sâmbătă, 24 aprilie 2010

"Dumnezeul lor este banul"

Guvernanţii, criticaţi de ÎPS Pimen, la Voroneţ
de Daniela MICUTARIU


Prezent ieri la Hramul Mănăstirii Voroneţ, ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a izbucnit, în timpul cuvântului de învăţătură de la sfârşitul Sfintei Liturghii, şi a criticat guvernanţii care s-au îndepărtat de cele sfinte. „Dumnezeul lor este banul”, a spus Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, arătându-se indignat de faptul că în timp ce străinii se apropie de valorile noastre româneşti, de valorile culturale, de biserici, mănăstiri, monumente, pe care le fotografiază şi le arată şi altora, „cei din vârful ţării noastre se înstrăinează, sunt străini de aceste valori. Dumnezeul lor este banul, nu ceva de valoare”.

„Lupta este mare, pe viaţă şi pe moarte!”.
Referindu-se la situaţia critică în care se află învăţământul românesc, ÎPS Pimen a subliniat „ce înseamnă atitudinea guvernanţilor faţă de lumea didactică, faţă de învăţători, profesori? Nişte oameni netrebnici sunt socotiţi de guvernanţii noştri. Atacă ce-i mai sfânt pentru om şi pentru popor. Dacă nu ai carte, nu ai parte. Sunt indiferenţi şi duşmani faţă de conservarea patrimoniului naţional, faţă de om, faţă de acest copil, care trebuie să devină om cu adevărat. Pentru asta are nevoie de educaţie”. Arhiepiscopul a mai tras un semnal de alarmă asupra situaţiei grave în care se află România în acest moment: „agricultură nu mai există, industrie nu mai există, pădure nu va mai exista. Am ajuns slugi pe moşiile celor din occident. Aşa este... Mă scuzaţi că m-am exprimat în acest fel şi am izbucnit, însă prea multe lupte, prea multe scandaluri, atâta nedreptate! Norocul este că ne poartă de grijă Dumnezeu. Poporul este inteligent, ascultă, dar n-are ce face... Lupta este mare, pe viaţă şi pe moarte!”.

„Mă batjocoresc ca la uşa cortului”
ÎPS Pimen Suceveanul le-a amintit credincioşilor adunaţi în număr mare la hramul Mănăstirii „Voroneţ” că a publicat o broşură în care a arătat care este adevărul despre pădure, faptul că aceasta a fost proprietatea Bisericii, „şi austriecii au respectat acest drept. Sunt documente”. Acesta a mai precizat că veniturile „de la păduri” se îndreaptă către monumentele istorice, către şcoli, către spitale, către cei săraci din căminele de bătrâni şi căminele de copii.
„Scrie negru pe alb. Nu poţi să te abaţi. Şi, totuşi, ei spun că veniturile se duc în buzunarele lui Pimen. Mă batjocoresc ca la uşa cortului. Spun fel de fel. Se îndepărtează de bunul-simţ. Sunt mai răi decât o fiară. Ei lovesc, în acest fel, în Biserică... Dar şi în oameni. Eu nu sunt vrednic de laudă, ci de ocară.... Avem o misiune pe care ne-am asumat-o. Să nu ne înstrăinăm de credinţă. Credeţi ce vreţi! Rămân, însă, aceste valori să vorbească tuturor despre cultura, arta, credinţa acestui popor”, a mai completat ÎPS Pimen.

„Care ne sunt rădăcinile, valorile...”
La finalul cuvântului său, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor a îndemnat românii la credinţă, la respect faţă de înaintaşi, faţă de martiri, de valorile culturale.
„Oamenii din vechime au ţinut la credinţa creştină, la valorile ei, la valorile culturale. Sunt şi oameni care nu sunt creştini şi totuşi au o demnitate a lor. Au conştiinţa dată de Dumnezeu. Iată-ne aici, la acest monument de o valoare deosebită, Mănăstirea Voroneţ, cunoscută şi apreciată în toată lumea, pentru frumuseţile artistice, pentru picturile interioare şi exterioare. Aceste picturi, aceste biserici şi mănăstiri ne arată cu adevărat ceea ce suntem, care ne sunt rădăcinile, valorile”, a spus ÎPS Pimen.

sursa:Monitorul de Suceava

duminică, 4 aprilie 2010

HRISTOS A ÎNVIAT !


Cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur din noaptea Învierii

De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest Praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se, în bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit, De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel de pe urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă. Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru: şi cei dintâi, şi cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând-o Isaia a grăit: Iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos; amărâtu-s-a, că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amărât, că s-a surpat; s-a amărât, că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-s-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-se din morţi, începătură celor adormiţi s-a făcut. Lui se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

joi, 1 aprilie 2010

CUVÂNT LA DENIA DIN SFÂNTA ŞI MAREA VINERI


Pentru înfricoşatele patimi

"Deci, după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat Duhul" (Ioan 19, 30)

Iubiţii mei fraţi,
Suntem în seara înfricoşatelor şi Mântuitoarelor Patimi. Îngenunchiaţi în faţa sfintelor icoane, am ascultat cu credinţă şi lacrimi pe obraji citirea celor douăsprezece Evanghelii. Ne-am reamintit cele mai înfricoşate momente din noaptea aceasta a sfintelor patimi. Astfel ne simţim mai întăriţi în credinţă, mai uniţi unii cu alţii în necazuri, mai răbdători în micile noastre ispite. Am vrea să ne rugăm mai mult. Ne dăm seama de zădărnicia vieţii. Am vrea să ne smerim mai mult. Ne temem de căderea lui Petru. Am vrea să ne împăcăm desăvârşit cu Domnul nostru Iisus Hristos. Ne temem de moarte. Ne simţim bătrâni şi obosiţi. Am dori de acum să petrecem cât mai mult lângă Domnul, cât mai aproape de Biserică. Am vrea să începem o viaţă nouă, dar ne ruşinăm de grozăvia păcatelor. O frică străină ne cuprinde. Ne mustră conştiinţa. Trebuie să ne pocăim. Dar iată, vin gândurile. Grijile lumii ne cheamă înapoi, afară, ne trimit cât mai repede acasă.
Simţim nevoia unui povăţuitor. Un cuvânt de îndemn, un sfat, o mână întinsă ne mângâie sufletul, ne poate salva.
Doamne, sporeşte-ne credinţa să înţelegem cât mai mult câte ai răbdat pentru noi! Înmulţeşte-ne dragostea, să cunoaştem cât de mare este dragostea Ta pentru noi! Întăreşte-ne în nădejde să putem pricepe cât Te-ai smerit astăzi pentru noi!

