În biserică ne rugăm mai bine ca în oricare alt loc

Înaltpreasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

Prin cuvântul "biserică" înţelegem Trupul tainic al lui Hristos, adică obştea tuturor celor care cred în Hristos şi se împărtăşesc cu cele şapte Sfinte Taine; al doilea înţeles al cuvântului "biserică" este cel de lăcaş de închinare în care - pe sfânta masă sau prestol - se află permanent Sfânta Împărtăşanie, Dumnezeiescul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În biserică, lăcaşul de închinare, suntem botezaţi şi duşi spre închinare la patruzeci de zile după naştere; în biserică mergem în fiecare zi de sărbătoare; în biserică ne rugăm mai bine ca în oricare alt loc; în biserică ne împărtăşim cu Sfintele Taine; în biserică ascultăm cuvânt de învăţătură; în biserică ne sfinţim viaţa.

Tinda bisericii a slujit în vechime ca şcoală, iar Ceaslovul şi Psaltirea ca manuale - cărţi de şcoală.

În biserică trebuie să intrăm împăcaţi cu cei cu care ne-am certat. În multe parohii este obiceiul ca mai înainte de a merge să primească anafora sau să fie miruiţi, credincioşii îşi cer iertare unii altora, iar cei tineri merg la cei mai în vârstă şi le sărută mâna, cerându-şi iertare unii altora.

Privind biserica atât din afară, cât şi dinăuntrul ei, simţim că ne aflăm într-un loc cu totul sfânt; aceasta o mărturisim prin cuvintele din Ceaslov: "În biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare", este o convingere a fiecăruia dintre noi atunci când ne aflăm cu inimă curată în Casa Domnului. Biserica este Casă a Domnului, pentru că locuieşte în ea euharistic Dumnezeu, adică în ea se află Trupul şi Sângele Mântuitorului - Sfânta Împărtăşanie.

Lăcaşul de rugăciune în care nu se află Sfânta Euharistie nu poate fi numit Casa Domnului.

Atunci când mergem la biserică, bineînţeles că trebuie să ne primenim şi trupeşte, adică să ne îmbăiem şi să ne îmbrăcăm cu haine curate. Curăţenia în biserică trebuie să fie asigurată prin purtarea de grijă a preotului, de către persoane anume rânduite, de regulă palamarul - angajat cu salariu sau voluntar, dar bine ar fi dacă curăţenia în biserică ar fi făcută, pe rând, de credincioşii parohiei, îndeosebi de credincioasele noastre, pornind cu cele care fac parte din comitetul parohial.

Curăţenia în sfântul altar trebuie făcută de un bărbat, cântăreţul sau pălimarul, iar curăţenia pe sfânta masă (sfântul prestol) numai şi numai de către preot. Sfeşnicele şi candela de pe sfânta masă pot fi curăţate de cântăreţ sau pălimar, dar sfintele vase vor fi curăţate şi aranjate, puse la locul lor, numai de preot.

În biserică participăm activ - fiecare după pregătire şi pricepere - cântând la strană sau citind Apostolul sau Cazania, Canoanele sau Psaltirea. Cântările Bisericii noastre, prin melodiile lor, ne înalţă sufleteşte, iar cuvintele lor ne luminează mintea întru cunoaşterea învăţăturii de credinţă.

În tradiţia Bisericii noastre, credinciosul ascultă slujba, oricât de mult timp ar dura, stând în picioare; cei bătrâni o ascultă stând în strană; ascultarea slujbei stând în picioare o cere respectul nostru faţă de Dumnezeu, de râvna noastră de a aduce o jertfă lui Dumnezeu şi prin osteneala trupului; în acest fel împlinim cuvântul apostolesc "slăviţi pe Domnul în duhul şi trupul vostru" (I Corinteni 6, 20). Osteneala aceasta ne întăreşte în strădania noastră de a bine plăcea lui Dumnezeu, un efort care nu oboseşte, ci ne întăreşte trupul.Stând în picioare şi urmărind cu toată luarea-aminte cântările şi toate cele ce se petrec în sfânta biserică, lepădăm mult mai uşor din sufletele noastre grija cea lumească, grija care ne abate de la dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele; nu este păcat să te îngrijeşti de cele necesare vieţii, ci este păcat să te preocupi în mod exagerat pentru agonisirea celor necesare vieţii; această binecuvântată grijă trebuie să o lepădăm la uşa bisericii.

În frământările noastre simţim nevoia de a cere ajutor cuiva, unei persoane care să ne dea o lămurire, o îndrumare cum este mai bine să facem ca să nu greşim sau să scăpăm de necazul care ne apasă; de mare folos ne sunt sfaturile date de cei îndreptăţiţi să o facă; petrecând clipă de clipă în sfânta biserică, aprinzând o lumânare pentru noi şi pentru semenii noştri, pentru părinţii şi fraţii noştri, dar mai ales să ne rugăm pentru duşmanii noştri.În biserică vom găsi şi mai multă linişte sufletească, bucurie mântuitoare şi tot în biserică ne pregătim sufleteşte pentru a primi cu vrednicie, pe cât este cu putinţă, Sfânta Împărtăşanie.

În biserică s-a pregătit şi Maica Domnului începând de la vârsta de trei ani pentru a naşte cu trupul pe Cel fără de început, pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

Sursa:http://www.doxologia.ro/

Adevăratul creştin este iubitor de vrăjmaşi

Înaltpreasfinţitul TEOFAN, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

În viaţa noastră constatăm tot felul de probleme, tot felul de obstacole, de ţinte neatinse, şi ne întristăm pentru aceasta. Vrem, în general, să fim mari, să nu ne depăşească alţii, să fim cât mai sus, să ne meargă cât mai bine, copiii noştri să fie mai buni decât ai vecinilor, să avem cât mai multe lucruri în casă... Vrem să facem toate aceste lucruri - lucruri bune în sine - şi dacă nu le realizăm ne supărăm nespus, ne pierdem liniştea şi, de cele mai multe ori, punem vina ori pe Dumnezeu, că nu ne ajută, ori pe cei din jurul nostru, că ne împiedică, ne pun obstacole, că fac în aşa fel încât noi să nu realizăm ceea ce dorim. Ni se pare că aceştia din urmă ne sunt duşmani, că ei ne vorbesc de rău, că din cauza lor nu ne merge bine şi avem atitudinea care se cuvine, zicem noi, adică a-i pune la punct, a le arăta unde le este locul, a le întoarce spatele, a ne răzbuna chiar atunci când găsim prilejul, iar dacă cumva lor le merge rău, ne bucurăm nespus. Cu toate acestea, simţim că inima nu ne este liniştită, cugetul nu este împăcat. Nu ştim de ce, dar descoperim un gol adânc în sufletul nostru, şi viaţa noastră parcă nu ne este împlinită. De ce? Ne răspunde Mântuitorul Hristos în Evanghelie: "Voi, zice Domnul Hristos, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 44, 46-48).

Şi cum este Tatăl din ceruri desăvârşit? Ne-o spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, vorbind despre dreptatea dumnezeiască (12, 16-21). Aceasta înseamnă că există dreptate dumnezeiască şi dreptate omenească. Dreptatea omenească înseamnă: "ce-mi faci tu, îţi fac şi eu: îmi faci bine, îţi fac bine, mă loveşti, te lovesc". Vine Sfântul Pavel şi spune: dreptatea dumnezeiască. Şi care este aceasta? Omul păcătuieşte, Dumnezeu suferă; omul blesteamă, Dumnezeu binecuvântează; omul urăşte, Dumnezeu iubeşte. Dacă ne numim creştini şi credem în Domnul Hristos, suntem chemaţi să aplicăm şi noi în viaţa noastră dreptatea dumnezeiască atât cât este cu putinţă.

Sfântul Siluan Athonitul spunea: "Dă-le, Doamne, oamenilor bucuria de a fi mic, de a fi neînsemnat, de a trece neobservat". O bucurie imensă are omul când se bucură că este mic, iar când celălalt este mare. Lucrul acesta este foarte greu. Dar ştiţi care este taina? Că este singura cale de a avea pace sufletească în noi. Dacă tot timpul te gândeşti cum să-l pui la punct pe celălalt, cum să-l zdrobeşti cu inteligenţa, cu banii tăi, n-ai pace; într-un mod de cele mai multe ori inconştient, inima îţi este încărcată. Te simţi neîmplinit.

În iubirea Sa, Dumnezeu are însă grijă uneori şi ne mai trimite câte o boală, ne mai trimite câte o ispită, ne mai trimite câte un vrăjmaş, pentru a ne da seama că nu putem domina lumea, că pot fi şi alţii care să ne domine pe noi, şi, prin aceasta, un simţ al realităţii poate îl dobândim. Puţină smerenie, puţină decenţă în viaţa noastră ne sunt date tocmai pentru că trecem prin clipe mai dificile.

Suferinţa este ca o trecere printr-un foc purificator, greu de purtat. Sfântul Nicolae Velimirovici, la sfârşitul vieţii, se ruga lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: "Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii nu pot pierde sufletul meu. Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri".

Sfântul Nicolae Velimirovici a plecat la Domnul cu pace, pentru că a cunoscut calea evanghelică, adică dreptatea dumnezeiască de care a amintit Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani. Dreptatea dumnezeiască este calea pentru ca omul să fie mulţumit, împăcat în sufletul şi în inima sa.

Sursa: DOXOLOGIA.RO

Părintele duhovnicesc

" Părinţii nu se socotesc părinţi doar atunci când îşi mângîie odraslele pe cap şi le alină, ci se numesc părinţi şi atunci când îi ceartă şi îi pedepsesc". (Cuviosul Antonie)

" La fel ca şi doctorii trupeşti, cei duhovniceşti nu procedează toţi în acelaşi fel. Unii permit orice bolnavului, să bea şi să mănânce, iar alţii recomandă să se respecte o dietă strictă. Tot aşa şi părinţii duhovniceşti: unii toate le iartă şi le dezleagă, iar alţii pentru toate pedepsesc şi leagă, însă toţi au acelaşi scop: ca să tămăduiască". (Cuviosul Antonie)

" Părintele duhovnicesc este ca un stâlp ce arată calea, dar trebuie să mergi de unul singur. Dacă duhovnicul va arăta, iar ucenicul său nu se va mişca, atunci nu va ajunge nicăieri, ci aşa va putrezi lângă acel stâlp". (Cuviosul Nicon)

FILOCALIA DE LA OPTINA-vol.1

Lumină lină

Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul

Seminarul Teologic Galati - Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul

Asculta mai multe audio traditionala

Astăzi va fi înmormântat Părintele Petroniu Tănase

Părintele Petroniu Tănase, fostul egumen al Schitului Românesc Prodromu de la Muntele Athos, va fi înmormântat astăzi. Părintele a trecut la cele veşnice marţi, 22 februarie, în jurul orei 16:00, ora României în timpul slujbei Vecerniei, fără să sufere de vreo boală. Părintele a împlinit anul acesta 33 de ani de la intrarea în acest schit şi 22 de ani în calitate de stareţ. Fostul egumen al Schitului românesc Prodromu de la Muntele Athos a fost un cunoscut duhovnic, iubit de credincioşi, atât în România, cât şi în Grecia. Părintele Petroniu Tănase s-a născut în anul 1914, în comuna Fărcaşa din judeţul Neamţ. S-a călugărit de tânăr, la Mănăstirea Neamţ, iar mai târziu a intrat la Antim din Bucureşti. A urmat cursurile Facultăţii de Teologie, dar a făcut şi studii în matematică şi filosofie. Dorul după o viaţă îmbunătăţită l-a îndreptat spre Muntele Athos, la schitul unde a vieţuit din 1978 încoace, dar acolo părintele Petroniu a avut şi rolul de a revigora administrativ şi spiritual obştea ocrotită de Sfântul Ioan Botezătorul. Apreciat şi iubit deopotrivă în Grecia şi România, Părintele Petroniu a fost duhovnic, bibliotecar şi stareţ al aşezământului românesc de la Sfântul Munte. Din cauza slăbiciunii, însă, în ultimele săptămâni Părintele Petroniu Tănase s-a retras din stăreţia schitului. În locul său a fost ales, pe 6 februarie, părintele ieromonah Atanasie Floroiu. O delegaţie a Patriarhiei Române condusă de părintele arhimandrit Timotei Aioanei, mare ecleziarh al Catedralei Patriarhale şi exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor, a ajuns ieri dimineaţă la Schitului românesc Prodromu din Muntele Athos. Ei vor participa astăzi, 24 februarie, la slujba de înmormântare a părintelui protosinghel Petroniu Tănase, care a trecut la cele veşnice, la vârsta de 94 de ani. Sunt aşteptaţi la Schitul Prodromu numeroşi ieromonahi şi preoţi români şi de alte naţionalităţi din Sfântul Munte, din România şi Grecia. Părintele Petroniu va fi înhumat în cimitirul schitului Prodromu. Veşnică pomenire şi Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii Săi!

Sursa: Radio Reîntregirea

Rugăciuni către tineri

Există rugăciuni făcute de Hristos, nu lui Hristos. Da, aţi citit bine! Hristos Se roagă tinerilor care nu se mai roagă. Oare nu spune genialul Pascal: „Hristos este în agonie până la sfârşitul lumii"? Îmi veţi spune că e o metaforă, dar eu vă reamintesc că am promis să nu folosesc metafore în această carte. Hristos Se roagă, cerşeşte exact ceea ce oferă: Iubire.

Se roagă prin baruri, prin discoteci, prin cămine studenţeşti afumate de prea multa „iarbă" trasă în piept. Se roagă nu să Îl iubim, căci iubirea nu se cerşeşte. Se roagă, ne roagă să avem un dram de demnitate, să acceptăm veşnicia. Să conştientizăm că suntem nişte nătărăi atunci când credem că putem trăi fără El, că putem fi fericiţi hrănindu-ne cu resturile acestei lumi. Se roagă ca El să aibă un rost, un sens în viaţa noastră. Se roagă să nu-L târâm în iad după noi, căci nu pentru asta a venit pe acest pământ. Se roagă pentru o Cruce pe care nu o mai vrem. Se roagă pentru o fericire pe care, de fapt, nu o avem. Căci totul este mult prea trecător într-o lume în care suntem mult prea efemeri.

Şi un ultim sens al acestui titlu ar fi cel mai greu de explicat. Aici doar voi puncta esenţialul, lăsând abordarea problemei în cauză pentru mai târziu. A distruge tineretul unui neam, al unei ţări, înseamnă a distruge acea ţară.

Este povestea frumoasei din pădurea adormită! Dacă reuşeşte vrăjitoarea să adoarmă acea frumoasă prinţesă ce trebuie să moştenească împărăţia, atunci totul, absolut totul va intra în letargie, va adormi. Nu va muri, este evident; nici noi, ca neam, nu am murit. Dar a dormi prea mult înseamnă a micşora pe zi ce trece şansa de a te mai scula; a nu mai căuta propria identitate, propria cultură şi propria sfinţenie, pentru prea mult timp, înseamnă nu doar a te pierde, a te ucide moral şi psihic, dar şi a pierde şi ultima şansă la viaţă.

Iar în drama noastră românească aşteptăm nu un tânăr prinţ care să sărute cu candoare pe frumoasa noastră adormită! Au trecut vremurile în care un Zelea Codreanu, un Iorga sau un Paulescu să joace acest rol, să ridice tineretul la lupta salvării propriilor vieţi, a propriei credinţe sau culturi. Acum doar Hristos mai poate săruta această frumoasă şi o mai poate chema la viaţă.

Sărutul lui Hristos Îl primim nu aiurea, ci tocmai acolo unde El ne aşteaptă, deşi este mereu cu noi. Şi iarăşi revin: „De ce era să Mă căutaţi? Oare nu ştiţi..."

Poporul român este condamnat la pieire pentru că tinerii noştri se pierd, există fără să mai trăiască, fără să ştie că mai trăiesc. Motivele? Sunt mult prea multe, iar această carte va aminti o infimă parte dintre ele. Restul rămâne pentru rugăciune şi pentru lacrimile sfinţilor, ale eroilor şi ale martirilor acestui neam mult prea iubit de Dumnezeu. Dar vai de cei care au lucrat la pierzania, la rătăcirea măcar a unui singur copil! Spune Hristos că mai bine i-ar fi acestuia să nu se fi născut! Şi ce va fi cu cei care au distrus un neam? Dintr-un popor de sfinţi, am ajuns un popor de infirmi moral, intelectual şi fizic. Ce rămâne de făcut? Mai mult decât a sta să ne plângem situaţia noastră mult prea jalnică!

Sau mai putem vorbi de o exorcizare a României. Ce înseamnă a exorciza? Cam greu de explicat aceasta unora care, din dracul cel mult prea real, au făcut un personaj pentru Cartoon Network sau care Îl înghesuie în aşa zisa mitologie biblică creştină. Cea mai mare şmecherie a dracului este să ne „ajute" să credem că el nu există. Când nu accepţi existenţa unui duşman, atunci este evident că nu lupţi. De restul se ocupă diavolul, fără probleme.

