Lumea sau Dumnezeu

Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este în el: Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I loan 2, 15-17; s.n.).
Ne este ruşine să ne facem cruce sau ne este ruşine că suntem creştini? Cum să ne ruşinăm să facem cruce când ea e lauda lui Hristos (cf. Filip. 2, 8-10)? Cum să ne ruşinăm să umblăm îmbrăcate ca femeile creştine când cea mai frumoasă dintre femei aşa a umblat? V-aţi închipui-o pe Maica Domnului umblând în pantaloni pe stradă sau cu părul în vânt? Femeii în pantaloni, spunea un părinte, numai codiţă îi lipseşte, codiţă şi corniţe. Aţi văzut vreodată în vreo icoană ortodoxă părul Maicii Domnului? Cât de minunat este să-ţi acoperi frumuseţea, să fii o comoară ascunsă! Dacă te descoperi şi vrei să te arăţi la toată lumea atunci nu mai eşti o taină, nu mai ai nici un preţ. Unde ai văzut comoară care să fie în mijlocul drumului, în văzul tuturor? Oare comoara nu este ascunsă în pământ? Nu te afişa tuturor, ci ţineţi comoara frumuseţii în pământ, adică în smerenie. Cât de minunat e să-ţi dedici viaţa lui Hristos; au fost într-adevăr mulţi care şi-au dedicat viaţa lui Hristos, cum spune şi la Cântarea Cântărilor: Iar la fecioare socoteala cine o mai ţine! Dar ea e numai una, porumbiţa mea, curată, curata mea: una-i ea la a ei mamă, singura născută în casă. Fetele când au văzut-o, laude i-au înălţat, iar reginele şi concubinele osanale i-au cântat. Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zarea străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război de temută? (Cânt. Cântărilor 6, 8-10).
Poate oare să ne fie ruşine că suntem creştini? Cât de minunat este să fii creştin adevărat! Creştinii sunt acei oameni care sunt deosebiţi „şi nu se numără cu ceilalţi oameni". Ei sunt oameni ce nu desfrânează, nu iubesc bogăţia, nu se îmbată, nu umblă în deşert pe drumuri; sunt oameni care-L iubesc pe Dumnezeu, îşi dăruiesc viaţa lui Dumnezeu, sunt aprigi în râvnă şi ştiu ce fac. Pentru ei, viaţa este Hristos iar moartea un câştig. Să moară sufletul meu moartea drepţilor acestora şi să fie sfârşitul meu ca sfârşitul lor. Dumnezeu nu vede nedreptate în ei şi nu zăreşte silnicie, în mijlocul lor se aude strigăt de veselie. Ei nu mai slujesc celor stricăcioase şi la vreme vor afla voia lui Dumnezeu. Cât sunt de frumoase sălaşurile lor! Se desfăşoară ca nişte văi, ca nişte grădini pe lângă râuri, ca nişte cedri pe lângă ape, ca nişte corturi pe care le-a înfipt Domnul! (Numeri 23, 9, 21; 24, 5-6). Creştinii sunt acei oameni minunaţi care, flămânzi fiind, hrănesc pe alţii, slabi şi obosiţi. Mereu ajută pe alţii, mereu suferind dar alinând pe alţii. Ne este ruşine să ne comportăm creştineşte sau femeile să se îmbrace ca creştinele? Într-un timp când s-au stricat toate rânduielile pământului, când lumea s-a depărtat tot mai mult de Dumnezeu, când vrând să arătăm bunătate primim batjocură, când viaţa curată în Hristos greu îşi găseşte locul în mijlocul unei lumi destrăbălate, prin puţinul pe care îl mai facem astăzi suntem un mic stâlpişor la o casă care dă să se dărâme. Nu trebuie să ne descurajăm, chiar dacă am rămâne singurii din cei care mai fac ceea ce trebuie să facă. Haina de creştin pe care o porţi poate fi steagul creştinismului pe care îl duci, iar dacă ai rămas singură sau singur, gândeşte-te câtă plată vei avea. Eşti în mijlocul luptei. Vrăjmaşii te înconjoară, pentru că la război atunci când steagul este dat jos de pe redută este semn că reduta a fost cucerită. Dacă cedezi, ştii ce va urma? Atunci când cetatea este cucerită, este călcată în picioare. Asta este ceea ce-ti doreşti? Răspunsul îl vom da în viitor, însă un lucru este sigur: vrând să plăcem lui Dumnezeu, inevitabil vom intra în conflict cu lumea aceasta. Trebuie să alegem: să plăcem lumii sau lui Dumnezeu.