Iubiţii mei fraţi,
Astăzi Mântuitorul nostru S-a dat de bunăvoie în mâinile oamenilor, pentru mântuirea noastră. S-a dat în mâinile celor păcătoşi, ca să ne izbăvească de păcat. S-a dat în mâinile celor răi, ca să ne izbăvească de robia celui rău. Astăzi Fiul lui Dumnezeu Se face cel mai defăimat om de pe pământ. Astăzi suferă cu trupul Cel ce a izbăvit de suferinţă atâtea trupuri omeneşti. Astăzi Domnul merge să moară pe Cruce pentru noi. Să mergem şi noi cu credinţă şi cu dragoste în urma Lui, ca să vedem şi să înţelegem câte a răbdat Iisus Hristos pentru mântuirea neamului omenesc.
Iată-L ieşind de la cină. Este noapte întunecoasă. Iisus merge înainte, în urmă unsprezece ucenici. Ies din sfânta cetate şi urcă în Muntele Măslinilor. Aici Domnul le spune o taină: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea aceasta... Dar după învierea Mea voi merge mai înainte de voi în Galileea. Iar Petru, răspunzând, i-a zis: Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti”. Domnul însă, pentru a-l smeri şi pentru a-l face milostiv cu cei păcătoşi, îl lasă pe Petru să cadă. De aceea îi prooroceşte: „În noaptea aceasta, mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine” (Matei 26, 30-34).

De pe munte, unde de atâtea ori S-a rugat Domnul, iată-L, coboară în vale, trece de pârâul Cedrilor, intră într-o grădină aproape de satul Ghetsimani, lasă pe ucenici deoparte, iar El merge mai înainte să Se roage. Faţa Domnului cea senină se întristează, inima cea atât de bună Se mâhneşte, sufletul Său este cuprins de frica morţii. Domnul suferea ca om, pentru oameni. Şi nimic nu este mai înfricoşat ca frica morţii.
"Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine" (Matei 26, 38). El avea nevoie de un sprijin. Măcar unul din ucenicii Săi ar fi dorit să privegheze cu El. Dar ucenicii adorm şi Iisus rămâne singur. Un întuneric adânc îl înconjoară. Cade cu faţa la pământ, zdrobit de întristare. „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39).


Sudoarea curge de pe faţa Lui ca picăturile de sânge. Dar nimeni nu ştie durerea lui Iisus din ceasul acela. Ucenicii dorm de întristare, Fecioara Maria este în Betania, mironosiţele lipsesc, mulţimea s-a risipit, Ierusalimul dormitează în negura nopţii. Singur Iisus Se roagă în clipa aceasta cu sudori de sânge. Se roagă pentru Sine, Se roagă pentru ucenici, se roagă pentru trădător, Se roagă pentru toată lumea, pentru izbăvirea celor din iad.
Dar mai este cineva care priveghează în ceasul acesta. Este Iuda vânzătorul. Acela are în sine pe satana. Acela nu mai poate dormi în veac. Acela agită pe arhierei. Acela adună mare mulţime de ostaşi. Acela tulbură liniştea Ierusalimului. Acela singur ştie unde este acum Iisus. Acela strică liniştea şi rugăciunea lui Iisus.
Se aude zgomot de paşi. Se aud glasuri sălbatice de ucigaşi, Iuda cu mulţime de slugi, cu făclii şi săbii intră în grădină. Iisus vine la ucenici, vrea să fie răpit de lângă ei. Trădătorul se apropie. Este fioros ca o fiară şi întunecat ca un arap. În clipa aceea stau faţă în faţă două cete: de o parte Iisus, Mântuitorul lumii, cu unsprezece ucenici, iar de alta Iuda cu o mie de ostaşi, cu căpetenii şi cu slugi.

Trădătorul vine la Iisus şi strigă: „Învăţătorule! Şi L-a sărutat” (Marcu 14, 45). Dar care învăţător l-a învăţat să-L vândă pe Iisus? Cine i-a spus să trădeze, să adune ostaşi, să umble noaptea şi să vândă pe Fiul Omului prin sărutare? Iuda făcea două mari păcate: vânzare şi hulă. O, sărut blestemat! O, buze spurcate, cum se ating cu neruşinare de Cel curat! Apoi vin slugile şi ostaşii. Leagă mâinile cele mai sfinte, care au făcut cel mai mult bine oamenilor. Leagă pe Cel care leagă cerul şi pământul. Lutul se mânie, se îngâmfă, iar focul dumnezeirii Se smereşte, Se pleacă, nu arde.
Iată-L pe Iisus dus legat la Ana, arhiereul cel îmbătrânit în răutate. În jur zarvă, zgomot, ţipăt şi făclii de felinar. Acestea, în locul îngerilor, al stelelor şi cântărilor de heruvimi. Ucenicii se risipesc, se ascund în întunericul nopţii. Iar Grădina Ghetsimani rămâne pustie şi goală. În grădină a greşit primul Adam. În grădină S-a vândut Făcătorul lui Adam. Acela a greşit ziua, ca să nu dea vina pe întuneric; iar Acesta S-a vândut noaptea, ca să-l izbăvească pe Adam din noaptea iadului.


Începe judecata. Este la miezul nopţii. Arhiereul mânios îl întreabă pe Domnul de ucenici şi învăţătura Sa. Lui Iisus I se dau palme. Faţa îi sângerează. Afară în curte, mulţime de slugi şi ostaşi. Este frig. Mulţi se încălzesc la foc. Printre ei se află Petru şi Ioan. O femeie ţine loc de portar. Se apropie de Petru: „Au nu cumva şi tu eşti din ucenicii Omului Acestuia ?”
Petru se teme de femeie şi-i spune: „Nu sunt!”. Cel care ieri Îl mărturisea pe Hristos, astăzi se leapădă, şi mai cu seamă în faţa unei femei. Şi este întrebat a doua oară şi iarăşi se leapădă. Şi este recunoscut ca ucenic al lui Iisus, iar el pentru a treia oară, cu blestem, se leapădă: „Nu-l cunosc pe Omul Acesta!” Apoi a cântat cocoşul. Petru tresare ca dintr-un somn şi vede pe Iisus legat. Îşi aduce aminte de cuvintele Lui. Începe să plângă şi iese afară, singur, lepădat, cu inima zdrobită. Nu mai are nici sabie, nici râvnă, nici putere. Ce înfricoşat este păcatul lepădării de Hristos!

