RELAŢIILE CORECTE ÎNTRE BISERICĂ ŞI STAT

Fragment din cartea

„RASPUNSURI LA INTREBARI ALE TINERILOR”
Arhimandrit Spiridonos Logothetis

Întâistătătorul Sfintei Mănăstiri a Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Nafpaktos

"- Care sunt, după părerea dumneavoastră, relaţiile co­recte ale Bisericii cu statul?
- Conform cu Ortodoxia noastră, conform cu învăţătura lui Hristos, a Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţilor noştri, co­rectă este o relaţie de frăţietate, de conlucrare strânsă pentru mântuirea poporului, pentru slujirea trupului Bisericii, ai cărei diaconi sunt şi demnitarii bisericeşti, dar şi cei politici.
- Învaţă oare aceasta Sfânta Scriptură?
- Desigur. În Epistola către Romani, în capitolul al 13-lea, Sfântul Apostol Pavel spune în versetul al patrulea de două ori despre demnitari că sunt „slujitori ai lui Dumnezeu", iar în versetul al şaselea zice despre dregători că sunt „slujitorii lui Dumnezeu" .
- Impresionant!
- Şi de aceea Sfinţii Părinţi ai Bisericii au reluat învăţătura aceasta: „Marele Constantin deja, părăsind conside­raţia tradiţională asupra vredniciei împăratului, care era autarh, tiran, mai presus decât toţi şi decât toate, cere episcopilor primului Sinod Ecumenic să-l considere, dacă vor socoti corect, ca pe un membru de bază al Bisericii, rânduit de Dumnezeu ca să slujească în lucrurile materiale poporul". Sfinţii Părinţi au acceptat-o fără şovăire.
Marele Vasile, vorbind despre rostul puterii bisericeşti şi al celei politice, spune: „Către un lucru tind amândouă, către mântuirea supuşilor".
Sfântul Grigorie Teologul îndeamnă: „Să ne supunem lui Dumnezeu şi unul altuia între noi şi puterii, stăpânirii celei pământeşti".
Aceste principii, cred, stăpâneau în tradiţia greacă ortodoxă şi în Imperiul Bizantin, şi astfel trebuie să fie lucrurile, nu una Biserica şi alta statul, ci împreună, una amândouă. Clerul slujitor al mântuirii poporului în cele duhovniceşti şi stăpânirea slujitoare a mântuirii poporului în cele materiale şi amândouă sub îndrumarea şi porunca lui Dum­nezeu şi cu ajutorul lui Dumnezeu.
Aceasta este relaţia corectă. Un singur stăpân cosmic- Dumnezeu - şi doi colaboratori ai Lui, unelte ale Lui - Bise­rica şi statul - unite şi înfrăţite, asta zice Ortodoxia noastră.
- Acum, în Grecia ce credeţi că trebuie să se întâmple din partea oamenilor politici sau a statului?
- Cred că oamenii politici nu trebuie să susţină supune­rea Ortodoxiei faţă de duhul lumesc, supunerea adică a Bi­sericii la sistemul statal secularizat, să ajungă Biserica să fie doar o simplă persoană juridică de drept civil.
Să se oprească hoţiile, delapidările averilor bisericeşti, mănăstireşti, care se petrec cu sprijinul legilor statului. Să se oprească ameninţările directe şi indirecte ale politicie­nilor asupra episcopilor, să se oprească înţelegerile între politicieni şi arhierei în privinţa transferurilor episcopilor din mitropolii sărace şi mici către altele mari şi bogate, practicate în trecut ca recompensă pentru episcopii slujitori credincioşi ai statului.
Biserica să aibă un cuvânt real în viaţa poporului, a neamului.
Să se oprească discreditarea Bisericii, cu exagerările din celebrele scandaluri, cu faptele josnice aşa-zis săvârşite de clerici, fapte descoperite şi publicate, cică, în interesul in­formării corecte a cetăţenilor inocenţi. În acest fel şi în multe alte moduri viclene, unii oameni politici, unelte su­puse ale politicilor secularizate, lovesc în inimă relaţia co­rectă dintre Biserică şi stat, subminând puterea Ortodoxiei în întreaga lume.
Trebuie întărită de către stat, mai ales moral, dar şi ma­terial, lucrarea Bisericii de mântuire a neamului.
- Şi din partea Bisericii ce credeţi că trebuie făcut?
- Cred că alegerea episcopilor trebuie să se facă fără intervenţii directe sau indirecte ale demnitarilor politici. Secolele al XIX-lea şi al XX-lea au fost pentru Biserică secole lumeşti, cu arhiepiscopi şi episcopi aleşi de regi, de dictatori, cu preoţi aleşi de cei puternici ai puterii politice. Astfel, Biserica, la acest început de secol XXI, trebuie să-şi aleagă singură stâlpii ei, care să nu fie desemnaţi direct sau indirect de către stat, şi cu nimic să nu se supună statului ca un slujitor sau un sclav.
De asemenea, după cum ţi-am mai spus şi în cealaltă discuţie a noastră, trebuie în cel mai scurt timp să se oprească tactica greşită a unor clerici de toate nivelurile, de a accepta un rol decorativ în viaţa socială, căci, din nefericire, mulţi preoţi, episcopi, arhiepiscopi au devenit unelte ale unor politicieni, care vor ca Biserica să fie un element decorativ al vieţii sociale.
Îţi amintesc că, din nefericire, mulţi clerici şi nu rareori episcopi sunt pe deplin satisfăcuţi cu rolul decorativ pe care li-l oferă statul, împropriind această mentalitate despre rolul decorativ al Bisericii, şi foarte des se mândresc şi acceptă să se prezinte la diverse slujbe sau ceremonii, cu toate veşmintele lor strălucitoare şi cu... bijuteriile, să numim aşa însemnele pe care le poartă. Precum ţi-am spus, aşa cum mergem acum, dacă nu suntem atenţi, vom sfârşi aici, în Grecia, prin a face ca stăpânirea noastră bisericească să se rezume doar la a oferi strălucire ceremoniilor statului, precum făcea în vechime religia idolatră în Imperiul Roman. Stăpânirea bisericească este în pericol să rămână doar un birou de ceremonii, ca să nu spunem un birou de înmormântări, de vreme ce cununiile şi botezurile se pot înregistra ca ceremonii şi la primărie.
Dacă aşa merg lucrurile şi nu se întâmplă nici o minune curând, dar foarte curând, demnitarii Bisericii noastre vor eşua într-o desăvârşită secularizare: se va ajunge la un mi­nister, avându-l pe arhiepiscop drept ministru şi pe mitropoliţi drept prefecţi ai secretariatului pentru religie. Asta dacă nu cumva lucrurile nu stau deja astfel. Am multe în­doieli dacă nu cumva, în loc să fim Biserică bisericească, suntem un serviciu de stat.
Aşa, în loc să se găsească episcopii şi preoţii noştri în chipul şi locul lui Hristos, precum îi vrea sfânta noastră Tradiţie ortodoxă, vor ajunge în chipul şi locul stăpânitorilor lumeşti, precum deja, din nefericire, destul de mulţi au ajuns. Şi vor avea toate slăbiciunile şi scăderile stăpânitorilor politici lumeşti, cu necunoaşterea legilor, canoane­lor, cu iubirea de bani, cu stăpânirea dictatorială, tiranică, cu birocraţia, cu publicitatea vicleană, cu minciuni şi cu alte asemenea.
De toate acestea deci trebuie să se îngrijească cu multă seriozitate şi responsabilitate Biserica şi să ia măsurile ne­cesare, ca să nu ajungă în starea de care am vorbit: încă un minister între celelalte ministere.
- Părinte, cred că viitorul este întunecat.
- Corect ai spus. Cred că este nevoie să facem o întoar­cere măcar în ultimul ceas, căci ne îndreptăm către catas­trofă, către deplina supunere faţă de lume şi cele lumeşti şi ne pregătim pentru victoria Antihristului şi a uneltelor sale.
Chiar şi în ultimul ceas este nevoie să existe o relaţie corectă între Biserică şi stat, conformă cu îndrumările Or­todoxiei şi nu cu anumite legi secularizate şi hotărâri antihriste ale Europei. Această corectă relaţie, unirea spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea poporului, se va face, chiar de-ar fi nevoie ca aşa-zişii noştri prieteni să se transforme în duşmani şi să se oprească să ne sponsorizeze şi chiar de ne vor izgoni. Nu ar fi, de altfel, prima oară. Am suportat multe de la aşa-zişii aliaţi şi colaboratori ai noştri. Să nu uităm că-l avem adevărat aliat, ajutor şi apă­rător al nostru pe însuşi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cel care are puterea să ne mântuiască din lume şi din cele lumeşti, precum a făcut întotdeauna în trecut, când nici aşa-zişii noştri prieteni şi nici duşmanii noştri nu au reuşit să ne distrugă.
- Părinte, vă mulţumesc. Acum ştiu multe despre relaţia Ortodoxiei cu lumea politică, dar acestea trebuie să le afle încă mulţi alţii, în special aceia care sunt fanatici ai partidelor şi ai politicilor lor. Când să revin pentru discuţie?
- Când poţi, doar să ne înţelegem întâi la telefon.
- În regulă. Binecuvântaţi!

