miercuri, 26 mai 2010

Sfântul Ioan Rusul-27 mai




Asculta mai multe audio Muzica

Noi minuni ale Sfântului Ioan Rusul
Un naufragiu
Un vapor comercial se găsea în largul Mării Nordului, navigând către unul dintre porturile Ţărilor de Jos; brusc, a început o furtună înfricoşătoare, cu valuri enorme, care, dintr-o clipă în alta, ar fi putut să-l afunde în adâncurile mării înfuriate.
Zeci de marinari greci îşi trăiau în zbucium ultimele clipe ale vieţii. Nu mai funcţiona nici radarul, nici sistemul de pilotaj; vaporul nu mai putea fi controlat. în mijlocul acestui prăpăd se aude glasul căpitanului. Nu dă ordine însă, pentru că nu mai este nevoie de ele. Marinar experimentat, spune adevărul echipajului: „Ne înecăm. Rugati-vă lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră”. El însuşi merge acolo unde aveau amenajat un mic loc de închinăciune şi unde se afla şi icoana Sfântului Ioan Rusul. Căpitanul, care călătorise mult şi care acum îşi vedea pieirea, îngenunchează şi spune: „Sfinte al meu Ioane, nu te rog pentru mine, nici pentru acest vapor care costă o avere, ci te rog pentru aceşti bieţi marinari săraci care şi-au părăsit ţara şi mănâncă pâinea străinătăţii, frământată cu apa sărată a mării, pentru a putea trăi familiile lor, şi care pier în această seară. Sfinte Ioane, vreau să-i salvezi" Toată noaptea, printre mugetele vântului îngheţat de nord, căpitanul s-a rugat cu stăruinţă Sfântului Ioan. înfricoşătoarea furtună a trecut. Se luminează de ziuă. Dar ce le văd ochii? Vaporul lor se găseşte acostat şi asigurat în portul Rotterdam, în Olanda. Cine a fost cel ce a condus vaporul, l-a trecut peste prăpăd şi l-a adus aici?
A fost Sfântul Ioan Rusul. Nimeni nu-l poate contrazice pe căpitanul Dimitrie Baruţica, ai cărui ochi au văzut multe, în largul mărilor şi al oceanelor.
Zguduit profund de această minune, a telefonat So­cietăţii navale „Eteria" că lasă vaporul în port pentru re­paraţii, iar el se întoarce în Grecia. Aici, împreună cu soţia sa, s-a îndreptat către un magazin de obiecte bisericeşti, vrând să adreseze în felul său un «mulţumesc» din inimă către Sfântul. A cumpărat pentru biserica Sfântului o Evanghelie, un chivot, un sfânt potir, o cruce pentru binecuvântare, toate din aur, argint şi smalţ. Odoare de mare preţ pentru Sfânta Masă, daruri pentru Sfântul Ioan, care amintesc minunea credinţei şi a rugăciunii, a izbăvirii marinarilor chinuiţi şi îndureraţi.