Ieromonah Ioan Buliga-"Deşertăciunile lumii"

Vreau să pun începutul cel bun

Aflându-se omul în starea de cădere în păcat, îşi poate reveni prin ţinerea poruncilor lui Dumnezeu (şi le-am dat legile mele, le-am arătat rânduielile mele, prin care omul care le va ţine va trăi –( Iezechiel 20, 11).
Omul se poate mântui, chiar păcătos fiind, prin recunoaşterea vinovăţiei sale, dar nu fără a face nici un efort pentru a se îndrepta. Nu ajunge să spui „sunt păcătos", fără să faci nimic.
Pentru ca Hristos să lucreze în noi, atunci trebuie ca omul cel dintâi să moară, să-şi taie rădăcinile patimilor sale. Omul care vine la biserică poate lua din lumina care se împarte acolo. De ce spunem că „poate lua", şi nu spunem „ia" din această lumină? Pentru că Harul lui Dumnezeu nu lucrează într-un om dacă acesta nu doreşte, el trebuie să dorească acea schimbare a sa în mai bine, trebuie să dorească această lumină, nu ajunge doar să vii la biserică.
Niciodată nu putem fi mulţumiţi de starea în care ne aflăm, trebuie să avem tot timpul dorinţa de a ne schimba în mai bine, şi un singur gând ne poate schimba, acest gând poate fi darul de la Dumnezeu pentru ziua de astăzi. O dată primit, el produce o bucurie, o stare de înnoire, o stare de început. Sfântul Antonie cel Mare, deşi ajunsese aproape la nepătimire, spunea în fiecare zi: „Vreau să pun începutul cel bun". Este schimbarea permanentă, nesfârşită, de care avem nevoie în dorinţa de a fi cât mai aproape de Dumnezeu.
"DEŞERTĂCIUNE LUMII"-Ierom. Ioan Buliga

De ce par ereticii buni?

"Deşertăciunea lumii"-Ieromonah Ioan Buliga

Mulţi se întreabă de ce cei care s-au rătăcit de la credinţă, adică ereticii, par de multe ori şi în multe situaţii mai buni decât cei aflaţi în dreapta credinţă. Întrebarea aceasta este o piatră de poticneală pentru mulţi. În primul rând a fi drept credincios implică o dublă lucrare - lucrarea Dumnezeu-om. Pentru ca Dumnezeu să lucreze în om trebuie ca acesta să creadă drept în El şi să fie ca un templu unde Dumnezeu poate să Se pogoare. A fi ca un templu înseamnă să fii un om cu bună rânduială în tot ceea ce faci, şi în această rânduială se identifică două lucrări: una văzută, care constă în comportamentul exterior, şi una nevăzută, care constă în partea lăuntrică a omului.
Omul pe care noi îl vedem este doar cel care se manifestă în comportamentul exterior. Atunci când acest comportament este exemplar, se consideră a fi un om moral. A fi om moral însă nu ajunge ca să te mântuieşti. Omul moral nu ucide, nu fură, nu desfrânează, poate avea un comportament civilizat, poate să creadă şi în Dumnezeu, dar dacă nu crede drept tot degeaba.
A crede drept înseamnă a înţelege cuvântul lui Dumnezeu. Ereticii nu înţeleg cuvântul lui Dumnezeu. Ei ştiu Biblia pe de rost, dar nu înţeleg ce înseamnă:
- trecerea israeliţilor prin Marea Roşie (cf. I Cor. 10, 2), şi nu îşi botează copii;
- că Sfinţii Apostoli au dat predanii prin cuvânt (cf. II Tes. 2, 15), şi nu vor să audă de Tradiţie;
- „nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după capul fiecăruia" (cf. II Petru 1, 20), şi tâlcuiesc Scriptura cum vor ei;
- că apostolii au aşezat preoţii în biserici (cf. I Petru 5, 1), ei nu au aşa ceva;
- cele întâmplate cu poporul lui Israel, Templul cu preoţi, cu rânduielile din el au închipuit biserica creştină cu toate cele ce sunt în ea (cf. I Cor. 10, 11), iar ei nu au nimic din toate acestea;
- cuvintele spuse de Maica Domnului: iată, de acum mă vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48), iar ei o hulesc pe Maica Domnului;
- că îngerul s-a închinat Maicii Domnului (cf. Luca 1, 29), nu vor să audă de asta;
- cuvintele: Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă (Iezechiel 44, 2); nu înţeleg că Maica Domnului a rămas Fecioară şi după naştere, şi pentru totdeauna;
- că îngerul nu a primit închinăciunea de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan şi i-a spus: lui Dumnezeu închină-te (Apocalipsa 22, 8-9), deoarece Ioan a ajuns împreună slujitor cu sfinţii şi cu îngerii, noi însă ne putem închina în semn de cinstire la sfinţi şi îngeri;
- că sfinţii pot mijloci la Dumnezeu pentru noi, Moise a mijlocit pentru popor şi Dumnezeu l-a ascultat;
- că trupurile sfinţilor trebuie cinstite pentru că Harul lui Dumnezeu locuieşte în ele chiar după moartea lor, cum învederat s-a arătat cu trupul lui Elisei (cf. IV Regi 13, 21);
- lepădarea de cele pământeşti de care ne vorbeşte Hristos, şi nu fac nimic din asta.
Ei slujesc grijilor pământeşti şi trăiesc o credinţă falsă, depărtată de adevăr, rămânând în ei doar un comportament exterior bun la vedere, o moralitate care este ca o blană de oaie peste lupul rătăcit de sub ea.
Cu această moralitate ei se înfăţişează în faţa celor care cad în cârlig ca nişte peşti fără glas, în casele goale ale săracilor pentru a le lua singurul lucru care le-a mai rămas: credinţa, în casele bogaţilor şi intelectualilor pentru a-i abate de la dreapta credinţă.
Ce se întâmplă de partea noastră, a ortodocşilor? Ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „dacă ne aprindem de mânie şi răutate", încetăm să mai fim ca oile blânde şi devenim noi înşine lupi. „Atunci se va depărta de noi ajutorul păstorului, căci el paşte oile, nu lupii." Astfel că mulţi dintre ortodocşi au devenit din oi, lupi, nemaipăstrându-şi nici blana de oaie măcar. Nu mai au nici măcar moralitatea pe care o au ereticii.
Astfel iese în contrast moralitatea ereticilor cu lipsa de moralitate a celor ortodocşi numai cu numele. Însă să nu ne înşelăm, sunt mulţi chemaţi, puţini aleşi. La eretici unde se împlinesc aceste cuvinte? Ei sunt toţi ca într-o oală, pe când la ortodocşi sunt şi cei puţini aleşi, care au şi moralitate şi dreaptă credinţă.

