unitate ca fiind una de monolit. "Dimpotrivă, scriu ei, noi suntem liberi şi trebuie să încercăm în comun să descoperim tradiţia vie a Evangheliei şi Bisericii în diversitatea contemporaneităţii în care trăim". Aşadar, la temelia unităţii este pusă "diversitatea", adică pluralismul. Ne întrebăm, ce fel de unitate va fi aceasta, de vreme ce ea presupune un pluralism dogmatic?
Să evocăm unele proiecte şi eforturi de unire de caracter local: în S.U.A. zece biserici americane încearcă să se reunească într-o singură "biserică" sub denumirea "Biserica Unită a lui Hristos", în care "diferite poziţii dogmatice sunt considerate ca reciproc completându-se, şi nu reciproc excluzându-se". În noua "biserică" trebuie să fie folosite "toate legendele bisericeşti (adică abaterile de la adevărata Tradiţie Sfântă) prin intermediul realizării contradicţiilor dogmatice istoriceşte condiţionate", ceea ce înseamnă subminarea autorităţii absolute a dogmelor!
Un experiment similar se face şi în Anglia în sectele locale, care trebuie să se "unească", începând cu Biserica anglicană cu cele trei ramificaţii ale ei. În acest scop a fost creată o Comisie a unităţii bisericeşti, care la începutul anului 1975 a ajuns la următoarele concluzii: "Unitatea nu trebuie neapărat să însemne uniformitate... Unitatea aparentă trebuie să se realizeze înainte de toate pe calea recunoaşterii reciproce a ierarhiei şi principiilor credinţei, ceea ce ne va face posibilă o diversitate în exprimare".
Teologul catolic contemporan Albert Brandenburg caracterizează unitatea viitoarei "biserici ecumenice" în felul următor: ea va fi atotcuprinzătoare, şi în acest sens - catolică. Odată cu papa Ioan al XXIII-lea a început o nouă interpretare a caracterului catolic, care a atribuit "o nouă dimensiune bisericii, făcând loc tuturor celor scindaţi. Nu e vorba de revenirea la Biserica romano-catolică, ci de unirea în cadrul unei unităţi a celor mai diferite formaţii creştine... Ele toate se unesc într-o unitate aparentă, păstrându-şi specificul şi fiecare recunoscând alte biserici apostolice... şi toate se află în comuniune euharistică."
Într-un fel asemănător îşi imaginează viitoarea "biserică" ecumenică şi Filipp Porter, fostul secretar general al C.E.B. Referindu-se la declaraţiile adunărilor anterioare de la New-Delhi (1961) şi Upsala (1968), precum şi la conferinţa comisiei "Credinţă şi organizare" de la Salamanca (1973), el scria în ajunul celei de-a V-a adunări de la Nairobi: "În sensul comunităţii ecumenice fiecare biserică are puterea catolică şi universală deplină şi mărturiseşte"una şi aceeaşi credinţă apostolică (!). Fiecare din aceste biserici, reciproc legate printr-un singur botez şi o singură euharistie, recunoaşte ierarhiile celorlalte". În citatul reprodus este evidentă o înclinare considerabilă spre abateri dogmatice în scopul unităţii ecumenice. Potter vorbeşte despre o "comunitate sobornicească a bisericilor", în interiorul căreia "fiecare biserică are puterea catolică şi universală deplină şi mărturiseşte una şi aceeaşi credinţă apostolică". Cum ar putea însă credinţa apostolică a Bisericii Ortodoxe, cimentată prin succesiunea apostolică, să fie unită cu ortodoxia pestriţă a unor asociaţii liberale ce nu recunosc dogma despre Sfânta Treime şi neagă Dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, dar care în acelaşi timp sunt membri cu drepturi depline în C.E.B. alături de ortodocşi? Şi cum ar putea asemenea asociaţii liberale să pretindă "putere universală deplină", când noţiunea de "universalism" este identică noţiunii de "ortodoxism", iar Ortodoxia înseamnă mărturisirea Adevărului total, universal ?!