23 ianuarie 1978
Minune întâmplata unui om de ştiinţă
Povesteşte dl doctor Matzuros din oraşul Limni (de pe aceeaşi insulă pe care se află şi biserica cu Sfintele moaşte ale Sfântului Ioan) către Î.P.S. Hrisostom, mitropolitul Halkidei:
„Prea Sfinţite, nu sunt un habotnic, un neştiutor de carte; sunt medic, iar mai înainte, eram ateu. M-am îmbolnăvit. Analize, examinări, iese diagnos­ticul: cancer la intestinul gros. Confraţi doctori îmi spun adevărul: am cancer în formă avansată (metastază), într-un loc care aproape sigur conduce la moarte.
Mă găseam în clădirea fundaţiei «Pantocrator» din Atena, unde sunt îngrijiţi bolnavii de cancer. După în­ştiinţarea pe care am primit-o despre boala mea, pe când mă găseam singur, întins în pat, mi-am venit în sine şi mi-am întors mintea şi inima către Dumnezeu, în care nu credeam. M-am ridicat pe marginea patului, cu picioarele pe podea; vorbeam singur, mă rugam lui Dumnezeu, îi ceream să ia aminte la mine:
«Dumnezeul meu, am spus, nu credeam în Tine, spuneam că totul e un basm. Omul şi ştiinţa îmi spuneam că sunt totul. Primeşte pocăinţa mea şi, dacă mă consideri vrednic, vindecă-mi boala prin Sfântul al cărui trup întreg îl avem aici, aproape de noi».
Cineva bate la uşă. îl poftesc să intre. Uşa se deschide şi apare un medic tânăr, frumos, binevoitor.
-Ce faci, doctore, cum îţi merge? m-a întrebat.
-Ce să fac, frate, să spun adevărul - mor.
-Nu, doctore, nu mori. O să iau eu tot ce ai rău înăuntru.
-Cine eşti, tinere? Mi-a albit părul în această ştiinţă şi cunosc ce am.
-Sunt acela pe care l-ai cerut mai înainte.
Am ieşit imediat pe hol şi am întrebat dacă l-a văzut cineva pe acel medic tânăr. Ceilalţi doctori mi-au spus: «Confrate, dragă, din necazul pe care îl ai, într-o clipă ai văzut acel vis». Însă eu eram sigur că după rugăciune îl văzusem pe Sfântul. Văzând că nu glumesc şi că insist, mi s-au făcut iarăşi analize şi examinări"
La următoarele analize, cancerul dispăruse. Câţi şi câţi n-au văzut apoi cele două plicuri cu analize: cu cancer şi, după întâmplarea istorisită mai sus, fără cancer!
„Preasfinţite, nu sunt habotnic... Am văzut pe Sfântul... M-am vindecat..."
10 aprilie 1964