-Cu Domnul! "

SEPARAREA BISERICII DE STAT

Fragment din cartea
„RASPUNSURI LA INTREBARI ALE TINERILOR”

Arhimandrit Spiridonos Logothetis
Întâistătătorul Sfintei Mănăstiri a Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Nafpaktos

"- S-au auzit multe despre separarea Bisericii de stat. Ce spuneţi despre acest subiect?
- Ce să spun? Ideea separaţiei Bisericii de societate este de inspiraţie curat europeano-americană. Deja în Europa şi în statele care trăiesc conform acestei separări s-a înfăptuit sistemul statului fără religie, fără Dumnezeu.
- Precum în sistemele comuniste?
- Da, precum în statele comuniste, cu singura diferenţă că în acestea exista o persecuţie deschisă şi declarată împotriva Ortodoxiei.
- Credeţi că în statele capitaliste este persecutată Orto­doxia de către politică şi politicieni?
- Da, cred. Politica sau statul a hotărât separarea oficia­lă de Biserică. Vorbesc de statele Europei şi de altele care urmează nemijlocit exemplul lor. În aceste ţări nu se în­tâmplă, desigur, o persecuţie deschisă şi declarată, dar în mod viclean, perfid, statul prigoneşte Ortodoxia.
- În Grecia ce se întâmplă?
- În Grecia ne găsim într-un punct critic, pentru că oa­menii noştri politici sunt călăuziţi şi au direcţia dată de pu­ternicii pământului, de către sionism, masonerie şi de către alte puteri care diriguiesc lucrurile pământului din culise. Acum conduc ţara spre unirea cu Europa şi spre identifica­rea vieţii politice, a vieţii de stat şi a drumului ei, în gene­ral, cu cel al Europei.
- Ne îndreptăm şi noi către separarea Bisericii de stat?
- Cred că da. Încet, încet, dar programat şi sistematic, ne îndreptăm către o europenizare generală, care înseamnă negarea felului de viaţă ortodox.
- Să vă întreb ceva: dacă se întâmplă separarea Bisericii de stat, nu va fi oare mai bine pentru Biserică, nu va putea oare în mod liber să-şi regleze viaţa ei?
- Şi da, şi nu, căci într-un regim statal absolutist, Bise­rica este un simplu element, o simplă grupare, cu libertăţi limitate, mult mai limitate decât acum şi, în orice caz, con­trolate în mod deosebit, ca nu cumva vreodată s-o ia pe cont propriu şi pentru a fi iarăşi unealta politicii, a statului, su­pusă de către politicieni, nepericuloasă şi redusă la tăcere.
- Însă nu se întâmplă şi astăzi acelaşi lucru?
- Nu. Către acolo, desigur, merg lucrurile, însă acum încă e bine. Biserica nu este un obiect de muzeu, un servi­ciu de stat, ci, acolo unde vrea şi unde trebuie, joacă un rol important în problemele neamului.
- În concluzie, ce credeţi că se va întâmpla?
- Dacă noi, ortodocşii, vom merge cu adevărat, în mod statornic şi neprefăcut, pe drumul Ortodoxiei, atunci nu se va întâmpla nimic substanţial în detrimentul Bisericii.
- Nu există posibilitatea de a fi distrusă Biserica de că­tre oamenii politici?
- Cu siguranţă, nu, căci profeţia lui Hristos este foarte clară: „şi porţile iadului nu o vor birui".
- Cu poporul ce se întâmplă? Poporul Bisericii, care crede în Ortodoxie, ce poziţie ia?
- Din nefericire, poporul nostru este în cele mai multe cazuri necatehizat, necunoscător. Crede, desigur, precum ai zis, în Ortodoxie, dar în general, neclar, oarecum pe din afară, pe deasupra. Este foarte supus mentalităţii europene despre Biserică şi, din nefericire, foarte fanatic în politică, în mâncătorii şi în intrigi de partid.
- Într-adevăr, aproape toţi aparţin câte unui partid şi destui sunt chiar fanatici cu partidul lor.
- Exact, şi în problemele serioase ce privesc relaţia lor cu Biserica ei îndeplinesc ordinele şi hotărârile partidului. Ce zic eu? Ale şefului partidului, care are o putere uriaşă faţă de supuşii săi. Fanatismul îi orbeşte pe oameni, chiar dacă ei se numesc creştini.
- Da, dar astfel Biserica nu poate să funcţioneze corect.
- Cu siguranţă! Acesta este însă şi rostul declarat al politicienilor, al partidelor.
- Al tuturor partidelor?
- Al tuturor, fără deosebire. Scopul lor învederat constă în micşorarea puterilor Bisericii, în scăderea încrederii po­porului în Biserică şi în deplina supunere a oamenilor de către politicile şi politicienii lor.
- Acolo ţintesc toate defăimările Bisericii Ortodoxe care se petrec în multe emisiuni de televiziune?
- Desigur. Lucru care nu se întâmplă cu celelalte bise­rici. Ai zice că în acestea toţi, preoţi, arhierei, pastori, cum îşi zic, sunt fără păcat.
- Dar asta este o nedreptate. Toţi au păcate.
- Desigur, este o nedreptate pe seama Bisericii Orto­doxe sau în detrimentul Bisericii Ortodoxe. Ai auzit vreo­dată să zică televizorul ceva rău despre clericii eterodocşi ai Greciei sau ai restului lumii?
- Nu, numai împotriva Bisericii Ortodoxe şi a monahi­lor ei zic.
- Vezi părtinirea cea nedreaptă? Toate bisericile, deci şi clericii şi monahii lor, au păcate, nici unul nu este fără de păcat, însă, potrivit politicii care se face acum în Grecia, se lansează şi se publică numai păcatele făcute sau nefăcute ale clericilor ortodocşi, ale monahilor ortodocşi.
- Josnic, aceasta este de neîngăduit. Politica asta, dar şi aceşti oameni politici sunt de neîngăduit.

LEGĂTURILE BISERICII CU SOCIETATEA ÎN DECURSUL VEACURILOR

Fragment din cartea

„RASPUNSURI LA INTREBARI ALE TINERILOR”
Arhimandrit Spiridonos Logothetis

Întâistătătorul Sfintei Mănăstiri a Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Nafpaktos