Iubiţii mei fraţi,
Dar să mergem iarăşi după Iisus. Iată, îl duc legat la Caiafa. Se luminează de ziuă. Ierusalimul ucigaş se trezeşte din somn. Mulţimi fără număr se adună la arhiereu. Începe judecata. „Spune nouă dacă eşti Tu Hristosul. Tu eşti Fiul lui Dumnezeu?” întreabă arhiereii. „Voi ziceţi că Eu sunt!” răspunde Iisus Hristos (Luca 22, 67-70). Arhiereul se mânie, îşi rupe hainele, faţa i se învineţeşte, răutatea nu mai încape în el. „Tu eşti Hristosul? A hulit. Ce ne mai trebuie mărturii...?” (Luca 22, 71). Acesta trebuie omorât. Acesta a făcut atâta tulburare în popor. Acesta de atâta vreme chinuie sufletele noastre. Acesta îşi bate joc de sâmbetele noastre. Acesta calcă legea noastră. Acesta amăgeşte pe toată lumea. Acesta mustră faptele noastre. Acesta vrea să dărâme templul nostru. Acesta face semne cu puterea diavolului. Acesta trebuie omorât. Ce ne mai trebuie mărturii?

Caiafa nu se mai poate stăpâni. Cu hainele sfâşiate de furie, cu ochii însângeraţi, se scoală în picioare, vrea să lovească. Dar mâinile îi tremură. Se ruşinează de trupul său dezgolit. Atunci slugile sale se năpustesc asupra lui Iisus ca nişte fiare sălbatice. Pumni încleştaţi, palme, lovituri peste obraz, scuipări, batjocuri şi hule, toate se pornesc asupra Domnului. „Şi acoperindu-I faţa, ÎI întrebau, zicând: Prooroceşte, cine este cel ce Te-a lovit?” (Luca 22, 64). Obrajii Stăpânului iar se însângerează de furia slugilor. Mâinile îi sunt legate, spatele lovit, picioarele slăbite de bătăi, dinţii sfărâmaţi, hainele stropite cu picături fierbinţi de sânge şi sudoare. Iar Iisus Mântuitorul tace. Nu geme, nu mustră, nu ameninţă, nu blestemă. Tace, Se smereşte şi rabdă. În jurul Său nici ucenici, nici credincioşi, nici Maica Domnului, ci numai pumni încleştaţi, palme pline de sânge nevinovat, ochi aprinşi de furie, feţe sălbatice de ucigaşi. Se făcuse dimineaţă. Răsărise soarele.
Tot Ierusalimul este adunat. Arhiereii, cărturarii, fariseii, purtând pe Iisus legat, îl duc la Pilat. După ei, poporul înfuriat, oraşul este plin de zgomot, de ţipăt, de praf. Iată, au ajuns. Pilat văzând atâta popor, se teme. Îl duce pe Iisus în pretoriu. „Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Pastile” (Ioan 18, 28). Cei spurcaţi voiau să nu se spurce cu Sângele lui Hristos. Voiau să omoare cu vicleşug, să nu apară ca nişte ucigaşi. Voiau să mănânce Pastile nespurcaţi. De aceea căutau pe Pilat. Le trebuia un roman, un judecător fără de lege, ca să aprobe această fărădelege.


Deci ei n-au intrat în pretoriu, ci au rămas afară, în faţa casei lui Pilat. „Deci Pilat a ieşit la ei, afară, şi le-a zis: Ce învinuire aduceţi Omului Acestuia?” (Ioan 18, 29).
Atunci arhiereii şi fariseii strigau: „Pe Acesta L-am găsit răzvrătind neamul nostru şi împiedicând să dăm dajdie cezarului şi zicând că El este Hristos rege” (Luca 23, 2). Pilat nu ştia ce să facă. Stă nedumerit între divan şi mulţimea de afară; între Hristos şi arhierei. Să-L judece pe Iisus, nu ştie pentru ce; să-L condamne la moarte? Nu are nici o vină. Să-L ierte, se teme de răscoala poporului tulburat, să nu se audă de aceasta la Cezarul. Ce să facă Pilat? Deci a zis lor: „Luaţi-L voi judecaţi-L după legea voastră”. Iar iudeii, cu mâinile stropite de sângele lui Iisus, au zis: „Nouă nu ne este îngăduit să omoram pe nimeni” (Ioan 18, 31).

Pilat intră în divan la Iisus: „Tu eşti împăratul iudeilor? Spune-mi ce eşti? Împărat eşti? Ucigaş eşti? Amăgitor de popor eşti? Neamul Tău şi arhiereii Te-au dat pe Tine mie; ce ai făcut?" (Ioan 18, 33-36). Apoi ieşind la popor afară, a zis: „Eu nu găsesc în El nici o vină” (Ioan 18, 38). „Dar este la voi obiceiul ca la Paşti să vă eliberez pe unul. Voiţi deci să vă eliberez pe regele iudeilor?”. Iar mulţimea agitată de arhierei, a strigat: „Nu pe Acesta, ci pe Baraba. Iar Baraba era tâlhar” (Ioan 18, 39-40). Cei ce furau banii săracilor şi văduvelor voiau un tâlhar. Cei ce au făcut din templu casă de negustorie, voiau un neguţător, iar nu pe Cel drept. Făţarnicii, negustorii, iubitorii de argint se tem de Cel milostiv şi Adevărat, ca să nu le risipească comoara, ca să nu le descopere păcatele, ca să nu le vădească minciuna.
Deci au rămas ei cu Baraba, că nu erau vrednici de Hristos. Atunci Pilat, nedumerit, îl trimite cu ostaşi la Irod, ca să-L judece el. Dar arhiereii şi cărturarii, plecând mai înainte, stau cu stăruinţă înaintea lui Irod, pârându-1 pe El. Ei voiau să-L vadă pe Cruce. Ei se temeau să nu fie iertat. Ei se temeau de Hristos. Deci, batjocorindu-L Irod şi în hlamidă împărătească îmbrăcându-L, L-a trimis pe Iisus iarăşi la Pilat. Iar din ceasul acela, Irod se împacă cu Pilat, că erau certaţi. Doi mândri se împacă prin smerenia lui Iisus.
Atunci Pilat, nedumerit, a socotit să-L bată cumplit pe Hristos, poate va fi iertat de arhierei. Ostaşi sălbatici şi tirani Îl lovesc cu bice, Îl fac tot o rană. Îi spintecă obrajii. Îi sfărâmă dinţii, încât devine „fără chip şi fără frumuseţe” (Isaia 53, 2). Nimeni nu este în ceasul acesta mai rănit ca Iisus, nimeni mai batjocorit şi mai părăsit. Apoi îl îmbracă în haină mohorâtă, îi pun cunună de spini pe cap şi, lovindu-L cu palmele, ÎI scot afară la popor. Iar Pilat îl arată mulţimii, zicând: „Iată Omul!” Iată împăratul vostru! Iată de cine vă temeţi! (Ioan 19, 5).
Iar dacă L-au văzut pe El arhiereii şi slugile au strigat, zicând: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Şi odată cu ei strigau mulţimile şi tot Ierusalimul cel ucigaş: „Ia-L, Ia-L, răstigneşte-L. Noi lege avem şi după legea El trebuie să moară... Dacă îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al cezarului. Nu avem împărat decât pe cezarul” (Ioan cap. 19). „Nevinovat sunt de sângele Dreptului Acestuia”, spunea Pilat. „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri” răspundeau arhiereii şi cărturarii (Matei 27, 24-25).

„Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit” (Ioan 19, 16). Iată-L în clipa aceasta pe Iisus scăpat din mâinile oamenilor! Zdrobit, plin de sânge şi răni, batjocorit, cu spini pe frunte şi o cruce grea în spate. Merge puţin, apoi cade jos. Nu mai poate. Iarăşi îl bat, iarăşi Se scoală, iarăşi merge puţin şi cade. Al doilea popas. în urma Lui ţipete de oameni păgâni, glasuri de ucigaşi, tropăituri de ostaşi romani, cu arme, suliţe şi săbii. „Iar după El venea mulţime multă de popor şi de femei care se băteau în piept şi îl plângeau” (Luca 23, 27). Iar Iisus Cel părăsit şi nemângâiat, le mângâie, ca să nu-L mai plângă.


Apoi „au silit pe un trecător, care venea din ţarină, pe Simon Cirineul ca să ducă crucea Lui” (Marcu 15, 21).
Şi ajungând pe muntele Golgota, Iisus este răstignit de ostaşi şi iudei între doi tâlhari. Acei fărădelege s-au unit cu călcătorii de lege evrei, împotriva Dătătorului de lege. Păgânii cu cei răi s-au ridicat împotriva Celui Bun. Atunci văzând Iuda că S-a judecat spre moarte, căindu-se, a întors argintii, zicând: „Am greşit vânzând sânge nevinovat”. Apoi deznădăjduindu-se de mântuire, aruncând arginţii în templu, s-a spânzurat şi căzând a plesnit în două şi i s-au vărsat toate măruntaiele lui (Matei 27, 3-5; Fapte 1, 18). Aşa pier vânzătorii şi trădătorii.

Este ora doisprezece. În clipa aceasta, Hristos stă răstignit între cer şi pământ, ca un Miel nevinovat, în jur, arhierei şi cărturari, farisei şi ostaşi, slugi şi mulţime de popor, toţi îl hulesc, îl batjocoresc şi râd de El. Iar Iisus Se roagă pentru ei: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). El se roagă pentru toţi, pentru ucigaşi, pentru Iuda vânzătorul, pentru Petru cel lepădat, pentru ucenici.
Dar iudeii şi ostaşii încă nu sunt mulţumiţi. Ci ÎI dezbracă de hainele Sale, pe care le împart între ei; îl adapă cu oţet amestecat cu fiere şi pun ostaşi să-L păzească. Atunci Dumnezeu Se mânie, natura se tulbură şi ea, soarele se întunecă timp de trei ore, întunericul îi cuprinde pe toţi ca o arvună a gheenei, catapeteasma Bisericii se rupe în două, pământul se cutremură, mormintele multor sfinţi se deschid (Matei 27, 45-53). Dar poporul cel împietrit tot nu crede în Iisus că este Fiul lui Dumnezeu. Singurul care îl mărturiseşte şi se mântuieşte este tâlharul cel de-a dreapta (Luca 23, 43). Cu câteva cuvinte, cu o scurtă dar sinceră şi smerită mărturisire, tâlharul fură raiul.
După trei ore de întuneric, soarele se arată, dar Hristos se apropie de sfârşit. încredinţând pe Maica Sa ucenicului iubit, Iisus a strigat cu glas mare: „Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul” (Ioan 19, 30).

Iubiţii mei fraţi,
Nimeni din oameni nu poate înţelege pe deplin taina jertfei de pe Golgota. Dar credem şi mărturisim că Iisus Hristos a pătimit ca om, nu ca Dumnezeu, pentru mântuirea noastră. S-a smerit până la moarte de Cruce, ca să izbăvească pe om de moarte, şi prin moartea Sa a pironit păcatele noastre pe cruce, iar cu scump Sângele Său a spălat fărădelegile lumii. Astfel, Iisus Hristos a săvârşit cea de a doua Sfântă Liturghie. Prima, adică Cina cea de Taină, a fost o liturghie mistică, euharistică; iar aceasta, Liturghia de pe Golgota, este o jertfă sângeroasă, înfricoşată, văzută. Cea dintâi este o repetare întocmai a jertfei de pe Cruce, de aceea se poate săvârşi în fiecare zi. Iar aceasta nu se mai repetă niciodată.
Hristos a pătimit pe lemn, căci prin lemn a intrat păcatul în lume. A pătimit în ziua a şasea, adică vineri, căci şi omul a fost făcut în ziua a şasea. A fost răstignit „în mijlocul pământului”, ca toate popoarele, văzând, să se mântuiască (Psalmul 73, 13). A fost pironit pe lemn în ceasul amiezii, că atunci Adam a gustat din pomul raiului.
Şi acum, iubiţi fraţi, văzând Crucea şi pe Domnul răstignit stând în mijlocul bisericii, să cădem cu credinţă înaintea Lui! Să ne mărturisim de păcatele noastre, precum s-a mărturisit tâlharul de pe cruce. Acela cu un cuvânt a furat raiul. Şi noi, cu o spovedanie sinceră, dobândim Sfânta Împărtăşanie.
Să fugim ca de foc de pilda lui Iuda vânzătorul. Acela L-a vândut, noi să nu-L dăm pentru nimic. Acela L-a dat pentru bani, noi să-L câştigăm prin milostenii. Să ne cutremurăm de moartea şi pierzarea lui Iuda. Cine se leapădă de Dumnezeu, se stăpâneşte de diavolul. Cine aruncă în suferinţă, în temniţă şi la moarte pe cel nevinovat, este părăsit de Dumnezeu şi ajunge la spânzurare.
Să ne ferim de necredinţa iudeilor. Aceia, cunoscând pe adevăratul Dumnezeu, s-au lepădat de El şi L-au omorât; iar păgânii, necunoscând pe Dumnezeu, au crezut în El şi Îi slujesc. Cei dintâi au murit pentru a lor necredinţă; cei de pe urmă sunt vii prin credinţă. Deci să nu-L răstignim a doua oară pe Hristos prin păcatele noastre. Că ori de câte ori păcătuim, pe Iisus din nou îl răstignim.
Să fugim, de asemeni, de lepădarea lui Petru. Acela s-a lepădat de Hristos, că s-a temut. S-a lepădat că s-a mândrit. S-a lepădat că s-a încrezut. De trei ori s-a lepădat Petru, pentru că de trei ori a călcat omul poruncile lui Dumnezeu: Adam a călcat porunca lui Dumnezeu în rai, evreii au călcat legea lui Moise în pământul făgăduinţei şi creştinii au călcat poruncile lui Hristos în Legea Darului.
Omul uşor se leapădă de Dumnezeu; uneori cu ştiinţă, alteori din neştiinţă. Se leapădă de Dumnezeu pentru bani, se leapădă pentru pâine, se leapădă pentru cinste pământească, se leapădă din frică de oameni, din necredinţă sau pentru un trai mai bun. Noi însă să fugim de acest mare păcat ca de satana. Că mai bine să murim de foame cu Hristos decât să trăim fără Hristos, cu diavolul.
Deci, sărutând încă o dată Sfânta Cruce, să zicem cu toţii această scurtă rugăciune: „Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase; ajută-ne să vedem şi slăvită învierea Ta!". Amin.
Arhimandrit IOANICHIE BĂLAN

PREDICĂ LA CINA CEA DE TAINĂ DIN SFÂNTA ŞI MAREA JOI (la Sfânta Liturghie)


„Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu... Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi..”
(Matei 26, 26-28)

Iubiţii mei fraţi,

Mare este sfânta zi de astăzi. Că mai înainte de patima Sa cea de bună voie, prea Bunul nostru Mântuitor a voit să cineze pentru ultima dată împre­ună cu ucenicii Săi. Dar Cina aceasta nu este o simplă masă cu mâncare, cu pâine şi vin. Cina cea de Taină este o mare taină, este o jertfă de dragoste, este prima Liturghie creştină săvârşită de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Cina cea de Taină este ultimul popas duhovnicesc al lui Iisus, este un prilej de reculegere pentru ucenici; este un loc tainic de întâlnire, de vorbire şi de despărţire a lui Hristos de ucenicii Săi, cărora le dă ultimele sfaturi şi porunci.
Aici nu mai sunt mulţimi de oameni, nu mai sunt farisei, nici cărturari iscoditori, nici bolnavi, nici minuni de vindecare. Ci singur Hristos, Mântuitorul lumii, înconjurat de cei doisprezece ucenici, stă în cămară de taină, unde spală picioarele cele obosite de drum ale apostolilor, apoi se roagă, mulţumeşte Tatălui, binecuvintează pâinea şi vinul şi le împarte, ca pe o Împărtăşanie, celor ce sunt de faţă. Lipseşte de aici însăşi Maica Domnului, căci Cina are un caracter strict euharistic, iar foişorul închipuieşte altarul Bisericii, unde se jertfeşte tainic Iisus Hristos de către preoţi şi episcopi.
Numai Iuda trădătorul şi vânzătorul este primit la Cina Domnului, din următoarele pricini: mai întâi ca nu cumva să se deznădăjduiască de a sa mântuire, dacă nu ar fi fost primit la Cină. Apoi, ca să nu-i silească libertatea, care este cel mai mare dar firesc al omului, căci fiecare este liber să creadă şi să vină la Hristos sau să se lepede şi să fugă de Hristos. Iuda a fost primit la Cină, deşi a făcut cel mai mare păcat posibil, ca prin aceasta să ne arate Dumnezeu că primeşte la pocăinţă pe cel mai mare păcătos, de se va căi de păcatele sale. Iuda a fost primit la Cină, deşi purta la sine argintii vânzării, ca să primească şi el spălarea picioarelor, ca să guste din Trupul şi Sângele Domnului, şi prin aceasta să scape de satana, care îl chinuia.
Dacă Iuda s-ar fi căit de greşeala sa şi ar fi aruncat banii diavolului, atunci spălarea picioarelor, ca o spovedanie, l-ar fi curăţit, iar Pâinea şi Vinul ce i s-au dat, ca o Împărtăşanie, l-ar fi sfinţit. Dar pentru că nici de trădare nu s-a lăsat, nici pe arginţi nu i-a lepădat, spălarea şi Cina nu i-au folosit nimic. Căci în clipa când a întins mâna în blid cu Hristos şi a gustat cu nevrednicie din Pâinea Domnului, a şi intrat satana în el şi a fugit afară.
Un alt motiv pentru care Iuda a fost primit la Cină a fost acela ca să fie arătat înaintea tuturor că el este vânzătorul. Şi, în sfârşit, a fost primit ca un semn de taină, că întotdeauna între slujitorii lui Hristos vor fi şi trădători, vor fi şi vânzători, vor fi şi eretici, vor fi şi ucigaşi, vor fi şi apostaţi, vor fi şi iubitori de argint care vor sfâşia cămaşa lui Hristos şi vor încerca, fără de toiag, să păstorească oile Domnului numai pentru bani.

