Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este în el: Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I loan 2, 15-17; s.n.).
Ne este ruşine să ne facem cruce sau ne este ruşine că suntem creştini? Cum să ne ruşinăm să facem cruce când ea e lauda lui Hristos (cf. Filip. 2, 8-10)? Cum să ne ruşinăm să umblăm îmbrăcate ca femeile creştine când cea mai frumoasă dintre femei aşa a umblat? V-aţi închipui-o pe Maica Domnului umblând în pantaloni pe stradă sau cu părul în vânt? Femeii în pantaloni, spunea un părinte, numai codiţă îi lipseşte, codiţă şi corniţe. Aţi văzut vreodată în vreo icoană ortodoxă părul Maicii Domnului? Cât de minunat este să-ţi acoperi frumuseţea, să fii o comoară ascunsă! Dacă te descoperi şi vrei să te arăţi la toată lumea atunci nu mai eşti o taină, nu mai ai nici un preţ. Unde ai văzut comoară care să fie în mijlocul drumului, în văzul tuturor? Oare comoara nu este ascunsă în pământ? Nu te afişa tuturor, ci ţineţi comoara frumuseţii în pământ, adică în smerenie. Cât de minunat e să-ţi dedici viaţa lui Hristos; au fost într-adevăr mulţi care şi-au dedicat viaţa lui Hristos, cum spune şi la Cântarea Cântărilor: Iar la fecioare socoteala cine o mai ţine! Dar ea e numai una, porumbiţa mea, curată, curata mea: una-i ea la a ei mamă, singura născută în casă. Fetele când au văzut-o, laude i-au înălţat, iar reginele şi concubinele osanale i-au cântat. Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zarea străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război de temută? (Cânt. Cântărilor 6, 8-10).
Poate oare să ne fie ruşine că suntem creştini? Cât de minunat este să fii creştin adevărat! Creştinii sunt acei oameni care sunt deosebiţi „şi nu se numără cu ceilalţi oameni". Ei sunt oameni ce nu desfrânează, nu iubesc bogăţia, nu se îmbată, nu umblă în deşert pe drumuri; sunt oameni care-L iubesc pe Dumnezeu, îşi dăruiesc viaţa lui Dumnezeu, sunt aprigi în râvnă şi ştiu ce fac. Pentru ei, viaţa este Hristos iar moartea un câştig. Să moară sufletul meu moartea drepţilor acestora şi să fie sfârşitul meu ca sfârşitul lor. Dumnezeu nu vede nedreptate în ei şi nu zăreşte silnicie, în mijlocul lor se aude strigăt de veselie. Ei nu mai slujesc celor stricăcioase şi la vreme vor afla voia lui Dumnezeu. Cât sunt de frumoase sălaşurile lor! Se desfăşoară ca nişte văi, ca nişte grădini pe lângă râuri, ca nişte cedri pe lângă ape, ca nişte corturi pe care le-a înfipt Domnul! (Numeri 23, 9, 21; 24, 5-6). Creştinii sunt acei oameni minunaţi care, flămânzi fiind, hrănesc pe alţii, slabi şi obosiţi. Mereu ajută pe alţii, mereu suferind dar alinând pe alţii. Ne este ruşine să ne comportăm creştineşte sau femeile să se îmbrace ca creştinele? Într-un timp când s-au stricat toate rânduielile pământului, când lumea s-a depărtat tot mai mult de Dumnezeu, când vrând să arătăm bunătate primim batjocură, când viaţa curată în Hristos greu îşi găseşte locul în mijlocul unei lumi destrăbălate, prin puţinul pe care îl mai facem astăzi suntem un mic stâlpişor la o casă care dă să se dărâme. Nu trebuie să ne descurajăm, chiar dacă am rămâne singurii din cei care mai fac ceea ce trebuie să facă. Haina de creştin pe care o porţi poate fi steagul creştinismului pe care îl duci, iar dacă ai rămas singură sau singur, gândeşte-te câtă plată vei avea. Eşti în mijlocul luptei. Vrăjmaşii te înconjoară, pentru că la război atunci când steagul este dat jos de pe redută este semn că reduta a fost cucerită. Dacă cedezi, ştii ce va urma? Atunci când cetatea este cucerită, este călcată în picioare. Asta este ceea ce-ti doreşti? Răspunsul îl vom da în viitor, însă un lucru este sigur: vrând să plăcem lui Dumnezeu, inevitabil vom intra în conflict cu lumea aceasta. Trebuie să alegem: să plăcem lumii sau lui Dumnezeu.