Se vindeca doi frăţiori
Într-o casă simplă din Lemeso (Cipru), o familie îşi trăieşte suferinţa - cei doi copii, în vârstă de 6 şi 8 ani, au leucemie. Părinţii şi oamenii de ştiinţă dau o luptă aspră pentru viaţă. Cu cât privesc feţişoarele palide şi ofilite ale copiilor cărora le-a pierit orice dorinţă de viaţă şi de jucării, cu atât inimile părinţilor se zdrobesc mai tare. Cineva le vorbeşte despre Sfântul Ioan din Grecia, că este viu şi face minuni, că i se păstrează trupul întreg.
Îngenunchează în faţa icoanelor din casă mama îndurerată, îngenunchează şi tatăl. Este seară, iar flăcăruia candelei face şi mai palide chipurile copiilor care dorm alături.
„Sfinte Ioane, se roagă mama, fă-mi copilaşii bine. Nu pot să rabd atâta suferinţă. Sfinte Ioane, vino şi în casa noastră, intră aici în această seară şi caută măcar puţin la durerea noastră."
Plângând pe tăcute, tatăl se ridică. După un timp se ridică şi mama. Se duc la culcare. Când se luminează de ziuă, mama priveşte către copii - şi ce-i văd ochii? Vorbeşte soţului să privească şi el: obrăjorii copiilor nu mai sunt uscaţi, palizi, ci trandafirii şi moi. Îi trezesc şi îi pregătesc în grabă. Unde merg? La profesorul universitar care se ocupa de ei.
„Dar, le spune acesta, de ce să mai facem iarăşi analiza sângelui? Obosim copiii; alaltăieri i-am examinat." Mama insistă, îl roagă şi tatăl. Se face reexaminarea şi la analize numărul globulelor roşii era cel normal. Copiii se vindecaseră! Minunea se săvârşise!
Părinţii au făcut din ceară două statuete de mărimea copiilor, apoi au luat avionul până la Atena, iar de aici până în Insula Evvia, la racla cu moaştele Sfântului Ioan, în faţa căreia îngenunchează împreună cu copiii. Acesta este singurul mulţumesc pe care îl puteau spune în acel ceas.
În urma lor, în biserică, au rămas cele două statuete de ceară, pentru a mărturisi tuturor minunile dragostei lui Dumnezeu şi a Sfântului Său.
30 iunie 1980
Acromegalia
Doctorii sunt categorici: „Copilul dumneavoastră s-a născut cu această boală foarte rară şi chiar în forma ei cea mai gravă. Are nevoie de două operaţii foarte complicate la glanda hipofiză, însă este foarte slăbit şi s-ar putea să nu reziste".
Mama însă nu-i mai aude. Îşi convinge soţul să vândă tot şi pleacă la Paris. Medicii francezi le spun acelaşi lucru şi că nu trebuie să se mai ostenească cu atâtea cheltuieli, însă mama vrea să înţeleagă altceva. Ea, care a fost ză­mislită de Dumnezeu ca să zămislească viaţă, asemeni unui ajutor al Lui, ea care suferă cu adevărat, se zdrobeşte, se sfărâmă pentru copilul care este trup din trupul ei.
Vorbeşte singură şi spune doar „salvaţi-mi copilul". O febră cumplită îl arde pe copil. Nemaiputând suporta chi­nurile micuţului, mama îl răpeşte pe copil. Simţind că îl pier­de din viaţă, aleargă spre ieşirea spitalului. Toţi o privesc ciudat.
Găseşte un taxi şi pleacă la o mănăstire rusească, închinată Maicii Domnului, pe care o cunoştea de pe timpul când îşi făcea studiile în Franţa. Intră în mănăstire şi se îndreaptă către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
„Stăpâna mea, nu mai am nici o putere. Dacă copilul meu trebuie să moară, să mor şi eu în faţa icoanei tale. Te rog, Maică Sfântă, care ai văzut pre Fiul tău iubit spânzurat pe cruce şi sângele curgându-i şiroaie, şi care ai rezistat... Eu nu mai rezist... vezi-l pe cel pe care l-am adus pe lume..."
În mijlocul bisericii se găsea dl Serghios Ivanovici, un rus care cunoştea puţin greceşte. Auzind cele spuse de mama îndurerată, s-a apropiat de ea şi i-a spus:
- În Grecia, aveţi un sfânt rus. Sfântul Ioan. Este mare făcător de minuni. Eu de mult timp port la mine o iconiţă de-a lui. O să fac semnul Sfintei Cruci cu iconiţa Sfântului pe fruntea copilului.
În momentul în care iconiţa a atins fruntea micuţului, acesta a început să se zvârcolească. O sudoare rece i-a apărut pe faţă şi pe păr. Mama se apleacă să-l sărute pe frunte, şi ca să vadă dacă mai are febră mare. Nici urmă de febră! Temperatura era cea normală. La mănăstire n-a dormit nimeni în acea noapte. Au făcut priveghere şi s-au rugat. Dimineaţa, mama şi copilul s-au întors la spital.
După trei luni, fără nici o operaţie, analizele arătau că oasele copilului se dezvoltă armonios, iar deformaţiile de la mâini şi de la picioare se îndreptaseră.
„Extraordinar eveniment ştiinţific", spuneau medicii francezi.
„Minunată întâmplare datorită credinţei şi sfinţilor", spune mama, care îşi priveşte mândră copilul care acum merge la şcoală.
12 noiembrie 1974
Călătorie de 100 kilometri
În oraşul Istiea, în nordul Insulei Evvia, s-a născut un copil cu picioarele răsucite şi lipite de coaste. Trei ani şi jumătate s-au zbătut doctorii şi părinţii să poată face ceva pentru copil. După un şir lung de operaţii, medicii au reuşit să dezlipească picioarele şi să le aducă în poziţia obişnuită.
„Tot ceea ce a ţinut de noi am făcut. Copilul însă nu va merge niciodată, pentru că nu are deloc nervi la picioare. Mergeţi... şi cum va fi voia lui Dumnezeu" au spus medicii.
„Sfinte Ioane, cum voi putea să privesc toată viaţa pe acest sărman copil al meu culcat în pat tot timpul? Cum voi putea duce această povară? I-ai făcut pe atâţia şi atâţia bine în toată lumea, fă-l şi pe săracul meu copil să pă­şească. O să vin desculţ la biserica ta, nu mi-a mai rămas nimic. Mai am în grădină un mieluşel, să ţi-l aduc pe în dar", spunea tatăl.
Şi au plecat desculţi, el şi soţia, unul ducând copilul, celălalt mielul. Au mers până în Procopie, unde este bi­serica cu Sfintele Moaşte, două zile şi jumătate, singuri pe drumul care traversează păduri şi prăpăstii în nordul Insulei Evvia, cu nădejdea încuibată în suflete că Sfântul va vedea durerile lor şi le va împlini dorinţa.
Ajunşi la biserică, se face o slujbă la racla cu Sfintele Moaşte. În timp ce preotul cântă Paraclisul Sfântului Ioan, tatăl şi mama plâng lângă copilaşul întins pe spate lângă racla Sfântului. Rugăciunea tuturor se înalţă din adâncul sufletelor îndurerate; suferinţele uneori fără de măsură ale aproapelui, de multe ori, nu le luăm în seamă.
Seara, părinţii nu au vrut să doarmă în clădirile ridicate pentru cei ce vin aici. Au întins o saltea în faţa uşii încuiate a bisericii şi s-au culcat acolo. Către miezul nopţii, tatăl îl trezeşte pe copilul paralitic. Se deşteaptă şi mama şi întreabă: „Anastase, cât e ora? De ce trezeşti copilul?".
„Trezeşte-te, Sfântul a săvârşit minunea! Ridică-te, copilul meu, dă-mi o cană de apă să beau."
(La capătul saltelei aveau o cană cu apă.)
Nu de apă însetează tatăl; însetează să vadă minunea: copilul se ridică şi face primii paşi ai vieţii lui!
În miez de noapte părinţii încep să strige. Se trezeşte satul întreg, se trezesc ceilalţi creştini veniţi să se închine la Moaştele Sfântului. Se bucură împreună de minunata în­tâmplare, de puterea dată de Dumnezeu Sfântului său!
De atunci, în fiecare primăvară, un flăcăiandru zvelt vine la biserica Sfântului cu un mieluşel în braţe, pe care îl oferă prinos de recunoştinţă pentru marele dar primit: acela de a putea merge pe picioarele lui. Îmbrăţişează Sfintele Moaşte, le sărută de multe ori, apoi se întoarce la lupta cu viaţa.
19 septembrie 1976