Iubiţii mei fraţi,
Două lucruri importante deosebim la Cina cea de Taină: mai întâi spălarea picioarelor ucenicilor şi apoi întemeierea Tainei Sfintei Împărtăşanii, numită şi Sfânta Euharistie. Deci, săvârşind Iisus Hristos propovăduirea Sfintei Evanghelii, mai înainte cu o zi de patima Sa şi de Paştele evreiesc, a rânduit să mănânce Paştele după obiceiul Legii Vechi, într-o casă din Ierusalim.
Acolo, mergând din vreme ucenicii, au gătit Paştele şi venind Domnul, au mâncat împreună pascha Legii Vechi, după porunca dată de Moise. Adică au mâncat pâinea nedospită numită azimă şi miel fript, stând cu toţii în picioare, încinşi cu brâu, încălţaţi şi cu toiegele în mână, gata de drum.
Acesta era Paştele evreiesc, pe care Iisus Hristos l-a respectat şi de data aceasta, ca să se arate până la moarte ascultător şi necălcător de lege (După Sinaxarul din Joia Mare).
„Iar când s-a făcut seară, Iisus a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici” (Matei 26, 20) şi a mâncat Paştele Legii Noi. Aşadar, în această mare zi, două legi a îndeplinit Iisus şi de două ori a prăznuit. Mai întâi a mâncat Paştele lui Moise, care era chipul lui Hristos, ca să Se arate păzitor al Legii Vechi. Apoi a mâncat Paştele nostru creştinesc, ca să Se arate întemeietor al Legii Noi. Două Testamente astăzi a unit: cel Vechi, care acum s-a sfârşit, cu cel Nou, care abia a început. Două Liturghii a săvârşit: liturghia Paştelui evreiesc, care nu avea caracter de taină, nici putere sfinţitoare, şi Liturghia Paştelui creştinesc, care prin Taina Sfintei Împărtăşanii are putere să sfinţească şi să mântuiască pe toţi cei care cred. Şi din două pâini a mâncat în această zi Hristos; din pâinea Legii Vechi, care era azimă uscată, lipsită de fermentul dătător de mântuire al Duhului Sfânt, şi apoi din pâinea cea dospită, proaspătă şi caldă a Legii celei Noi, care este Trupul tainic al lui Iisus Hristos, adică Sfânta Împărtăşanie, prin care dobândim iertare de păcate şi viaţă nemuritoare.
Dar pentru ce masa aceasta din foişor se cheamă „Cină" şi pentru ce se cheamă „de taină"? Se cheamă „Cină" pentru că s-a săvârşit seara, după asfinţit, adică spre asfinţitul veacurilor şi la sfârşitul vieţii pământeşti a lui Hristos. Şi se cheamă „de taină" pentru că Cina are un caracter liturgic de Taină, de Jertfă, de prefacere euharistică a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Cina se mai cheamă masă de taină, căci aceasta este ultima masă la care a mâncat Domnul cu ucenicii Săi, mai înainte de moarte şi pentru că a avut loc noaptea târziu, când tot Ierusalimul şi inimile tuturor erau pline de multe taine. Mai poartă acest nume şi pentru faptul că Cina a durat mult mai mult decât o masă obişnuită, în care timp Iisus Şi-a împărtăşit ucenicii cu Sfânta Împărtăşanie, mai înainte de despărţire, ca să poată rezista marilor ispite ce le stăteau înainte. De aceea, la sfârşitul mesei, Iisus Hristos S-a rugat pentru ei cu cea mai înaltă rugăciune şi a rostit cele mai frumoase şi mişcătoare cuvinte de învăţătură şi mângâiere pentru ucenici.
Dacă citim cu atenţie Sfânta Evanghelie de astăzi, înţelegem că îndată ce ucenicii s-au aşezat la masă, mai înainte de a gusta din pâine şi din vin, „Iisus S-a sculat de la cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins” (Ioan 13, 4-5).
Mare este taina acestei dumnezeieşti spălări şi necuprins este adâncul smereniei lui Hristos. În noaptea aceasta târzie, când arhiereii mândri se sfătuiau cum să-L prindă şi să-L omoare pe Iisus, când tot Ierusalimul tulburat era în aşteptare, acolo sus, în foişorul de taină, era linişte şi tăcere multă. Acolo vedem pe Iisus cum Se dezbracă de haine, cum Se pleacă până la pământ, cum spală cu apă picioarele cele lovite cu pietre ale ucenicilor Săi, cum le sărută cu dragoste şi şterge cu ştergarul picioarele Apostolilor Săi, ale acelora care vor duce vestea Evangheliei până la marginile lumii.
Mare este adâncul smereniei lui Hristos. Că primul care şi-a întins picioarele şi a fost spălat de Domnul, a fost Iuda vânzătorul. Spălându-i picioa­rele, Iisus îl cheamă înapoi, îi arată dragoste, îi dă nădejde, îi întinde mâna, îi spală păcatul, numai să-l mărturisească, numai să-l părăsească. Dar Iuda nu se căieşte, Iuda nu se pocăieşte, Iuda nu aruncă argintii, Iuda nu-şi spune păcatul, Iuda nu se smereşte, Iuda nu se foloseşte. Pentru care pricină Iuda nu se mântuieşte? Deoarece picioarele îi sunt în mâna Domnului, iar inima în mâna diavolului. Hristos îi curăţă picioarele, iar satana îi spurcă inima. Pentru aceea Iuda nu se poate mântui, că picioarele sale îndată şi le arată, iar păcatele inimii şi le tăinuieşte. Cu picioarele stă în apă, iar cu mâinile ţine argintul vânzării. Mare este dragostea Mântuitorului nostru Hristos. Că El şterge picioarele trădătorului, iar acela nu se căieşte, nici se smereşte. Iisus, sărutându-i picioarele îl primeşte înapoi, iar Iuda, sărutându-1 pe obraz, îl vinde la arhierei.
Singurul care s-a împotrivit spălării a fost Petru cel fierbinte râvnitor. Dar Domnul i-a zis: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine” (Ioan 13, 8). Atunci plecându-se Petru, L-a lăsat, ca să aibă parte cu Hristos. Că taina aceea a spălării închipuia Taina Spovedaniei, fără de care nimeni nu se poate mântui, nici petrece cu Hristos. Fără spălarea păcatelor prin spovedanie, nimeni nu se poate nici împărtăşi; că iată, Iisus stând la masă, mai înainte de a frânge pâine, şi a le da să mănânce, să se împărtăşească, îi spală cu apă, îi pregăteşte prin smerenie şi prin spovedanie şi abia la urmă îi împărtăşeşte.
„Iar pe când mâncau ei” - spune Sfânta Evanghelie – „Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).