Ne este ruşine să ne facem cruce sau ne este ruşine că suntem creştini? Cum să ne ruşinăm să facem cruce când ea e lauda lui Hristos (cf. Filip. 2, 8-10)? Cum să ne ruşinăm să umblăm îmbrăcate ca femeile creştine când cea mai frumoasă dintre femei aşa a umblat? V-aţi închipui-o pe Maica Domnului umblând în pantaloni pe stradă sau cu părul în vânt? Femeii în pantaloni, spunea un părinte, numai codiţă îi lipseşte, codiţă şi corniţe. Aţi văzut vreodată în vreo icoană ortodoxă părul Maicii Domnului? Cât de minunat este să-ţi acoperi frumuseţea, să fii o comoară ascunsă! Dacă te descoperi şi vrei să te arăţi la toată lumea atunci nu mai eşti o taină, nu mai ai nici un preţ. Unde ai văzut comoară care să fie în mijlocul drumului, în văzul tuturor? Oare comoara nu este ascunsă în pământ? Nu te afişa tuturor, ci ţineţi comoara frumuseţii în pământ, adică în smerenie. Cât de minunat e să-ţi dedici viaţa lui Hristos; au fost într-adevăr mulţi care şi-au dedicat viaţa lui Hristos, cum spune şi la Cântarea Cântărilor: Iar la fecioare socoteala cine o mai ţine! Dar ea e numai una, porumbiţa mea, curată, curata mea: una-i ea la a ei mamă, singura născută în casă. Fetele când au văzut-o, laude i-au înălţat, iar reginele şi concubinele osanale i-au cântat. Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zarea străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război de temută? (Cânt. Cântărilor 6, 8-10).
Poate oare să ne fie ruşine că suntem creştini? Cât de minunat este să fii creştin adevărat! Creştinii sunt acei oameni care sunt deosebiţi „şi nu se numără cu ceilalţi oameni". Ei sunt oameni ce nu desfrânează, nu iubesc bogăţia, nu se îmbată, nu umblă în deşert pe drumuri; sunt oameni care-L iubesc pe Dumnezeu, îşi dăruiesc viaţa lui Dumnezeu, sunt aprigi în râvnă şi ştiu ce fac. Pentru ei, viaţa este Hristos iar moartea un câştig. Să moară sufletul meu moartea drepţilor acestora şi să fie sfârşitul meu ca sfârşitul lor. Dumnezeu nu vede nedreptate în ei şi nu zăreşte silnicie, în mijlocul lor se aude strigăt de veselie. Ei nu mai slujesc celor stricăcioase şi la vreme vor afla voia lui Dumnezeu. Cât sunt de frumoase sălaşurile lor! Se desfăşoară ca nişte văi, ca nişte grădini pe lângă râuri, ca nişte cedri pe lângă ape, ca nişte corturi pe care le-a înfipt Domnul! (Numeri 23, 9, 21; 24, 5-6). Creştinii sunt acei oameni minunaţi care, flămânzi fiind, hrănesc pe alţii, slabi şi obosiţi. Mereu ajută pe alţii, mereu suferind dar alinând pe alţii. Ne este ruşine să ne comportăm creştineşte sau femeile să se îmbrace ca creştinele? Într-un timp când s-au stricat toate rânduielile pământului, când lumea s-a depărtat tot mai mult de Dumnezeu, când vrând să arătăm bunătate primim batjocură, când viaţa curată în Hristos greu îşi găseşte locul în mijlocul unei lumi destrăbălate, prin puţinul pe care îl mai facem astăzi suntem un mic stâlpişor la o casă care dă să se dărâme. Nu trebuie să ne descurajăm, chiar dacă am rămâne singurii din cei care mai fac ceea ce trebuie să facă. Haina de creştin pe care o porţi poate fi steagul creştinismului pe care îl duci, iar dacă ai rămas singură sau singur, gândeşte-te câtă plată vei avea. Eşti în mijlocul luptei. Vrăjmaşii te înconjoară, pentru că la război atunci când steagul este dat jos de pe redută este semn că reduta a fost cucerită. Dacă cedezi, ştii ce va urma? Atunci când cetatea este cucerită, este călcată în picioare. Asta este ceea ce-ti doreşti? Răspunsul îl vom da în viitor, însă un lucru este sigur: vrând să plăcem lui Dumnezeu, inevitabil vom intra în conflict cu lumea aceasta. Trebuie să alegem: să plăcem lumii sau lui Dumnezeu.
Ieromonah Ioan Buliga-"Deşertăciunile lumii"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu