Mi-e dor de zborul păsărilor

Cuvântul nostru se aude în ceruri

”Pentru orice vorbă deşartă pe care o vor rosti oamenii vor da socoteală în ziua judecății.”

(Matei 12, 36)

În munţii Elveţiei, acoperiţi de zăpezi veşnice, există locuri în care călăuzele îi previn pe excursionişti să nu vorbească deloc, fiindcă cea mai mică vibraţie a aerului ar putea produce avalanşe de zăpadă şi riscul de a se prăbuşi cu toţii în prăpastie. Cine ar fi putut crede că un singur cuvânt rostit ar putea avea asemenea consecinţe teribile? Influenţa morală a cuvintelor pe care le rostim este însă infinit mai mare. Un cuvânt nelalocul lui, pe care atât de des şi cu atâta uşurinţă îl lansăm în vânt, poate determina evenimente cu un ecou care se poate prelungi secole la rând, iar în ziua judecăţii ne va fi dat, poate, să aflăm ce urmări catastrofale au avut cuvintele noastre.

În acea zi vom da socoteala „pentru orice vorbă deşartă”. Trebuie să recunoaștem că ne înspăimântă gândul la câte cuvinte am spus, al căror sens adevărat ni se va dezvălui doar atunci. ”Cuvinte deşarte” sunt cele ce se nasc dintr-o existență deşartă, cuvinte inutile, frivole, de multe ori vătămătoare. Asemenea cuvinte goale pot trece, în lipsă de alte preocupări, din gură în gură: ele pot, nu arareori, întina pro­filul moral al unui om, pot provoca răni, exprimând bucurie față de eşecul altuia, pot deveni, din vorbe goale, vorbe pline de venin. Tot „cuvinte deşarte” pot fi socotite şi acele discuții care ating zona sacră a vieții de familie, sau care, sub forma unor glume sau aluzii nelalocul lor, pot face să se clatine temeliile fericirii conjugale. Să arătăm maximă prudență în utilizarea cuvintelor. Cuvintele noastre să exprime adevărul, să fie simple,sincere, doritoare de bine şi prisositoare în dragoste. „Cuvântul vostru să fie întotdeauna plăcut, dres cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să-i răspundeţi fiecăruia” (Coloseni 4, 6), spune Apostolul Pavel. Gândul la judecata lui Dumnezeu trebuie să ne ţină limba în frâu. Dacă am ține seama de aceasta, am vorbi mai înţelept, cunoscând că vorbele noastre se aud în ceruri şi că ele vor pleda, în ziua cea de pe urmă, pentru noi sau împotriva noastră.

Cuvântul nostru ar putea deveni sfânt, curat şi adevărat dacă am ține minte mereu că unul din numele cu care este numit Iisus Hristos Însuşi este Cuvântul (Ioan 1, 1 )

”Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu”

Copiii și biserica-2

Înseamnă că părinţii trebuie să urmărească copiii tot tim­pul slujbei?

Problema principală a părinţilor ortodocşi este să înveţe co­piii să se comporte evlavios în biserică. Aceasta trebuie privită în conformitate cu fiecare vârstă în parte. Prima perioadă es­te cea a prunciei, când copilul nu poate lua singur hotărâri, ci părinţii hotărăsc pentru el. În această perioadă trebuie lucrat atent. Pe de o parte, este important ca cel mic să fie împărtă­şit în mod regulat cu Tainele lui Hristos. Cu regularitate însă nu înseamnă la fiecare slujbă, căci noi credem că cei mici nu au păcate personale, iar cel originar a fost şters prin Botez. În­seamnă că măsura însuşirii darurilor Euharistiei este una mai mare la copii decât la adulţi, care ba nu se spovedesc cum tre­buie, ba le fuge mintea aiurea, ba păcătuiesc înainte de împăr­tăşanie sau imediat după, încât pot pierde sensul acesteia. Dar cum poate un prunc să piardă ceea ce a primit prin Euharistie?

De aceea, scopul părinţilor nu este să-l aducă pe copil la îm­părtăşit în fiecare duminică, ci să-şi organizeze viaţa în aşa fel, încât să nu se dezveţe a se ruga la slujbe, având grijă de copil tot timpul. Se întâmplă adesea ca, după naşterea unui copil, tânăra mamă, căreia îi plăcea să meargă la slujbe şi să se roa­ge, care se spovedea şi se împărtăşea, descoperă că nu mai are posibilitatea să vină la biserică de una singură, ci doar cu co­pilul, şi atunci nu poate sta toată slujba cu pruncul în braţe, fie că nu are putere, fie că acesta mai plânge şi îi deranjează pe ceilalţi enoriaşi. La început, mama se supără din această cau­ză, dar mai târziu se obişnuieşte. Deşi formal ea se plânge că nu poate sta bine la slujbă şi că nu se poate pregăti serios pen­tru spovedanie şi împărtăşanie, încetul cu încetul începe să-i convină această stare de lucruri, căci este mai comod să vii mai târziu la slujbă, iar în timpul acesteia să ieşi în curtea bisericii şi să vorbeşti cu alte mame despre copii, iar la sfârşit, împărtă­şind copilul, să pleci acasă. Deşi toţi înţeleg că o astfel de prac­tică nu este folositoare pentru suflet, aceasta se repetă în foarte multe familii. Ce trebuie să facă, în acest caz, părinţii? În pri­mul rând, trebuie să facă schimb cu înţelepciune, iar în al doi­lea rând, dacă există posibilitatea, să fie ajutaţi de bunici, mătuşi, naşi, prieteni sau bonă. Aceasta este o primă etapă, când nu depinde încă nimic de copil.

Dar atunci când copilul începe să crească şi nu mai stă în braţe, ci merge singur, scoate sunete care se transformă ulteri­or în cuvinte, începând să devină autonom, trebuie să schim­băm modul de a ne purta în biserică, împreună cu el. Cel mai important este acum să înţelegem cum trebuie să fie prezenţa copilului la biserică şi cât trebuie ea să dureze, pentru a nu fi privită ca o obligaţie. Dacă poate sta, cu ajutorul tatălui şi al mamei, care îl atenţionează, zece-cincisprezece minute la slujbă, după care începe să se joace cu sfeşnicul sau să alerge după alţi copii, atunci aceasta este rezistenţa lui maximă în biserică. Altfel, ne vom confrunta cu două situaţii neplăcute. Copilul, odată cu creşterea, va începe să privească sfântul locaş ca pe o grădiniţă de duminică sau, dacă părinţii sunt severi, va pro­testa împotriva cerinţei de a sta înăuntru. Şi ferească Dumne­zeu să ne educăm copiii aşa! De aceea, atunci când copilul are vârsta cuprinsă între doi şi cinci ani, este mai bine ca unul din părinţi să stea alături de el în timpul slujbei. Nu trebuie să ne bucurăm atunci când copilul face ce vrea şi noi ne putem ru­ga în voie, că „doar nu o strica ceva pe acolo”. Este vorba de copiii noştri, de soarta cărora vom fi întrebaţi de Dumnezeu. Ca să nu fie nici un fel de ispită sau gălăgie din partea lor, co­piii trebuie urmăriţi tot timpul. Datoria noastră faţă de ceilalţi enoriaşi ai parohiei este să ţinem minte că nu trebuie să trans­ferăm grijile noastre asupra altcuiva.