"- Părinte, spuneţi-mi care este părerea dumneavoastră despre legăturile Ortodoxiei cu societatea în vremea Impe­riului Bizantin?
- Erau corecte, precum erau adevăraţi creştini ortodocşi demnitarii care urcau în scaunele puterii politice sau bisericeşti.
- Ce se petrecea atunci?
- Atunci Statul se identifica cu Biserica şi stăpânitorii politici, împăraţii, aveau locul celor şapte diaconi din Bise­rica Primară. Arhiereii, preoţii se îngrijeau de viaţa duhov­nicească a mădularelor Bisericii, iar stăpânii politici se în­grijeau de viaţa materială a mădularelor Bisericii. Ascul­tând toţi voia lui Dumnezeu.
- Cine era întâiul, împăratul sau patriarhul?
- În Ortodoxie nu există mai mare sau mai mic, lu­crează împreună toţi, se nevoiesc împreună, cine să slu­jească, cine să servească mai bine pe cei credincioşi, îm­plinind cuvintele lui Dumnezeu, care zice: „Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi".
- Atunci, în Bizanţ, când greşea un cleric, îl pedepsea Biserica?
- Biserica niciodată nu a pedepsit pe nimeni. Când cineva greşeşte, păcătuieşte, acesta este un semn că în sufletul său există o boală sufletească. Biserica deci, ca un bun doctor, a dat întotdeauna păcătoşilor şi greşiţilor, clerici sau laici, leacurile trebuincioase pentru vindecarea sufletelor lor. Vindeca şi vindecă, nu pedepseşte, nici nu-i goneşte pe cei greşiţi, ci vindecă.
- Şi atunci când greşea împăratul cine-l pedepsea? Iertaţi, am zis greşit, cine îi arăta greşeala lui?
- Tot Biserica. Şi aminteşte-ţi corespondenţa între Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului, şi împăratul Va­lentin al II-lea pe tema bisericii palatului. Sau de împăratul Teodosie. Atunci când împăratul Teodosie a săvârşit o crimă, Sfântul Ambrozie i-a spus cu severitate că nu este vrednic să intre în biserică sau să se împărtăşească dacă nu se va căi şi i-a amintit că „împăratul este în biserică, şi nu deasupra bisericii" . Şi împăratul s-a pocăit, a cerut mila lui Dumnezeu şi iertarea Bisericii, s-a tămăduit adică.
Dar şi Sfântul Grigorie Teologul i-a vorbit cu curaj împăratului despre anumite păcate ale lui: „Trebuie să-ţi aminteşti că eşti oaie a turmei mele" şi a încercat să-i vin­dece sufletul.
- Dar n-au fost toţi ca Grigorie şi Ambrozie, nu-i aşa?
- Desigur. S-au întâmplat în Bizanţ multe greşeli şi pă­cate, făcute şi de patriarhi, şi de împăraţi. Însă păcatele lor erau numite păcate şi erau cercetate de Biserica cea depli­nă. Îţi amintesc de celebra mănăstire Studion. Monahii l-au certat şi pe monarh, şi pe patriarh pentru căsătoria ilegală a împăratului şi toţi au considerat firesc aceasta. Nimeni nu era considerat fără păcat, infailibil, în Bizanţ, nici împă­ratul, nici patriarhul. Numai Papa mai târziu s-a asemănat împăraţilor idolatri şi s-a declarat pe sine infailibili
- Deci n-au fost întotdeauna lucrurile corecte în socie­tatea Bizanţului?
- Nu, sigur că nu.
- În mănăstire însă au fost.
- Nu, nu în toate mănăstirile. Doar în mănăstirile de ob­şte adevărate.
- Spuneţi-mi, părinte, ce s-a întâmplat în perioada stă­pânirii turceşti în relaţiile Bisericii cu societatea?
- Atunci lucrurile au fost mai clare, pentru că a revenit Biserica în atmosfera primelor veacuri, cu persecuţii şi martirii, de vreme ce ortodocşii creştini împlineau legile lui Dumnezeu, şi nu legile celor de altă credinţă, ale stăpânitorilor, ale demnitarilor societăţii, Biserica era etnarh, adică se îngrijea de popor şi de multe lucruri politice, soci­ale, împreună cu cele duhovniceşti.
- Ce s-a întâmplat după eliberarea de sub turci şi ce se întâmplă până astăzi?
- Din nefericire, lucrurile au fost şi sunt mai rele ca ni­ciodată, căci Biserica a fost robită sub regi, mai ales sub cei bavarezi, Dohonos şi Amalias. Episcopul Atenei, dar şi ceilalţi episcopi erau apropiaţi ai palatului, de vreme ce împăraţii îi alegeau pe episcopi, iar cei care deveneau episcopi trebuiau să fie uneltele oarbe ale împăraţilor.
- Sfântul Sinod nu exista?
- Exista, însă asculta de ordinele celor de la palat, de cei care erau transferaţi în Sfântul Sinod prin Consiliul Regal. Acesta era neapărat prezent la toate întâlnirile Sfântului Sinod şi dacă se întâmpla să nu semneze hotărârile Sinodu­lui, atunci acestea erau considerate de către stat nevalide.
- Au existat persecuţii deschise, oficiale ale creştinilor din Grecia sub regi?
- A existat o persecuţie înfricoşătoare împotriva mona­hismului, care întărea şi sprijinea credinţa celorlalţi creş­tini. Sub germano-bavarezi, imediat după eliberarea Gre­ciei de sub turci, a fost o persecuţie înfricoşătoare şi ne­miloasă. Scoteau pe monahi şi pe monahii din mănăstiri, îi dezbrăcau în mijlocul drumurilor, le obligau cu forţa pe monahii să se căsătorească, furau tot ceea ce aveau mai de preţ mănăstirile: îmbrăcăminte, veşminte bizantine, dis­curi, potire de aur şi de argint şi alte obiecte bisericeşti, şi le topeau şi le făceau steme regale şi princiare sau le vin­deau europenilor, împreună cu cele mai importante, mai preţioase icoane bizantine. Au furat, au stricat, au ars, au distrus în jur de 500 de mănăstiri. Şi n-a fost numai aceasta, au făcut o mare propagandă împotriva monahis­mului, astfel încât să-şi piardă poporul încrederea în el şi să înceteze să se mai sprijine duhovniceşte şi ortodox pe el, aşa cum făcuseră 400 de ani sub stăpânirea turcească.
- După bavarezi, părinte, ce s-a întâmplat, s-au schim­bat lucrurile?
- În mod substanţial, nu. Puterea bisericească depindea de cea politică, după sistemul legii care susţine statul, şi cei mai mulţi demnitari ai noştri au avut Biserica drept unealtă a puterii politice, a puterii de stat, după modelele idolatrice precreştine, şi Biserica noastră a devenit cu fie­care zi mai mult un serviciu de stat.
- Episcopii noştri nu au protestat?
- De multe ori am avut sau avem unele izbucniri de protest. O dată au fost unele acţiuni revoluţionare ale episcopilor împotriva unor legi ale puterii de stat în 1965, când Sfântul Sinod a ales singur, fără Consiliul Regal, noii episcopi, desconsiderând şi trecând peste hotărârile regale. Sau altă dată, în 1988, s-a stârnit împotriva guvernului un scandal iniţiat de episcopi, dar în cazul acesta nu pot să spun ce s-a întâmplat cu adevărat, căci mulţi au zis că a fost un fiasco şi că în realitate puterea politică şi-a făcut voia sa prin intervenţia episcopilor.
- In momentele critice ale statului, în cataclisme, cutremure, inundaţii -, în incendii, epidemii sau în cazul refugiaţilor din 1922, sau în cazul războiului din 1940-1944, ce s-a întâmplat?
- Atunci lucrurile au fost un pic mai corecte, mai clare. Vieţuirea ortodoxă a Bisericii s-a revigorat, Biserica se în­grijeşte în asemenea situaţii şi de nevoile duhovniceşti, dar şi de cele materiale ale mădularelor ei, se trezeşte, acţio­nează şi îşi asumă responsabilităţile sale. Parohiile se revi­gorează, revin la viaţă, laicii îşi vin oarecum în fire, preoţii se mişcă, episcopii coboară din tronurile lor şi arată interes şi compasiune. Şi, în general, viaţa bisericească prinde substanţă şi iese din şabloanele formaliste.
- Adică, în toată cealaltă vreme Biserica trăieşte ca într-o adormire?
- În cele mai multe cazuri, da. Majoritatea parohiilor şi episcopiilor sunt în nelucrare, în afară de situaţia când vreun cleric ia iniţiativa să creeze el sau să înveţe, să lumineze, să organizeze parohia sau episcopia în conformitate cu societatea Bisericii, cu vieţuirea Bisericii, însă cu siguranţă va întâmpina piedici şi va fi îndepărtat, deoarece preoţii sau episcopii nelucrători, care de obicei nu fac ni mic substanţial, îi invidiază pe cei lucrători, care reuşesc şi care au succese.
- In consecinţă, nu sunt responsabili numai oamenii politici pentru reaua situaţie a lucrurilor bisericeşti.
- Nu, desigur, dar în general supunerea Bisericii de către Stat se datorează multor oameni politici, cei care întotdeauna au vrut ca Biserica să fíe o unealtă docilă şi sluji toare a intereselor politice. Pe clerici îi vor partizani, deci activişti de partid, elemente ornamentale, în anumite sluj­be, cu voci frumoase şi cu veşminte aurite, dar muţi faţă de problemele sociale. "

LEGILE STATULUI ŞI CREŞTINII

Fragment din cartea
„RASPUNSURI LA INTREBARI ALE TINERILOR”

Arhimandrit Spiridonos Logothetis
Întâistătătorul Sfintei Mănăstiri a Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Nafpaktos