Urăşte păcatul, dar nu urî pe cel păcătos

Ieromonah Ioan Buliga

Când ne-am îndepărtat de dumnezeiasca dragoste, am căzut în prăpastia întunecoasă a răutăţii. Toată firea care a fost făcută să ne slujească nouă a căzut o dată cu noi, deşi ea este neînţelegătoare şi nu are nici o vină. Deşi animalele nu au suflet, deci nu pot să sufere sufleteşte, ele suferă trupeşte.
Noi nu ne dăm seama de întunericul răutăţii în care suntem, şi totdeauna căutăm pricini în jurul nostru. Pricina stării de nemulţumire, pe care o simţim mereu din cauza lipsei din interiorul nostru a Celui ce toate le umple de mulţumire, o căutăm în cei de lângă noi şi am vrea ca toţi să fie ca noi, de parcă noi am fi desăvârşiţi.
Încercăm să facem bine rănind, încercăm să-i îndreptăm pe alţii lovindu-i, încercăm să dăm viaţă ucigând.
Înşelarea ne-a cuprins pe toţi fără să ne dăm seama. Nici un om nu este rău, Dumnezeu a creat omul după chipul Său.
Răul care vrea să-l cuprindă pe om se lasă peste el ca o mască. Scânteia dumnezeiască a omului rămâne înăbuşită în nepriceperea omului de a se elibera de întuneric. Această mască a răului este pentru om ca o piele, o piele ce provoacă dispreţul celor din jur, care nu-şi văd măştile lor, ci lor li se pare că sunt originali, prototipul omului adevărat.
Încercând să lovească în rău, ei lovesc în ceea ce se află sub pielea răutăţii, ei lovesc în timidul, în drăgălaşul fiu de om care se bucură pentru un zâmbet, în dragostea care rupe un măr în două, care dă singurul lucru pe care îl are. Ei lovesc în cel legat, care nu ştie ce înseamnă bucurie, lovesc peste ochii care aşteaptă îndurare. De aceia, să urâm păcatul, dar să nu urâm pe cel care îl săvârşeşte; de ajuns este pentru el că trăieşte în iadul păcatului său.