Mai departe începe etapa de trecere, atunci când copilul fa­ce un salt mare în ce priveşte perceperea conştientă a realităţii. Acest lucru se produce la vârste diferite, în funcţie de copil. Unii ajung la această etapă la patru-cinci ani, alţii la şase sau şapte, totul depinzând de dezvoltarea psihică şi fizică a fiecă­ruia. De aceea, este foarte important ca acesta să treacă acum de la perceperea intuitiv-spirituală a slujbei la una mai conşti­entă. Pentru aceasta, el trebuie să înveţe ce semnifică slujbe­le şi mai ales ce înseamnă împărtăşania. Niciodată, indiferent de vârstă, copilul nu trebuie minţit cu privire la împărtăşa­nie, zicând: „Stai puţin, că părintele îţi va da nişte miere sau apă dulce.” Nici chiar cu copiii cei mai capricioşi nu trebuie să procedăm astfel. Nu este o situaţie rară cea în care, înainte de a ajunge la Potir, mama îi spune copilului: „Mergi acum, că părintele îţi va da ceva dulce.” Se întâmplă şi astfel: copilul,neobişnuit cu viaţa bisericească, se zbate şi strigă că nu vrea, iar mama şi tata îl duc la împărtăşanie ţinându-l de mâini şi de picioare. Dacă nu este pregătit deloc să se împărtăşească, este mai bine ca părinţii, prin exemplul propriu şi rugăciune să-l înveţe, încetul cu încetul, cu şederea în biserică. Întâlnirea cu Hristos va deveni, astfel, pentru el, o bucurie, iar nu o aminti­re a unei violenţe pe care a suportat-o.

Chiar dacă nu înţelege esenţa cuvântului, este bine ca cel mic să ştie că merge să se împărtăşească şi că acela este potir, iar în linguriţă este ceva deosebit, cum nu se mai află nică­ieri în lume. Nici o falsitate sau amăgire nu trebuie să aibă loc atunci când e vorba de Euharistie. Cu atât mai puţin atunci când copilul are aproape şase ani şi trebuie să meargă la şcoală deja. Noi trebuie să avem grijă ca timpul dedicat obişnuirii cu biserica să nu treacă în zadar.

Înseamnă atunci că cei care au şase sau şapte ani pot fi lăsaţi fără supraveghere la slujbe? De obicei nu, deoarece în această perioadă încep alte ispite, când copilul este viclean şi vrea să fugă din biserică din cinci în cinci minute sau să se ascundă în vreun colţ, unde nu-l văd părinţii, vorbind cu prietenii despre tot felul de lucruri. Sigur că nu pentru a-i pedepsi, ci pentru a-i feri de astfel de ispite, părinţii trebuie să fie alături de co­piii lor în biserică.

Pr.Maxim Kozlov-Familia,ultimul bastion

Copiii și biserica-1

Când trebuie să începem a-i aduce pe copii la Liturghie?

Copiii mici este mai bine să nu fie aduşi la întreaga slujbă, pentru că nu pot rezista două ore concentraţi. Cel mai bine este să-i aducem în timpul împărtăşirii, pentru ca şederea în biserică să fie pentru ei una luminoasă şi dorită, iar nu chinu­itoare, căci ei nu înţeleg ce trebuie să facă acolo. Cred că ar fi înţelept să mergeţi într-o duminică toată familia la slujbă, iar în duminica următoare la biserică să meargă doar un părinte, ca să stea la întreaga slujbă, iar celălalt, dacă vrea neapărat, să vină doar la sfârşit, cu copiii. Atunci când mama alăptează copilul şi nu are timp pentru rugăciune, este bine să meargă mă­car o dată pe lună, singură, la biserică, iar soţul să stea acasă cu copiii, căci Domnul va considera că astfel ea face un sacrificiu bineplăcut Lui.

Este mai bine ca părinţii să meargă la slujbă cu copiii mici conştienţi fiind de faptul că nu se vor putea împărtăşi în acea zi. Cei care iubesc slujbele cu siguranţă vor accepta să se sa­crifice în acest fel. Dar, în primul rând, nu este obligatoriu să duci copiii în fiecare duminică la biserică şi, în al doilea rând, aceştia pot fi duşi la biserică pe rând, o dată cu mama, iar altă dată cu tata sau cu bunicii sau naşii. În al treilea rând, copilul trebuie adus la slujbă în timpul părţii pe care el o poate înţe­lege. La început e bine să fie lăsat la slujbă zece-douăsprezece minute, înainte de împărtăşanie, iar mai târziu, când va creşte (asta depinde şi de fiecare copil în parte), poate sta la slujbă de la Evanghelie până la sfârşit şi, ulterior, chiar la toată slujba, Abia mai târziu poate asista la Priveghere, tot aşa, la început doar o perioadă, iar mai târziu la întreaga slujbă.

Pe de o parte, copiii trebuie să fie obişnuiţi cu biserica de mici, iar pe de altă parte, ei trebuie să se obişnuiască cu lăca­şul sfânt ca şi cu o casă a Domnului, nu să-l vadă ca pe un loc de joacă. În unele parohii, copiilor pur şi simplu nu li se va permite să se joace în biserică şi vor fi admonestaţi şi părinţii, iar în altele aceştia s-ar putea juca în voie, ceea ce nu este de dorit. În astfel de cazuri, părinţii nu ar trebui să se bucure că fiul lor vrea să meargă duminica la biserică, dacă face aceasta deoarece trebuie să-şi recupereze un timbru sau un abţibild de la un prieten.

Trebuie neapărat să urmăreşti copiii mici, căci adesea se poate întâmpla ca ei să fie lăsaţi de bunici sau de cineva, căru­ia i-aţi încredinţat, în curtea bisericii, să se joace prea mult şi să nu se obişnuiască, de fapt, cu slujbele. Dacă cei mici se vor juca tot timpul în curtea bisericii, iar părinţii sau bunicii se vor ruga, atunci rezultatul poate fi dezastruos. În acest fel, co­piii pot creşte atei sau să aibă repulsie faţă de slujbe. De aceea, fiecare ieşire cu copiii la biserică este o cruce pentru părinţi. Anume astfel trebuie privită această problemă. Acum mergeţi la biserică nu doar pentru a vă ruga Domnului, ci pentru a fa­ce munca de îmbisericire a copilului. Aşa că îl veţi ajuta să se comporte corect în biserică, să se roage şi să nu fie distras. Da­că vedeţi că a obosit, ieşiţi un pic cu el afară, dar să nu fie distras prea mult. Dacă e greu pentru copil să stea în căldură şi înghesuială sau nu vede nimic din spatele oamenilor, ieşiţi un pic din biserică, dar rămâneţi cu el, ca să nu se simtă părăsit.

Pr.Maxim Kozlov-Familia,ultimul bastion

Relaţia dintre fiul duhovnicesc şi duhovnicul lui (2)

Lucrarea duhovnicului devine foarte grea atunci când acesta este defăimat sau de­nigrat de presupuşii lui fii duhovniceşti: „Nu este deloc uşor pentru un monah, observă părintele Sofronie Saharov, să poar­te greutatea paternităţii duhovniceşti. Şi aceasta pentru că părerea negativă pe care o au oamenii faţă de persoana lui este pe de o parte binefăcătoare pentru el personal... însă fiecare cuvânt negativ împotriva lui in­spiră neîncredere oamenilor care au nevoie de îndrumare, de mângâiere şi de sprijin.

Durerea lui este dublă: îi pare rău pentru sine însuşi, pentru că trăieşte cu nevrednicie faţă de ceea ce a fost chemat să săvârşească, îi pare rău şi pentru dauna care se aduce în­tregii Biserici, a omenirii, atunci când este distrusă autoritatea slujitorilor Altarului. Neascultarea faţă de cuvântul părinţilor du­hovnici este egală cu lepădarea de cuvântul lui Hristos însuşi, Care a spus:

Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, iar cel care se leapădă de voi, de Mine se leapădă (Luca 10,16)".

Alteori, fiii duhovniceşti care l-au cunos­cut mai înainte pe duhovnicul lor îi împie­dică pe ceilalţi fii duhovniceşti care l-au cu­noscut mai târziu să se apropie de el şi pun piedici duhovnicului însuşi, în numele unei aşa-zise „iubiri" şi „apărări" a lui.

Fericitul întru pomenire părinte Sofronie povesteşte: „Un episcop care cu multă înflăcă­rare s-a predat pe sine slujirii celor bolnavi... mi-a scris: «Am început să mă tem de iubire». Mai târziu am înţeles ce însemnau cuvintele lui: cei care s-au folosit de el s-au apropiat de el şi la început îl ajutau în slujirea lui sfântă; mai târziu, însă, după ce i-au câştigat încrede­rea şi i-au devenit absolut necesari în slujire, au complotat împotriva libertăţii lui, făcându-i greutăţi peste tot, atunci când el se preda slujirii duhovniceşti celor care veniseră ulti­mii pentru spovedanie (de curând, în compa­raţie cu fiii duhovniceşti mai vechi).

În vremea aceea, când am primit scrisoa­rea, nu am putut să înţeleg destul de mult timp, sensul deosebit al cuvintelor lui. Le-am înţeles însă în vremea slujirii mele în Europa".

Probabil că cea mai grea situaţie pentru un duhovnic este atunci când fiul lui duhov­nicesc (cel aşa-zis ascultător) „s-a închis pe sine" în părerile lui şi vede lucrurile diame­tral opus faţă de cum sunt ele în realitate. Atunci, el interpretează greşit orice acţiune a duhovnicului lui şi îl judecă pentru tot ceea ce face acesta.

„Este imposibil să îi înţelegi pe oa­meni...", observă Părintele Sofronie şi con­tinuă: „Fie sunt orbi şi nu ştiu ce fac, fie ei suferă de daltonism duhovnicesc şi raţional (daltonismul este o boală a ochilor care nu permite deosebirea culorilor). Adesea ei văd lucrurile într-o lumină di­ametral opusă, asemănătoare cu negativul unei fotografii... Atunci a cunoaşte adevărul real al vieţii se dovedeşte a fi deja imposibil pentru oamenii respectivi. În această situaţie nu se mai poate spune nimic. Aceştia se com­portă cu vrăjmăşie faţă de încercările iubirii sfinte. Smerenia răbdătoare este luată drept făţărnicie.

Prin toată atmosfera pe care o creează prin atitudinea lor, aceştia pricinuiesc greu­tăţi prezenţei preotului şi îl judecă pe acesta că refuză comunicarea cu ei în împrejurări de acest gen şi fac multe alte afirmaţii, al că­ror număr este fără de sfârşit".

În final, prin instigarea diavolului, fiul duhovnicesc poate să ajungă să îl urască pe părintele duhovnic.

Cea mai mare reuşită a diavolului este să îl despartă pe fiul duhovnicesc de călău­zitorul lui sufletesc. Atunci el devine o pradă uşoară pentru leul-demon cel plin de răutate, care umblă, căutând pe cine să înghită?. Pentru ca omul acesta să scape de diavol, va trebui de îndată să se spovedească.

Din păcate, mulţi oameni nu numai că nu se spovedesc deloc, dar îi şi urăsc pe părin­ţii duhovniceşti... Părintele Sofronie Saharov scria: „Oamenii iubesc întunericul, întru care locuieşte moartea, şi refuză lumina, care este viaţă, atât temporară, cât şi veşnică...

Pentru că duhovnicii poartă lumina vie­ţii, mulţi oameni îi urăsc pe slujitorii lui Hris­tos, la fel ca mai înainte, când L-au urât pe Domnul Hristos Însuşi: „ Dacă pe Mine M-au prigonit,și pe voi vă vor prigoni…"

Ieromonahul Sava Aghioritul-Taina Sfintei Spovedanii

Relaţia dintre fiul duhovnicesc şi duhovnicul lui (1)

Discernământul duhovnicului trebuie să fie foarte mare, astfel încât să conducă la vindecarea sufletească a fiului său duhovni­cesc. „El este chemat, scria părintele Sofronie Saharov, să fie cea mai înaltă creatură, i se face o cinste incomparabilă: să creeze dumnezei pentru veşnicie, în Lumina cea necreată".

Această creaţie se face, desigur, într-un mod desăvârşit, când, alături de discernă­mântul duhovnicului, există şi împreună-lucrarea celui care se pocăieşte şi s-a spovedit. Folosul pentru omul spovedit va fi maxim dacă el va răspunde printr-o ascultare, după modelul lui Hristos, faţă de îndrumările vin­decătoare ale părintelui său duhovnic.

„După ce, cu ajutorul şi cu harul lui Dumnezeu, te vei învrednici să îţi găseşti pă­rintele duhovnic, arată faţă de acesta multă sârguinţă, râvnă, multă smerenie şi evlavie, o cinste foarte mare, o credinţă curată şi ne­şovăielnică. Pentru că pentru unii ca aceştia a spus Mântuitorul şi Dumnezeul nostru: Cel care vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte. Apropie-te mult de el cu dragoste şi cu cre­dinţă, cu frică şi cu dor, ca şi cum ai fi împre­ună cu Hristos însuşi, ca să te învredniceşti prin intermediul lui să te uneşti şi cu Hristos Însuşi şi să devii părtaş şi împreună-moştenitor al slavei veşnice şi al Împărăţiei Lui" (Sfântul Simeon Noul Teolog).

Aşa cum bolnavul se încrede şi ţine la doctorul lui, aşa ar trebui şi noi să ne încredem în doctorul nostru duhovnicesc. „Mai degrabă trebuie să avem mai multă încre­dere şi iubire faţă de duhovnic decât faţă de doctor, dacă avem în vedere diferenţa dintre suflet şi trup. În duhovnic, învaţă Sfântul Si­meon Noul Teolog, se află Hristos însuşi. El este gura lui Dumnezeu... Aşa cum L-au ur­mat Sfinţii Apostoli pe Hristos, aşa să facem şi noi. Dacă alţii îl necinstesc şi îl desconsi­deră pe duhovnicul nostru, nu trebuie să îl părăsim. Şi, aşa cum Petru a luat sabia şi a tăiat urechea servitorului arhiereului, ia şi tu sabia cuvântului - şi după ce îţi vei întinde mâna, taie nu numai urechea, ci şi mâna şi limba celui care încearcă şi spune ceva împo­triva părintelui tău duhovnic, sau îndrăzneş­te să se apropie de el. Dacă te lepezi de el, să plângi apoi precum Petru (care s-a lepădat de frică de Hristos). „Dacă vezi că duhovnicul tău este răstig­nit, spune Sfântul Simeon, atunci, dacă poţi, mori împreună cu el. Dacă acest lucru este imposibil, atunci nu te adăuga trădătorilor şi nelegiuiţilor. Dacă va fi eliberat din legă­turi, mergi din nou lângă el şi cinsteşte-l ca pe un mucenic. Dacă va muri datorită unelti­rilor altora, cu îndrăzneală cere trupul lui şi cinsteşte-1 mai mult decât atunci când trupul lui era însufleţit şi alături de tine şi, după ce îl vei unge cu mir de mare preţ, înmormântează-l". Este caracteristic Sfântului Simeon faptul că îl aşază pe părintele duhovnic (pe doctorul sufletesc) pe acelaşi loc cu Hristos (în sensul că prin acesta lucrează însuşi Hris­tos.

Din păcate, de multe ori cu mare uşurin­ţă fiii duhovniceşti îl părăsesc pe duhovnicul lor. Părintele Sofronie Saharov observă: „Oa­menii se comportă faţă de preot la fel ca faţă de Dumnezeu: se leapădă de el cu mare uşu­rinţă, ca de ceva nefolositor, cu certitudinea că de îndată ce vor avea nevoie vor apela la el şi acesta nu va refuza să vină să îi ajute".

Ieromonahul Sava Aghioritul-TAINA SFINTEI SPOVEDANII

Par Amfilohie despre Sinodul din Creta