"- Ortodoxia, copile, creează cetăţeni pentru societatea cerească, societatea lui Dumnezeu. Creştinii învaţă să as­culte de legile lui Dumnezeu şi din această cauză sunt drepţi susţinători ai legilor, cetăţeni fideli legii, cetăţeni şi ai statului pământesc, şi ai statului ceresc.
Cu supunerea lor faţă de voia lui Dumnezeu aşează drept condiţie a ascultării sau susţinerii unei legi de stat ca această lege să fie conformă legii lui Dumnezeu. Respectând deci legea statului, o ţin precum ar fi legea lui Dumnezeu.
- Şi nu a statului.
- Mai bine am zice nu numai a statului.
- Legea statului, legea societăţii este respectată pentru că este conformă cu legea lui Dumnezeu. Aşa este?
- Da. Aceasta este condiţia ca să fie conformă cu legea lui Dumnezeu!
- Şi, dacă nu este conformă legea societăţii cu legea lui Dumnezeu, ce se întâmplă, ce face creştinul?
- Atunci creştinul refuză să ţină legea societăţii.
- Şi, în această situaţie, nu este un cetăţean susţinător al legii.
- Exact! Atunci creştinul ortodox nu mai este un cetăţean corect al societăţii, ci un cetăţean susţinător al legii cerului.
- În consecinţă, creştinul ortodox devine anarhic.
- Nu, dimpotrivă, statul, societatea, demnitarii, stăpânitorii devin anarhici, neluând în considerare pe stăpânul întregii lumi, pe Dumnezeu, decăzând prin a susţine o lege necreştină, antihristă. Creştinul nu se supune legii necreş­tine sau antihriste. Nu întregii societăţi în mod general, precum aşa-numiţii anarhişti, pentru că anarhiştii nu recu­nosc nici o lege, nici o guvernare, nici o stăpânire, pe când creştinii le recunosc pe toate, dar nu recunosc legea ne­creştină sau antihristă.
- Şi atunci ce se întâmplă?
- Atunci erup consecinţele: sunt arestaţi, trimişi în închisori, supuşi martiriilor, omorâţi, precum s-a întâmplat cu toţi sfinţii mucenici. Sfinţii mucenici nu s-au supus le­gilor antihriste ale societăţii din vremea lor.
- Adică Ortodoxia ne învaţă la neascultare faţă de legile antihriste?
- Ortodoxia ne îndeamnă la ascultare numai faţă de voia lui Dumnezeu. Ascultare desăvârşită faţă de voia lui Dumnezeu, descoperită de Dumnezeu sfinţilor Bisericii.
Ortodoxia ne îndeamnă să dăm întreaga noastră viaţă lui Hristos, spre a o sfinţi şi a o mântui.
- Da, însă ce înseamnă aceasta? Vreţi să spuneţi să dăm lui Hristos sufletul nostru sau trupul nostru?
- Amândouă, de vreme ce ele sunt de nedespărţit. Nu poţi să spui am dat sufletul meu lui Hristos, iar trupul, societăţii.
- Nici nu am dat jumătate de suflet lui Hristos şi jumă­tate societăţii !
- Corect. Lui Hristos le dăm pe toate. Ortodoxia ne edu­că întru aceasta, ne creşte întru aceasta, cu viaţa de zi cu zi, cu învăţătura de zi cu zi, cu nevoinţa cea de fiecare zi.
- Şi de nevoile noastre trupeşti cine se va îngriji? De problemele materiale ale omului? Nu este oare societatea responsabilă de buna chivernisire, de buna rânduire a bu­nurilor materiale?
- Pentru noi, ortodocşii, care aparţinem trupului Biseri­cii, pentru toate nevoile şi problemele noastre, pentru ne­voile sufleteşti şi trupeşti, răspunderea aparţine trupului Bisericii.
- Adică Biserica nu are numai misiunea celor duhovniceşti.
- Nu, desigur. Citeşte în Faptele Apostolilor despre prima organizare a vieţii sociale, a vieţii comunitare a Bi­sericii şi acolo vei vedea că Biserica a avut ca misiune şi îngrijirea de cele materiale pentru mădularele ei, pentru membrii ei, rânduind pe cei potriviţi pentru această slujire: pe cei şapte diaconi pe care ea însăşi i-a ales.
- Adică, Biserica primară a creat un sistem politic sau social, să spunem, în înţelesul de astăzi?
- Nu, deloc. Biserica înţelegea să fie rezolvate proble­mele credincioşilor de către credincioşii înşişi, pe baza voii lui Dumnezeu şi cu ajutorul şi cu luminarea lui Dumnezeu.
- Bine, dar acestea erau pentru primii creştini. Societatea bisericească a început şi s-a terminat în primul veac, nu-i aşa?
- Nu, nu este aşa, căci ea a continuat după aceea în mă­năstirile de obşte, în care monahii şi monahiile trăiesc pre­cum a trăit Biserica primară. În chinoviile mănăstireşti se continuă viaţa socială a Bisericii primare, care se preocupă de toate problemele sufleteşti şi trupeşti, duhovniceşti şi materiale, şi unde toate se reglează de către monahi, pentru monahi, pe baza voii lui Dumnezeu şi cu ajutorul şi cu lu­minarea lui Dumnezeu.
- Adică monahii de astăzi nu-şi reglează, nu-şi confor­mează viaţa pe baza legilor societăţii, ale statului?
- Îşi acordează viaţa pe baza învăţăturii Ortodoxiei noastre.
- Şi în legătură cu statul ce fac?
- Acelaşi lucru. Fac tot ce fac şi în legăturile dintre ei.
- Nu împlinesc legile statului?
- Le împlinesc dacă sunt conforme legii lui Dumnezeu.
- A... Precum aţi zis la început în mod general despre primii creştini.
- Exact aşa. Monahii împlinesc cuvintele lui Hristos care îndeamnă către o legătură corectă cu societatea. „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu".
- Aceleaşi lucruri trebuie să le facă oare toţi creştinii ortodocşi?
- Cu siguranţă!
- Şi în cazul în care guvernele atee, lumeşti obligă la as­cultare cu autoritate faţă de legile atee, lumeşti, antihriste, ce trebuie să facem?
- Sfânta Scriptură ne dă răspunsul: „Trebuie să ascul­tăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni". "

PRECUM A FĂCUT MONAHUL HRISTOS

Fragment din cartea
„RASPUNSURI LA INTREBARI ALE TINERILOR”
Arhimandrit Spiridonos Logothetis
Întâistătătorul Sfintei Mănăstiri a Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Nafpaktos

"- Părinte, spuneţi-mi, vă rog, cât mai clar cu putinţă, în ce fel a fost model Hristos faţă de lume şi de cele lumeşti? Şi totodată ce poziţie are monahismul faţă de lume şi de cele lumeşti. Cum trăiesc monahii această poziţie, acest rol al lor?
- Da, copile. Monahul Iisus Hristos este modelul de urmat pentru toţi monahii. Pentru totdeauna, fiecare loc şi fiecare consideraţie, fiecare cuvânt şi învăţătură, fiecare faptă şi lucrare pe care o făcut-o şi o învaţă în legătură cu lumea este lege de netrecut pentru toţi monahii şi toţi se străduiesc să se asemene primului şi desăvârşitului monah, începătorului şi stareţului lor, Domnul Iisus Hristos, şi toţi se străduiesc să dobândească, să întrupeze învăţăturile Lui, să le împlinească, fiind învăţături care privesc viaţa mo­nastică desăvârşită, fericită.

În principiu, putem să spunem că Hristos a iubit lumea, a iubit-o însă ca un părinte, precum Duhul Sfânt, Sfânta Treime, Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne învaţă în mod foarte clar că Dumnezeu a iubit lumea: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veş­nică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea".

Precum iubeşte Tatăl lumea, aşa a iubit-o şi Fiul, Dom­nul nostru Iisus Hristos. Şi, dacă s-a găsit ca om în lume, s-a găsit din dragoste, şi câtă vreme a trăit ca om între oa­meni, în lume, a iubit lumea, i-a iubit pe oameni, a iubit natura, a iubit întreaga zidire.