În clipa aceasta s-a săvârşit cea mai mare minune euharistică, mistică. Că odată cu rugăciunea şi binecuvântarea Domnului, Iisus preface pâinea şi vinul în însuşi Trupul şi Sângele Său. În clipa aceasta, Iisus Hristos întemeiază Taina Sfintei Împărtăşanii şi săvârşeşte prima Liturghie creştină înaintea ucenicilor Săi. Aşadar, Mântuitorul este primul Arhiereu şi Preot care săvârşeşte cea dintâi Liturghie, întemeind Taina Sfintei Împărtăşanii, iar Apostolii sunt primii credincioşi care iau parte la această mare taină şi care se împărtăşesc cei dintâi cu Trupul şi Sângele Domnului. Iar prin porunca Mântuitorului: „Aceasta faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19), Apostolii capătă putere divină să binecuvinteze şi ei pâinea şi vinul şi să le prefacă în Preacuratele şi Mântuitoarele Taine.
Iată deci originea şi importanţa Sfintei Liturghii. Ea a început din acel mic foişor şi prin Sfinţii Apostoli a ajuns să se săvârşească astăzi până la marginile lumii.
Iar valoarea ei constă în sfinţirea dumneze­ieştilor Taine, care se prefac cu puterea Duhului Sfânt şi binecuvântarea preotului, dar numai în cadrul Sfintei Liturghii. Astfel, foişorul acela din Ierusalim este înlocuit cu Biserica creştină, Cina cea de taină este repetată zilnic, ori de câte ori se face Sfânta Liturghie. Masa la care a mâncat Domnul cu ucenicii Săi este acum Sfântul Prestol, blidul şi paharul din care au gustat Hristos şi Sfinţii Apostoli, sunt astăzi Sfântul Potir şi Sfântul Disc din care cu toţii gustăm Sfânta Împărtăşanie. Spălarea picioarelor este înlocuită cu Taina Sfintei Spovedanii care poate spăla toate păcatele.
Apa este darul Sfântului Duh, prosopul este milostivirea lui Dumnezeu care şterge păcatele noastre, iar Mântuitorul, care spală pe ucenici şi sfinţeşte pâinea şi vinul, este reprezentat de preotul Bisericii care trebuie să se plece cu dragoste la picioarele fiecărui credincios, să-l spele prin spovedanie, să-l şteargă prin canon şi să-l unească cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie, după vrednicie. Iată deci mila Domnului, iată chemarea preotului, iată sfinţenia Bisericii, iată nădejdea mântuirii noastre.
Dar pentru ce a fost nevoie ca Iisus Hristos să sfinţească pâinea şi vinul şi apoi să-şi împărtăşească ucenicii mai înainte de patima Sa şi de moarte? Pentru că Trupul Domnului „care Se frânge” şi Sângele Lui „care pentru mulţi se varsă” se aduc, se sfinţesc şi se împart credincioşilor „spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 28). Toate cele şapte Sfinte Taine au putere să ierte păcatele, dar niciuna nu poate ierta în chip desăvârşit pe om, precum Spovedania şi Sfânta Împărtăşanie. Fără de aceste Taine nimeni nu se poate mântui, nici vedea pe Hristos.
Deci Bunul nostru Mântuitor a voit să împărtăşească pe Sfinţii Apostoli mai înainte de patima şi moartea Sa, pe de o parte, ca să ierte păcatele ucenicilor Săi, câte ca nişte oameni au greşit şi ei până în ceasul Cinei; iar pe de altă parte, ca să-i întărească pentru marile ispite şi prigoane care îi aşteptau, ca să-i pregătească spre a duce în lume vestea Sfintei Evanghelii, ca să le dea mai multă putere asupra satanei, ca să le întărească credinţa, unitatea şi răbdarea şi, în sfârşit, ca să-i pregătească pentru înfricoşatul ceas al morţii. Iată cât este de mare puterea mântuitoare a Sfintei Împărtăşanii! Ea vindecă bolile, , izgoneşte diavolii, iartă păcatele, uşurează ispitele vieţii, întăreşte pe om în necazuri, sfinţeşte pe credincioşi, păstrează pe Hristos permanent prezent între oameni şi ajută sufletul în ceasul morţii.
Pentru ce, dar, Iuda vânzătorul nu a fost iertat de păcatul trădării, căci la Sfânta Cină a fost şi el? Pentru că Iuda s-a împărtăşit cu nevrednicie. Pentru că Iuda nu mai iubea pe Hristos, pentru că el nu mai credea că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, pentru că el nu voia să arunce de la sine cei treizeci de arginţi. Cu o mână ducea la gură paharul cu Sângele Domnului, iar cu cealaltă ţinea punga cu bani. Cu dreapta întingea în blid, alături de Hristos, iar cu cealaltă pipăia argintii. În gură avea Trupul Domnului, iar în inimă avea pe diavolul. Iată pentru ce Iuda nu s-a folosit de Sfânta Împărtăşanie.
Ba încă, mai mult, cu grea pedeapsă s-a şi pedepsit. Că după ce Domnul împarte la toţi Trupul şi Sângele Său, văzând necredinţa şi împietrirea lui Iuda vânzătorul, S-a tulburat cu duhul, a plâns cu lacrimi şi a zis: „Adevărat, adevărat zic vouă că unul dintre voi Mă va vinde” (Ioan 13, 21). El voia să se despartă cu dragoste de ucenici; El voia să moară în pace cu toţi. El nu voia să fie vândut pe bani, ca un rob; El voia să moară în dar, pentru toţi. El voia să moară liber, pe altarul dragostei, cu demnitate de Om care îşi face datoria. Iisus nu voia să fie vândut de un ucenic. Iată pentru ce S-a tulburat cu duhul Iisus şi a lăcrimat la Cină. Plângea pentru răutatea vânzătorului, plângea pentru pierzarea sa.
Iar când Ioan, ucenicul cel iubit, îl întreabă pe Iisus: „Doamne, cine este?”. Domnul îi răspunde: „Acela este, căruia Eu, întingând bucăţica de pâine, i-o voi da. Şi întingând bucăţica, a luat-o şi a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătură a intrat satana în el. Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fă mai curând” (Ioan 13, 25-27). „Deci după ce a luat acela bucăţica de pâine, a ieşit numaidecât. Şi era noapte” (Ioan 13, 30).
Ce lucru înfricoşat s-a petrecut la Cină! Ce grozavă a fost căderea lui Iuda! A primit cu nevrednicie Trupul Domnului şi a intrat în el satana. A gustat cu necredinţă din Izvorul vieţii şi iată, a murit. A avut cu el Lumina, dar iată-l aruncat în întuneric. Iată-l rătăcind singur în miezul nopţii pe uliţele Ierusalimului, departe de Hristos, departe de Lumină, departe de Viaţă, lipsit pentru totdeauna de bunul său învăţător, lipsit de nădejdea mântuirii.