Sfantul Ioan Rusul, Prokopion , Grecia pe video.crestinortodox.ro

vineri, 14 mai 2010

Ţara fără bătrâni

Poftele omeneşti sunt vechi cât şi omenirea... Când începe a-ţi înfiera mustaţa nu ştii ce i-ai face să dea mai iute. Când ai ce să prinzi cu cimbistra de pe sub nas, te crezi mi-te om întreg. După ce fulgii de la bărbie i-ai făcut groşi şi aspri ca rogozul, tot răzându-i cu briciul, apoi nici una nici două, te bizui să zici celor mai bătrâni: „Sculaţi-vă de acolo, că mi-a venit mie rândul să stau... Nu vedeţi că am mustăţi şi barba mi-o rad?"
Pai, se zice că într-o ţară - numele ei nu-l mai spun că nu e nevoie pentru „înşiră-te mărgărite" al poveştii - s-a hotărât tinerimea să-şi ucidă toţi bătrânii! Că ce? Au nu sunt ei - cei tineri - cu mustăţi şi cu barbă? Ce nevoie mai au ei să tot scoată căciula la mai bătrâni şi să lase pe aceştia să ducă treburile ţării? Ce? Tot cei bătrâni să fie marii slujbaşi ai ţării? Adică de ce numai nişte ghiuji să aibă toate onorurile şi toate bunătăţile ţării şi nu tinerii?
Jos cu ghiujii! Jos cu sclerozaţii! Jos cu ramoliţii! La ţară tânără, oameni tineri! Şi într-o noapte s-au apucat voinicii de tineri de au ucis pe toţi cei bătrâni... Numai un fiu mai cu suflet n-a cutezat să ucidă pe tatăl său, ci s-a mărginit a-l ascunde într-o peşteră, unde nimeni nu-l putea găsi şi unde iubirea de fiu îi ducea toate cele de care avea nevoie.
Chemat-au atunci Vodă al ţării în divanuri şi în toate slujbele, numai din rândurile tinere. Atunci din toate bărbile marilor divanişti, n-ai fi putut lega barem o bidinea... cu care să înălbeşti de Paşti vatra casei. Din toate mustăţile boierilor judecători, nu alegeai nici pentru o pereche de mustăţi ungureşti...
Dar iată, că ţara aceea a tineretului, era vecină cu neamuri duşmane, care ca uliul pândeau de mult să pună gheara pe ea. Cum să înceapă acum cearta? Că de, chiar când zgândăreşti o gâlceava din senin, tot se cade să creadă lumea că d-ta eşti cu dreptatea. Povestea lui „Târâie-Brâu” nu este de ieri de alaltăieri... Păi, cică aşa chitiră duşmanii neamului din ţara tineretului: „Să cerem noi înapoi de la acea ţară, funia ce strămoşii noştri o împrumutară strămoşilor tineretului... De nu ne-or da-o - şi nu ne-o pot da - apoi luăm ţara amanet (zălog) şi amanet al nostru va rămâne până să găsească ei funia...”. Dar ce funie voiau viclenii de vecini? - Funia împrumutată de la strămoşii noştri, era din fire de nisip împletită...
- Ei, vreo mare treabă n-o fi asta, răspunse ministrul de externe fără barbă, citind hârtia vicleanului ministru de externe al statului vecin. O să-ţi dăm funia.
Şi pe dată chemă pe toţi fabricanţii de frânghii şi le porunci să facă pană în trei zile un stânjen de funie din boabe de nisip. Dă în sus, dă în jos... frământă nisipul... întinde-l. Aş, funia nu iese nici cât adevăr iese prin gura mincinosului. Atunci vecinul viclean neprimind funia, ameninţă cu război...
- Vai ce ne facem noi? se întrebau slujbaşii mari ai statului tineretului...
- Ce ne facem? Suntem pierduţi!
Dar iată că într-o zi, fiul cel bun merge la peşteră să ducă schimburi albe şi noi tatălui său. Şi-l vede bătrânul îngândurat şi amărât.
- Ce ai, fiule iubit?
- Ce să am? Ia, stăm rău, că uite aşa, uite pe dincolo. Şi-i povesti cererea vecinului duşman.
- Păi, de atâta vă speriaţi voi copii? zise bătrânul. Răspundeţi la cartea duşmanului, iată aşa: „Moşii şi strămoşii noştri, când au împrumutat (că de împrumutat nici vorbă, că au împrumutat) funia ce ne-o cereţi acum îndărăt, au zis strămoşilor voştri: „tăiaţi din funie un căpeţel, să fie probă, să nu ne cereţi mai apoi alt fel de funie decât ceea ce ne împrumutaţi. Apoi bine, daţi-ne căpeţelul de funie de probă, ca după el să vă facem funia întreagă...".
După sfatul bătrânului făcu ocârmuirea tinerimii şi vecinul strigă:
- Tot mai au un bătrân să-i sfătuiască... Să amânăm urmărirea planului nostru, până n-or mai avea nici un bătrân, altfel nu biruim!
Şi iată de unde s-a născut vorba veche, că dacă un sat nu are un bătrân, să şi-l cumpere, de vrea să fie scăpat!
"Oglinda Duhovnicească"-Protos. Nicodim Măndiţă
Cu mila lui Dumnezeu, poate nu vom deveni şi noi o ţară fără bătrâni.(nota mea)