- Şi în orice caz, de vreme ce aceasta este poziţia gene­rală a monahului Iisus Hristos vizavi de lume, aceasta este şi poziţia generală a monahismului, nu-i aşa?
- Desigur. Precum zici, monahii iubesc întreaga lume, pe oameni, natura, păsările, animalele, plantele, roadele pământului, frumuseţea, înţelepciunea, cunoaşterea, iubesc întreaga lume precum Hristos. Acest cuvânt, „precum Hristos", este foarte important, căci ne arată modul în care iubesc monahii lumea. Iubirea lui Hristos şi a monahilor pentru lume este o iubire model, arhetipală, nu este o iubire lumească obişnuită, este o iubire dumnezeiască, curată, neîntinată, o iubire desăvârşită, fără patimă şi slăbiciune, fără legături şi erotism, fără dependenţe şi înrobiri.
Hristos a iubit lumea. Nu s-a îndrăgostit de lume, nu s-a îndrăgostit cu patima plăcerii trupeşti de femei sau de bărbaţi, nu s-a îndrăgostit cu patima lăcomiei de mâncare, nu s-a îndrăgostit cu patimă de bani, nu s-a îndrăgostit cu patimă de putere. Hristos nu s-a îndrăgostit niciodată de ceva anume din lume, în timp ce le-a iubit pe toate. Hristos a fost curat şi a avut o dragoste curată, dumnezeiască pentru întreaga lume.

Exact aşa şi monahii adevăraţi, iubesc lumea, dar o iu­besc liber, curat. Nu iubesc pătimaş, bolnăvicios, păcătos, nu se îndrăgostesc, să zicem aşa, adevăraţii monahi de ni­mic din lume sau de cele lumeşti, deşi iubesc întreaga lu­me precum monahul Hristos. Ai înţeles?
- Desigur!
- Spune-mi ce-ai înţeles.
- Păi, precum Hristos, aşa şi monahii nu se îndrăgostesc cu patima plăcerii trupeşti de femei sau de bărbaţi, iubesc însă femeile şi bărbaţii. Nu se îndrăgostesc de mâncăruri cu patima lăcomiei, însă mănâncă şi mulţumesc lui Dum­nezeu. Nu se îndrăgostesc de ban cu patima iubirii de ar­ginţi, deşi îl folosesc la nevoile lor. Nu se îndrăgostesc de putere cu patima iubirii de cinste, iubirii de slavă sau cu patima slavei deşarte, deşi fiecare monah în mănăstire stă­pâneşte slujirea sa.
- Corect, bravo! Adevăraţii monahi, copile, nu se îndră­gostesc de nimic, în timp ce le iubesc pe toate, precum mo­nahul Hristos.

Adevăraţii monahi au iubit şi folosesc lumea, însă nu au făcut abuz de nimic, precum Hristos. Adevăraţii monahi au iubit şi au rânduit oameni, animale, plante, natură, dar nicio­dată n-au tiranizat pe nici unul şi pe nimic. Precum şi Hristos.
Adevăraţii monahi au iubit şi au slujit lumea, însă nu s-au aplecat robeşte, nu şi-au plecat în mod robit capul faţă de lume. Aşa precum Hristos.

Adevăraţii monahi au iubit şi au încercat şi încearcă să sfinţească lumea, însă nu s-au legat prin participare la pă­catele ei. Aşa precum Hristos.
Şi, precum Hristos a vrut şi a arătat mântuirea lumii, aşa şi adevăraţii monahi vor şi arată, în raport cu puterile lor, mântuirea lumii.
Hristos a iubit lumea, însă nu a iubit păcatul, nici nu a slujit păcatul: „Este oare Hristos slujitor al păcatului? Nici­decum!" De vreme ce în altă parte însuşi Hristos a zis evreilor: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?"2 Monahul iubeşte lumea, însă urăşte păcatul şi se luptă să trăiască de­parte de păcatul lumii.
- Pe păcătoşi însă desigur că i-a iubit Hristos.
- Adevărat. Iisus Hristos i-a iubit pe păcătoşi, însă nici­odată nu a participat la păcat împreună cu ei, nici măcar nu a călcat piciorul lui în locurile lor, în tavernele lor, în locu­rile lor de pierzare, ca să-i salveze din păcat sau în locurile de desfrânare. I-a chemat pe păcătoşi să iasă din păcat şi din sălaşurile lor păcătoase, să se pocăiască şi să I se apro­pie apoi.
- Şi de aceea oare, mă întreb, părinte, nu merg monahii în discoteci, în taverne, ca să-i salveze pe păcătoşi?

- Tocmai de aceea. Şi monahii, precum Hristos, mona­hii tuturor timpurilor i-au iubit pe păcătoşi, dar nu merg aproape de ei, nu-i însoţesc la păcat, nici în desfrânările şi în dezmăţurile lor, sub pretextul că-i salvează pe păcătoşii de acolo. Fug departe de aceste locuri monahii. Precum şi Domnul Iisus Hristos s-a ţinut departe de ei. Ii cheamă însă pe cei păcătoşi să iasă din păcatele lor şi din sălaşurile lor păcătoase, să se pocăiască şi să viziteze mănăstirile, pe monahi, să se spovedească acolo, să se roage şi, de ce nu, să trăiască împreună cu ei viaţa cea monastică.

Iubire pentru păcătoşi nu înseamnă acceptarea faptelor lor păcătoase. Iubire pentru cei păcătoşi nu înseamnă com­panie în locurile de distracţie şi în baruri, înfăptuirea orică­rui fel de păcat, de crimă, de ucidere, de desfrânare, de be­ţie, de minciună, de bârfă şi altele. Iubire către păcătoşi în­seamnă rugăciune pentru aceştia, orice încercare cu putinţă pentru mântuirea lor.
- Adică, într-un cuvânt, ceea ce a făcut monahul Hristos, acelaşi lucru îl face şi monahismul ortodox din toate veacurile, se roagă pentru păcătoşi şi face orice este cu pu­tinţă pentru a-i salva, a-i mântui. Aşa este?
- Aşa, copile. Monahul ortodox a iubit oamenii lumii, dar nu a iubit modul lor de viaţă, cum fac oamenii cei pă­cătoşi. Pentru că păcătoşii, care au crezut în păcat, L-au pă­răsit pe Dumnezeu, L-au izgonit din viaţa lor. Şi în timp ce ar fi trebuit să dea lui Dumnezeu locul cel dintâi în viaţa lor, din nefericire, îi dau locul cel din urmă. Pentru aceea şi Hristos a trăit o altă viaţă, unde voia lui Dumnezeu era alfa şi omega vieţii Lui.
Odată, când fusese vorba despre mâncarea Lui, a zis ucenicilor să nu se mai neliniştească, căci „mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui". Şi în alt loc: „Nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis".
Din nefericire, oamenii păcătoşi nu se gândesc şi nu tră­iesc aşa. Îi preocupă voia lor, şi nu voia lui Dumnezeu, îi preocupă voia celorlalţi oameni, voia sau părerea lumii, ce va zice lumea, şi nu ce va zice Dumnezeu. De aceea Hristos n-a fost de acord cu această viaţă şi mentalitate lumeas­că şi şi-a delimitat viaţa Lui de viaţa celorlalţi.
- Din câte ştiu, părinte, şi din câte am citit, şi monahii vor şi fac aceleaşi lucruri precum Hristos, îi preocupă ce vrea Dumnezeu, şi nu lumea, vor ca Dumnezeu să fie cel mai important lucru în viaţa lor, îşi neagă voinţa lor atunci când intră în conflict cu voia lui Dumnezeu.
- Exact. Şi spun împreună cu Hristos în orice cerere a lor: „însă nu precum vreau eu, ci precum vrei Tu".
Uite de ce monahii se departajează de viaţa lumească şi de mentalitatea lumească, şi fug din oraşe, din sate, şi-şi construiesc satele lor, numite mănăstiri. Încearcă să aibă independenţă în orice privinţă, cât le este cu putinţă, ca să nu vină în legătură cu lumea care nu-L are pe Dumnezeu drept primă dorire. De exemplu, îşi fac singuri pâine, îşi cultivă pământurile cu legume, îşi cos hainele singuri, îşi fac toate treburile pe care le pot face singuri, şi tâmplărie, şi instalaţie, şi partea electrică, şi mecanică.
- Adică fac toate muncile pe care le fac oamenii lumeşti.
- Da, fac muncile celor lumeşti, însă nu în mod lumesc, nu pentru voia lor, ci pentru voia lui Dumnezeu, nu pentru ce va zice lumea, ci pentru ce va zice Dumnezeu, nu pentru ce va zice preşedintele sau şeful de partid, ci pentru ceea ce învaţă Dumnezeu.
Mănâncă şi monahii, beau şi monahii, se îmbracă şi ei, folosesc şi ei banii, însă nu conform cu mentalitatea lumii, ci conform cu voia lui Dumnezeu.
Şi zic împreună cu Apostolul Pavel: „Şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem".
Viaţa monahicească are ca început, şi sfârşit, şi mijloc, şi conţinut, şi toate ale ei pe Dumnezeu. Aşa este viaţa lu­mească? Răspunde!
- Nu, cu siguranţă.
- Deci această viaţă lumească o neagă monahii. Neagă o viaţă fără Dumnezeu, şi cer şi caută o viaţă cu Dumne­zeu. Chiar şi în lucrurile mărunte, pentru că în „toate şi întru toţi [este] Hristos".
- În consecinţă, acesta este răspunsul şi la întrebarea de ce monahii fug de lume.
- Da, şi dacă te va întreba cineva mâine de ce fug mo­nahii departe de lume, acestea să le zici. Uite de ce fug monahii de lume, fug de cei lumeşti, de lucrurile cele lu­meşti, de viaţa cea lumească, şi îşi construiesc şi trăiesc viaţa lor în Hristos, şi-i cheamă şi pe ceilalţi oameni să tră­iască o astfel de viaţă în Hristos, în care Hristos este înce­putul şi sfârşitul, alfa şi omega. Şi toţi să trăiască o viaţă aproape de Hristos, pentru Hristos şi cu Hristos.
Aceasta, iubitul meu, este diferenţa dintre noi şi lume. Aceasta este legătura noastră cu lumea. Noi, monahii, iu­bim lumea, însă nu o urmăm în greşeala ei, căci greşelile ei o distrug şi nu vrem să ne distrugem împreună cu ea. Lu­mea se sinucide. Noi nu vrem să ne sinucidem împreună cu ea.
Ai văzut ce zic unii părinţi copiilor lor: „Copile, nu te uita ce face altul. Dacă cineva merge să se înece, vei merge oare şi tu?" Ei, aşa ne zicem şi noi, monahii, nouă înşine. Şi nu merg monahii împreună cu lumea, pentru că lumea merge să se înece, este condusă neîntrerupt către autodis­trugere, şi materială, şi duhovnicească.
Dimpotrivă, monahismul încearcă să ţină lumea, s-o păs­treze, s-o ferească de autodistrugere. Şi cu rugăciunea mo­nahilor, şi cu învăţătura monahilor, şi mai ales cu exemplul cel sfânt al sfinţilor monahi încearcă să salveze lumea. "

