Lângă cruce

M-am născut într-un mediu ateu. Familia, scoala, cărţile, televiziunea si ziarele închideau generaţiei mele calea către cunoasterea Adevărului. Perestroika si dărâmarea vechilor stereotipuri mi-au adus chinul căutării sensului vieţii. După demobilizare, am descoperit că idealurile care în armată îmi erau clare si de neclintit, în realitate s-au dovedit a fi false si fantomatice.Preocupările mele spirituale din acea perioadă erau asemănătoare cu cele ale majorităţii tinerilor: muzica rock, asociaţii neoficiale, serate studenţeşti şi, în sfârsit,masoneria - slava Domnului că era doar o imitaţie jalnică a ei! - şi sectele. În final am hotărât să-mi pun capăt zilelor, însă Dumnezeu m-a ocrotit. După ce am fost externat din spital, am început să-i citesc mult pe Dostoievski, Soloviov, Iliyn şi apoi pe mitropolitul de Sankt-Petersburg şi de Ladoga, Ioan. Însă rolul hotărâtor în „îmbisericirea" mea l-a jucat Sfântul Nicolae. Aceasta s-a întâmplat în 1991. După absolvirea Institutului, conform repartiţiei, am plecat într-un orăşel îndepărtat din taiga. Trebuia să trec prin oraşul Mineralnâe Vodî şi, pentru câteva zile, m-am oprit în Kislovodsk. În ultima zi a şederii mele acolo mă plimbam prin oraş. În buzunar îmi rămăsese ceva mărunţiş şi am hotărât să intru într-o cofetărie, dar am constatat că era închisă. Fără să-mi dau seama, m-am pomenit lângă o cruce mică de lemn, pe care era atârnată o tăbliţă cu explicaţia că pe acest loc se va înălţa o catedrală în cinstea Sfântului Nicolae. Lângă cruce se afla un sfeşnic, iar alături, lângă cutia milei, o femeie vindea lumânări. Mă pregătisem deja să plec, când am observat că de cruce s-au apropiat două femei, mamă şi fiică. Ele se deosebeau de ceilalţi oameni printr-un aristocratism înnăscut. Admirându-le, am rămas lângă cruce. Femeile au cumpărat lumânări, au pus bani în cutie şi au început să se roage. Pentru mine aceasta era ceva straniu şi, în acelasi timp, ceva neobisnuit de frumos. Pe faţa celei tinere curgeau lacrimi. Rugăciunile lor erau sincere şi fierbinţi. Nu ştiu de ce, dar îmi venea si mie să plâng. Sufletul mi s-a umplut de umilinţă, un sentiment nemaicunoscut mie până atunci. Inima mea a simţit ceea ce căuta de multă vreme sufletul meu chinuit. Femeile plecaseră de mult, au ars şi s-au stins lumânările lor, eu însă continuam să stau lângă crucea mică, devenită pentru mine, într-o singură oră, cel mai scump lucru. Am scos dinbuzunar tot mărunţişul şi i l-am întins femeii: „Luaţi-l, maică. E tot ce am". Ea a zâmbit si mi-a povestit pilda văduvei cu cei doi bănuţi. De atunci locul acesta din Kislovodsk a devenit pentru mine locul cel mai sfânt. În prezent, pe el se înalţă zidurile unei biserici măreţe. De fiecare dată vin aici cu o emoţie adâncă, de parcă m-aş întâlni cu însuşi sfântul. Mai târziu, Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, i-a salvat viaţa fiului meu încă nenăscut. Lui m-am rugat fierbinte pentru asta. Astăzi îmi vine greu să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă plăcutul lui Dumnezeu Nicolae nu m-ar fi adus în faţa crucii în acea zi de vară şi nu mi-ar fi descoperit marea taină a lumii, al cărei nume este Adevărul.

Oleg Seledţov, oraşul Maicop

"Noi minuni ale Sfântului Nicolae"