Înălţarea Domnului



Asculta mai multe audio Diverse

miercuri, 12 mai 2010

Ameninţându-L pe Dumnezeu



Pe când eram în Boston, în Statele Unite ale Americii, am auzit povestea unei femei care locuia în Mănăstirea Naşterii Domnului, unde mă aflam şi eu ca pelerin. Era vorba de o grecoaică văduvă, care fuse­se foarte ataşată de copilul ei, un băiat tare simpatic, însă cu un caracter uşor influenţabil de orice anturaj în care se învârtea. La vârsta de doisprezece ani s-a îmbolnăvit de cancer la ficat, boală care ajunsese într-un stadiu atât de avansat, încât doctorii s-au arătat a fi neputincioşi în a-l mai ajuta cu ceva, şi l-au trimis să-şi petreacă acasă ultimele clipe din viaţă.
Într-o zi, respiraţia i-a devenit din ce în ce mai lentă, iar mama sa şi-a dat seama că băiatul se afla în pragul morţii. S-a dus la fereastră şi şi-a ridicatpumnul spre Cer, rostind: „Numai să îndrăzneşti să-l laşi să moară!..." S-a reîntors la căpătâiul băiatului, aşteptându-se să-l vadă dându-şi sufletul, însă, spre mirarea sa, a băgat de seamă că respiraţia îşi recăpăta ritmul normal. Odată cu trecerea zilelor, toţi constatau cu stupefacţie că băiatul nu doar supravieţuise, ci, mai mult decât atât, cancerul îi dispăruse complet din organism. Era o minune, iar ziarele au răspândit întreaga poveste.
Femeia era în culmea fericirii, însă în adâncul sufletului ei se întreba cum de s-a putut înspăimânta Dumnezeu de ameninţarea ei şi i-a lăsat fiul în viaţă, Însă a alungat aceste gânduri din minte şi a continuat să se bucure nestingherită, fără mustrări de conştiinţă. Aceasta a durat însă numai o vreme. Câţiva ani mai târziu, când băiatul împlinise cincisprezece ani, femeia a observat că începuseră să îi dispară bani din poşetă şi lucruri de prin casă. Când l-a întrebat, acesta s-a purtat cu obrăznicie, a negat totul, şi pe zi ce trecea devenea din ce în ce mai dificil să trăieşti cu el. Se alăturase unui grup de tineri neisprăviţi, iar dragostea pentru mama sa se veştejise. Mai mult decât atât, nu­trea o aversiune faţă de ea, ba chiar părea că o urăşte,
Noapte de noapte, femeia se frământa pentru băiat, şi într-una din ele a spus, din disperare: „Mai bine mureai!" Şi cum a rostit aceasta, şi-a amintit cum Îl „provocase" pe Dumnezeu cu pumnul ridicat, şi a început să plângă, deznădăjduită. Câteva săptămâni mai târziu, la ştirile de la televizor s-a anunţat că o fe­meie în vârstă a fost ucisă în bătaie în propria casă de o bandă de tineri. Inima i s-a îngreuiat de presimţiri negre, cum că băiatul ei era unul dintre făptaşi. Nu a trecut mult timp şi a auzit o bătaie în uşă, iar când a deschis-o a văzut în prag un poliţist care a întrebat-o unde se afla fiul ei. Evident, nu ştia. I-a spus că era suspectat că ar face parte din banda criminalilor.
Ceasuri întregi s-au scurs greu sub chinul incertitudi­nii şi, în sfârşit, poliţia a revenit, spunându-i de această dată că bănuiala s-a confirmat şi că el, împreună cu ceilalţi membri au fost urmăriţi de poliţie, iar băiatul ci, sărind de pe un zid, şi-a rupt gâtul. Era mort.
Mama sa şi-a petrecut tot restul vieţii în pocăinţă pentru blasfemia sa şi vărsând lacrimi pentru fiul ei. Tuturor le mărturisea: „Dumnezeu l-a iubit pe fiul meu mai mult decât mine, şi, pentru a-i salva sufletul rânduise ca el să moară atunci, la vârsta de doispreze­ce ani, înainte ca răutatea să pună stăpânire pe el. Eu m-am îndoit de Bunătatea, Dragostea şi Înţelepciunea Domnului. Am îndrăznit să Îi nesocotesc voia şi, pentru a-mi salva mie sufletul, El mi-a îndeplinit dorinţa, ca să-mi dovedească faptul că Iubirea Sa este mai mare decât a mea. Mântuirea copilului meu depinde de lacrimile mele de pocăinţă. Poate că el s-a pocăit în ultima clipă şi a strigat către Dumnezeu, însă nu voi şti niciodată dacă sufletul său nu se împietrise într-atât încât să nu poată face aceasta. Nu pot decât să mă rog Domnului să aibă milă de sufletele noastre".

OLGA MOSS

sâmbătă, 8 mai 2010

Ispitele moderne şi Taina Nunţii


Ispitele sunt foarte multe. Am văzut că multe familii care vin din ţară aici în America, intră în degringoladă. Nu se mai înţeleg, se despart, femeia e atrasă de tot felul de ispite care vin din bunul trai, bărbatul la fel. Nu se mai înţeleg.
Nu de mult mi-a dat telefon un fost elev de-al meu de la liceu, care se apropiase mult de mine, şi mi-a spus: „Părinte, ce să fac cu soţia mea? Stă toată ziua pe internet şi vorbeşte cu diverşi indivizi. Dispare şi revine. Am doi copii foarte buni. Băiatul termină liceul, fata e în cursul inferior. Nu vreau să mă despart. Ce să fac?". I-am zis: „Păi, nu te despărţi!". Şi a continuat: „Ea vrea să se despartă. Poate că n-am fost un soţ bun, poate că nu i-am îndeplinit toate cerinţele. Am trăit destul de mizer în ţară. Acum însă avem un trai mai bun. Ea însă nu se mai gândeşte decât la computer, la discuţiile ei cu diferite persoane, la întâlnirile ei. Se întoarce de acolo murdărită şi vine la copii şi la mine. Ce să fac? S-o rabd?". I-am spus: „Tu n-ai dreptul să divorţezi. Sfântul Apostol Pavel spune că dacă un credincios e căsătorit cu o femeie necredincioasă sau o femeie creştină este căsătorită cu un bărbat necredincios, să nu se despartă. Pentru că femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios şi bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă. Altfel copiii voştri nu vor fi sfinţi. Dar dacă el sau ea, necredincios fiind, vrea să se despartă, lasă-l să se despartă. Este cea mai dulce acceptare a unei despărţiri".
De câte ori vin tineri la nuntă le spun:Aceasta este singura voastră nuntă. În clipa în care nunta se săvârşeşte aici, pe pământ şi în Cer se săvârşeşte. Iar această săvârşire în Cer dă dimensiunea eternă a nunţii: până la moarte şi după moarte. Din pricina slăbiciunii, Biserica admite şi a doua căsătorie, iar uneori admite şi a treia căsătorie, după cercetări. Dar oriunde vei merge, la prima căsătorie s-a săvârşit nunta în Cer. Şi oriunde veţi merge, la iad sau la Rai, veţi fi împreună".
"Cuvinte vii"-Părintele Gheorghe Calciu