ORTODOXIA NU SE VA SECULARIZA NICIODATĂ

Fragment din cartea

„RASPUNSURI LA INTREBARI ALE TINERILOR”
Arhimandrit Spiridonos Logothetis

Întâistătătorul Sfintei Mănăstiri a Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Nafpaktos

"Conştiinţa bisericească ortodoxă, care îi primeşte, îi ac­ceptă şi se închină sfinţilor, nu este de acord cu seculariza­rea Bisericii, chiar dacă unele mădulare ale ei sunt înşelate de către aceasta, şi nu permite nici secularizarea demnitari­lor bisericeşti, pe care îi doreşte următori sfinţilor.
Şi, când aceştia cer şi se desfată cu lucruri lumeşti, atunci se comentează, se judecă, se osândesc. Uneori chiar se smintesc oamenii.
Aşa, Ortodoxia nu se va seculariza niciodată. Sfinţii ei vor străluci ca nişte luminători, nişte reprezentanţi lumi­nători ai ei. Şi exemplul vieţii lor, şi învăţăturile lor vor în­druma viaţa bisericească şi conştiinţa bisericească.
Şi până în prezent putem cu siguranţă să spunem că mulţi episcopi s-au secularizat, mulţi preoţi poate sunt se­cularizaţi, poate şi unii monahi să se fi secularizat, şi cei mai mulţi dintre laici poate s-au secularizat, însă Biserica noastră niciodată nu se va seculariza, chiar dacă se va auzi vreo vreme jalea psalmistului care zice: „Nu este drept nici unul, nu este cel ce înţelege, nu este cel ce caută pe Dum­nezeu. Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este".
Biserica niciodată nu se va seculariza, niciodată nu se va îndrăgosti de lume, niciodată nu se va identifica cu lu­mea, niciodată nu se va lega de lume. Domnul a profeţit şi a zis: „Porţile iadului nu o vor birui".
Poate că membrii Bisericii se vor împuţina înfricoşător, poate că vom rămâne în toată lumea iarăşi numai 12, câţi au fost ucenicii lui Hristos atunci când s-a creat la început Biserica. Şi ce dacă! Biserică vom fi. Şi chiar doi sau trei dacă vom rămâne, iarăşi trupul Bisericii vom fi. Cu capul Hristos. De vreme ce însuşi Domnul zice: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlo­cul lor".
- E foarte important asta. Biserica va exista atâta vreme cât vom rămâne măcar doi sau trei uniţi în Hristos.
- Desigur, copile. Existenţa Bisericii noastre nu depinde de mulţimea membrilor ei, ci de faptul dacă îl are sau nu cap pe Hristos. Dacă Hristos este capul a doi sau trei sfinţi, aceasta se numeşte şi este Biserica noastră. Şi Biserica noastră întotdeauna va avea sfinţii ei şi pe urmaşii sfinţilor.
Dimpotrivă, o sută de milioane de creştini secularizaţi, clerici şi laici, având drept cap lumea, nu este Biserică. Pre­cum nu este Biserică nici milioanele de eretici secularizaţi.
Iubite copile, să stai liniştit, Biserica noastră nu se va seculariza niciodată. Va călca pe calea martirilor şi sfinţi­lor ei, care au preferat moartea şi nu s-au închinat stăpâni­torilor lumeşti, stăpânirii şi puterii lumeşti, lumii celei fru­moase şi dulci, care au primit să li se taie capul cel trupesc, dar nu s-au despărţit niciodată de sfântul lor cap care se numeşte Hristos. Întotdeauna va fi aşa. La fel se întâmplă şi astăzi în statele ateiste şi antihriste, aceleaşi lucruri se vor întâmpla în zilele lui antihrist.
In fiecare clipă Biserica pierde mădulare simple sau alese, laici, clerici, preoţi, episcopi, arhiepiscopi, patriarhi, care poate se vor seculariza. În fiecare clipă însă Biserica se va mândri cu sfinţii cei vechi şi cei noi şi cu martirii cei vechi şi cei noi, care există şi astăzi.
Căci există şi astăzi sfinţi. Şi vor exista întotdeauna sfinţi necunoscuţi, nebăgaţi în seamă, sfinţi neoficiali.
Aud tineretul eroic al Bisericii, care-mi zice: „Nu îl vom urma pe antihrist. Chiar şi de am muri". Şi chiar dacă în acelaşi timp aud clerici care zic: „Chiar eu primul îmi voi pune 666 pe frunte sau pe mână", rămân ceilalţi.
Pe Biserică să nu o plângă nimeni niciodată, pentru că nu se va seculariza niciodată. Pe cei care se secularizează să-i plângeţi, laici şi clerici.
- Părinte, vă rog, înainte să încheiem discuţia noastră de astăzi să-mi daţi câteva sfaturi practice. Cum să nu ne se­cularizăm? Şi eu, care vă ascult în clipa aceasta, dar şi cei­lalţi ai mei, cunoscuţi, prieteni, chiar şi cei care au luat-o pe coborâşul către lume. Poate aveţi un cuvânt.
- Cu bucurie, iubite. O să-ţi spun câteva îndrumări şi sfaturi, pentru tine şi pentru fraţii noştri cei secularizaţi. Toţi, împreună cu noi, să lupte, ca să ne mântuim din se­cularizare, prin următoarele căi:

1. Prin viaţa ascetică şi severă a Bisericii.

2. Prin exemplul cel bun şi sfânt al Bise­ricii.

3. Prin cinstirea, închinarea, amintirea şi urmarea sfinţilor noştri.

4. Prin vieţuirea şi imaginea Tradiţiei noas­tre ortodoxe.

5. Prin învăţătura ortodoxă pentru copii şi pentru nepoţi.

6. Prin amintirea cuvintelor Scripturii care zice: „Nu iubiţi lumea, nici cele din lume".

7. Prin cerce­tarea de către Biserică a celor secularizaţi.

8. Prin diversele moduri de a ne arăta dezacordul nostru faţă de dorinţele, sfaturile, poruncile sau rânduielile secularizate ale mai-marilor bisericeşti şi politici.

