DESPRE ROMÂNI ŞI ROMÂNIA (3)

"Care a fost dorinţa şi hotărârea legionarilor? Au fost desăvârşit naţionalişti şi ortodocşi, lucru care nu place vrăjmaşilor adevărului. Dar acesta care-i vrăj­maşul adevărului, fiind deştept şi mincinos şi bogat, i-a orbit pe conducătorii ţării ca să nu vorbească ade­vărul, ca să spună că legionarii sunt nişte criminali, că sunt cutare şi cutare. Vezi? Şi au biruit aici. Şi mereu fac propaganda asta şi cei mai mulţi români îi socotesc pe legionari criminali, pe ei, care au fost creştini adevăraţi şi naţionalişti adevăraţi, care arată în tot pământul că sunt români şi creştini... Nu! Fi­indcă a fost propaganda de afară una şi aceeaşi, uite că a ajuns să domnească minciuna. Aşa-i. Ş-aşa mer­ge omenirea întreagă. Omenirea întreagă merge după dorinţa celor care L-au răstignit pe Hristos. Aşa-i ideea mea şi cred că n-am greşeală.

Părintele Ioan Şova: Dar e a românilor, în ge­neral, care-s români. Dar care n-au rămas români, atunci aceia sigur că sunt contra.

Românul are aşa, o lipsă - nu-l iubeşte pe fratele lui cu adevărat. Vine altul, un străin, şi te cumpără şi de-acuma tu, ca român, eşti duşmanul românului tău, duşmanul fratelui tău, duşmanul naţiunii tale, duşmanul Ortodoxiei, duşmanul Bisericii, duşma­nul lui Dumnezeu.

Părintele Ioan Şova: Asta-i foarte gravă, chestia asta.

Şi se poate una ca asta, ca să acoperi cu min­ciuna adevărul? Da' uite că se acoperă, vezi? Se aco­peră adevărul, cu minciuna se acoperă adevărul şi aşa merge înainte lumea şi ei sunt conducători şi ei au dreptul... Eh!... Că în împărăţia lui Antihrist, cum o să fie? Asta o să fie, tot aşa o să fie.

Ca să câştigăm putere de la Dumnezeu cum ar trebui să ne facem programul, şi al vieţii personale, particulare, şi al vieţii de luptă, pentru a răspândi adevărul în popor? Deci şi partea de rugăciune şi par­tea de luptă politică. Cum să le împreunăm sau cum să tragem ca să căpătăm un pic de putere lăuntrică?

Eu nu sunt cu politica, nu m-am amestecat în politică. Nu vreau...

Deci partea sufletească, lăuntrică?

Totul e să aveţi unire între dumneavoastră. Nu falsă unire. Unire, aşa cum era la Sfinţii Mucenici. Se duceau la moarte şi aveau toţi un cuget. Nu se uitau că pe cutare dintre ei l-a omorât stăpânirea. Şi el vroia să moară pentru credinţă, şi fiecare dintre ei întocmai. Aşa şi dumneavoastră, dacă aveţi unire între voi.

Să nu se găsească între adevăraţii români vreun Iuda, că acela strică mult, Iuda! Că nimeni nu poate şti adevărul, decât numai cei care sunt împreună, fraţi întru Hristos. Şi acela, Iuda, e unul şi se dă la o parte şi te vinde. Asta e cel mai rău. Dar aveţi nădej­de! Odată ce sunteţi români, fii ai naţiunii române şi sunteţi creştini, nu ne lasă Dumnezeu niciodată. Că dacă suferim, suferim tot pentru binele nostru.

Dar e dureros, tare dureros. Durerea cea mai mare este că noi între noi nu ne iubim, noi între noi. Dacă şi aici, şi în monahism se strecoară ispititorul ăsta! Tu eşti român şi eu român, dar el se bucură când îţi poate săpa o groapă ţie, în faţa duşmanu­lui, în faţa duşmanului, care duşman e şi al lui şi al meu. El se uneşte cu duşmanul lui şi al meu ca să mă distrugă pe mine. Am observat că multe întâm­plări din acestea s-au întâmplat şi asta-i dureros.