Iubiţii mei fraţi,
În seara aceasta Iisus stă la masă cu ucenicii Săi. Iată-L pe Domnul între prietenii Săi. În mijloc masă întinsă, pâine şi vin. Apostolii stau la cină. Iisus Se dezbracă, le spală picioarele, începând cu Iuda şi terminând cu Petru. Apoi se aşează, binecuvintează pâinea şi vinul, le preface în Sfânta Împărtăşanie şi le împarte ucenicilor spre iertarea păcatelor. Toţi primesc cu credinţă, toţi gustă, toţi se sfinţesc. Numai Iuda se osândeşte, se stăpâneşte de diavolul, se scoate afară.
Iubite frate! Te gândeşti tu în ceasul acesta la Iisus? Vrei tu să stai cu El la Cină? Iată, Domnul se pleacă să-ţi spele picioarele. Domnul iubeşte sufletul tău. Domnul vrea să te mântuiască. Domnul vrea să Se împace cu tine înainte de patima şi moartea Sa. Vrei deci şi tu să te împaci cu Iisus?
Dacă vrei, primeşte pe Domnul să-ţi spele picioarele, primeşte preotul să-ţi spele păcatele. Spovedeşte-te cu mare căinţă, dar nu aşa ca Iuda vânzătorul. Nu-ţi goli cu neruşinare picioarele tale, ci goleşte-ţi cu smerenie păcatele inimii tale. Nu sta cu picioarele în biserică sub epitrahil şi cu vrăjmaşul în suflet. Mai înainte de a veni la Spovedanie, aruncă pe diavolul din inima ta, aruncă lucrul furat din casa ta, aruncă tutunul din gura ta, leapădă înjurăturile de pe buzele tale, leapădă ura şi tot păcatul, iar după Spovedanie, nu mai intra în prăvălia satanei, adică în cârciumi, nici în casa desfrânării, nici în locul unde este hulit Dumnezeu. Căci altfel, rămâi nespălat ca Iuda şi mori în păcatele tale.
Nu cumva refuzi pe Domnul să-ţi spele picioarele? Nu cumva zici că nu eşti vrednic să te spovedeşti, pentru că iarăşi cazi în aceleaşi păcate? Dacă faci aşa, vei fi mustrat ca Petru şi nu vei avea parte cu Hristos în veac.
Nu cumva din lene şi din oarecare judecată mincinoasă amâni spovedania cu anii? Sau te spovedeşti numai la Paşti? Dacă mai continui acest lucru, eşti în primejdie să mori nespovedit.
La fel şi când trebuie să te împărtăşeşti, nu cumva urmezi lui Iuda vânzătorul? Nu cumva te apropii cu necredinţă, cu îndoială şi cu mândrie? Nu te cerţi cu preotul să-ţi dea Sfânta Împărtăşanie fiind nevrednic şi oprit de sfintele canoane? Sau poate ai încercat să te duci la alt preot ca să te dezlege? Sau poate te-ai împărtăşit nespovedit curat şi fiind încă oprit? Dacă ai făcut cumva aceasta, eşti asemenea lui Iuda. Că acela, împărtăşindu-se cu nevrednicie, a intrat satana în el.
Teme-te, frate, de focul dumnezeirii. Nu te face vinovat de Trupul şi Sângele Domnului. Că acest foc, ori te curăţă de păcate, ori te umple de osândă. Sau poate ceri să te împărtăşeşti fără a rupe legătura cu păcatul? Poate vrei să iei Sfintele Taine şi apoi iarăşi să cazi în desfrânare, iarăşi să te îmbeţi, iarăşi să furi, iarăşi să te judeci, să te cerţi şi să ucizi?
Dacă încerci una ca aceasta nu eşti departe de Iuda.
Dar se întâmplă şi altfel. Poate ai voie să te împărtăşeşti şi tu neglijezi, poate nu te apropii de Sfintele Taine cu anii, din pricină că te socoteşti cu totul nevrednic. Sau poate zici că nu ai nevoie de Sfintele Taine decât la moarte. Şi aceasta este un mare păcat. Că dacă Apostolii au avut nevoie de Sfânta Spălare şi Împărtăşanie, mai înainte de ispite, de prigoane şi de moarte, cu cât mai mult tu. Deci ori de câte ori eşti bolnav, în primejdii, în posturi şi ai voie, apropie-te de Hristos. Însă pregăteşte-te, vino cu frică. Părăseşte păcatul. Iartă pe semenul tău din inimă. Iată, Iisus iartă pe Iuda, iar tu nu ierţi pe fratele tău? Deci împacă-te şi vino la Biserică.
De vei face aşa, casa ta va deveni un foişor sfânt, iar Domnul cu toţi sfinţii vor veni să cineze cu tine, să te bucure, să te hrănească şi să te mântuiască în vecii vecilor. Amin.

Arhimandrit IOANICHIE BĂLAN