9. Prin împotrivirea noastră în Hristos la orice încercare de secularizare a vieţii bisericeşti şi a vieţii noastre personale.

10. Prin rugăciunea noastră către Domnul, ca să ne păzească de secularizare.
Tematica aceasta, copile, este aproape nesfârşită. Nu este cu putinţă să fie prezentată şi analizată deplin. Noi doar am trecut-o în revistă. Vom continua cu cercetarea noastră zilnică personală, în rugăciune şi în vieţuire.
Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, capul cel veşnic al Bisericii noastre, să ne binecuvânteze şi să nu ne pierdem nici unul din noi în pustiurile lumii şi ale seculari­zării, în ghearele diavolului şi ale stricăciunii şi să nu că­dem niciodată în cursele cele lumeşti.
- Curse lumeşti? Ce sunt astea?
- Cum, nu ştii că în jurul nostru există curse lumeşti? Uiţi că oamenii cei lumeşti nu fac nimic altceva în viaţa lor decât încearcă să-i înşele, să-i păcălească şi să-i tragă pe ceilalţi în plasa diavolului?
- Îmi veţi vorbi, părinte, despre aceste curse data viitoare?
- Da, la următoarea noastră întâlnire.
- Când să vin din nou?
- Când doreşti.
- Cât mai repede cu putinţă. Mâine.
- Mâine? în regulă. Mâine după-amiază.
- Cinstite părinte, primiţi mulţumirile mele cele multe. Mă rog să vă păzească Dumnezeu, să trăiţi ca să vă avem alături, să ne ajutaţi duhovniceşte.
- Mulţumesc, copile. Să mergi cu bine şi, precum am zis, mâine după-amiază!
- Mâine după-amiază. Binecuvântaţi! "

CLERICII ŞI MODUL LUMESC DE VIAŢĂ

Fragment din cartea
„RASPUNSURI LA INTREBARI ALE TINERILOR”

Arhimandrit Spiridonos Logothetis
Întâistătătorul Sfintei Mănăstiri a Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Nafpaktos

"- Am auzit pe mulţi spunând: „Dar ce, nu e şi preotul tot om?"
- Da, copile, aşa spuneau întotdeauna cei puţini la nu­măr apărători ai secularizării clericilor, într-un dialog fictiv cu severitatea conştiinţei ecleziale. Dar, în timp ce, pe de o parte, conştiinţa eclezială îi recunoştea demnitarului bise­ricesc cu compasiune şi dragoste toate stările omeneşti care pot fi iertate, ca foamea, setea, boala, şi alerga şi aleargă şi acum creştinii aproape de el, compătimitori şi ajutători, recunoscând că om este şi clerul, şi se îmbolnă­veşte, şi suferă, pe de altă parte însă, în privinţa seculariză­rii, conştiinţa eclezială nu-i recunoaşte acestuia omenitatea şi îndreptarea către modul lumesc de a vieţui. Şi foloseşte expresia populară, înţeleaptă până în ziua de azi: „Ori popă popă, ori ţăran ţăran".
- Adevărat, părinte, poporul îl vrea pe preot să fie deasupra celor lumeşti şi se revoltă atunci când îl vede amestecându-se în petrecerile lumeşti, în distracţii, în dis­putele politice sau sportive.
- Aşa este, copile, ştie ce zice poporul ortodox. Pe preot îl vrea sus, foarte sus, alături de sfinţi, asemenea sfinţilor, în sfinţenia şi în preoţia lui, îl vrea în preocupările lui pre­oţeşti, în asemănarea cu Hristos şi cu sfinţii. De aceea s-a şi îngrijit întotdeauna să-l susţină cu aşa-zisul dar al altaru­lui, ca să nu aibă nevoi materiale, care ar fi putut să-l îm­pingă către preocupări lumeşti şi către activităţi viclene, căci l-a vrut liber de grijile cele lumeşti, ca să se îngrijeas­că numai de Hristos, de Domnul. Să se sfinţească şi să mântuiască şi lumea. Când eram copii şi ne puneau la şcoală să pictăm liber un preot, noi, toţi copiii, îl pictam în­totdeauna cu epitrahil şi cu crucea sau cu căldăruşa pentru agheasmă în mână, cu crucea într-o mână şi cu busuiocul în alta, să sfinţească lumea, casele, animalele, oamenii.
- Spuneţi-mi şi altceva, părinte. Când clerul lucrează, este oare atunci lumesc?
- Ortodoxia nu consideră rea munca, o apreciază chiar. Dar atunci când munca devine preocupare lumească de îm­bogăţire, este desconsiderată. în timp ce, dacă lucrează în jurul casei lui sau la biserică, preotul este vrednic de cinste.
Conştiinţa bisericească nu îngăduie amestecul clericilor, preoţi sau episcopi, cu oamenii cei lumeşti, nu le îngăduie să petreacă ore întregi în petreceri lumeşti, în discoteci, la baruri şi la terase, în centre de distracţie, nu le iartă lucrul ăsta.
Chiar şi ziarele cele lumeşti îi prezintă în mod negativ şi îi judecă pe preoţii secularizaţi.
De aceea, chiar şi în inimile oamenilor secularizaţi locul clericului este ţinut la înălţimea sfinţilor, care nu s-au se­cularizat niciodată. Acolo ne vrea conştiinţa bisericească, în aceste cadre ne vrea viata bisericească cea nesecularizată, atâta vreme cât sfinţii vor fi cinstiţi şi închinaţi.
Conştiinţa bisericească nu ne vrea pe noi, pe demnitarii bisericeşti, secularizaţi, îmbogăţiţi cu putere, tiranici, tru­peşti, mâncăcioşi, beţivi, afemeiaţi sau cartofori, fumători sau drogaţi, nu ne vrea nici petrecăreţi, nici bine dispuşi, nici iubitori de slavă, nici de stăpânire, nu ne vrea lumeşti.
- Frumos ce mi-aţi spus, părinte, dar e de vină şi popo­rul. Poporul întotdeauna dă bani preoţilor şi episcopilor, îi cheamă pe preoţi, pe episcopi la petreceri, la mese bogate şi păcătoase, poporul se pleacă şi-l atrage pe preot şi pe ar­hiereu la acestea, le dă să bea vin, băuturi alcoolice, popo­rul îi vrea pe preoţi şi pe arhierei îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare, aurite şi le face daruri de acest fel.
- Fii atent, copile. De multe ori greşeşte şi poporul atunci când ajunge la asemenea exagerări. Dar să-ţi amin­teşti că, de obicei, poporul ortodox face ceea ce trebuie şi cere ceea ce trebuie Bisericii.
Ne oferă bănuţul la altar, dar nu acceptă să cerem bani şi să ne facem averi.
Ne cheamă să binecuvântăm mesele, dar nu se bucură dacă cerem trataţii deosebite.
Ne recunoaşte stăpânitori într-un fel, dar nu primeşte să-l stăpânim tiraniceşte.
Ne cheamă să deschidem hora de Paşti, dar nu ne permite să ne distrăm.
Aşteaptă să bem noi primii un pahar de vin la masă şi să-l binecuvântăm, dar nu ne permite să ne vadă băuţi sau îmbătaţi.
Ne îmbracă cu veşminte frumoase preoţeşti, dar nu ne permite să ne împopoţonăm spre a impresiona ca nişte actori proşti de teatru.
Şi multe, multe altele, dar să revenim la ceea ce spu­neam despre sfinţi. "

CLERICI, LAICI-SECULARIZATI

Fragment din cartea

„RASPUNSURI LA INTREBARI ALE TINERILOR”
Arhimandrit Spiridonos Logothetis
Întâistătătorul Sfintei Mănăstiri a Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Nafpaktos