Iar exorcizarea este tocmai acea acţiune de a scoate la lumină pe cel ce stă în întuneric, de a demasca pe cel ce nu are decât măşti: fie pe a lui Dumnezeu, fie pe a îngerului bun, fie pe a celui ce ne doreşte fericire şi numai fericire etc.

Exorcizarea nu o face oricine şi oricând. Diavolul se teme numai şi numai de Hristos Dumnezeu, chiar numai de numele Lui. Deci a exorciza înseamnă a fi cu Hristos, a fi prieten bun cu El, a fi întru El. A exorciza înseamnă a iubi, a ierta, a îngădui, a simţi ca şi Hristos. Cu atât mai mult când se vorbeşte de o exorcizare a unui neam, a întregii Românii. Priviţi bine ziua de astăzi, căci mâine vom fi mai decăzuţi, mai nepăsători şi mai marginalizaţi. Nu e un îndemn la nepăsare, la a pune mâinile în buzunar şi a fluiera a pagubă. Cred că a venit clipa în care este destul să înţelegi gravitatea situaţiei ca să te salvezi. Totul a venit peste noi ca un vârtej enorm care spulberă totul în cale, care nu mai poate fi oprit. Dar este şi clipa în care să strigi pe Hristos, să cauţi să te salvezi hrănindu-te din „munţii" de istorie şi de cultură ai acestui neam; este acum ziua în care să te hotărăşti că tu nu vrei şi nu poţi fi călcat în picioare de răutatea, de incultura şi de necredinţa ce creşte tot mai mult pe zi ce trece.

Această carte nu este un paloş cu care să retez capul, unul din capetele balaurului din poveste, din această „poveste" ce realmente adoarme copiii şi tinerii României. Nu, căci vor apărea în locul capului tăiat alte o sută. Este un paloş de care să te ţii în furtuna care poate că nici nu ţi-ai dat seama că te înconjoară. Iar dacă în inima ta se va naşte rugăciunea şi postul, atunci vei supravieţui, vei fi veşnic.

Exorcizarea României începe cu fiecare dintre noi. Sunt român, sunt şi creştin. Am nişte datorii în faţa Celui ce nu joacă la o ruletă rusească, ci are un dar şi un plan cu fiecare dintre noi.

Nu căutaţi soluţii absolute, perfecte în această carte. Hristos este singura soluţie, singura rezolvare a nelămuririlor şi a durerilor noastre. Din proprie experienţă scriu că doar rugăciunea şi postul rezolvă căderile şi rănile noastre. Hristos este Persoană, de aceea se cade să vorbim nu numai despre El, ci şi cu El. Cartea aceasta încearcă să fie o mână de ajutor celui ce este nesigur de veşnicia lui, celui ce a uitat sau nici nu a cunoscut mângâierea şi dragostea lui Hristos. Şi cititorul, dar şi autorul, chiar dacă nu s-au cunoscut niciodată, cu siguranţă cândva se vor întâlni. Acel moment, Biserica noastră Îl numeşte „Judecata de Apoi". Nimeni nu va lipsi, nimeni nu va putea să se învoiască sau să amâne prezenţa pe caz de boală sufletească. Poate se va găsi cineva în acea ultimă clipă a istoriei care să arunce această carte în balanţa Judecăţii. Cât va cântări, depinde doar de Hristos şi de cititori. Eu încerc a mă găsi doar ca un instrument în mâna lui Dumnezeu; instrument cu care El să încerce ceva nou pentru cei ce vor gusta din această carte.

Tinerii au nevoie de sens. Avem nevoie de tineri, căci fără de ei nu avem niciun rost ca neam, ca existenţă înaintea lui Dumnezeu. Nu avem dreptul să nu ne gândim la cel de lângă noi, dar mai ales la cel ce nu mai este lângă noi. Iar tânărul acestui timp nu mai este cu noi! Este plecat într-o lume în care fiecare din noi l-a exilat prin nepăsarea, prin trădarea sau prin micimea noastră. Şi cu fiecare dintre aceşti tineri a plecat şi Hristos. Poate că, de fapt, noi suntem cei singuri şi fără de sens. Tinerii măcar caută ceva sau pe Cineva. Noi, cei mulţi şi indiferenţi, nu mai vrem nimic. Nici măcar mântuirea aproapelui, adică propria noastră mântuire.

Deci şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni. (...) Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare (Luca 12: 40; 12: 51).

Fragment din Introducerea cartii "RUGĂCIUNI CĂTRE TINERI" scrisă de Monahul Paulin