Dar oare cum ar fi să nu se întâmple? Că asta a văzut şi Sfântul Ioan Iacob, are şi o poezie întreagă numai pe tema asta, cât sunt de dezbinaţi românii în afară. Şi românii care ar vrea să facă bine pentru ţară sunt dezbinaţi între ei. Cum s-ar putea să nu fie dez­binaţi, că şi după război, tot timpul, din ce în ce mai tare numai dezbinaţi au stat?

Vedeţi? Asta-i ca şi cum ar fi un blestem pe ca­pul nostru. Vasăzică, zici să fim mai uniţi, împreună, cu aceleaşi idei, şi pe urmă te faci fals, vezi? Asta-i o slăbiciune, da, o slăbiciune. Cel mai dureros lucru. N-avem darul ăsta al unirii.

Românii care se duc în America, la toţi le e ruşi­ne să se prezinte, să spună: „Măi, sunt român, orice s-ar întâmpla". Nu. Ei, dacă învaţă engleza, de-acu­ma le e ruşine să mai spună că-s români şi se unesc cu alţii. Pe când grecii, cinci familii dacă au, se duc deoparte şi de-acuma ei fac, prima dată, şcoală. Şcoală şi biserică. Pun cruce acolo, şi deodată spun, dacă au o şcoală şi dacă e şi vreo bisericuţă cât de cât, acolo: „Aaa, suntem greci, şi suntem creştini!". După aceea trebuie să facă şi o cafenea, că acolo la cafenea se adună şi discută chestiuni politice. Uite, asta-i. Şi biruiesc. Biruiesc.

Vezi, şi la noi, nu ziceau vechii noştri români că „unirea face puterea"? Dacă este unire, ai putere. Dar dacă nu eşti unit... Aici, în Colciu, au existat opt chi­lii, chilii aşa cum e şi „Sfântul Gheorghe", unele mai mici, altele mai mari, din care şase au fost greceşti şi două româneşti. Astea două româneşti care au avut dragoste între ele, aşa, veşnic, de o sută de ani, au rezistat până astăzi. Cele greceşti, fiindcă s-au înţepat una pe alta, au rămas numai două. Vezi? Astea două chilii româneşti, dacă vor avea dragostea cum a fost până acuma, să ştii că o să existe. Dar dacă s-or despărţi, să ştii că foarte curând se dărâmă. Şi aşa au rămas două chilii româneşti şi două greceşti. Dar bine că au rămas, că unirea face puterea. Vechii noştri români au vorbit aşa, ca de proorocie, şi aşa este. Dar dacă nu-i unire, e dărâmare, s-a terminal.

Cu ani în urmă, înainte de aşa-zisa Revoluţie, tot românul scria scrisori de sărbătorile mari, de credinţa, la toate rudele. Şi, dacă nu primea felicitarea atunci, de sărbători, primea răspuns după aceea. Ei, de o bucată de vreme, în special după '90 încoace, oamenii aşa-s de reci, că şi-n familii s-au răcit toate relaţiile. Adică oamenii nu că nu se iubesc că-s români sau nu se iubesc că-s creştini, nu se iubesc nici dacă-s rude după trup. Sunt fraţi şi veri, şi nu se văd cu anii, nici măcar un telefon nu-şi dau. Fără să fie supăraţi între ei, deci ţinând unii la alţii. Şi nu se întâlnesc, nu mai e ca altădată. S-a rupt parcă ceva.

Vezi, ăsta-i un fel de a fi al oamenilor, laş. Laş. îşi zice omul: „Eh, trebuie să dau un telefon să-l feli­cit pe cutare, dar lasă că dau altădată." Fără să aibă ceva cu el.

Da, da, deşi ţin cumva unii la alţii. Şi aşa merge toată viaţa. Şi atunci e şi normal că nici în societate nu merg treburile. Cum să se ajute un om cu altul când nici măcar între rudele apropiate tot nu se întâlnesc? Şi asta fără să fie supăraţi, chiar având dragoste unii pentru alţii.