"- Vreţi să spuneţi cu siguranţă că şi laicii, şi clericii se pot pierde, nu-i aşa?
- Desigur. Toate pe care le spun îi privesc pe toţi. Şi pe clerici, toate mădularele Bisericii, pe toţi membrii Biseri­cii. Unii dintre membrii Bisericii s-au îndrăgostit de bani şi s-au unit cu banii, şi-au identificat viaţa lor cu banul. Şi s-a dus Hristos pentru ei. Au tăiat capul lor care se numea Hristos. Acum capul lor se numeşte aurul în loc de Hristos. Fiţi atenţi la asemănare, că nu este o simplă întâmplare, este o lucrare satanicească făcută cu rost. Seamănă foarte tare aceste două cuvinte: Hristos şi hrisos [aur, în greceş­te], dar şi cu cuvântul ban [hrima], care începe tot cu hri.
Şi de dragul aurului îl jertfesc pe Hristos. Cine, oare? Acei care s-au botezat, acei care s-au miruns, acei care s-au îmbrăcat în Hristos şi l-au purtat din anii prunciei lor. „Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi-mbrăcat", le strigă Sfânta Scriptură. Dar aceştia nu aud corect, ci aud fraza schimbată: „Câţi în aur v-aţi botezat în aur v-aţi şi-mbrăcat". Şi se chinuie să poarte şi să se împodobească cu aur: la gât, la mâini, la urechi, pe haine, şi iubesc în mod pătimaş aurul, sunt îndrăgostiţi adică de aur şi-l săru­tă, şi mângâie banii, şi de dragul lor fac tot ceea ce le zice diavolul, care se ascunde în spatele acestui aur şi al banu­lui. Şi ca să dobândească acestea, şi ca să se desfete de ele, ajung până la punctul de a elimina pe orice om care le-ar sta în cale. Dar ce spun eu? Aceştia au ajuns în punctul de a-L elimina pe însuşi Hristos de dragul aurului şi atunci le va fi milă de aproapele lor acestor Iude, trădători ai lui Hristos şi ai Bisericii. Aceştia, în cele din urmă, din mem­bre ale trupului Bisericii, au devenit lumeşti. Au iubit lu­mea, s-au îndrăgostit de lume şi s-au secularizat.
- Înfricoşător ceea ce spuneţi dacă, desigur, se referă şi la clerici.
- Da, sigur că şi la clerici. Am spus asta.
- Dar este înspăimântător să se fi secularizat şi clericii noştri. Bine, înţeleg laicii, dar şi clericii...
- Iubitule, diavolul mai mult se luptă cu clericii şi în­cearcă să-i secularizeze întâi pe aceştia şi, din păcate, a şi reuşit. Avem o mulţime de clerici iubitori de bani, care iu­besc lumea, iubesc aurul, şi nu pe Hristos. Din nefericire! Şi de dragul aurului se fac unelte ale diavolului şi se luptă între ei, şi luptă cu monahismul, şi împart Biserica.
- Da, auzim, citim de scandalurile în care târăsc Biserica.
- Da, scandalurile astea le creează clericii secularizaţi şi măcar dacă ar fi fost o simplă cursă, o mască a diavolului doar banul, doar aurul. Dar diavolul are masca puterii, a stăpânirii lumii acesteia. Şi această putere, această stăpâ­nire o aruncă, o prezintă în ochii oamenilor, ai membrilor Bisericii, ai clericilor şi laicilor, pe care-i împinge către lume şi le promite slavă şi cinstiri lumeşti, putere lumeas­că, le promite că-i va ajuta să acceadă mai sus decât cei­lalţi, să-i stăpânească pe ceilalţi oameni, natura, întreaga lume. Este dulce această putere. Cu mâinile sale, le zice diavolul, vor dobândi şi aur.
Aceasta le zice membrilor Bisericii, clericilor şi laicilor; celor care sunt candidaţi la preoţie le zice înainte de a de­veni clerici. Şi clericilor le zice până să ajungă la locul episcopului. Episcopilor le zice că or să ajungă în alt loc, într-o mitropolie mai bogată sau chiar la arhiepiscopie la Atena. Şi pe laici, cu mii şi mii de ispitiri şi de feluri ale puterii, îi ispiteşte. De la puterea din casă, din familie, până la cea de la serviciu, până la cea asupra oamenilor din jur, în politică. Şi împarte putere şi stăpânire diavolul, împarte multă putere. Ajunge numai să cadă şi să i se în­chine mădularele Bisericii. îi secularizează pe toţi.
- Ce uneltiri, părinte! Desigur, şi multe reuşite..
- Nu te mira. Devreme ce el a încercat să îl atragă în această cursă pe însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Ai uitat oare ce I-a spus la ispitirea din pustiu, când Hristos postise patruzeci de zile? Auzi pasajul din Evanghelie: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se ispititorul, a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El răspunzând, a zis: Scris este: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cu­vântul care iese din gura lui Dumnezeu». Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: «îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău». Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: «Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău». Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina Mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeu­lui tău să i te închini şi Lui singur să-I slujeşti. Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii venind la El îi slujeau".
La fel face diavolul tuturor membrilor Bisericii, însă, din nefericire, nu aude de la toţi aceleaşi cuvinte pe care le-a auzit din gura Domnului.
Dimpotrivă, de dragul puterii celei lumeşti, adică a stă­pânirii sălbatice, murdare, îl jertfesc pe Hristos. Cine, mă rog? Tocmai cei care au fost mântuiţi de Hristos, aceştia care de mici copii L-au urmat ca ucenici ai Săi. Şi chiar de l-au văzut pe Hristos desconsiderând puterea, şi chiar de l-au auzit pe Hristos zicând: „Ştiţi că ocârmuitorii neamu­rilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu aşa va fi între voi aici. Care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răs­cumpărare pentru mulţi". Chiar dacă le-a zis acestea şi le-a trăit acestea Hristos, oamenii care au dorit puterea, stăpânirea nu mai aud ce zice Hristos, s-au îndrăgostit de puterea cea lumească, s-au secularizat, au devenit lumeşti. De dragul puterii, fac tot ceea ce le zice diavolul, care se ascunde în spatele acesteia. Şi, ca să o dobândească şi să se desfete de ea, ajung până la a distruge pe oricine care le stă împotrivă în această dezlănţuită stăpânire a lor. Şi îl dis­trug ori omorându-i trupul, ori omorându-i cinstea lui cu calomnii bine ticluite şi cu fapte diavoleşti şi murdare ale înşelăciunii.
- Aceştia, deci, părinte, sunt oamenii cei secularizaţi, aceştia sunt cei care din membre ale trupului Bisericii au devenit oameni ai puterii lumeşti, îndrăgostiţi şi legaţi de lume?
- Aceştia sunt, copile. Dar nu sunt numai banul şi pute­rea cele care constituie frumuseţea lumii, în spatele căreia se ascunde diavolul. Nu sunt numai acestea mijloacele pe care le foloseşte vicleanul ca să secularizeze mădularele Bisericii. Sunt şi multe altele, pe care nu mă lasă timpul să le descriu. In mod firesc, mă voi referi doar la câteva, în treacăt.
O altă dulce şi frumoasă mască a măscăriciului de diavol este plăcerea trupească. Cu frumuseţea trupului şi a faptelor trupeşti care aduc plăcere şi mulţumire, diavolul îi atrage şi îi magnetizează pe mulţi creştini şi pe multe creştine. Îl uită pe Hristos şi aleargă în spatele acestor fru­moase fete ale lumii sau în spatele acestor frumoşi tineri ai lumii. Îşi ies din minţi, se îndrăgostesc de trup şi Îl pă­răsesc pe Hristos şi se lasă conduşi de trupul cel frumos, adică de diavolul care se ascunde în spatele acestuia, şi tră­iesc trupeşte, lumeşte. Aşa, cei care fuseseră mai înainte mădulare ale Bisericii se secularizează.
- Şi laici, şi clerici?
- Şi laici, şi clerici, din nefericire. O altă mască a măs­căriciului de diavol o constituie desfătările sau bucuriile simţurilor. Lumea are foarte multe lucruri care mulţumesc şi provoacă plăcere. Simţul vederii, al ochiului, simţul au­zului, al urechilor, simţul mirosului, al nasului, simţul gus­tului, al limbii, al gurii, sau simţul tactil, al pielii, toate acestea concură la receptarea lumii, a bucuriilor lumeşti, sau, altfel spus, toate aceste simţuri, simţul estetic, senzual, devin momeli în undiţele diavolului ca să momească şi ca să înşele, ca să-i pescuiască pe oameni în viaţa cea secula­rizată. Şi mădularele Bisericii se lasă învăluite, se lasă prinse în mrejele diavolului şi se îndrăgostesc de plăcerile simţurilor, de lumea cea frumoasă, şi devin lumeşti, se se­cularizează, se înlumesc."