În continuare Porter raţionează exclusiv despre cele două Taine - Botezul şi Euharistia, care ar lega, chipurile, "bisericile" nominalizate între ele. După cum se vede, ca protestant ce este, el nu recunoaşte celelalte Taine. Dar Biserica Ortodoxă ar putea oare, de dragul unei uniri de compromis cu ereticii, să renunţe la aceste Taine? "Noi credem, scria în secolul al XVI-lea Patriarhul Constantinopolului Ieremia II, că viaţa întru Hristos depinde de Taine şi de la ele îşi ia începutul". Într-adevăr, ce fel de viaţă întru Hristos vom avea noi fără puterea deplină a Tainelor bisericeşti rânduite de Dumnezeu?! Să renunţăm la Taina Mirungerii, de exemplu, ar însemna să respingem darurile harice ale Sfântului Duh care ni se transmit prin ea, îndrumându-ne spre o viaţă duhovnicească cuviincioasă şi conducându-ne spre mântuire. Să renunţăm la Taina Pocăinţei (spovedaniei) ar însemna să nu avem iertarea păcatelor din partea preoţilor, cărora le este dată puterea să lege şi să dezlege (Mt. 18, 18). Despre Euharistie, Porter vorbeşte ca despre o Taină "care leagă bisericile". Dar ce fel de Euharistie pot avea protestanţii, care nu succed apostolilor şi care consideră Euharistia nu o jertfă ce ne sfinţeşte, ci doar o amintire? Între altele Domnul a spus celor care cred în El: "Cine mănâncă Trupul Meu, şi bea Sângele Meu, are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci Trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi Sângele Meu este cu adevărat o băutură" (In. 6. 54-55). Credinciosul ortodox tinde spre dumnezeire, spre a se face părtaş firii dumnezeieşti a Domnului Iisus Hristos Mântuitorul (II Petru 1, 4), ceea ce nu poate fi dobândit altfel decât împărtăşindu-ne prin Taine cu Hristos, altfel spus cu Pâinea vieţii, aceea care pogoară din cer şi dă lumii viaţă (In. 6, 33). Protestantul, care nu are această "Pâine a vieţii", nu face decât să se lase copleşit de amintirea Ei. Cum deci ar putea un ortodox să comunice cu ei în Euharistie ? În fine, Potter aminteşte şi de recunoaşterea reciprocă a ierarhiilor. Ne întrebăm însă, cum ar putea Bisericile Ortodoxe să recunoască "ierarhia" protestantă, care încă de pe timpul lui Luther a rupt-o cu succesiunea apostolică ? Recunoscând acest lucru, înşişi ortodocşii s-ar priva de preţiosul dar al succesiunii apostolice, prin care se defineşte esenţa Ortodoxiei!
Cele trasate de fostul secretar general al C.E.B. în 1975 au căpătat în ultimul timp o realizare concretă în documentul ecumenic elaborat şi adoptat în ianuarie 1982 la reuniunea comisiei "Credinţă şi organizare" din Lima (Peru). Acest document - "Botezul. Euharistia. Slujirea.", în engleză abreviat "B. E. M." - are drept scop elaborarea unui acord între toate "bisericile" C.E.B. în chestiunea celor trei Taine: Botezul, Euharistia şi Preoţia, ultima dintre care este substituită abil prin termenul mai general "Slujirea" (Ministry), probabil că din cauza problemei delicate pentru protestanţi, privind succesiunea apostolică a ierarhiei, care le lipseşte, deşi ei se încumetă să susţină că documentul elaborat la Lima "se bazează pe credinţa apostolică". În capitolul II al documentului la care ne-am referit se afirmă propriu-zis următoarele: "Profesând în comun credinţa apostolică, bisericile ar fi ajuns la recunoaşterea reciprocă deplină şi integrală a botezului, euharistiei şi slujirii". Aşadar, în acest document sunt conţinute principalele teze ale articolului criticat mai sus al lui Potter, şi de aceea nu e de mirare că la adunarea a VI-a a C.E.B. de la Vancouver din 1983 documentul B.E.M. a fost propus spre adoptare "bisericilor" reprezentante în C.E.B. Cel mai trist e faptul că, în timp ce bisericile reformiste au adoptat o atitudine destul de reţinută faţă de B.E.M., în rândul ortodocşilor acest document ecumenic şi-a găsit adepţi care deţin funcţii foarte înalte. Patriarhul ecumenic Dimitrie s-a grăbit, încă până la adunare, la 3 martie 1983, să facă o declaraţie, în care afirma că în documentul cu pricina "Biserica Ortodoxă a descoperit, spre satisfacţia ei, numeroase teze ale învăţăturii sale." Pare suspect că cel mai de vază ierarh al Bisericii Ortodoxe a trecut sub tăcere importanta problemă a succesiunii apostolice, al cărei purtător el este! Dar "dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra?!" (Mt. 5, 13).