Aşa-i, da. De aceea scriu Sfinţii Părinţi că vrăj­maşul se luptă foarte, foarte tare cu noi, cu creştinii ortodocşi, ca să n-avem pace, să nu ne împăcăm. Dar noi, chiar să n-avem adevărată dragoste duhovni­cească, dar cu zorul, silit măcar să arătăm dragoste, chiar dacă n-o simţim în sufletul nostru, dar tot să avem ceva. Că încet, încet, încet fug ideile cele rele pe care le bagă vrăjmaşul în inima şi în cugetul nos­tru şi iar revenim la Prea Blândul Iisus, la dragostea adevărată.
Cum adică zorit să avem dragoste? „N-am dra­goste, dar zorit, aşa, am să mă duc să-i spun bună ziua!, ce faci?, cutare". Da. „Cu toate că n-am dra­goste, dar am să mă duc să-i spun. Ce să fac?" Ei, dar vezi că vrăjmaşul se bagă în toate părţile ca să împiedice lucrul acesta.

Asta într-adevăr e o luptă şi aici e vina: lumea se gândeşte că nu merge bine din cauză că-i ocupată, însă, ce-i drept, nu ne gândim că nu ne merge bine din cauză că suntem ispitiţi şi vinovaţi. Deci asta-i, până nu identifici care-i cauza, n-o să ştii să lupţi cu succes.

Aşa-i, aşa-i. Da, aşa-i.

Cum am putea face, în societate fiind, să fim în acelaşi timp împotriva nedreptăţilor şi să putem să apărăm pe aproapele nostru de nedreptăţi şi de răutăţi, ca să ne dovedim iubirea adevărată pentru aproapele şi pentru Dumnezeu, dar în acelaşi timp să ne păzim a judeca sufleteşte pe cineva, pentru că nu-i permis şi e o obrăznicie şi o răutate? Acesta ne-ar fi un sfat foarte de folos.

Fiindcă omul, din copilărie, e învăţat cu toate patimile cele dăunătoare, trebuie mai întâi de toate să cerem ajutorul Domnului. Prin rugăciunile Prea curatei Maicii Sale să apelăm la ajutorul Domnului. Dar şi noi să ne osârduim, că dacă nu te osârduieşti nu poţi face nimic. Nu. Vezi, de aceea zice Sfânta Carte: „Dragostea acoperă mulţime de păcate". Ei, dar dacă în societate este dragoste şi unire, uite, mai bine ca aşa ceva nu există. Dar dacă este falsitate şi oamenii sunt cu două feţe, atunci „vai vouă, făţar­nicilor". Vezi? Aici, în faţă, spui că eşti de acord cu toate lucrurile care-s bune pentru zidirea noastră şi pe urmă te duci deoparte şi eşti contra. Asta-i o pri­mejdie, egoismul, şi pentru sufletul nostru şi pentru societate.

„Duşmanii omului sunt casnicii lui." Oricât de rău ar fi duşmanul tău, dacă ştii că ţi-e duşman, de-acuma te păzeşti. Dacă-l poţi birui, îl vei birui; dacă nu, te păzeşti în alt mod. Cel mai periculos este însă duşmanul din propria casă, că tu ţi-ai pus toa­tă încrederea în mâna lui, iar el, dacă e duşmanul tău... Asta înseamnă distrugerea rapidă a orişicăruia din noi. Pentru neamul românesc ăştia sunt cei mai mari duşmani - atacă întâi credinţa, atacă Biserica şi atacă naţiunea. Şi dacă n-ar fi fost duşmanii cas­nici nu puteau să-i distrugă nici pe legionari, dar au fost şi dinăuntru, de aceea i-au distrus.

Am înţeles că părinţii din Sfântul Munte, Gheronţii greci, bătrâni, fac o educaţie ortodoxă şi naţională foarte puternică.

Aşa sunt ei. Pentru ei e firesc aşa. Naţiunea e împreună cu Biserica la dânşii. La marginile pă­mântului să se ducă şi dacă sunt patru-cinci familii, ei imediat fac o cruce acolo şi arată omenirii că sunt creştin-ortodocşi." (17 septembrie 2002)

PĂRINTELE DIONISIE DUHOVNICUL DE LA SFÂNTUL MUNTE ATHOS