ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (19)

Arhimandrit Serafim Alexiev

Principiul 8
Ecumenismul pregăteşte Ortodoxia pentru abateri dogmatice în scopul unităţii ecumenice

A) Planurile ecumenice ale unificării
Ecumenismul, după cum am mai arătat, îşi propune să creeze un fel de "unitate" din confesiunile creştine dezbinate. Cu ajutorul dialogurilor şi consfătuirilor el încearcă să fabrice din pseudo-doctrine unificate un gen de "adevăr" pe care l-ar accepta grupările religioase conceptual eterogene, reunite sub egida sa, dintre care fiecare pretinde să-i fie recunoscută propria identitate în credinţă. Este evident că rezultatul unor astfel de eforturi nu poate fi realizarea adevărului, ci doar îndepărtarea definitivă de el, căci adevărul nu reprezintă o îmbinare de neadevăruri!
În pofida greutăţilor unificării, ecumeniştii speră să ajungă la ea pe calea dialogurilor, organizate în spirit ecumenic. Comitetul Central al C.E.B., convocat în 1971 la Addis-Abeba, susţine că "dialogul este un proces în cadrul căruia diferite persoane şi societăţi scapă de teamă şi neîncredere reciprocă şi se pătrund de o nouă încredere unii faţă de alţii... Dialogul în înţelegerea religiei noastre (!), a unor noi relaţii între creştini şi heterodocşi, cum nu au mai fost altădată". Ecumeniştii nu concep viitoarea unitate ca fiind una de monolit. "Dimpotrivă, scriu ei, noi suntem liberi şi trebuie să încercăm în comun să descoperim tradiţia vie a Evangheliei şi Bisericii în diversitatea contemporaneităţii în care trăim". Aşadar, la temelia unităţii este pusă "diversitatea", adică pluralismul. Ne întrebăm, ce fel de unitate va fi aceasta, de vreme ce ea presupune un pluralism dogmatic?
Să evocăm unele proiecte şi eforturi de unire de caracter local: în S.U.A. zece biserici americane încearcă să se reunească într-o singură "biserică" sub denumirea "Biserica Unită a lui Hristos", în care "diferite poziţii dogmatice sunt considerate ca reciproc completându-se, şi nu reciproc excluzându-se". În noua "biserică" trebuie să fie folosite "toate legendele bisericeşti (adică abaterile de la adevărata Tradiţie Sfântă) prin intermediul realizării contradicţiilor dogmatice istoriceşte condiţionate", ceea ce înseamnă subminarea autorităţii absolute a dogmelor!
Un experiment similar se face şi în Anglia în sectele locale, care trebuie să se "unească", începând cu Biserica anglicană cu cele trei ramificaţii ale ei. În acest scop a fost creată o Comisie a unităţii bisericeşti, care la începutul anului 1975 a ajuns la următoarele concluzii: "Unitatea nu trebuie neapărat să însemne uniformitate... Unitatea aparentă trebuie să se realizeze înainte de toate pe calea recunoaşterii reciproce a ierarhiei şi principiilor credinţei, ceea ce ne va face posibilă o diversitate în exprimare".
Teologul catolic contemporan Albert Brandenburg caracterizează unitatea viitoarei "biserici ecumenice" în felul următor: ea va fi atotcuprinzătoare, şi în acest sens - catolică. Odată cu papa Ioan al XXIII-lea a început o nouă interpretare a caracterului catolic, care a atribuit "o nouă dimensiune bisericii, făcând loc tuturor celor scindaţi. Nu e vorba de revenirea la Biserica romano-catolică, ci de unirea în cadrul unei unităţi a celor mai diferite formaţii creştine... Ele toate se unesc într-o unitate aparentă, păstrându-şi specificul şi fiecare recunoscând alte biserici apostolice... şi toate se află în comuniune euharistică."
Într-un fel asemănător îşi imaginează viitoarea "biserică" ecumenică şi Filipp Porter, fostul secretar general al C.E.B. Referindu-se la declaraţiile adunărilor anterioare de la New-Delhi (1961) şi Upsala (1968), precum şi la conferinţa comisiei "Credinţă şi organizare" de la Salamanca (1973), el scria în ajunul celei de-a V-a adunări de la Nairobi: "În sensul comunităţii ecumenice fiecare biserică are puterea catolică şi universală deplină şi mărturiseşte"una şi aceeaşi credinţă apostolică (!). Fiecare din aceste biserici, reciproc legate printr-un singur botez şi o singură euharistie, recunoaşte ierarhiile celorlalte". În citatul reprodus este evidentă o înclinare considerabilă spre abateri dogmatice în scopul unităţii ecumenice. Potter vorbeşte despre o "comunitate sobornicească a bisericilor", în interiorul căreia "fiecare biserică are puterea catolică şi universală deplină şi mărturiseşte una şi aceeaşi credinţă apostolică". Cum ar putea însă credinţa apostolică a Bisericii Ortodoxe, cimentată prin succesiunea apostolică, să fie unită cu ortodoxia pestriţă a unor asociaţii liberale ce nu recunosc dogma despre Sfânta Treime şi neagă Dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, dar care în acelaşi timp sunt membri cu drepturi depline în C.E.B. alături de ortodocşi? Şi cum ar putea asemenea asociaţii liberale să pretindă "putere universală deplină", când noţiunea de "universalism" este identică noţiunii de "ortodoxism", iar Ortodoxia înseamnă mărturisirea Adevărului total, universal ?!
În continuare Porter raţionează exclusiv despre cele două Taine - Botezul şi Euharistia, care ar lega, chipurile, "bisericile" nominalizate între ele. După cum se vede, ca protestant ce este, el nu recunoaşte celelalte Taine. Dar Biserica Ortodoxă ar putea oare, de dragul unei uniri de compromis cu ereticii, să renunţe la aceste Taine? "Noi credem, scria în secolul al XVI-lea Patriarhul Constantinopolului Ieremia II, că viaţa întru Hristos depinde de Taine şi de la ele îşi ia începutul". Într-adevăr, ce fel de viaţă întru Hristos vom avea noi fără puterea deplină a Tainelor bisericeşti rânduite de Dumnezeu?! Să renunţăm la Taina Mirungerii, de exemplu, ar însemna să respingem darurile harice ale Sfântului Duh care ni se transmit prin ea, îndrumându-ne spre o viaţă duhovnicească cuviincioasă şi conducându-ne spre mântuire. Să renunţăm la Taina Pocăinţei (spovedaniei) ar însemna să nu avem iertarea păcatelor din partea preoţilor, cărora le este dată puterea să lege şi să dezlege (Mt. 18, 18). Despre Euharistie, Porter vorbeşte ca despre o Taină "care leagă bisericile". Dar ce fel de Euharistie pot avea protestanţii, care nu succed apostolilor şi care consideră Euharistia nu o jertfă ce ne sfinţeşte, ci doar o amintire? Între altele Domnul a spus celor care cred în El: "Cine mănâncă Trupul Meu, şi bea Sângele Meu, are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci Trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi Sângele Meu este cu adevărat o băutură" (In. 6. 54-55). Credinciosul ortodox tinde spre dumnezeire, spre a se face părtaş firii dumnezeieşti a Domnului Iisus Hristos Mântuitorul (II Petru 1, 4), ceea ce nu poate fi dobândit altfel decât împărtăşindu-ne prin Taine cu Hristos, altfel spus cu Pâinea vieţii, aceea care pogoară din cer şi dă lumii viaţă (In. 6, 33). Protestantul, care nu are această "Pâine a vieţii", nu face decât să se lase copleşit de amintirea Ei. Cum deci ar putea un ortodox să comunice cu ei în Euharistie ? În fine, Potter aminteşte şi de recunoaşterea reciprocă a ierarhiilor. Ne întrebăm însă, cum ar putea Bisericile Ortodoxe să recunoască "ierarhia" protestantă, care încă de pe timpul lui Luther a rupt-o cu succesiunea apostolică ? Recunoscând acest lucru, înşişi ortodocşii s-ar priva de preţiosul dar al succesiunii apostolice, prin care se defineşte esenţa Ortodoxiei!
Cele trasate de fostul secretar general al C.E.B. în 1975 au căpătat în ultimul timp o realizare concretă în documentul ecumenic elaborat şi adoptat în ianuarie 1982 la reuniunea comisiei "Credinţă şi organizare" din Lima (Peru). Acest document - "Botezul. Euharistia. Slujirea.", în engleză abreviat "B. E. M." - are drept scop elaborarea unui acord între toate "bisericile" C.E.B. în chestiunea celor trei Taine: Botezul, Euharistia şi Preoţia, ultima dintre care este substituită abil prin termenul mai general "Slujirea" (Ministry), probabil că din cauza problemei delicate pentru protestanţi, privind succesiunea apostolică a ierarhiei, care le lipseşte, deşi ei se încumetă să susţină că documentul elaborat la Lima "se bazează pe credinţa apostolică". În capitolul II al documentului la care ne-am referit se afirmă propriu-zis următoarele: "Profesând în comun credinţa apostolică, bisericile ar fi ajuns la recunoaşterea reciprocă deplină şi integrală a botezului, euharistiei şi slujirii". Aşadar, în acest document sunt conţinute principalele teze ale articolului criticat mai sus al lui Potter, şi de aceea nu e de mirare că la adunarea a VI-a a C.E.B. de la Vancouver din 1983 documentul B.E.M. a fost propus spre adoptare "bisericilor" reprezentante în C.E.B. Cel mai trist e faptul că, în timp ce bisericile reformiste au adoptat o atitudine destul de reţinută faţă de B.E.M., în rândul ortodocşilor acest document ecumenic şi-a găsit adepţi care deţin funcţii foarte înalte. Patriarhul ecumenic Dimitrie s-a grăbit, încă până la adunare, la 3 martie 1983, să facă o declaraţie, în care afirma că în documentul cu pricina "Biserica Ortodoxă a descoperit, spre satisfacţia ei, numeroase teze ale învăţăturii sale." Pare suspect că cel mai de vază ierarh al Bisericii Ortodoxe a trecut sub tăcere importanta problemă a succesiunii apostolice, al cărei purtător el este! Dar "dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra?!" (Mt. 5, 13).
Dr. Alexandru Papaderos, un grec din Creta, care şi-a pierdut orice orientare ortodoxă, citând cuvintele elogioase ale Patriarhului Dimitrie, care, deşi au fost spuse în numele Bisericii Ortodoxe, nu sunt nicidecum obligatorii pentru Ortodoxie, le opune ironic avertismentul adresat acum patru secole de Patriarhul Constantinopolului Ieremia II teologilor din Tubingen: "Mergeţi pe calea voastră şi de acum înainte să nu ne mai scrieţi despre dogme".», (v. mai sus). "Spre deosebire de aceasta, scrie Papaderos, adunarea ecumenică reprezentativă, care a avut loc la Lima (1982), a lansat alt apel - de astă dată către toate bisericile - în care a fost pusă din nou problema Tainelor: botezul, euharistia şi slujirea... Apelul nu reflectă poziţii diferite, căci datorită voinţei unice coordonate (!) a fost adoptat un text convergent unic (v. explicarea termenului respectiv în articolul "Coexistenţă sau convergenţă?" al mitropolitului Nicodim). Acest text ne-a fost propus spre bucuria noastră comună". Autorul găseşte prilej de bucurie în ideea principală a B.E.M., care, după părerea lui, "este recunoscută astăzi de toţi, şi anume că acordul principal în problema botezului, euharistiei şi slujirii... reprezintă principala condiţie preliminară a unităţii evidente a Bisericii... Astfel, B.E.M. constituie una din cele mai importante etape pe calea ce duce spre o unire evidentă". Arătând că această cale nu este o linie dreaptă, ci o întoarcere înapoi, pentru o impulsionare înainte (procedeu iezuit!), autorul declară cu vădită satisfacţie că "de astă dată este eliminată - sperăm că pentru totdeauna - metoda scolastică (!) de gândire - prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor... (prin această metodă, între altele, sunt alcătuite majoritatea catehismelor credinţei ortodoxe)... Mai mult decât atât, continuă el, a fost respinsă teologia "pură", "obiectivă" şi "ştiinţifică", deşi rezultatele ştiinţifice sunt în linii mari recunoscute". Cele trei epitete subliniate, atribuite teologiei respinse de B.E.M., constituie trei lovituri fatale pe care Papaderos şi le aplică lui însuşi. De vreme ce B.E.M., o rupe cu teologia pură a Ortodoxiei, e normal că el cade într-o teologhisire necurată, adică eretică; de vreme ce B.E.M., anihilează teologia obiectivă a Adevărului Dumnezeiesc e evident că păcătuieşte interpretând subiectiv-părtinitor adevărul; în sfârşit, de vreme ce B.E.M. neagă până şi caracterul ştiinţifico-academic al teologiei, atunci B.E.M. în zadar îşi laudă valoarea pseudo-ştiinţifică a teoriilor sale raţionaliste! În cele din urmă, pentru a conferi o cât de mică nuanţă de evlavie raţionamentelor sale, Papaderos declară că "esenţial este nu ceea ce teologii spun bisericilor, ci ceea ce le spune Duhul". Ultimele cuvinte reprezintă o parodie profanatoare, la expresia frecventă în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul: "Cine are urechi, să asculte ce zice Duhul Bisericilor" (Apoc. 2, 7, 11, 3, 13). Prin aceste cuvinte Duhul Sfânt exprimă voia lui Dumnezeu şi sentinţa asupra bisericilor locale, care alcătuiesc Biserica lui Hristos. Papaderos, negând criteriul Adevărului ortodox în teologie, îşi permite să proclame, chipurile, în numele lui Dumnezeu, ereziile ecumenice, camuflându-le cu numele "Duhului". Sf. Ap. Ioan Teologul ne învaţă însă: "Prea iubiţilor! să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu... Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii" (I In. 4, 1-6).
Acest "duh al rătăcirii" a inspirat şi a definit planurile expuse mai sus ale realizării "unităţii" celor care fac falsă filosofie şi a celor care filosofează în Ortodoxie. Tot el a inspirat şi pe alcătuitorii documentului ecumenic B.E.M.

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (18)

Arhimandrit Serafim Alexiev

B) Ecumenismul nu caută unitate în dreapta credinţă în Hristos

Domnul Iisus Hristos a creat o adevărată unitate consolidată şi plăcută lui Dumnezeu în Biserica Sa. Această unitate se realizează prin adoptarea adevărurilor dogmatice şi moral-duhovniceşti pe care El ni le-a descoperit. Cei care caută din toată inima această unitate, o pot dobândi şi realiza, venind la credinţa (Fapte 6, 7), care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna (Iuda 1, 8) şi de aceea o abatere cât de mică de la credinţa revelată de Dumnezeu ne depărtează de unitatea rânduită de El.
De ce dar Sfânta Biserică Ortodoxă se roagă în timpul fiecărui serviciu divin, la Marea Ectenie "pentru pacea şi bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor"? Bineînţeles, ea nu se roagă pentru ereziile, care au fost îndepărtate pentru totdeauna de la Biserica lui Hristos, căci ele nicidecum nu pot purta numele de "Sfinte Biserici ale lui Dumnezeu"! Cererea Marii Ectenii are cu totul alt sens - să ne cheme la rugăciune pentru unirea frăţească a Sfintelor Biserici Ortodoxe locale, deoarece, după cum arată istoria bisericească, ele au fost afectate de dezbinări şi schisme (schisma bulgară, dezbinările din cadrul Bisericilor Rusă, Greacă, Română). Cât priveşte însă pe ereticii şi rascolnicii care s-au lepădat de Biserica Ortodoxă, unirea acestora cu ea poate fi concepută doar ca o revenire la adevăr, la Ortodoxie. În imnurile cântate în timpul slujbelor dumnezeieşti, Biserica Ortodoxă arată cum trebuie înţeleasă "unirea bisericilor", bunăoară, în slujba închinată Sfântului Arhistrateg Mihail şi celorlalte puteri cereşti netrupeşti (8/21 noiembrie), în cântarea întâi a canonului al doilea. Prin urmare, unirea în Adevărul ortodox nu reprezintă rodul unor compromisuri în credinţă, ci al lepădării de orice erezie, protivnică adevăratei credinţe. În Marele Trebnic, cartea de cult folosită în toate Bisericile Ortodoxe locale, este arătat clar modul în care trebuie să se înfăptuiască aderarea la Credinţa Ortodoxă a credincioşilor heterodocşi ce se convertesc la ea - pe calea lepădării de ereziile şi erorile corespunzătoare şi prin răspunsuri afirmative la întrebările pe care le pun în faţa lor slujitorii ortodocşi ai Bisericii.
Cuvintele lui Hristos: "ca toţi să fie una!" (In. 17, 21), folosite în mod frecvent de ecumenişti, nu înseamnă nicidecum că în viitor din ereziile existente ar trebui să se formeze în mod sincretic o anume "biserică ecumenică" nouă. Din analiza filologică a expresiei "ca toţi să fie una" (în originalul elen) rezultă că e vorba de o doleanţă pentru timpul prezent (conjuctivus praesentis), care nu poate fi transferată şi interpretată în timpul viitor (futurum). Expresia semnifică că toţi credincioşii trebuie să tindă spre a învinge obstacolele ce se ivesc în calea menţinerii unităţii în Ortodoxie! Cu alte cuvinte, fiecare creştin ortodox credincios trebuie să-şi dea silinţa - în orice timp ar trăi şi în orice situaţie istorică s-ar afla - să fie un tot unitar cu Biserica lui Hristos, susţinând adevărul ortodox mărturisit de ea, adică "credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna" (Iuda, 1, 3), sau, după expresia fericitului Teofilact, "dogmele cele drepte". O astfel de unitate în credinţa cea dreaptă a fost creată de Însuşi Mântuitorul nostru, Domnul Iisus Hristos. Ea s-a realizat de-a lungul tuturor secolelor, începând cu sfinţii apostoli şi până în zilele noastre, şi se va înfăptui până la sfârşitul lumii. Unitatea se realizează în cadrul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească! Ea este o lucrare dumnezeiască! Nu trebuie decât să-şi aducă contribuţia la această operă, ascultând întocmai de Biserică (Mt. 18, 17) şi supunând toate adevărului (II Cor. 13, 8; Gal. 3, 1). În mijlocul copiilor Săi celor ascultători Dumnezeu face minunea unirii şi unităţii de idei. Nu în zadar Domnul Iisus Hristos Se roagă Părintelui Său Ceresc să păzească pe credincioşi de dezbinare, aşa încât toţi să fie una (In. 17, 20, 21). Chemarea Mântuitorului la unitatea Bisericii nu e adresată organizaţiilor pământeşti (de genul C.E.B.), fiindcă nu te poţi aştepta ca unii cu păreri diferite să creeze o părere unitară, mai cu seamă una ca aceea care există în sânul Prea Sfintei Treimi Dumnezeieşti; nu te poţi aştepta ca cei care nu ascultă de Biserică să creeze o unitate plăcută lui Dumnezeu! Domnul Iisus Hristos, în rugăciunea Sa Arhierească, nu are nicidecum în vedere crearea unei unităţi între creştinii ortodocşi şi ereticii contemporani lor, de care este plin C.E.B., întrunind circa 300 de confesiuni. Hristos nu se roagă pentru această falsă unitate automată!
Hristos, este adevărat, zice: "Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acestea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor" (In. 10, 16). El nu spune însă acest lucru despre eretici, care au fost mai înainte în staulul Bisericii, dar l-au părăsit în mod samavolnic şi nu mai vor să se întoarcă (comp. I In. 2, 19). Potrivit interpretării Sfinţilor Părinţi, Hristos vorbeşte despre păgâni, despre cei care încă nu s-au pătruns deloc de credinţă. El îi va aduce şi pe aceştia, adică îi vă introduce în staulul Bisericii Sale, căci sunt oameni care vor crede nu altfel decât aşa cum îi vor învăţa apostolii. Ereticii stau cu spatele la adevăr, pe când păgânii sânt întorşi cu faţa spre el. Ultimii caută adevărul, în timp ce ereticii presupun că îl posedă şi de aceea nu-l caută. Desigur, dacă ereticii vor dori, pot să revină în staulul Bisericii, dar numai pe calea sincerei pocăinţe şi lepădării de erezia lor (potrivit canoanelor Marelui Trebnic). Atunci însă ei nu vor mai fi eretici, deoarece se vor lepăda de credinţa lor eretică şi vor îmbrăţişa credinţa bisericească, adică Credinţa Ortodoxă a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Numai în felul acesta iudeii şi păgânii care vor crede în Hristos, ca şi ereticii care se vor reîntoarce la Biserică, se pot afla în aceeaşi stână, formând o singură turmă cu un singur Păstor - Hristos!
Ecumeniştii fac abuz de cuvintele lui Hristos despre "o turmă şi un Păstor". Ei îşi imaginează această "turmă" ca incluzând şi oi, şi lupi, adică şi ortodocşi, şi heterodocşi. Mai mult, ei visează chiar la o omenire unitară şi lucrează în această direcţie în sens pur secularizat şi politic, nu duhovnicesc (v. mai jos principiul 10, D). Această tendinţă este străină învăţăturii evanghelice. Însuşi Mântuitorul respinge categoric o asemenea interpretare greşită, vorbind, pe de o parte, despre "o (singură) turmă" (In. 10, 16), pe de alta excluzând din ea pe iudeii neconvertiţi, cărora El le zice direct: "voi nu sânteţi din oile Mele" (In. 10, 26). De vreme însă ce ei nu sunt din oile lui Hristos, înseamnă că sunt din altă turmă şi, prin urmare, aparţin altui păstor... (comp. In. 8, 44). Aşadar, este cât se poate de clar despre care turmă şi despre care singur păstor vorbeşte Mântuitorul. Această turmă este unică, pentru că este unică prin aceeaşi Credinţă dreaptă, prin aceleaşi Taine, prin aceeaşi ierarhie (Ef. 4, 5). Această turmă este unică, fiindcă se supune Unicului Păstor al sufletelor (I Petru 2, 25)-Dumnezeului Om, Răscumpărătorul sufletelor noastre! (I Petru 1,18) Este unică, pentru că a fost adunată în singura stână a Adevărului - Biserica Ortodoxă a lui Hristos! Dar această unitate creată de Dumnezeu a fost mereu expusă dezbinărilor duhovniceşti, urzite de duşmanul mântuirii omenirii. Cei care o dezbină sunt proorocii mincinoşi care vin, chipurile, în numele lui Hristos. Ei vorbesc despre "biserică", dar nu se gândesc decât cum să scoată pe credincioşi din adevărata Biserică. Deşi în aparenţă propovăduiesc pe Hristos, "pe dinăuntru sânt lupi răpitori" (Mt. 7, 15). Iată de ce nu trebuie să-i urmăm, ţinând minte prevenirea Mântuitorului: "băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva!" (Mt. 24, 4; Comp. 24, 5-23). Sfinţii apostoli de asemenea au prevenit pe credincioşi că în mijlocul lor îşi vor face apariţia "învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş eresuri pierzătoare" (II Petru 2, 1; comp. Iuda 1, 17-18). Sf. Ap. Pavel spune păstorilor din Efes: "Ştiu bine că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici de partea lor" (Fapte 20, 29-30). Despre ei mărturiseşte şi Sf. Ap. Ioan Teologul: "Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi" (I In. 2, 19). Potrivit cuvintelor Mântuitorului, "toate acestea sunt uneltiri ale satanei" (Lu. 22, 31). Prin urmare, cum ar trebui să se comporte adevăraţii urmaşi ai lui Hristos în faţa eforturilor necontenite ale diavolului de a-i dezbina ? Ei trebuie să vegheze cu multă grijă la adevărata unitate, creată de Hristos Mântuitorul, "căutând să păstreze unitatea Duhului, întru legătura păcii" (Ef.4, 3). Acest sfat apostolic este adresat şi creştinilor ortodocşi ai zilelor noastre. Noi nu suntem chemaţi să creăm unitatea, ci s-o păstrăm, aşa cum a fost creată şi lăsată moştenire de Hristos tuturor generaţiilor viitoare. Dacă însă noi vom începe să creăm unirea, va trebui să recunoaştem că ea nu a existat până acum. Prin urmare, renunţăm la unitatea odată creată de Hristos a tuturor oamenilor care cred cu adevărat în El şi vom fi, ca atare, demascaţi de faptele istoriei bisericeşti, care atestă incontestabil, prin mii de voci, că Sfânta Biserică Ortodoxă este, de la întemeierea ei şi până astăzi, unitară, aşa cum sunt uniţi în credinţă toţi adevăraţii ei ucenici, sfinţii mucenici, sfinţii ierarhi şi mărturisitorii adevărului care au trăit în toate veacurile existenţei ei!
Domnul Iisus Hristos a creat o unitate minunată - unitatea în credinţa cea dreaptă, despre care Apostolul Pavel scrie: "Este un singur trup, un singur Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre. Este un Domn, o credinţă, un botez" (Ef. 4, 4-5). Ecumeniştii, încercând să creeze astăzi o nouă "unitate" artificială, distrug unitatea creată de Hristos Mântuitorul. Drept rezultat diverşi credincioşi se adună într-o oarecare "unitate" mecanică, iar rândurile ortodocşilor sânt rărite de schismă: unii susţin ecumenismul, alţii îl combat. Ce câştigă Sfânta Biserică Ortodoxă? Nu heterodocşii devin ortodocşi, ci mulţi dintre ortodocşi abandonează Ortodoxia, încălcând mai întâi canoanele şi datinile ei seculare, după care, cuprinşi de "entuziasm" ecumenic, ajung să fie de o totală indiferenţă dogmatică, îndepărtându-se practic de Ortodoxie! Înşişi ecumeniştii laudă sugestiv rezultatele prieteniei ecumenice dintre membrii C.E.B.: "Relaţiile dintre biserici devin tot mai strânse. Contactele, dialogurile, slujbele bisericeşti comune şi colaborarea caracterizează activitatea bisericilor în mai multe domenii. Creştini de diferite tradiţii se întâlnesc, se roagă împreună, convieţuiesc, mărturisesc împreună despre Hristos... Astăzi deosebirile dintre tradiţii au o importanţă mai mică decât în trecut. Deseori creştini de diferite tradiţii se simt mai strâns legaţi unii de alţii, decât s-ar simţi cu cei ce aparţin propriilor lor biserici". Această idee cuprinsă în documentul oficial al celei de-a V-a adunări a C.E.B. de Ia Nairobi a fost formulată, într-o manieră ironic-provocatoare, de preşedintele de atunci al Comitetului Central al C.E.B., dr. Thomas, în discursul său introductiv. Potrivit afirmaţiilor delegaţilor ortodocşi, Thomas ar fi declarat că participanţii la adunare sunt strâns uniţi reciproc printr-o anume "frăţie" (probabil, masonică), ai cărei membri sunt majoritatea celor prezenţi. Aici ei se simt legaţi unul de altul mult mai strâns decât în bisericile lor; căci bisericile pot fi părăsite, însă din C.E.B. nimeni nu poate ieşi! Aceste rezultate ale "unităţii" ecumenice, propagate cu dezinvoltură de ecumeniştii din Vest, ar trebui, în sfârşit, să ne deschidă ochii, ca să ne dăm seama cine trage hăţurile în toată afacerea aceasta. Este acelaşi vechi duh viclean al răutăţii (Apoc. 20, 2), care şi în trecut a zămislit şi uneltit erezii pe calea dezbinării, iar astăzi el caută să unească spre pierzanie creştinii, tot de dânsul dezbinaţi, într-o nouă şi primejdioasă erezie, camuflată sub înşelătorul nume de ecumenism "creştin". Prin noua sa strategie acest vechi duh al răutăţii urmăreşte scopul de altădată să distrugă Sfânta Ortodoxie ! Creând în aparenţă un front împotriva ateismului, el creează de fapt un front împotriva Ortodoxiei! Confundând Adevărul cu erezia, el încearcă să otrăvească hrana curată şi sănătoasă a Ortodoxiei cu veninul nimicitor al pseudo-învăţăturilor. Astfel duhul viclean, schimbându-şi tactica, nu şi-a schimbat scopul său dintotdeauna - de a submina credinţa în Hristos şi a duce la pieire sufletele oamenilor! Ecumeniştii acţionează cu viclenie. Ei vorbesc despre unitate, însă nu în adevăr! Ei citează textele biblice, însă construiesc pe baza lor teorii false, străine de experienţa duhovnicească raţională. Dar Domnul Hristos declară că n-a adus pe pământ pacea, ci sabia (Mt. 10, 34)-minunata sabie a Cuvântului lui Dumnezeu, care desparte adevărul de minciună (Evr. 4, 12).
Prin urmare:
Este inadmisibil, pentru un creştin ortodox, să participe la mişcarea ecumenică, căci ea nu caută unirea creată de Hristos, ci selectează în mod eretic textele din Cuvântul lui Dumnezeu, folosindu-le în calitate de argumente unilaterale în favoarea concepţiilor ei eronate despre unitate, trecând sub tăcere alte texte sfinte, care reprezintă adevărul nedorit pentru ecumenism!

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (17)

Arhimandrit Serafim Alexiev

Principiul 7
Ecumenismul foloseşte metodele ereticilor şi nu caută unitatea adevăratei credinţe Întemeiată de Hristos

A) Ecumenismul fragmentează în mod eretic textele din Cuvântul lui Dumnezeu
După cum s-a subliniat în cel de-al doilea capitol, ecumenismul reprezintă o erezie înainte de toate datorită învăţăturii sale eronate despre Biserică. El cuprinde şi alte erezii, pe care le vom examina mai jos. Erezia ecumenismului se manifestă însă şi în metodele de care face uz.
Cuvântul "erezie" provine de la verbul elen care înseamnă "a alege". Ereticii tuturor timpurilor îşi fabricau propriile false doctrine, adăugând fragmentele ce le conveneau din Sfânta Scriptură, ignorând alte texte sfinte care îi combăteau. După părerea Sfântului Ioan Gură de Aur, o mulţime de erezii şi concepţii greşite au apărut tocmai ca urmare a unor abuzări similare de Cuvântul lui Dumnezeu. Iată ce spune el: "Nu e suficient să spunem despre un lucru că el, acest lucru, este scris în Scripturi; nu se poate ca alegând şi smulgând cuvintele din Scripturile inspirate de Dumnezeu, să le luăm aparte şi fără legătură între ele, denaturându-le în mod samavolnic şi inconştient. În felul acesta, au intrat în viaţa noastră multe păreri nedrepte, prin lucrarea diavolului, care învaţă pe oamenii cei uşuratici să tălmăcească greşit ceea ce este cuprins în Scripturi şi, adăugând sau înlăturând ceva, să denatureze adevărul". Din cele mai vechi timpuri şi până azi metodele ereticilor rămân aceleaşi - să aleagă doar textele ce le convin, trecând sub tăcere pe cele acuzatoare pentru ei. Aşa procedează şi ecumeniştii. Ei iau unele texte sfinte (de ex. In. 17, 21), însă nu caută să tălmăcească conştiincios şi să afle sensul unităţii credincioşilor potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu. Totodată ei trec sub tăcere cu bună ştiinţă o serie de alte texte sfinte (Le. 12, 51; Tit 3, 10; II In. 1, 10), unde dezbinarea este de-a dreptul preferată unităţii plăcute cerului.
"Toţi să fie una!" (In. 17, 21) - iată lozinca ecumeniştilor. Prin aceste cuvinte evanghelice ei încearcă să confere autoritate şi atractivitate planului lor "grandios" de unire a celor cu concepţii diferite despre credinţă, fără a le pretinde unitate dogmatică de păreri în credinţa cea adevărată.
De ce însă, ei nu citează versetul 9 din aceeaşi rugăciune arhierească a Mântuitorului, din care se vede că ruga Mântuitorului - "ca toţi să fie una", nu se referă la toţi oamenii în general, ci numai la toţi oamenii drept credincioşi Lui. Anume pentru ei se roagă Domnul, ca ei să nu se abată de la Adevăr, ci să alcătuiască o unitate de nezdruncinat împreună cu toţi credincioşii din toate timpurile, - deci, şi cu toate generaţiile viitoare care vor mărturisi adevărul. Iată propriile cuvinte ale lui Hristos: "Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu... Părinte Sfinte, păzeşte-i în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, precum sântem şi Noi" (In. 17, 9-11). "Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor: ca toţi să fie una" (In. 17, 20-21). Din aceste cuvinte ale Mântuitorului rezultă clar că doar cei care cred cu adevărat în Hristos pot forma adevărata unitate. Ereticii însă nu pot face parte din această unitate creată de Hristos!
Şi mai elocvent explică Mântuitorul, ce unitate are El în vedere, spunând: "Precum Tu, Părinte întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una" (In. 17, 21). Pentru unitatea credincioşilor în Hristos este arătată acea unitate ideală care există între Fiu, Adevărul întrupat (In. 14, 6), Care a venit în lume să mărturisească despre Adevăr (Ier. 10, 10), şi Duhul Sfânt,Duhul Adevărului (In. 15, 26). Toate cele trei ipostasuri ale Sfinte" Treimi sunt una, căci Ele toate în esenţă sunt Adevărul. De aici rezultă că şi credincioşii pot fi unitari numai în mărturisirea Adevărului. Dincolo de Adevăr nu poate exista o autentică unitate, ci doar o "unitate" fictivă!
Cât de bine se exprimă în acest sens Sfântul Anastasie Sinaitul, Patriarhul de Antiohia (mort în anul 599): "începutul cuvintelor Tale, Doamne Iisuse Hristoase, este Adevărul, sau, mai exact, Tu însuţi eşti Adevărul, şi făgăduieşti tuturor celor care au îndrăgit adevărul Tău, să le trimiţi Duhul Adevărului, spunându-le: "Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească la tot adevărul" (In. 16, 13). Iată în care adevăr ni s-a poruncit nouă să ne unim! Iar C.E.B. caută unire în afara Adevărului, conducându-şi în acest fel adepţii nu către unirea în Adevărul mântuitor al lui Hristos, ci spre pieirea cea veşnică!
Ecumeniştii evită stăruitor să citeze cuvintele Mântuitorului adresate lui Dumnezeu Tatăl: "Sfinţeşte-i cu adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul!" (In. 17, 17), căci în aceste cuvinte Adevărul este subliniat ca o calitate indispensabilă a unităţii. Fericitul Teofilact tălmăceşte astfel aceste cuvinte: "Păstrează-i în dreptatea cuvântului şi dogmelor. Povăţuieşte-i şi învaţă-i adevărul. Căci sfinţenia stă în păstrarea dogmelor celor drepte."
Iată însă cum înţelege Sfântul Simeon Noul Teolog unitatea credincioşilor în Hristos şi unitatea Bisericii lui Hristos, care este trupul Său: "Toţi sfinţii sunt cu adevărat mădulare ale lui Hristos Dumnezeu... şi sunt uniţi cu trupul Său, aşa încât Hristos este capul, iar toţi sfinţii, de la început şi până în ultima zi, sunt mădularele Lui, şi toţi împreună alcătuiesc un trup unic ca şi cum ar fi al unui singur om." Citând toate cuvintele lui Hristos din rugăciunea Sa Arhierească, amintită de noi (In. 17) Sfântul Simeon rezumă: "Domnul ne dă făgăduinţa că, dacă dorim, El va avea cu noi aceeaşi unitate prin har, pe care o are El însuşi cu Tatăl prin esenţă... căci, făcându-se odată înrudit cu noi prin trup şi făcându-ne pe noi părtaşi Dumnezeirii Sale, El ne-a făcut în felul acesta pe toţi înrudiţi cu El".
E drept, în Biserica lui Hristos intră şi păcătoşi, ei însă n-o pângăresc, ci ei înşişi se vindecă de răutate în ea. Dacă vor să se vindece, rămân în trupul Bisericii. Dacă însă se împotrivesc tămăduirii sufletului şi moartea îi va surprinde ca pe nişte păcătoşi nepocăiţi, ei se vor desprinde de trupul Bisericii, de aceea are dreptate Sfântul Simeon Noul Teolog spunând că sfinţii (adică oamenii fără prihană şi păcătoşii vindecaţi) alcătuiesc trupul lui Hristos. Doar ereticii se rup de la ei, ca unii care nu au ascultat de Biserică (Mt. 18, 17). Aceasta nu înseamnă că ereticii nu pot să se reîntoarcă la Biserica lui Hristos. Renunţând la erezie şi pocăindu-se, ei pot intra în ea ca mădulare reînnoite ale trupului lui Hristos. Dacă însă vor stărui în erezia lor până la capăt, vor rămâne în afara trupului Bisericii, căci ereziile sunt asemănătoare unor tumori maligne, pe care Sfinţii Părinţi, prin puterea Sfântului Duh, le tăiau de la trupul Bisericii lui Hristos la Sinoadele Ecumenice şi locale!
În epoca noastră ticăloşită ecumenismul caută să unească toate aceste tumori maligne cu Biserica Ortodoxă într-un singur trup "ecumenic" (pseudo-ecumenic), trup care nu este al lui Hristos, ci al lui antihrist! Mai mult decât atât, ecumenismul încearcă să instaureze inter-comuniunea, adică împărtăşirea din acelaşi Potir a tuturor denominaţiilor C.E.B., fără curăţirea lor preliminară de erezii. O astfel de "cuminecare" înseamnă o profanare strigătoare la cer a marii Taine a Sfintei Euharistii, în care se săvârşeşte adevărata unire cu Hristos, oferindu-ne Trupul şi Sângele Său în Preacuratele Taine, "în acest fel de comuniune ne face una cu El însuşi".
Aşadar, din textele de la Ioan 17, 9, 11, 20 rezultă că unitatea nu vizează toate persoanele, ci doar pe cele care cred cu adevărat în Hristos. În ciuda acestui fapt evident, C.E.B. stăruie să ne impună concepţia sa eronată, precum că toţi "creştinii" aşa numitelor "biserici" pot şi trebuie să se unească în sânul său atotcuprinzător, ca "credincioşi întru Hristos".
În legătură cu aceasta ar fi firesc să ne întrebăm: e suficient oare să crezi în El? Cărturarii şi fariseii credeau şi ei în Mesia, aşteptându-i venirea. Credinţa lor însă într-un viitor Mesia era atât de greşită - în comparaţie cu credinţa Sfinţilor Apostoli ai lui Hristos, încât, în numele imaginarului lor "mesia", ei s-au lepădat de adevăratul Mesia, trădându-L pentru a fi răstignit pe cruce! (I Cor. 2, 8)!. Având ei o credinţă atât de greşită în Mesia, s-ar putea oare să fie incluşi în unitatea Bisericii lui Hristos?! Au fost însă şi alţi cărturari şi farisei: Nicodim, Gămăliei, Saul şi alţii, ca şi unii fruntaşi din Iudeea (în. 12, 42) şi preoţi (Fapte 6, 7), care au crezut în Mesia aşa cum au crezut ucenicii lui Hristos. Ei toţi au fost solidari cu Sfinţii Apostoli şi au venit la Biserica lui Hristos. Cei însă, care nu aveau în inimile lor adevărata credinţă unificatoare în Hristos au rămas dincolo de bordul corabiei mântuitoare a Bisericii lui Hristos!

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (16)

Arhimandrit Serafim Alexiev

Principiul 6
Ecumenismul inventează concepte noi şi le revocă pe cele vechi pentru a atenua divergenţele dintre Ortodoxie şi confesiunile heterodoxe

În cercurile ecumenice se emit concepte şi termeni noi, care ar trebui să contribuie la atenuarea treptată a disensiunilor dintre Ortodoxie şi confesiunile heterodoxe, şi se elimină conceptele şi termenii vechi care accentuează aceste disensiuni. Drept exemplu al celui dintâi caz putem evoca noua definiţie "ecumenică" deja criticată de noi în capitolul de introducere, de "biserică ecumenică", interpretată nu în sens de Biserică Ortodoxă, ci în sens de biserică "invizibilă", din care fac parte toţi cei care se consideră "creştini". C.M.B. confundă metodic noţiunile "ortodoxie" şi "heterodoxie", subînţelegându-se mai ales nu Ortodoxia unică, aşa cum este de fapt numai Credinţa noastră Ortodoxă, ci multitudinea de "ortodoxii", prin compararea cărora se caută o anume "ortodoxie" nouă, mai perfectă (v, mai jos Principiul 8, 8). Sub acest aspect sunt examinate noţiunile "Tradiţie" şi "tradiţii", fiind diminuată importanţa Sfintei Tradiţii Ortodoxe, ca fiind echivalentă cu Sfânta Scriptură ca izvor al credinţei, cu scopul de a camufla Adevărul revelat de Dumnezeu prin alte diferite predanii omeneşti (Col. 2, 18), care au fost puse la baza asociaţiilor protestante şi sectare.
Pentru a micşora importanţa Bisericilor cu adevărat Ortodoxe, ecumeniştii vorbesc despre "Bisericile Ortodoxe orientale", voind să dea de înţeles că paralel cu adevăratele Biserici Ortodoxe există şi biserici "ortodoxe" Orientale, care sunt cunoscute în istoria bisericilor ca monofizite, dar pentru care în prezent este inventată o denumire mai neutră - "biserici precalcedoniene". S-a ajuns până acolo că, definind aceste biserici drept "ortodoxe orientale", ecumeniştii noştri supranumesc Bisericile noastre Ortodoxe locale drept "biserici ortodoxe bizantine", ceea ce este greşit, deoarece Bisericile Ortodoxe slave (Rusă, Sârbă şi Bulgară), ca şi Bisericile Gruzină şi Română nu sânt nicidecum bizantine. E trist faptul că înşişi ecumeniştii "ortodocşi", reprezentanţi oficiali în C.E.B., recunosc pe precalcedonieni drept "ortodocşi". Documentul C.E.B. în limba engleză "Comisia de pregătire pentru consultaţii neoficiale între teologii Bisericii Ortodoxe Răsăritene (Eastern) şi ai Bisericilor Ortodoxe Orientale este semnat de trei ortodocşi: episcopul Emilianos, protoiereul Vitalie Borovoi şi profesorul N. Nissiotis. Ne întrebăm, de ce Biserica Ortodoxă ar trebui să dialogheze cu bisericile precalcedoniene, de vreme ce reprezentanţii ortodocşi au şi cedat deja poziţiile Ortodoxiei, definind drept "ortodoxe" comunităţile eretice desprinse de la Ortodoxie în secolul VI-? "Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra?" (Mt. 5, 13).
În calitate de exemplu de lichidare de către C.E.B. a unor noţiuni şi termeni care accentuează disensiunile dintre Ortodoxie şi confesiunile heterodoxe, să invocăm termenul "erezie". Profesorul protoiereu Alexandru Schmemman de la Academia Ortodoxă Sfântul Vladimir din S.U.A. scrie: "Cuvântul "erezie" lipseşte practic din dicţionarul ecumenic. El nu există acolo nici cel puţin ca posibilitate". Şi este clar de ce. Definirea unei oarecare doctrine în calitate de erezie este incompatibilă cu convingerea ce predomină în mediul ecumenic: precum că şi protestantismul este biserică, şi orice comunitate religioasă, chiar şi cea mai ne-bisericească, ar fi având o anumită aspiraţie spre adevăr... Cuvântul "erezie" nu-şi are locui în mişcarea interconfesională, în care chiar şi tinerii teologi ortodocşi (de la institutul din Bossey de lângă Geneva) sânt educaţi în spirit contrar Ortodoxiei - "să înţeleagă şi să respecte credinţa altora". "Secolul ecumenismului este secolul reabilitării ereticilor", citim în paginile revistei "Irenicon", încât şi unii teologi "ortodocşi" îşi permit să scrie că erezia nu ar constitui un rod al liberei cugetări, ci "mai curând un produs al curiozităţii evlavioase (!), al tendinţei nobile (!) a spiritului uman de a pătrunde sensul vieţii". Nu este nevoie să subliniem că astfel de declaraţii servile se află în totală contradicţie cu spiritul Sinoadelor Ecumenice, în cadrul cărora Sfinţii Părinţi excludeau din Biserică pe eretici, văzând în falsele lor învăţături uneltiri ale diavolului. Şi cum altfel ar fi supravieţuit Sfânta Ortodoxie, dacă cu pierderea în lumea păcatului a noţiunii de erezie se pierde inevitabil şi noţiunea de Ortodoxie. În consecinţă adevărul este situat pe acelaşi plan cu neadevărul.
Tocmai acest lucru îl voieşte ecumenismul, suprimând noţiunea de erezie!
Eliminând însă din limbajul său cuvântul "erezie", ecumenismul începe a trata "erezia" în cu totul alt sens, deplasând noţiunile de dragul promovării programului ecumenic al reeducării treptate în spirit anti-ortodox a conştiinţei tinerelor generaţii. Încetul cu încetul se introduce noţiunea până acum necunoscută de "erezie etică", constând într-un fel de neatenţie faţă de cel aflat la nevoie. În ecumenism, criteriul dreptei credinţe este nu atât "ortodoxia", adică dreapta cugetare, cât "ortopraxia", adică dreapta lucrare. În felul acesta, criteriul dogmatic al credinţei este devalorizat şi declarat insuficient, deci neesenţial.
În realitate însă opoziţia "ortodoxie - ortopraxie" este eronată ca esenţă. Ortodoxia niciodată n-a separat şi cu atât mai mult n-a opus aceste două noţiuni organic intercondiţionate, căci Credinţa Ortodoxă trebuie să fie neapărat exprimată în Viaţa Ortodoxă. Opunerea artificială a acestor noţiuni indisolubile, dusă logic până la capăt, dă naştere unei etici ateiste autonome, prin care se distruge definitiv credinţa în Dumnezeu. Tocmai asta o face ecumenismul protestant, care, opunând "ortodoxia" şi "ortopraxia", confundă în fond semnificaţiile teologice ale celor două noţiuni, creând un teren pentru aşa numita "teologie a dumnezeului mort", despre care va fi vorba în finalul prezentei lucrări. De aceea, susţinând în mod egal "ortodoxia" şi "ortopraxia", noi suntem îngrijoraţi de opunerea artificială şi confundarea lor, căci aceasta prevesteşte ceva îngrozitor - pierderea totală a Adevărului!
Iată ce scrie în acest sens mitropolitul Moscovei Filaret: "Cel care confundă noţiunile, întunecă până la extrem Adevărul, mai cu seamă sub pretexte onorabile. Şi acesta este de fapt satana, care lucrează sub chip de înger al luminii . În felul acesta, până în vremurile antihristului Adevărul va fi nimicit cu desăvârşire pe pământ, în viaţă şi în concepte, şi acest lucru se va face pe neobservate pentru oameni. Dintre cei care caută mântuirea vor putea ocoli această cursă doar dreptcredincioşii care au necontenit grijă să nu ajungă la o anume confuzie a noţiunilor. Înfumuraţii pot uşor cădea în eroare, încurcându-se in mrejele confuziei."
Trebuie să constatăm cu regret că datorită perfidelor procedee şi manevre ecumenice, lucrurile au ajuns până la o puternică eclipsare a adevărului Ortodoxiei, din care cauză se neagă tendinţa ei de a fi o întruchipare adecvată a Adevărului inspirat de Dumnezeu. În una din publicaţiile oficiale ale C.E.B. sânt scrise următoarele: "Astăzi se afirmă doar foarte rar că o anumită confesiune ar înfăţişa adevărul exclusiv al credinţei creştine şi că această confesiune nu ar avea nevoie să fie completată cu ajutorul altor asociaţii creştine." Da, într-adevăr, tot mai rar pot fi auzite voci îndrăzneţe în apărarea credinţei ortodoxe, fapt care arată evident că omenirea merge pe calea lepădării de credinţă proorocită de Sf. Ap. Pavel, ca unul din principalele semne ale venirii antihristului (II Tes. 2, 3).
Biserica lui Hristos însă trebuie să mărturisească Adevărul până la sfârşitul veacurilor, folosind în interesele păstrării învăţăturii inspirate de Dumnezeu noţiunea de "erezie", înţeleasă în sens dogmatic. Prin aceasta ea urmează Sfintei Scripturi, care, aşijderea, întrebuinţează cuvântul "erezie" în sens dogmatic, pentru a opune adevărul minciunii. Sfânta Scriptură nu numai că ne previne de apariţia unor învăţători mincinoşi care propovăduiesc erezii păgubitoare (II Petru 2, 1), ci ne şi învaţă să o rupem cu ereticul, dacă după întâia şi a doua mustrare el nu se va lăsa convins (Tit 3, 10). Din cuvântul Domnului aflăm că Adevărul revelat de Dumnezeu şi minciuna diavolului (In. 8, 44) sânt două lucruri de neîmpăcat, şi de aceea între ele nu poate fi nici o legătură şi înţelegere (II Cor. 6, 14-15).
Astăzi, prin eliminarea noţiunii de erezie în sens dogmatic se surpă contradicţia dintre adevăr şi minciună, pentru că minciuna, în mod frecvent repetată şi insuflată oamenilor, să capete autoritate de "adevăr" şi să fie percepută ca un nou "adevăr" posibil, pe lângă străvechiul Adevăr veşnic. Iar acest lucru este un mare păcat împotriva Bisericii Ortodoxe, neclintit "stâlp şi temelie a adevărului" (I Tim. 3, 19), împotriva dumnezeieştilor Scripturi ca "Cuvânt al Adevărului" (Ef. 1, 13). Creştinul ortodox nu poate participa la mişcarea ecumenica în care se inventează noţiuni noi în scopul înlăturării diferenţelor dintre Ortodoxie şi confesiunile heterodoxe, în care noţiunea de "erezie" nu mai este întrebuinţată în sens dogmatic cu intenţia perfidă de a pune pe aceiaşi plan minciuna şi Adevărul.

Minunea Sfintei Mari Muceniţe Eufimia, prin care s-a întărit dreapta credinţă (11 iulie)

Sfânta Mare Muceniţă Eufimia s-a născut, a crescut şi s-a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lângă gura Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se prăznuieşte pomenirea ei. Iar acum se pomeneşte acea mi­nune care s-a făcut de cinstitele ei moaşte în vremea Sinodu­lui al IV-lea a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, ce s-a ţinut în Calcedon la anul 451, prin care minune s-a dovedit şi s-a întă­rit mărturisirea dreptei credinţe. Această minune a fost hotar al Sfinţilor Părinţi, ca să nu treacă spre împărtăşirea celor rău credincioşi.
Şi s-a început această lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei şi Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe când încă era viu dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecând cele două firi ale Lui, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, într-una singură. Şi pe mulţi din rânduiala duhovnicească şi mirenească i-au amăgit cu această rea credinţă a lor; iar pe bărbaţii şi boierii care erau în palatul împărătesc i-au vătămat cu acel eres şi aveau mare ajutor de la ei. Iar când s-a ţinut în Efes sinodul cel de loc (după cel de al treilea Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu mulţi ani înainte), iar mai degrabă să zicem adunarea cea tâlhărească, la care preasfinţitul Flavian (pomenirea lui la 16 februarie), patriarhul Constantinopolului şi mărturisitorul dreptei credinţe, a fost ucis de cei de un gând cu Dioscor şi cu Eutihie, atunci s-a întărit mai mult acel eres şi era primit ca şi credinţă dreaptă, iar credinţa ortodoxă era lepădată ca o credinţă oarecare. Deci era de trebuinţă să se adune al patrulea Sinod a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, pentru lepădarea acelui eres şi spre întărirea dreptei credinţe.
În vremea aceea, binecredinciosul împărat Teodosie ,a trecut din această viaţă către Domnul. Iar după el a luat împărăţia îmbunătăţitul şi plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfânta Pulheria. Aceşti râvnitori ai dreptei credinţe, văzând Biserica tulburată de eresuri şi feluritele certuri ce se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului Sfinţii Părinţi din toată lumea creştină, ca să cerceteze şi să hotărască toate cele pentru dreapta credinţă. Deci s-au adunat Sfinţii Părinţi în număr de 630, cu preasfinţitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului şi cu preasfinţitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului şi cu trimişii preasfinţitului Leon, Papa Romei. Şi au fost de faţă şi rău-credincioşii, între care începători erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rânduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, şi ceilalţi arhie­rei de un gând cu ei, şi Eutihie cu cei de o socoteală ai săi, în­cât mulţimea ereticilor era fără de număr. Şi toţi împreună cu Sfinţii Părinţi făceau Sinodul, adunându-se în biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, care este în cetăţuia dinspre Bosfor; pentru că acea biserică ţinea de scaunul mitropoliei Calcedonului şi era foarte mare, încât putea să încapă în ea mult popor. În ea se odihneau şi moaştele acestei mari muce­niţe, de la care se făceau minunate şi preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.
În ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toţi anii izvora sânge din cinstitele ei moaşte, ca şi cum ar fi curs dintr-o rană, şi se lua de acolo astfel: Mormântul ei era de marmură şi acoperit de o lespede tot de marmură, având înăuntru moaştele sfintei, puse într-un sicriu de lemn. În acel mormânt de marmură, în partea stângă, era o ferestruie mică, cât încăpea o mână omenească. Ferestruia era încuiată cu tărie şi se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, după cântarea rugăciunilor de toată noaptea şi înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sânge cu un burete legat de o vărguţă lungă de fier. Băgând acolo buretele uscat, îl scotea plin de sânge şi îl storcea într-un vas cinstit, pregătit pentru aceasta. Iar poporul văzând sângele acela, înălţa slavă atât lui Dumnezeu, cât şi Sfintei Muceniţe Eufimia şi se ungea cu el spre binecuvântare şi tămăduirea neputinţelor lor.
Acel sânge era foarte bine mirositor, ca şi cum era ames­tecat cu un mir de mult preţ, însă nici un fel de mir din cele pământeşti nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că sângele acela covârşea cu neasemănare toate aromatele şi tămăduia toate bolile. Iar sfânta muceniţă izvora din cinstitele , ei moaşte un sânge mirositor şi tămăduitor ca acela, nu nu­mai în vremea prăznuirii sale de peste an, ci uneori şi în alte vremi, şi mai ales când arhiereul acelei biserici era bărbat plă­cut lui Dumnezeu, cu viaţă îmbunătăţită. Se făceau încă şi arătări multe, pentru că sfânta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credinţă: uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică şi la mormântul ei, iar alteori celor ce erau în felurite primejdii şi o chemau în ajutor. Şi alergau spre închinare cu credinţă la dânsa în Calcedon popoare din toate ţările şi cetăţile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunându-se Sinodul Sfinţilor Părinţi celor din toată lumea, împăraţii au poruncit ca acolo să se săvârşească.
La acel sinod, făcându-se multă neînţelegere şi ceartă a dreptcredincioşilor creştini cu ereticii, pentru că rău credincio­şii nu voiau nicidecum să se supună la dogmele cele drepte, atunci Preasfinţitul Anatolie, sfătuindu-se cu ceilalţi sfinţi pă­rinţi, a zis către eretici: „Să scrieţi voi într-o carte mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie şi noi mărturisirea noastră şi amândouă scrisorile, pecetluindu-le, să le punem în mormânt la preacinstitele moaşte ale Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, apoi să ne rugăm soborniceşte lui Dumnezeu cu post, ca, prin această sfântă plăcută a sa, să ne descopere care este credinţa cea dreaptă". Aceasta zicând Sfântul Anatolie, toţi au lăudat sfatul lui. Deci au scris două cărţi: dreptcredincioşii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu peceţile lor şi descoperind mormântul sfintei, au pus amândouă scrisorile pe pieptul ei. Şi iarăşi acoperind mormântul, l-au întărit cu pe­cete împărătească şi cu strajă şi s-au rugat trei zile cu postire.
Şi sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormânt al Sfintei Eufimia şi, desfăcând pecetea împărătească, când au deschis mormântul, au văzut scrisoarea celor dreptcredincioşi şezând în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor rău-credincioşi zăcând la picioarele ei. Şi de mirare era şi aceasta, că ea şi-a întins mâna sa spre împărat şi spre patriarh ca o vie, dându-le lor scrisoarea mărturisirii celei drepte. Atunci toţi s-au umplut de bucurie negrăită şi au dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântări de la­udă şi de mulţumire sfintei muceniţe şi închinându-se cu fierbinte dragoste moaştelor ei făcătoare de minuni.
Şi îndată toţi au propovăduit credinţa cea dreptmăritoare, ca una ce era întărită de Dumnezeu şi adeverită prin Sfânta şi Marea Muceniţă, iar credinţa ereticilor au dat-o anatemei. Şi mulţi dintre eretici, văzând acea minune, au trecut la dreptcredincioşi, iar pe cei care se mai împotriveau, pe aceia i-au scos din dregătoriile lor şi i-au trimis la în­chisoare. Din acel timp, zugravii au început a închipui în icoane pe Sfânta Mare Muceniţă Eufimia cu scrisoarea în mâna dreaptă, spre aducere aminte de acea preaslăvită mi­nune, care s-a făcut în timpul sinodului. Şi precum atunci, aşa şi după aceea, Sfânta Muceniţă n-a încetat a face minuni şi a izvorî din cinstitele ei moaşte sânge mirositor ca mirul. [...]

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (15)

Arhimandrit Serafim Alexiev

Principiul 5
Ecumenismul contestă canoanele apostolice 10 şi 45 îndreptate împotriva comuniunii în rugăciune cu ereticii

Canoanele respective interzic creştinilor ortodocşi, sub ameninţarea excomunicării, să se roage împreună cu persoanele excluse din Biserică. Canonul 10 apostolic prevede: "Dacă cineva se va ruga împreună cu un om excomunicat de Biserică, fie şi acasă, să fie excomunicat!" Tot astfel canonul 45: "Episcopul, presbiterul sau diaconul care s-a rugat cu ereticii, să fie excomunicat! Dacă însă îi va îngădui să celebreze o liturghie în calitate de slujitor al Bisericii, să fie depus din treaptă!"
Aceste canoane pot apărea prea drastice în epoca noastră a lepădării generale de credinţă. Dar ele au la temelie învăţătura de inspiraţie dumnezeiască a Bisericii: Însuşi Mântuitorul a pus începutul excomunicării de la Biserica Sa, spunând despre păcătoşii care nu s-au pocăit nici până în cele din urmă: "Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş!" (Mt. 18, 17), şi să fie excluşi din Biserică.
Sfântul Ioan Teologul, ucenicul iubit al lui Hristos, supranumit de obicei "Apostolul iubirii", îndrumă pe credincioşii creştini ortodocşi: "Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: "Bun venit!" Căci cine-i zice: "Bun venit!" se face părtaş la faptele lui cele rele" (II In. 1, 10-11).
La prima vedere, aceste cuvinte ar fi în contradicţie cu spusele Mântuitorului din Predica de pe munte: "Dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii noştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?" (Mt. 5, 47), deşi în fond nu există nici o contradicţie, căci Mântuitorul are în vedere dragostea creştinului faţă de duşmanii noştri ("iubiţi pe vrăjmaşii voştri" - Mt. 5, 44), iar Sfântul Ioan Teologul se referă la eretici care sânt vrăjmaşii lui Dumnezeu, de aceea trebuie să ne ferim şi să-i ocolim, pentru că "cine-i zice "Bun venit!" se face părtaş faptelor lui celor rele." Sf. Ap. Pavel scrie şi el: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate, care trăieşte în neorânduială, şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi" (II Tes. 3, 6).
Din cele expuse rezultă că poruncile apostolice nu fac decât să repete şi să precizeze gândul exprimat în Sfânta Scriptură. Interzicerea de a comunica cu ereticii urmăreşte scopul de a nu lăsa ca erezia să se răspândească în mijlocul dreptcredincioşilor. Dar erezie este orice gând propriu, care vine în dezacord cu Revelaţia dumnezeiască. În Biserica lui Hristos este inadmisibil ca fiecare să creadă în felul său: nimeni nu are dreptul să inventeze o credinţă proprie. Membrii Bisericii sânt datori să aibă "aceleaşi simţăminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Iisus" (Rom. 15, 5), având "o singură credinţă" (Ef. 4, 5). "în caz contrar, mânia şi urgia îi aşteaptă pe cei care se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire" (Rom. 2, 8).
În opoziţie cu aceasta, "Declaraţia libertăţii religioase" ecumenică de la Amsterdam (1948) afirmă că "fiecare are dreptul sa-şi aleagă credinţa" şi "fiecare persoană are dreptul să comunice cu alte (persoane) în scopuri religioase". Este o contradicţie evidentă între hotărârile de la Amsterdam, pe de o parte, şi Cuvântul iui Dumnezeu şi pravilele apostolice întemeiate pe el, care exprimă glasul Bisericii Ortodoxe Universale, pe de altă parte!
Dacă cineva ar vrea să ne reproşeze, amintindu-ne că Sfinţii Apostoli mergeau la iudei şi păgâni, vom răspunde: da, mergeau, dar pentru a-i învăţa credinţa cea dreaptă, nu pentru a se lepăda ei înşişi de ea, precum unii ecumenişti "ortodocşi". Sf. Ap. Pavel, considerând că este dator tuturor - şi grecilor, şi barbarilor (Rom. 1, 14), subliniază că s-a făcut tuturor toate ca, oricum, să mântuiască pe unii din ei (I Cor. 9, 22).
Pentru doritorii de a rămâne credincioşi Ortodoxiei nu există altă cale, decât aceea de a urma tuturor poruncilor şi cerinţelor Bisericii Ortodoxe, care reprezintă "stâlpul şi temelia Adevărului" (I Tim. 3, 15), ceea ce neagă majoritatea ecumeniştilor (I Tina. 3, 15). "Încă în 1937, scrie prof. G. Razumovski, participanţii la conferinţele ecumenice nu au fost de acord cu ortodocşii asupra noţiunii de Biserică şi nu au consimţit să recunoască necesitatea ei ca autoritate de neclintit în problemele credinţei. "Declaraţia libertăţii religioase" rupe definitiv cu Biserica: autoritatea ei nu este necesară, fiecare este lăsat să creadă şi să procedeze cum doreşte. În acest fapt noi vedem materializarea exclusiv a ideologiei protestante, în care omul se afirmă filozofic ca măsură a tuturor lucrurilor."
Pentru adevăraţii creştini ortodocşi măsura tuturor lucrurilor sunt şi rămân dogmele şi canoanele adoptate la cele Şapte Sinoade Ecumenice, şi în special canoanele 10 şi 45 ale Sfinţilor Apostoli. Lămurind sensul lor, episcopul de Smolensk, Ioan, canonist ortodox, scria: "Canoanele au calitatea de a ocroti pe creştinii ortodocşi nu numai de spiritul eretic, ci şi de indiferentism faţă de credinţa şi Biserica Ortodoxă, căci e o mare deosebire între a suporta în preajmă pe cei rătăciţi în credinţă... şi a trăi cu ei în relaţii civile exterioare, pe de o parte, şi a intra cu ei fără discernământ în comuniune religioasă, pe de altă parte. Aceasta din urmă înseamnă că noi nu numai că nu încercăm să-i întoarcem la Ortodoxie, ci şi noi înşine şovăim în ea".
Prin urmare, canoanele 10 şi 45 interzic categoric să ne rugăm împreună cu ereticii. Cu toate acestea, ecumeniştii "ortodocşi" se roagă sistematic la adunările ecumenice cu diferiţi heterodocşi şi eretici, în consecinţă cultivându-şi indiferenţa faţă de Ortodoxie şi canoanele ei în aşa măsură, încât ajung să aprecieze "rugăciunea" în comun cu heterodocşii drept o mare realizare a "iubirii de fraţi"! Dar oare Sfinţii Părinţi în frunte cu Sfinţii Apostoli, creând canoane care interzic rugăciunea în comun cu ereticii, au fost străini de iubirea de fraţi?! Dimpotrivă, Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului, spune foarte lămurit: "Cea mai bună împărtăşire este împărtăşirea în credinţă şi în iubirea cea adevărată".
În ultimul timp "rugăciunile în comun" se transformă treptat în aşa-numitele "slujbe religioase ecumenice", oficiate în timpul tuturor reuniunilor ecumenice. De exemplu, la sesiunea Comitetului Central al C.E.B., care a avut loc în insula Creta, "membrii Comitetului Central au participat la o slujbă religioasă ecumenică, în cadrul căreia reprezentanţii protestanţi, care se pronunţă pentru inter-comuniune, s-au împărtăşit. (Şi acest lucru s-a întâmplat pe pământ ortodox!)
Iată cum este descrisă, în articolul "O săptămână de rugăciuni ecumenice la Geneva", rugăciunea ecumenică în comun care a avut loc în capitala Elveţiei. În biserica rusă a Naşterii Maicii Domnului episcopul Vladimir de Zvenigorod a oficiat solemn Liturghia în prezenţa unei mulţimi de ecumenişti heterodocşi. În timpul acestei liturghii ortodoxe, "Apostolul" a fost rostit de un vechi catolic, Evanghelia a fost citită de un romano-catolic, iar predica propriu-zisă a fost ţinută de dr. Vissert Houft, un protestant.
În "Revista Patriarhiei Moscovei" (1970, nr. 3, p.6) citim despre o slujbă ecumenică pentru unitatea creştină, ţinută în una din bisericile moscovite. La "rugăciune" au luat parte arhierei ortodocşi împreună cu reprezentanţi ai Bisericilor armeană şi romano-catolică, cu pastori ai sectelor metodistă şi baptistă, cât şi cu clerici şi mireni ai altor confesiuni - ceva nemaipomenit şi neadmis de sfintele canoane!
În timpul celei de a V-a Adunări Generale a C.E.B. de Ia Nairobi (decembrie 1975) "rugăciunea în comun" a ortodocşilor şi protestanţilor a ajuns până la o asemenea îndrăzneală încât unele delegaţii ortodoxe au trebuit să deplângă deschis consecinţele rugăciunilor ecumenice în comun, pentru că s-a dat preferinţă slujbei religioase protestante, iar faţă de cea ortodoxă "s-a comis o discriminare a vechii practici liturgice". De aceea Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu Sanctitatea Sa Patriarhul Pimen, a remarcat, în "Epistola cu privire la cea de a V-a adunare a C.E.B. şi la rezultatele ei", că: "La adunare, în momentele deselor slujbe religioase şi rugăciunilor publice, s-a făcut simţită o atmosferă artificial creată de exaltare, pe care unii erau înclinaţi s-o interpreteze drept acţiune a Duhului Sfânt. Din punctul de vedere ortodox, această situaţie poate fi calificată ca reîntoarcere la misticismul religios necreştin (adică la misticismul diabolic păgân), care nu poate contribui la crearea unui veritabil duh de rugăciune".
Ceea ce s-a întâmplat la cea de a VI-a adunare a C.E.B. de la Vancouver din iulie-august 1983, a întrecut orice imaginaţie, căci a depăşit cadrul programului ecumenic al înaintării progresive. La 31 iulie a fost oficiată o "liturghie ecumenică" alcătuita de reformistul Max Turian şi adoptată de comisia "Credinţă şi organizare" din Lima (Peru) în ianuarie 1982. Principalul făptaş al acestei "liturghii" a fost arhiepiscopul de Kanterbery, Rensy, secondat de şase protestanţi, dintre care două femei-preotese: Carolina Patiazina-Torch (reformată din Indonezia) şi Elisabeth Lidel (luterană din Danemarca). În afara acestora, la citirea Sfintei Scripturi şi la rostirea ecteniilor au luat parte şi "ortodocşi", precalcedonieni şi romano-catolici. Episcopul catolic german Paul Verner a citit Evanghelia, iar episcopul "ortodox" rus Kiril (fost rector al Academiei Teologice din Leningrad, actualmente mitropolit al Smolensk-ului şi Kaliningrad-ului), a rostit următoarele cereri prin ectenii: "Să ne rugăm pentru a putea dobândi în curând o legătură vizibilă în trupul lui Hristos prin frângerea pâinii şi binecuvântarea potirului în jurul aceleiaşi mese"! Caracterul profanator al acestor cuvinte ale "arhiereului ortodox" nu mai are nevoie de comentarii!
Prin participarea lor la slujba "în comun", toţi participanţii "ortodocşi" au încălcat flagrant nu numai canoanele apostolice 10 şi 45, dar şi întreaga Tradiţie Ortodoxă şi mai cu seamă interdicţia Sf. Ap. Pavel, inspirată de Dumnezeu, ca femeile să nu înveţe pe creştini în Biserică (I Tim. 2, 12, I Cor. 14, 34), şi cu atât mai mult să nu slujească "liturghia"! Pentru adunarea a VI-a este caracteristică preamărirea accentuată a femeilor în spiritul emancipării secularizate la modă, care a condus în Biserica anglicană la ridicarea femeilor la rangul de "preotese" şi chiar de "episcopi"!
Ridicând în mod exagerat autoritatea femeilor, protestanţii uită de cea mai mare şi sfântă dintre femeile tuturor timpurilor - Preacurata Fecioară Maria, Maica aleasă de Dumnezeu a Domnului nostru Iisus Hristos! Şi aceasta în pofida faptului că Duhul Sfânt a proorocit prin gura Ei, că, "iată, de acum mă vor ferici toate negurile" (Le. 1, 48)!
Preamărirea Maicii Domnului, care este legată de preaslăvirea ei, a început încă de la Bunavestire, când Sfântul Arhanghel Gavriil a salutat-o pe Ea, zicându-i: "Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!" (Lu.1, 28). Acelaşi lucru s-a întâmplat în timpul întâlnirii Prea Sfintei Fecioare Maria cu dreptcredincioasa Elisabeta, care, umplându-se de Duhul Sfânt, a repetat cuvintele Arhanghelului: "Binecuvântată eşti tu între femei!", adăugând: "Şi binecuvântat este rodul pântecelui tău!" (Lu.1, 41-42). Proslăvirea Maicii Domnului a continuat şi mai târziu, când Domnul Iisus Hristos îşi începuse propovăduirea publică, uimind poporul cu vorbele Sale pline de har (Le. 4, 22); atunci o femeie din norod şi-a ridicat glasul şi a zis: "Fericit este pântecele care Te-a purtat, şi fericit este sânul la care ai supt!" (Lu. 11, 27). La aceste vorbe de laudă pentru Preacurata Sa Maică, Domnul a răspuns: "Aşa este, dar fericiţi sunt şi cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, şi-l păzesc pe el!" (Lu. 11, 28). În opoziţie cu aceste cuvinte ale Domnului, noua traducere engleză a Bibliei a înlocuit afirmativul "Da!" al Domnului, care afirma preamărirea meritată a binecuvântatei Sale Maici prin profanatorul "Nu!", ca şi cum Maica Domnului s-ar afla mai prejos de orice femeie păcătoasă!!! Prin urmare, protestanţii, care, neglijând Sfânta Tradiţie, se laudă că s-ar conduce strict după Sfânta Scriptură, în realitate păcătuiesc flagrant împotriva ei. În chestiunea pe care o discută referitor la hirotonirea femeilor ca "preotese" ei pronunţă un insolent "da", în timp ce Sfânta Scriptură spune un categoric "nu!" (I Cor. 14, 34). Pe când în problema proslăvirii celei mai sfinte şi binecuvântate femei - Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu - ei au îndrăzneala să spună "nu", deşi însuşi Domnul Iisus Hristos zice: "Da!" (Lu. 11,28).
Unde este mult trâmbiţata credinţă a protestanţilor faţă de Sfânta Scriptură?
Deoarece:
1) Canonul 10 apostolic interzice intrarea în comuniune de rugăciune cu cei excomunicaţi;
2) Canonul 45 apostolic depune din treaptă pe orice cleric care a îngăduit ereticilor să oficieze în biserică orice slujbă în calitate de slujitori ai Bisericii;
3) protestanţii îşi permit libertăţi profanatoare în timpul "rugăciunilor", iar la cea de-a VI-a adunare a C.E.B. au participat la liturghia ecumenică "preotese", - considerăm drept un păcat de neiertat ca un creştin ortodox să fie ecumenist!

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (14)

Arhimandrit Serafim Alexiev

Principiul 4
Ecumenismul nu recunoaşte zidul despărţitor cu care Biserica Ortodoxă s-a îngrădit de comunităţile eretice

Biserica primară a lui Hristos ne-a lăsat moştenire dogmele, canoanele şi predaniile apostolice în calitate de principii conducătoare esenţiale, pe care trebuie să le urmeze neclintit discipolii ei, pentru a nu se amesteca cu comunităţile eretice şi a nu se abate de la calea mântuirii. Aceste principii conducătoare sânt înălţate ca nişte veşnice ziduri despărţitoare între adevăr şi minciună, având menirea harică de a păzi Biserica de pătrunderea în ea a unor învăţături şi obiceiuri străine.
Nu este cazul să explicam cât de important este rolul pe care îl joacă dogmele ortodoxe şi autoritatea lor incontestabilă în calitate de îngrăditură de apărare a Ortodoxiei împotriva amestecării cu diferite false învăţături şi erezii păgubitoare. O importanţă la fel de mare ca şi a dogmelor o au pentru apărarea Bisericii Ortodoxe canoanele ortodoxe. Canoanele ne-au fost lăsate nouă prin succesiune apostolică şi patristică, ca veşnică şi neschimbată normă a vieţii bisericeşti. Ele sunt în mod necondiţionat obligatorii pentru întreaga Biserică Ortodoxă Universală, pentru fiecare Biserică Ortodoxă Naţională şi pentru orice membru al ei. Deopotrivă cu dogmele, canoanele fac ca adevărata Biserică a lui Hristos să se deosebească de comunităţile religioase care se pretind biserici, nefiind ca atare.
Tradiţiile apostolice, care s-au înrădăcinat în viaţa creştinilor ortodocşi ca obiceiuri unanim acceptate, precum sunt posturile, sărbătorile etc. au de asemenea un rol important în Biserica Ortodoxă. Sfinţii totdeauna au văzut în dogmele formulate de Sinoadele Ortodoxe un sprijin sigur al credinţei, în canoane - principiile de neclintit ale organizării şi disciplinei bisericeşti, în tradiţiile apostolice temelia plină de har a vieţii duhovniceşti întru Hristos. De studierea canoanelor se ocupă o ştiinţă teologică specială - dreptul canonic. Cuvântul "drept" nu e prea potrivit în acest caz, întrucât canoanele bisericeşti vizează în fond îndatoririle, şi nu drepturile. Mitropolitul Moscovei, Filaret, explicând modul în care cuvântul "drept" a intrat în această ştiinţă prin limba italiană, dă o tălmăcire reuşită a noţiunii înseşi: "Dreptul, sau, în limbajul Sfintei Scripturi, hotărârile legii (Exod 24, 3; Rom. 2, 26), este ceea ce, păstrând, poţi fi drept în faţa oamenilor şi cucernic în faţa lui Dumnezeu". Prin dreptul canonic "trebuie de înţeles o lege a ordinii şi dreptăţii constând în normele Sfintei Scripturi, canoanele sfinţilor apostoli, a celor şapte Sinoade Ecumenice, a celor două Sinoade locale care reprezintă, după părerea lui Filaret, "cârma conducerii bisericeşti".
E lucru ştiut ce înseamnă cârma (timona) pentru comanda unei corăbii (Iac. 3, 4). Fără cârmă corabia se poate ciocni de stânci submarine, scufundându-se. Biserica reprezintă corabia salvării, şi cârma e necesară pentru navigaţia fără pericol şi mântuirea credincioşilor aflaţi în ea, care, navigând în oceanul vieţii pământeşti, caută să ajungă la ţărmul fericit al veşniciei. "Cârma conducerii bisericeşti" o constituie sfintele canoane, şi de aceea culegerea de canoane bisericeşti se numea încă din vechime "Cartea cârmuirii" sau Pidalion. Ce cârmuire şi îndrumare ne pot da sfintele canoane înaintea pericolului actualei mişcări ecumenice şi a ideologiei ei dăunătoare? Vom evoca doar câteva dintre cele mai importante canoane, pentru a arăta contradicţia strigătoare la cer dintre caracterul lor şi ceea ce se întâmplă în C.M.B.
Întâia pravilă a Sinodului II Ecumenic condamnă orice erezie, în special: arianismul, care neagă calitatea dumnezeiască a Domnului Iisus Hristos; duhoborii, care minimalizează Sfântul Duh până la starea de făptură; sabelienii, care denaturează învăţătura ortodoxă despre Treimea Dumnezeirii, şi alte erezii, excomunicându-le. Prin excomunicare se subînţelege excluderea definitivă din Biserică, al cărei rezultat este veşnica pierzanie, dacă după anatemizare ereticul nu-şi va conştientiza greşeala şi nu se va pocăi.
A doua pravilă a Sinodului VI Ecumenic împărtăşeşte şi afirmă solemn Credinţa Ortodoxă, aşa cum a fost ea expusă la Sinoadele Ecumenice anterioare, excomunicând de asemenea pe toţi cei care sunt împotriva acestei credinţe. De remarcat aici interzicerea categorică a oricăror inovaţii şi schimbări în credinţă. în acelaşi mod au procedat toate celelalte Sinoade Ecumenice, începându-şi activitatea prin mărturisirea şi confirmarea dogmelor alcătuite la Sinoadele anterioare. În felul acesta a ajuns până la noi şi s-a afirmat o continuitate statornică în domeniul Credinţei Ortodoxe. În acelaşi principiu declară ferme şi inviolabile, adică evident obligatorii, toate cele 85 de pravile apostolice, pravilele celor cinci Sinoade Ecumenice anterioare şi celor opt Sinoade locale, precum şi pravilele unor marcanţi Sfinţi Părinţi, ai căror nume au fost enumerate. Prin această sancţionare universală normele enumerate capătă importanţă universală şi autoritate obligatorie îndeobşte pentru Întreaga Biserică. Cel de-al doilea principiu al Sinodului evocat se încheie eu cuvintele: "Fie ca nimeni să nu-şi îngăduie să schimbe sau să anuleze canoanele arătate mai sus, ori să adopte în afara lor altele, întocmite de oameni care se vor încumeta să cârmuiască adevărul. Dacă cineva va fi dat în vileag că încearcă să schimbe sau să denatureze oricare din canoanele amintite mai sus, acela va fi supus epitimiei după prevederile canonului încălcat de el!" Ultimul dintre Sinoadele Ecumenice ortodoxe - al VII-lea, despre care Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Tarasie, care l-a prezidat, a profeţit că acesta este omega, adică ultimul dintre Sinoadele Ecumenice, afirmă de asemenea drept cel dintâi principiu al său canoanele adoptate de Sinodul precedent referitoare la credinţă şi organizarea Bisericii, îngrădind respectarea lor prin excomunicarea cuvenită.
Importanţa şi puterea Sinoadelor Ecumenice, potrivit cunoscutului canonist rus arhimandritului Ioan (mai târziu Episcop de Smolensk), rezidă înainte de toate în faptul că dogmele adoptate prin hotărârile lor pun în evidenţă "credinţa unitară comună a tuturor dumnezeieştilor bărbaţi, proslăviţi de Biserică, care prin mintea lor luminată de har, prin cunoaşterea neîntinată a adevărului, prin tăria cu care l-au apărat şi sfinţenia vieţii lor strălucesc ca nişte aştri în lume" (comp. canonului 19 al Sinodului VI Ecumenic); şi, în al doilea rând, în faptul că temelia apărării Credinţei Ortodoxe o constituie tradiţia sfinţilor apostoli, necurmată de la ei încoace.
Această Tradiţie apostolică, care e unică, şi nu multiplă (după cum voiesc s-o prezinte ecumeniştii), s-a păstrat în deplinătate şi puritate doar în Biserica Ortodoxă. Sfântul Teofan arată cum a fost cu putinţă acest lucru: "Dumnezeu a învăţat pe apostoli; apostolii, la rândul lor, au învăţat pe cei care au crezut cu adevărat şi au transmis Tradiţia urmaşilor aşa cum au primit-o. Deci, află ce şi cum mărturiseşte Sfânta Biserică, şi fii sigur că aşa a poruncit să mărturiseşti pe Dumnezeu!" Episcopii, întruniţi la Sinoade în calitate de succesori ai apostolilor nu judecau de la sine despre credinţă, în legătură cu diferite erezii, ci expuneau Tradiţia apostolică aşa cum s-a păstrat în biserica lor, fără a admite ceva străin. Sinoadele Ecumenice nu-şi propuneau să caute noi metode de compromis pentru a uni adevărul cu erezia, ci se străduiau doar să întărească adevărul revelat de Dumnezeu şi ajuns până la ei prin tradiţie. În felul acesta, ei au formulat exact şi deplin credinţa de totdeauna a Bisericii lui Hristos, păzind Credinţa Ortodoxă prin ziduri de apărare contra falselor învăţături ce se abăteau asupra ei. Aceste formule ale credinţei, denumite dogme, reprezintă învăţătura lui Hristos şi a Apostolilor, având o putere obligatorie pentru toţi creştinii ortodocşi. Canoanele care reglementează evlavia şi disciplina bisericească au de asemenea putere obligatorie fiind inspirate din bogatul tezaur al Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii şi reflectând poruncile apostolice. Tocmai datorită zidului de apărare înălţat de Biserică, Credinţa Ortodoxă a ajuns până la noi întreagă, neîntinată şi nevătămată! Împrejmuită de zidurile apărătoare ale dogmelor, canoanelor şi tradiţiilor apostolice, Sfânta Biserică Ortodoxă niciodată n-a amestecat grâul curat al adevărului cu neghina rătăcirilor eretice, căci a primit de la Dumnezeu menirea de păstrătoare şi călăuzitoare a Adevărului inspirat de Dumnezeu!
În prototipul din Vechiul Testament, proorocul Isaia asemuieşte Biserica lui Dumnezeu unei vii, pe care Dumnezeu a îngrădit-o, a curăţit-o de pietre şi a sădit în ea viţă de soi bun, ca să dea rod. Dar, de vreme ce a crescut aguridă, iar nu struguri buni, Dumnezeu ameninţă să strice gardul viei, ca să fie pustiită şi călcată în picioare (îs. 5, 1-7). În tălmăcirea Sfântului Vasile cel Mare, îngrăditura înseamnă poruncile lui Dumnezeu, a căror nesocotire a dus poporul evreiesc la o straşnică pedeapsă. O pedeapsă şi mai mare îl aşteaptă pe poporul lui Dumnezeu din Noul Testament, dacă el se va îndepărta de Dumnezeu. "Şi nouă ni se dărâma zidul", spune Sfântul Ierarh, "când datorită propriei lenevii ne facem nevrednici de a fi apăraţi cu ajutorul dumnezeieştilor dogme".
Însuşi Mântuitorul îşi asemuieşte Biserica unei vii, pe care Dumnezeu a sădit-o şi "a împrejmuit-o cu un gard" (Mc. 12, 1). În tălmăcirea fericitului Teofilact, "prin gard se subînţelege legea, care nu le îngăduia iudeilor să se amestece cu alte neamuri", adică cu păgânii. În Biserica Noului Testament legea o reprezintă dogmele şi canoanele, care nu îngăduie creştinilor ortodocşi să intre în comuniune duhovnicească cu adepţi ai altor credinţe!
Biserica Ortodoxă reprezintă "Via lui Dumnezeu", pentru care arhiereul, în timpul fiecărei slujbe arhiereşti, înalţă rugăciunea: "Doamne, caută din cer şi vezi, şi cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea" (Ps. 79, 15-16). Arhiereii ortodocşi care, simpatizând cu ecumenismul, iau parte la complotul acestuia pentru a distruge gardul despărţitor, admit o contradicţie evidentă, căci,, pe de o parte, în calitate de ecumenişti ei doboară zidul de apărare al Viei Ortodoxe, iar pe de alta-îl roagă pe Dumnezeu s-o păzească. Pentru creştinii ortodocşi zidul despărţitor este un gard sfânt şi binevenit, care îi apără de amestecul cu heterodoxiile contemporane.
În lexiconul ecumenic însă, ce înclină să denatureze adevărul, atribuind un alt conţinut unor noţiuni bisericeşti cunoscute, expresia "zid despărţitor" a căpătat o nuanţă pronunţat negativă. Cei care astăzi au curajul să apere acest zid, ca fiind folositor Bisericii, sunt acuzaţi că ar pune piedici înaltei şi nobilei cauze a ecumenismului şi stigmatizaţi ca sabotori. Chiar şi unii ortodocşi, pătrunzându-se de spiritul demoralizator al ecumenismului, se pronunţă împotriva "zidului izolator", folosind banala frază: "îngrădirile noastre pământeşti (adică sciziunile confesionale) nu ajung până la cer", ca şi cum ultimele ar fi doar rodul unor dispute, ambiţii şi certuri omeneşti. Deşi, aşa cum am văzut, "zidul despărţitor" nu este nicidecum o invenţie a omului şi nici "îngrădiri pământeşti", ci e statornicit de sus: el n-a fost înălţat de la pământ până la cer, ci dimpotrivă, descinde din cer până la pământ datorită cârmuirii harice a Bisericii de către Duhul Sfânt "Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă"! (Fapte 15, 28).
Spre deosebire de ecumenism, Biserica întotdeauna a folosit cuvântul "îngrădire" ("zid despărţitor") în sensul dogmatic şi canonic cel mai pozitiv. De exemplu, Sinodul local din Gangra (anul 340) a hotărât, prin canonul 21, să stabilească "îngrădiri în Biserică împotriva celor ce introduc inovaţiuni contra Scripturii şi a bisericeştilor canoane", argumentând astfel: "Toate cele predate de Dumnezeieştii Scripturi şi de Apostoli, ne rugăm Domnului a se face în Biserică".
Toţi cuvioşii lui Dumnezeu, din timpurile străvechi şi până astăzi sânt de acord cu faptul că zidul despărţitor este absolut necesar pentru apărarea Bisericii şi pentru mântuirea noastră personală şi că, prin urmare, el trebuie păstrat cu orice preţ. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: "Cel care doreşte mântuire personală, cel care vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe, acela caută, ca în corabia lui Noe, scăpare de potop, cel care are teamă de trăsnetul straşnic ai anatemei, care omoară sufletul şi trupul - aceia să-şi ia asupra-i dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos, să-şi îmblânzească îndărătnicia cugetului său cu ajutorul legilor (adică al canoanelor) bisericeşti şi să se supună în toate Maicii Sale - Biserica!"
Dintre noii cuvioşi ai lui Dumnezeu vom aminti de Sfântul Ambrozie de la Optina (+1891), un stareţ cunoscut prin poveţele sale. Pronunţându-se în apărarea "zidului despărţitor", care izolează adevărul de eresuri, el scrie: "Ceea ce a legiuit Duhul Sfânt în Biserică prin adevăraţii săi robi şi slujitori - prin cuvioşii lui Dumnezeu - nu poate fi schimbat de oamenii obişnuiţi, căci înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui viu!" (Evr. 10. 31)
În Circulara Patriarhilor din Răsărit (1848) se arată: "Credinţa noastră nu şi-a luat începutul de la om şi prin om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos (Gal. l, 12), pe care Apostolii lui Dumnezeu au propovăduit-o. Sinoadele Ecumenice au aprobat-o, marii învăţători înţelepţi au transmis-o prin succesiune întregii lumi şi mucenicii au pecetluit-o cu sângele lor. Să urmăm credinţa pe care am primit-o neîntinată de la atâţia bărbaţi, şi să respingem orice inovaţie, ca fiind o uneltire a diavolului!"
Ce vedem însă, că se întâmplă astăzi? În timpurile noastre, pe baza ecumenismului apar chiar în Biserica Ortodoxă inovatori îndrăzneţi, care subminează autoritatea sfintelor canoane, tratându-le ca imperfecte, perimate, nerespectate, din care cauză ar trebui, chipurile, anulate. De exemplu, arhiepiscopul de Tiatira. Athenagor, reprezentantul patriarhului Constantinopolului la Londra, declară făţiş că "sfintele canoane sunt schimbătoare", după părerea lui. Ele sunt "întâmplătoare şi temporare", şi nu "de neclintit şi de neschimbat". După cum vom arăta mai jos, se fac şi încercări de a submina unele dogme, ceea ce înseamnă un atentat direct la adevărurile eterne de inspiraţie dumnezeiască! Toate acestea nu constituie decât o urmare a spiritului ecumenic demoralizator propagat de C.M.B.
În nici un caz nu putem permite ca gardul Bisericii să fie distrus! Curtea Bisericii e atât de largă încât poate găzdui pe toţi oamenii doritori să primească adevărul. Curtea Bisericii ar putea părea inconfortabilă doar celor care se împotrivesc adevărului. Diavolul, acela care înşeală întreaga lume (Apoc. 12, 9), prezintă fals adevărul ca încătuşând, chipurile, oamenii. Însă Iisus Hristos afirmă: "Adevărul vă va face liberi" (în. 8, 32) - dezrobiţi din păcat (8, 34), cu adevărat liberi (8, 36).
Adevărul este dat în Credinţa Ortodoxă. Căutaţi-l cu inima curată, fără viclenie, şi-l veţi afla! În hotărârile Sinodului VII Ecumenic e scris: "Cel care, după ce adevărul a fost găsit, continuă să mai caute ceva, acela caută minciuna". Cât de uimitor se potrivesc aceste cuvinte actualei mişcări ecumenice! Ce caută dar, la numeroasele sale şedinţe, Comisia C.M.B. "Credinţă şi organizare", dacă nu să îngroape adevărul Ortodoxiei şi să înalţe, în locul lui, minciuna lor universală?!
Din păcate, participând în cadrul C.M.B. prin "reprezentanţii" lor, Bisericile Ortodoxe locale se alătură acestui complot obscur împotriva Adevărului profesat de ele însele! Acest trist fenomen al epocii noastre nu poate fi definit decât prin cuvântul apocaliptic "lepădarea de credinţă" (II Tes. 2, 3). Ar fi fost oare cu putinţă în vremea Sfinţilor Părinţi, ca ereticii să se întreţină "de la egal la egal" cu creştinii ortodocşi şi să caute o oarecare "unitate" a Bisericii prin intermediul unor hotărâri şi acorduri de compromis? Sfinţii Părinţi nu îngăduiau nici pentru o clipă grupările eretice să se numească "biserici", dar mai ales egale ca valoare cu Biserica Ortodoxă! Aceasta nu însemna nicidecum " triumfalism" - lucru pe care ecumeniştii îl reproşează ortodocşilor-ci doar o manifestare reală a credinţei în adevărul lui Hristos-credinţa ajungând la jertfirea de sine, care astăzi, din nefericire, nu mai există. Dacă ecumeniştii îi acuză de "triumfalism" pe militanţii ortodocşi, acelaşi reproş ar trebui să-l adreseze Sf. Ap. Pavel care, pătruns de acelaşi sentiment de "triumfalism", adică de bucurie şi triumf întru Domnul pentru Adevărul dăruit nouă şi mântuirea înfăptuită prin el, scria: "Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos" (II Cor. 2, 14).
Dacă am fi devotaţi Ortodoxiei - dogmelor şi canoanelor ei, n-am cuteza să stăm la aceeaşi masă a tratativelor cu reprezentanţi ai diferitelor formaţiuni sectare şi să căutăm împreună cu ei Biserica, chipurile "pierdută"! Dacă am fi sincer convinşi de adevărul Bisericii noastre, n-ar trebui să ne întreţinem împreună cu ereticii, ci să-i chemăm să se reîntoarcă la noi-în sânul unicei Biserici mântuitoare! Dacă ei ar răspunde la această chemare, ne-am bucura pentru ei, ca pentru nişte păcătoşi care s-au pocăit (Le. 15, 10). Dacă nu, ar trebui să rupem cu ei orice relaţie bisericească, îndeplinind sfatul Sf. Ap. Pavel: "După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări!" (Tit 3, 10). Sfânta noastră Biserică pururea s-a rugat şi se va ruga pentru revenirea la ea a celor rătăciţi cu cuvintele: "Doamne, luminează cu lumina cunoştinţei Tale pe cei lepădaţi de la Credinţa Ortodoxă şi orbiţi de ereziile aducătoare de pieire şi întoarce-i la Sfânta Ta Biserică Apostolească şi Sobornicească!"
O astfel de reîntoarcere însă este cu putinţă, potrivit canoanelor bisericeşti, numai cu condiţia ca ereticii să se lepede definitiv de convingerile lor greşite (după ritualul Marelui Trebnic referitor la primirea în Ortodoxie a celor ce s-au lepădat de ea), dacă îşi vor renega toate inovaţiile lor şi vor îmbrăţişa în întregime Credinţa Ortodoxă (canonul 95, Sinod VI).
Pentru ecumenişti însă unirea nu este posibilă prin revenirea la Ortodoxie, ci pe cale inversă, prin distrugerea "zidului despărţitor", adică pe calea negării dogmelor şi canoanelor. Actualii conducători ai C.E.B, deseori vorbesc despre o anumită lume nouă, pentru crearea căreia ar fi necesară în prealabil o "reînnoire" radicală, în acest context făcându-se uz, de obicei, de o expresie specială - "reorganizarea structurilor bisericeşti".
Expresia "structurile bisericeşti" vizează edificiul Bisericii. Însuşi Domnul Iisus Hristos îşi asemuieşte Biserica unui edificiu, spunând: "Pe această piatră (adică pe piatra credinţei în Dumnezeirea lui Iisus Hristos) voi zidi Biserica Mea" (Mt. 16, 18). Orice zidire are o structură. Structurile bisericeşti reprezintă dogmele, canoanele, tipicul dumnezeieştii Liturghii etc. Acestea, potrivit planurilor ecumenice, ar trebui reorganizate, schimbate, mutate din locul de acum, pentru a înlătura obstacolele din calea apropierii ecumenice a oamenilor. Care vor fi însă urmările acestei "mutări din loc"? Dacă vom încerca să mişcăm din loc o clădire oarecare, ea se va prăbuşi negreşit. Iată ce soartă pregătesc ecumeniştii Bisericii lui Hristos! Planul C.E.B. privind "reorganizarea structurilor" Bisericii Ortodoxe nu se va împlini desigur, pe deplin, deoarece se va izbi de făgăduinţa profetică a Mântuitorului că "porţile iadului nu vor birui" Biserica lui Hristos (Mt. 16, 18). Cu toate acestea, ecumeniştii întreprind eforturi de a modifica structurile bisericeşti, drept care amintesc permanent Bisericii Ortodoxe că ea trebuie "să se înnoiască", adică să renunţe la pretenţiile ei de a fi purtătoare absolută a Adevărului Dumnezeiesc, întrucât vine "o nouă omenire, care nu recunoaşte în viaţa ei nici un fel de ziduri despărţitoare", şi acestea trebuie să cadă!
Chemarea ecumenică la "înnoire" radicală şi îmbogăţire reciprocă în afara zidurilor despărţitoare pune omenirea pe calea largă a pierzaniei, de care însuşi Domnul ne previne, arătându-ne calea cea îngustă, care duce la mântuire (Mt. 7, 13-14). "Pildele lui Solomon" (22, 28) conţin următoarea poruncă: "Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au aşezat părinţii tăi"! Sfântul Vichentie de Lerini raportează aceste cuvinte mai întâi la învăţătura dogmatică ortodoxă, moştenită de veacuri, după aceea - la hotărârile şi canoanele sinodale, declarate "ferme şi de nezdruncinat" şi, în cele din urmă - la toate sfintele predanii potrivit cărora evoluează viaţa bisericească.
Sfântul Paisie Velicikovski, stareţul şi înnoitorul monahismului ortodox în secolul al XVIII-lea, scria: "Ca temelie de neclintit pentru sărmanul meu suflet şi pentru fraţi mi-am luat: 1) Cuvântul lui Dumnezeu şi tălmăcirea lui de către Sfinţii Părinţi purtători de Dumnezeu şi 2) Sfintele Sinoade şi toate hotărârile sinodale, ca şi canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi, primite de Biserica lui Hristos, ca şi toate poruncile şi ritualurile ei. Aşa am lucrat pentru a nu mă abate de la înţelegerea dreaptă şi sobornicească a lor de către Biserica Ortodoxă".
Arhiepiscopul Serafim (Sobolev), mare apărător contemporan al Ortodoxiei, încă în prima jumătate a secolului nostru ne prevenea: "Să păstrăm cu sfinţenie Credinţa noastră Ortodoxă! Nu ne vom lepăda nici o clipă în viaţa noastră de mărturisirea tuturor învăţăturilor noastre dogmatice, precum nici de una din poruncile Maicii noastre Biserica! Nu vom uita că Credinţa Ortodoxă este expusă nu numai în Sfânta Scriptură şi în hotărârile Sinoadelor Ecumenice, ci şi în învăţătura patristică, în posturi, în sărbători, în dumnezeieştile slujbe şi în tot ceea ce Biserica ne oferă spre împlinire neabătută pentru mântuirea noastră."
Între timp, "mutarea hotarelor vechi" se produce deja şi, din nefericire, acest lucru se face cu ajutorul aşa-numiţilor ecumenişti "ortodocşi". Satisfăcând principalele revendicări ale mişcării ecumenice, ei încalcă canoanele bisericeşti, care interzic comuniunea duhovnicească cu ereticii, adaptează, cu ajutorul reformelor calendaristice, sărbătorile ortodoxe la cele heterodoxe şi sunt gata să nesocotească şi hotărârile dogmatice ale celor Şapte Sinoade Ecumenice de dragul contopirii credinţelor! Distrugând însă zidul despărţitor, aceşti temerari inovatori nu au teamă oare de ameninţătoarele cuvinte ale lui Dumnezeu: "cine surpă un zid, va fi muşcat de un şarpe" (Eclez. 10, 8).
Sinodul local din Antiohia (anul 341), prin canonul 2 înlătură de la comuniune cu Biserica Ortodoxă pe toţi cei care au legătură cu cei excomunicaţi de Biserică. Potrivit canonului adoptat de Sinodul VI Ecumenic, sunt îndepărtaţi de la Biserică clericii şi mirenii care întreţin legături cu ereticii anatemizaţi. Oare creştinii ortodocşi respectă astăzi această lege? Nu! Spiritul ecumenic a şters-o din conştiinţa celor ce simpatizează cu ecumenismul sau participă la ei.
Canonul 6 al Sinodului local din Laodiceea (anui 343) opreşte intrarea în lăcaşul Domnului a ereticilor care stăruie în erezia lor. Iar astăzi, în timpul vizitelor ecumenice, clericii ortodocşi lasă să intre în lăcaşurile ortodoxe diferiţi eretici şi chiar îi conduc în altar!
Aşadar, curata Ortodoxie cu zidul ei despărţitor şi ecumenismul, care stăruie în a-l distruge, se află în contradicţie reciprocă flagrantă. Noi nu putem să renunţăm la dogmele, canoanele şi tradiţiile Sfintei Biserici Ortodoxe, care ne întăresc în dreapta credinţă, conducându-ne către mântuirea veşnică, pentru a prefera ecumenismul, ce ne îndepărtează de Ortodoxie şi ne învaţă să neglijăm hotărârile dogmatice şi canonice ale Bisericii!