Dr. Alexandru Papaderos, un grec din Creta, care şi-a pierdut orice orientare ortodoxă, citând cuvintele elogioase ale Patriarhului Dimitrie, care, deşi au fost spuse în numele Bisericii Ortodoxe, nu sunt nicidecum obligatorii pentru Ortodoxie, le opune ironic avertismentul adresat acum patru secole de Patriarhul Constantinopolului Ieremia II teologilor din Tubingen: "Mergeţi pe calea voastră şi de acum înainte să nu ne mai scrieţi despre dogme".», (v. mai sus). "Spre deosebire de aceasta, scrie Papaderos, adunarea ecumenică reprezentativă, care a avut loc la Lima (1982), a lansat alt apel - de astă dată către toate bisericile - în care a fost pusă din nou problema Tainelor: botezul, euharistia şi slujirea... Apelul nu reflectă poziţii diferite, căci datorită voinţei unice coordonate (!) a fost adoptat un text convergent unic (v. explicarea termenului respectiv în articolul "Coexistenţă sau convergenţă?" al mitropolitului Nicodim). Acest text ne-a fost propus spre bucuria noastră comună". Autorul găseşte prilej de bucurie în ideea principală a B.E.M., care, după părerea lui, "este recunoscută astăzi de toţi, şi anume că acordul principal în problema botezului, euharistiei şi slujirii... reprezintă principala condiţie preliminară a unităţii evidente a Bisericii... Astfel, B.E.M. constituie una din cele mai importante etape pe calea ce duce spre o unire evidentă". Arătând că această cale nu este o linie dreaptă, ci o întoarcere înapoi, pentru o impulsionare înainte (procedeu iezuit!), autorul declară cu vădită satisfacţie că "de astă dată este eliminată - sperăm că pentru totdeauna - metoda scolastică (!) de gândire - prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor... (prin această metodă, între altele, sunt alcătuite majoritatea catehismelor credinţei ortodoxe)... Mai mult decât atât, continuă el, a fost respinsă teologia "pură", "obiectivă" şi "ştiinţifică", deşi rezultatele ştiinţifice sunt în linii mari recunoscute". Cele trei epitete subliniate, atribuite teologiei respinse de B.E.M., constituie trei lovituri fatale pe care Papaderos şi le aplică lui însuşi. De vreme ce B.E.M., o rupe cu teologia pură a Ortodoxiei, e normal că el cade într-o teologhisire necurată, adică eretică; de vreme ce B.E.M., anihilează teologia obiectivă a Adevărului Dumnezeiesc e evident că păcătuieşte interpretând subiectiv-părtinitor adevărul; în sfârşit, de vreme ce B.E.M. neagă până şi caracterul ştiinţifico-academic al teologiei, atunci B.E.M. în zadar îşi laudă valoarea pseudo-ştiinţifică a teoriilor sale raţionaliste! În cele din urmă, pentru a conferi o cât de mică nuanţă de evlavie raţionamentelor sale, Papaderos declară că "esenţial este nu ceea ce teologii spun bisericilor, ci ceea ce le spune Duhul". Ultimele cuvinte reprezintă o parodie profanatoare, la expresia frecventă în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul: "Cine are urechi, să asculte ce zice Duhul Bisericilor" (Apoc. 2, 7, 11, 3, 13). Prin aceste cuvinte Duhul Sfânt exprimă voia lui Dumnezeu şi sentinţa asupra bisericilor locale, care alcătuiesc Biserica lui Hristos. Papaderos, negând criteriul Adevărului ortodox în teologie, îşi permite să proclame, chipurile, în numele lui Dumnezeu, ereziile ecumenice, camuflându-le cu numele "Duhului". Sf. Ap. Ioan Teologul ne învaţă însă: "Prea iubiţilor! să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu... Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii" (I In. 4, 1-6).
Acest "duh al rătăcirii" a inspirat şi a definit planurile expuse mai sus ale realizării "unităţii" celor care fac falsă filosofie şi a celor care filosofează în Ortodoxie. Tot el a inspirat şi pe alcătuitorii documentului ecumenic B.E.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu