duminică, 29 august 2010

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

Capul lui, fraţi creştini, a urmat nişte „drumuri" mai speciale. El a fost recuperat din palatul Irodiadei şi purtat, ca un odor de mare preţ, prin Siria, Mesopotamia, Egipt, iar astăzi este într-o moschee din Damasc, ridicată pe ruinele unei catedrale închinate sfântului Ioan Botezătorul. Acolo vin mulţi bolnavi, mai ales orbi. Te impresionează privirea lor, fixată undeva în gol... Am întrebat pe cineva: „Ce aşteaptă aceştia, de stau aici de atâta vreme?" şi mi s-a răspuns: „Foarte mulţi dintre ei se vindecă".

Trupul sfântului Ioan a rămas îngropat în Sevastia până la anul 362, când Iulian Apostatul a vrut să-l ardă, împreună cu alte sfinte moaşte. Creştinii l-au scos din mormânt — era cu trupul întreg — şi l-au dus în Alexandria, punând în locul lui alte oseminte care au fost arse de tiranul împărat. Despre trupul lui nu mai ştim nimic. Înainte de asta, sfântul Luca, trecând prin Sevastia, ia mâna dreaptă a sfântului Ioan şi o duce în Antiohia, păstrând-o cu foarte mare cinste. În timpul lui Iulian au ascuns-o într-un zid, ca s-o ferească de furia tiranului, apoi a ajuns la Athos. Astăzi această mână este la Mănăstirea Sfântului Dionisie şi cu ea se sfinţesc apele.

Iar capul lui, aşa cum am mai spus, este într-un sicriu, într-o moschee din Damasc. Odată, nişte musulmani au lovit cu toporul în acest sicriu, spunând: „Ce caută ghiaurul acesta aici?". Din sicriu au început să curgă valuri de sânge, ţâşnea sângele din sicriu şi din marmură. Şi ei s-au speriat foarte tare şi au chemat preoţii ortodocşi să vină să facă rugăciuni ca sa oprească aceste valuri de sânge care au umplut moscheea . De-atunci, deşi sunt musulmani, ei au un mare respect faţă de Sfântul Ioan.

Fraţi creştini, să nu uitaţi încă un amănunt. Trupul omenesc este tot aşa de valoros ca şi sufletul. „Trupul este templu al Duhului Sfânt, iar voi nu sunteţi ai voştri, ci ai lui Dumnezeu — spune sfântul Pavel. Cu atât mai mult copilul care ia fiinţă în pântecele mamei, este al lui Dumnezeu. „Şi cine va strica templul acesta, îl strică Dumnezeu pe el — spune sfântul Pavel. Şi apoi, ce ştii tu ce va fi cu pruncul acesta? Când s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul, cei din jur se întrebau: „Ce va fi cu pruncul acesta?" Era un pui de om, fără nici un alt semn deosebit.

Câţi prunci nu se nasc fără multe semne de oameni mari, şi ajung oameni mari cu adevărat. Câţi prunci ar putea să se nască şi nu se nasc, pentru că mamele îi ucid - şi nu ştiu ce ucid, poate un mare preot, sau un arhiereu, sau poate un om de geniu. Îl ucid. Pentru ce? Pentru că e „incomod". Preferă să-l omoare, copilul acesta [e] ucis şi aruncat la gunoi sau la câini, ca un pumn de gunoi. Şi cred ca au terminat cu el... Nu, nu au terminat, pentru că sufletul lui ţipă acolo, înaintea lui Dumnezeu. Tu omori trupuşorul lui, dar sufletul se întoarce înapoi, pentru că omul şi femeia au stricat vasul lui. Şi ţipă straşnic pruncul înaintea lui Dumnezeu, împotriva mamei ucigaşe şi a tatălui ucigaş! Pentru că amândoi sunt vinovaţi, şi soţul este la fel de vinovat înaintea lui Dumnezeu şi vor da socoteală amândoi pentru această crimă... V-am spus aceste lucruri în legătură cu naşterea sfântului Ioan Botezătorul. Nu vă ucideţi pruncii, lăsaţi-i să se nască, să-i creşteţi aşa, cu toată greutatea. Nu uitaţi că şi dumneavoastră aţi fost prunci, şi cineva s-a ostenit cu fiecare din dumneavoastră, cu fiecare din noi.

Sfântul Ioan a fost ucis cu un an înainte de patimile Domnului. Vă spuneam că trupul lui a rămas îngropat acolo, în închisoare, iar capul a rămas la palatul lui Irod, iar apoi a fost luat de acolo şi păstrat cu foarte mare grijă de către ucenicii lui, ca un odor de mare preţ, un odor sfânt, care-i scăpa din foarte multe primejdii. Din cauza prigoanelor care au urmat, acest sfânt cap a fost păzit şi ascuns. Din când în când numai, îşi face simţită prezenţa - aşa cum izbucnesc uneori izvoare de sub pământ - şi apare odată la Edessa, altădată în Egipt... Iar acum este în Damasc, într-o mare moschee, aşa cum v-am spus, o moschee construită pe locul unei catedrale. Am văzut şi eu această moschee luxoasă, cu lampadare şi covoare. Este acolo un mic paraclis acoperit cu email verde şi cu pereţi de sticlă. Acolo înăuntru este capul sfântului Ioan Botezătorul. În jurul acestui paraclis stau foarte mulţi orbi, în genunchi sau turceşte, într-o tăcere care te uimeşte. Stau şi nu văd nimic, dar ochii lor dinlăuntru sunt deschişi. Ei se roagă şi foarte mulţi se vindecă. Ce spun ei, numai Dumnezeu ştie, dar, în mod sigur, primesc foarte mult ajutor de la capul Sfântului Ioan. Se revarsă foarte multe minuni de acolo asupra acestor musulmani... Vin şi foarte multe femei musulmane, cu copii în braţe, şi se sprijină de bara care înconjoară mormântul, acel sicriu. Îl înconjoară de trei ori, apoi pleacă la treburile lor... pleacă cu faţa veselă... Pun şi un fel de pomelnice într-un locşor anume de lângă acel sicriaş. Sunt acolo grămezi de rugăciuni către Sfântul Ioan Botezătorul, este un semn de mare veneraţie pentru acest sfânt.

Este în calendar o sărbătoare numită Soborul Sfântului Ioan Botezătorul. Aceasta înseamnă sărbătoarea pământească şi cerească a Sfântului Ioan. El este fiinţa de legătură dintre profeţi şi apostoli. E marele pustnic şi marele celib şi totodată, primul martir din lumea creştină: el moare pentru sfinţenia vieţii de familie. S-a spus despre el că venea „în duhul şi puterea lui Ilie - acel profet temut, care zguduia conştiinţele, într-o vreme când lumea intrase într-o mare criză duhovnicească. Şi tot aşa va veni mai înainte de sfârşitul istoriei Ilie, care a fost ridicat cu trupul la cer....

Părintele SOFIAN BOGHIU

miercuri, 25 august 2010

Arhiepiscopul Pimen la ceas aniversar


Astăzi, 25 august, Înaltpreasfinţitul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, împlineşte 91 de ani. Să ne trăţi întru mulţi ani, Înalpreasfinţite Părinte!

luni, 23 august 2010

Parabola cu lucrătorii cei răi


Parabolele Domnului au şi o aplicare veşnică. Mai cu seamă aceasta de faţă, este de o importanţă mondială şi de un interes general. Căci ea arată foarte lămurit viitorul neamurilor şi afirmă că Însuşi Dumnezeu povăţuieşte popoarele spre slavă sau spre pierzare, după purtarea lor. De aceea, această parabolă ar trebui să fie un subiect de meditaţie şi de râvnă pentru toate popoarele, în special pentru cele creştine. Puterile guvernante, atât cele politice, cât şi cele diplomatice ar trebui să se ocupe cu învăţăturile din această parabolă. Istoricii şi tâlcuitorii mersului popoarelor ar trebui să citească şi să adâncească înţelesul ei. Conducătorii Bisericii, clerul şi învăţătorii ei ar trebui s-o mediteze în chip special. Căci ne arată lămurit că lucrătorii viei închipuie pe arhiereii şi pe conducătorii iudeilor în via lui Dumnezeu. Iar dacă şi păstorii şi conducătorii Bisericii creştine vor urma purtarea acelora, ei au să se aştepte la aceeaşi pedeapsă. Ar trebui să citească această parabolă de cât mai multe ori toţi creştinii şi să-şi organizeze purtarea lor faţă de Dumnezeu, în conformitate cu învăţătura acestei parabole. Trebuie să mai semnalăm faptul că mulţi creştini se îndeamnă să creadă că poporul căruia i-a fost dată împărăţia lui Dumnezeu, luată de la iudei, sunt ei înşişi. Dacă acest lucru ar fi adevărat, ei ar trebui mai mult să se teamă, decât să se bucure. Căci, dacă ei nu vor da lui Dumnezeu roadele cuvenite, atunci vor stârni asupră-le o pedeapsă la fel ca aceea, pe care şi-au atras-o evreii. Acest lucru nu este nicidecum o prorocire a aceluia care scrie această carte. Este o învăţătură de neînlăturat a parabolei. Neamul şi poporul, care se va dovedi nevrednic de darurile lui Dumnezeu, care nu va preţui slava, binecuvântarea şi avantajele adoptării şi ale moştenirii veşnice, acel neam şi popor îşi va atrage pedeapsa lui Dumnezeu, atât pe pământ, cât şi la a doua venire a lui Hristos.

Acelaşi lucru se poate spune şi în particular, despre fiecare persoană, care s-a născut în creştinism şi după aceea a devenit necredincioasă şi a căzut pe Piatra din capul unghiului, cu nebunie şi fanatism. Hristos este un adversar de temut. El zdrobeşte şi nimiceşte pe vrăjmaşii Săi. Desigur, rabdă îndelung şi îi lasă să se înalţe astăzi până la cer, dar mâine negreşit va fi dată şi îndeplinită sentinţa de osândă.

Aşadar, cititorule, să nu te iei după valul acelora, care trăiesc o viaţă cu desăvârşire străină de adevărul Evangheliei, dispreţuiesc darul lui Dumnezeu şi batjocoresc lucrarea de mântuire. Să nu te laşi străpuns de săgeţile de hârtie, cu care necredincioşii luptă împotriva adevărului. Căci toate acestea se vor zdrobi de piatra din capul unghiului, toate lucrările sofistice şi ale filozofiei necredinţei vor pieri, precum au pierit şi lucrările de care se foloseau conducătorii iudeilor, ca să acopere cu întuneric adevărul lui Hristos. Noi să rămânem mereu în credinţă, neclintită, faţă de Hristos, lucrători cinstiţi şi harnici în via Lui, lucrând în smerenie, fiindcă pe evrei i-a orbit dorinţa de întâietate, slava deşartă, alipirea către cele vremelnice, zice Sf. Ioan Gură de Aur, şi de aceea au lepădat pe Hristos. Să aducem roade de evlavie şi dragoste, ca să aparţinem şi noi acelui popor ales, care face roade bune şi de aceea se va bucura în veşnicie de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Fragment din "Parabola cu lucrătorii cei răi"-Volumul "PARABOLELE DOMNULUI" de Serafim Papacostas

duminică, 15 august 2010

Adormirea Maicii Domnului


Apostoli de la margini, adunaţi-vă aici în satul Ghetsimani, îngropaţi trupul meu, iar Tu, Fiule si Dumnezeul Meu, primeşte duhul Meu (Luminânda praznicului)

Iubiţi credincioşi,

Cu un glas ca acesta a chemat oarecând Maica Domnului pe cei doisprezece slăviţi Apostoli, ce vesteau în toată lumea pe Hristos, ca să o petreacă pe ultimul ei drum de pe pământ.

Cu un glas ca acesta ne cheamă Stăpâna noastră şi pe noi, credincioşii, ca să ne adunăm odată pe an la un loc pentru a cinsti praznicul Adormirii ei cu smerite rugăciuni şi cântări de laudă. Şi ecoul acestui glas a răsunat adânc în sufletele noastre şi ne-a îndreptat astăzi paşii pe cărarea cea mult umblată a sfintelor biserici, umplându-ne inimile de negrăită bucurie duhovnicească. Iată cum s-a mutat de pe pământ Preasfânta Fecioară.

După înălţarea Sa la cer, Mântuitorul a încredinţat pe Preacurata Maica Sa Sfântului Ioan Evanghelistul, cel mai iubit ucenic al Său. În casa acestui sfânt apostol a petrecut Maica Domnului timp de cincisprezece ani până la slăvita sa mutare, fiind nelipsită de la toate adunările Sfinţilor Apostoli, de la rugăciunea cea sobornicească şi de la mesele agape.

Unii Sfinţi Părinţi mai adaugă că Maica Domnului a propovăduit Evanghelia lui Hristos în insula Cipru, în Efes şi în Sfântul Munte Athos. Iar către sfârşitul vieţii, retrăgându-se iarăşi în Ierusalim, a petrecut numai în post, în milostenii şi sfinte rugăciuni, pe care obişnuia să le facă singură în grădina Ghetsimani, acolo unde S-a rugat cu sudori de sânge Preaiubitul ei Fiu.

Pe când era odată la rugăciune, apropiindu-se vremea adormirii ei, i s-a vestit de către Gavriil, cu trei zile mai devreme, că a sosit ceasul mutării sale la dulcele ei Fiu, Iisus Hristos. Bucurându-se nespus, a alergat mai întâi la rugăciune în Ghetsimani, apoi, mulţumind pentru toate lui Hristos, s-a întors la Ierusalim să gătească toate cele de îngropare. A chemat îndată pe rude, pe prietene şi pe văduvele ce se hrăneau în casa sa, le-a vestit apropiata ei mutare de pe pământ şi, spunându-le multe cuvinte de folos, le-a mângâiat inimile sfâşiate de întristare. În ceasul acela s-a făcut fără de veste un vuiet mare şi cutremur şi îndată s-au văzut nori luminoşi în jurul casei, care aduceau de peste tot pe slăviţii lui Hristos apostoli. Şi înţelegând pricina aducerii lor în Ierusalim, îndată s-au umplut de mare întristare, văzând pe Maica Domnului - singura lor mângâiere - că se duce din cele de aici.

Apoi mult mângâindu-i şi pe ei şi îndemnându-i să vestească peste tot Evanghelia lui Hristos, îndată s-a luminat faţa ei, iar casa s-a umplut de bună mireasmă. Şi în clipa aceea a adormit Maica Domnului nostru Iisus Hristos, dând tuturor celor bolnavi vindecare de orice suferinţă.

După ce s-au împărţit multe milostenii la cei săraci şi s-au dat la două văduve cele două veşminte ale Maicii Domnului - brâul şi cu omoforul, aşa cum singură poruncise - apoi tot poporul, ţinând făclii în mâini, a pornit cu acest sfinţit pat către satul Ghetsimani, unde era gătit mormântul ei. Pe cale s-au făcut multe vindecări de boli cu cei binecredincioşi. Numai unui evreu necredincios, care se grăbea să răstoarne de pe pat trupul Maicii Domnului, i s-a adus aspră pedeapsă pentru îndrăzneala sa, tăindu-i-se mâinile cu sabia de către un înger. Dar îndată crezând, a fost iarăşi vindecat, împreună cu toţi cei de un gând cu el.

Ajungând la mormânt, trupul Maicii Domnului a fost uns cu miresme şi înfăşurându-l cu giulgiu de in, a fost aşezat înlăuntru şi s-a pus o lespede de piatră la uşa mormântului. După trei zile, venind şi Apostolul Toma din India, a dorit să vadă trupul Maicii Domnului, ca să se mângâie şi el puţin. Dar, o, minune! Desfăcându-se mormântul, nu s-a mai aflat trupul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ci numai singure giulgiurile, căci trupul ei a fost mutat cu totul la cer de Domnul nostru Iisus Hristos, unde de-a pururea stă mijlocind înaintea Preasfintei Treimi pentru mântuirea sufletelor noastre. Şi astfel s-au risipit iarăşi Apostolii, fiecare la ale sale. Iar când se mai adunau împreună în Ierusalim la mesele agape, puneau pe locul unde stătea mai înainte Maica Domnului o bucată de pâine, în amintirea ei, ce se chema panaghia, adică partea Maicii Domnului. La sfârşitul mesei înălţau acea bucată de pâine în sus întru pomenirea adormirii ei, apoi cu toţi gustau din ea, ca dintr-o pâine cu totul sfinţită.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi s-a mutat de pe pământ cortul cel ceresc, tronul cel de heruvimi, scaunul Fiului lui Dumnezeu. Astăzi a adormit roaba Domnului, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, Mama întregii omeniri. Astăzi s-a despărţit de cele pământeşti cea mai sfântă fiinţă omenească, cea mai binecuvântată între femei, cea mai devotată mamă.

Astăzi s-au închis ochii cei mai limpezi, care au văzut atâtea taine şi au slobozit atâtea izvoare de lacrimi. Astăzi a tăcut limba cea mai neobosită în rugăciuni, care a vorbit de atâtea ori cu îngerii şi a descoperit taine negrăite.

Astăzi s-au aşezat pe piept mâinile cele mai nevinovate, de fecioară şi de Maică, care au legănat cu sârguinţă pe Hristos, care s-au înălţat de atâtea ori la rugăciune, care s-au binecuvântat cu atâtea minuni şi milostenii.

Astăzi a încetat să bată inima celei mai adevărate mame, în care au încăput atâtea taine, atâtea bucurii şi lacrimi, atâtea săltări de veselie şi lovituri de sabie. Astăzi s-a învăluit cu giulgiu faţa aceleia care a umbrit cu milă faţa întregii omeniri.

Astăzi s-a mutat cu pace aceea care a împăcat, prin Hristos, pe om cu Prea Milostivul Dumnezeu. Astăzi a intrat întru odihnă aceea care a liniştit inimile şi sufletele omeneşti.

Astăzi s-a rupt o floare, cea mai frumoasă din câte a fost pe acest pământ. Astăzi s-a scuturat un trandafir, s-a mutat un crin la cer, crinul dumnezeieştii feciorii.

Astăzi s-a luat dintre noi Maica Domnului nostru, Mijlocitoarea mântuirii noastre, acoperămân­tul sufletelor noastre, candela cea veşnic aprinsă, Fecioara cea pururea vie, comoara cea nefurată, rugul cel nemistuit de foc, lâna cea plină de roua Duhului Sfânt.

Astăzi s-a luat de la noi podoaba Nazaretului, bogăţia Bisericii, apărătoarea creştinătăţii, Biserica cea mai de taină, cortul dumnezeirii, cămara cea încuiată, uşa cea nedeschisă de minte de om, muntele cel netăiat de înţelepciunea cuvântului.

Astăzi s-a înnoit casa lui Dumnezeu, astăzi s-a închis cartea cea scrisă cu slove de foc. Astăzi s-a luat de pe pământ vasul Duhului Sfânt în care nu apă, nu hrană, nici mană cerească s-a pus, ci însăşi văpaia dumnezeirii S-a odihnit, fără a arde, fără a se mistui.

Astăzi a adormit cu pace mijlocitoarea tuturor creştinilor, îmbărbătarea apostolilor, nădejdea cea bună a preoţilor, acoperitoarea călugărilor, hrănitoarea sărmanilor, mângâierea văduvelor, primitoarea străinilor, alinarea bolnavilor, încununarea fecioare­lor, veselia pruncilor, bucuria tuturor mamelor.

Astăzi s-a mutat de pe pământ la cer Maica Domnului şi mama sufletelor noastre, aceea care va rămâne în veci şi Maică şi fecioară şi pentru toţi mijlocitoare.

Pe aceasta o laudă cu lacrimi Petru, pentru aceasta grăieşte Pavel, pentru mutarea ei suspină Apostolii, pentru adormirea ei se tânguieşte Ierusalimul, suspină micul Nazaret, plâng sărmanii şi orfanii, şi mamele şi fecioarele, şi toţi săracii pământului. Dar în acelaşi timp, pe aceasta o laudă îngerii în ceruri, o cinstesc heruvimii şi serafimii, o odihnesc puterile de sus, o slăvesc creştinii de jos, o preamăreşte Biserica cu alese rugăciuni şi cântări de laudă.

Aceasta înţelegând-o toată zidirea lui Dumnezeu, în decursul celor douăzeci de veacuri s-a silit să cinstească pe Maica Domnului cu tot ce păstrează în ea mai curat, mai sfânt, mai de preţ; florile şi-au adus podoaba lor: crinii aroma, trandafirii petalele, busuiocul mirosul, păsările şi-au adus cântecul lor nevinovat, soarele razele cele de foc, luna gingăşia ei, cerul zările albastre, codrii tăcerea lor, munţii singurătatea, văile murmurul izvoarelor, câmpiile armonia florilor, iar marea freamătul valurilor.

Culorile şi-au adăugat şi ele frumuseţea lor şi oamenii darurile lor. Cântăreţii, dregându-şi glasul, au cântat Fecioarei Maria cele mai alese melodii; pictorii, amestecându-şi vopselele, au împodobit sfintele ei icoane şi biserici cu cele mai mişcătoare culori. Preoţii i-au înălţat cele mai alese rugăciuni, cele mai frumoase imnuri, cele mai deosebite slujbe, căci ei i se cuvin cele mai frumoase flori, cele mai alese cântări, cele mai de preţ podoabe, cele mai curate inimi de fecioare, de mame, de creştini.

Se cuvine dar ca nici noi, credincioşii, să nu lipsim de la praznicul cel luminat al Adormirii Născătoarei de Dumnezeu.

Veniţi deci, fraţi creştini de pretutindeni, nu în satul Ghetsimani, ci în Biserica lui Hristos, ca să împodobim praznicul Stăpânei noastre cu smerite cuvinte de laudă şi cântări duhovniceşti.

Veniţi, râvnitorilor apostoli care încă vă trudiţi pentru Evanghelia lui Hristos, ca să petrecem pe ultimul ei drum pe Maica Dumnezeului nostru. Veniţi, smeriţilor călugări, ca să petrecem împreună la mormânt pe apărătoarea sufletelor noastre. Veniţi, cinstitelor femei, şi voi, adevărate mame, care v-aţi sfinţit mâinile cu naşterea de fii şi v-aţi împodobit casa cu zâmbet de copii, ca într-un cuget să lăudăm adormirea celei mai sfinte dintre femei.

Veniţi şi voi, neîntinatelor fecioare, şi toţi cei ce trăiţi în sfântă curăţie, ca să sărutăm cu lacrimi pe aceea care a fost şi Maică şi a rămas de-a pururea fecioară.

Veniţi toţi şi toate, mici şi mari, tineri şi bătrâni, simpli şi învăţaţi, cu toţii siliţi-vă să împodobim praznicul Adormirii Maicii Domnului cu tot ce avem în sufletele noastre mai bun, mai sfânt, mai luminat.

Şi cei fierbinţi la suflet şi cei căldicei, la un loc adunaţi-vă. Şi cei sănătoşi şi cei suferinzi împreună uniţi-vă. Şi cei îndestulaţi şi cei flămânzi la aceeaşi masă aşezaţi-vă. Şi cei ce aţi postit, ca şi cei ce nu aţi putut posti în postul Maicii Domnului, din acelaşi ospăţ duhovnicesc gustaţi cei mângâiaţi şi cei întristaţi, şi cei mulţumiţi şi cei necăjiţi, şi cei ce aveţi bucurii în suflet, ca şi cei ce purtaţi lacrimi în ochi, cu toţii veniţi ca împreună să ne rugăm, să lăudăm şi să prăznuim adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.

Nici unul din fiii Bisericii să nu lipsească. Nici rob, nici slobod, nici mic, nici păcătos, nici vrednic. Şi împreună cu voi aduceţi Stăpânei noastre daruri alese şi de preţ. Nu aur, nici argint, nu podoabe de mărgăritar, nici haine scumpe, nici feţe împodobite, nici inimi pline de îngâmfare, ci aduceţi împreună cu noi inimi pline de fapte bune, suflete stăpânite de dragostea lui Hristos, cugete îmbrăcate în veşmânt de smerenie, gânduri îngrădite cu sfânta rugăciune, senini şi împodobiţi cu lacrimi, mâini sfinţite prin milostenie, braţe binecuvântate cu creşterea de fii, limbi dăruite cu cântări duhovniceşti, trupuri împodobite cu neîntinata feciorie, feţe senine de creştini, căci acestea sunt podoabele noastre.

La acestea adăugaţi încă credinţa cea vie ce vă stăpâneşte, dragostea care vă călăuzeşte, râvna mântuirii, bucuria inimii, sinceritatea, umilinţa, căldura Duhului Sfânt. Fiecare din noi să aducă câte ceva, iar care nu are nimic cu ce împodobi icoana Adormirii Maicii Domnului, să-i dăruiască măcar o mică rugăciune, o metanie, un cuvânt bun, sau cel puţin un singur fir de floare să-i aşeze sub icoana ei, şi acest mic dar poate face mai mult decât cei doi bănuţi ai văduvei.

Iubiţi credincioşi,

Sunt mai bine de 12 ore de când clopotele vestesc praznicul Adormirii Maicii Domnului, de când uşile bisericilor sunt deschise şi ele sunt pline de credincioşi, de când stranele răsună de duioasele cântări ale prohodului, însoţite de rugăciuni şi cuvinte de laudă. Dar pentru a dobândi întotdeauna ajutorul şi mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ce se roagă neîncetat pentru noi înaintea Preasfintei Treimi nu ne este de-ajuns numai atât. Este neapărată nevoie să-i urmăm după putere pilda vieţii ei, altfel fără folos vor rămâne rugăciunile noastre, fără ecou cântările, fără valoare cuvintele noastre de laudă, fără sens buchetele de flori ce le aşezăm cu grijă sub icoana Maicii Domnului.

De altfel, ne este cunoscut că omul în toate împrejurările vieţii sale simte nevoia unor mijlocitori care să-l sprijine, să-l îmbărbăteze, să vorbească pentru el. Poate fiecare din noi am fost mânaţi de nevoi să batem la uşa cuiva care ne-ar putea face un bine. Ştiţi ce fior ne stăpâneşte atunci, cu câtă greutate urcăm treptele casei, cu câtă emoţie batem în uşă, cu câtă înfrigurare aşteptăm dinlăuntru un răspuns şi - dacă ni se deschide uşa - cu câtă încetineală păşim pragul şi începem a ne spune păsul inimii. Ba de multe ori ieşim de acolo fără să aflăm ceea ce căutăm. Dar dacă am avea un prieten să mijlocească la uşa şi la inima aceluia, de multe sudori, emoţii şi lacrimi am fi scutiţi şi mult mai degrabă ni s-ar îndeplini cererile noastre.

Tot aşa şi în viaţa creştină nu putem merge pe urmele lui Hristos, nu ne putem împărtăşi din bucuria slavei Lui dincolo de mormânt fără să avem mijlocitori, care să se roage pentru noi, care să vorbească în locul nostru, care să bată pentru noi la uşa milostivirii lui Dumnezeu. Şi aceştia sunt toţi sfinţii din cer, începând cu Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria.

Aşadar, pentru a dobândi ajutorul ei cel puternic în necazuri, în boală, în supărări, în tot felul de ispite, trebuie să urmăm cu multă evlavie pilda vieţii Maicii Domnului, adevărată pildă de smerenie, de rugăciune, de milostenie, de feciorie, de ascultare, de dragoste, de mamă devotată.

Să urmăm deci în toate Maicii Domnului nostru, în rugăciune cât mai mult stăruiţi, de Biserică niciodată nu vă depărtaţi, cu toţi oamenii, fără deosebire, trăiţi în dragoste şi pace. De săraci nu vă scârbiţi, de milostenie nu vă feriţi, pe bolnavi nu îi ocoliţi, de naştere de fii niciodată nu vă lepădaţi, iar fecioria şi curăţia ca pe cea mai aleasă floare să o păziţi. De ură, de răzbunare, de judecăţi şi ceartă în toată viaţa fugiţi. În boli fiind, nu slăbiţi, în ispite căzând nu vă pierdeţi, în sărăcie ajungând nu cârtiţi, pe patul de moarte zăcând nu vă deznădăjduiţi, ci, neîncetat rugându-vă, cereţi mila şi ajutorul Maicii Domnului. Sănătoşi fiind, cercetaţi pe cei din suferinţă. Îndestulaţi de pâine fiind, nu uitaţi de săracii lui Hristos. Pace în suflet având şi în casa dumneavoastră, împăcaţi pe cei certaţi, liniştiţi pe cei tulburaţi, sfătuiţi pe cei frământaţi de gânduri, de îndoială şi de necredinţă şi mare plată în cer veţi dobândi prin mijlocirea Stăpânei noastre.

Pe lângă toate acestea, nu uitaţi că înaintea noastră se află o uşă încuiată, pe care, vrând noi sau nevrând, va trebui odată ca s-o deschidem. Este uşa morţii. Şi numai Dumnezeu ştie ce ni s-a gătit dincolo. Dar de vom urma vieţii celei curate a apărătoarei noastre, vom dobândi şi în ceasul acela înfricoşat mijlocirea ei şi aşa vom trece pragul acestei vieţi cu multă nădejde şi pace în suflet.

Cu nişte îndemnuri ca acestea întoarceţi-vă la casele dumneavoastră, acolo unde vă aşteaptă toţi cei dragi, acolo unde vă aşteaptă bucuriile şi lacrimile vieţii, suferinţele şi încercările familiei - acolo vă aşteaptă sapa, furca sau condeiul, cu care vă câştigaţi pâinea cea de toate zilele - şi nu uitaţi de pilda vieţii Maicii Domnului, nici de sfaturile Bisericii.

Şi pentru ca să ne arătăm recunoştinţa faţă de Stăpâna noastră, să punem început de fapte bune chiar din ziua aceasta. Să începem cu sfânta rugăciune pe care Maica Domnului a iubit-o atât de mult. Întorcându-ne aşadar pe cale, să zicem din nou în cugetul nostru o mică rugăciune, un paraclis, o cântare de laudă, sau măcar să rostim de mai multe ori cuvintele: „Bucură-te, cea plină de har, care întru adormirea ta nu ne laşi pe noi”. Amin.

Predici la Praznice Împărăteşti- Arhimandrit Ioanichie Bălan


joi, 5 august 2010

O MARE RĂTĂCIRE CARE SE ASCUNDE SUB MASCA EVLAVIEI

(50 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Ioan Iacob Românul)
În anii din urmă am avut prilejul să cunosc pe un frate care venea din Grecia pentru închinare la sfintele locuri din Ierusalim, şi care avea idei greşite asupra clericilor şi a tainelor bisericeşti. Întrebându-l eu dacă nu rămâne la vreo mănăstire din Palestina, el mi-a răspuns: „Părinte, eu n-am venit la sfintele locuri pentru călugărie, ci am venit ca să mă uşurez de păcate". „Ei, bine, i-am zis eu, dar ca să te uşurezi de păcate, ai nevoie de pocăinţă şi pentru asta nu este loc mai potrivit decât mănăstirea". Atunci el mi-a zis cam răstit: „A fost odată mănăstirea mănăstire şi preoţia preoţie, dar astăzi nu mai este. S-a depărtat darul şi Dumnezeu nu mai lucrează prin slujitorii de azi. Biserica s-a şters de pe pământ".
Din vorbele acestea am înţeles că bietul închinător era ori deznădăjduit, ori rătăcit în credinţă. Am rămas pe gânduri câteva mi­nute, apoi am zis: „Dacă nu mai lucrează darul prin slujitorii Sfântului Altar, atunci nu mai este Biserica creştină, pentru care Domnul şi-a vărsat sângele, făgăduindu-Se că va fi cu ea până la sfârşitul veacului. Căci zice la Sfânta Evanghelie: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului. Amin.".
Iar în cartea cea către Efeseni, Sf. Apostol Pavel scrie cum a iubit Hristos Biserica: „Şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească... ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau vătămare... ci ca să fie Sfântă şi fără prihană". (Efeseni, 5, 26).
Atunci fratele a oftat zicând: „Eu, părinte, să-ţi spun adevărat că mi-am pierdut orice încredere în preoţii şi arhiereii de azi. Pentru asta mă silesc să vin în fiecare an la sfintele locuri, să mă botez în apa Iordanului, şi să primesc Sfânta Lumină, spre iertarea păcatelor mele". „Foarte bine faci, i-am zis eu, însă Botezul la Iordan îl săvârşeşti singur?". „Singur, cu Sfinţii Îngeri " mi-a răspuns el. „Şi eşti încredinţat că primeşti iertarea păcatelor prin asemenea botez, care se repetă în fiecare an? l-am întrebat eu. „Mai poate fi îndoială pentru aceasta? îmi zise dânsul, dacă nici apa Iordanului nu ne curăţă de păcate, atunci cine să ne mai cureţe?".
Aceste vorbe ale bietului închinător mi-au umplut inima de durere şi văzând prostimea lui precum şi primejdia sufletească în care se afla, am căutat să-l lămuresc ce înseamnă Taina Botezului şi cum trebuie sfinţită după sfintele Canoane. Iată cum se înşeală bieţii creştini, care nu au mărturisire şi nu cunosc Sf. Scripturi.
Domnul n-a poruncit la nimeni să se boteze singur, după cum nici El nu S-a botezat singur pe Sine, ci a chemat pe Sf. Ioan Botezătorul să slujească la Botez. Taina Sf. Botez se săvârşeşte numai o singură dată în viaţă şi aceasta se face de către slujitorii Bisericii, căci zice Domnul la Sf. Evanghelie către Sfinţii Apostoli, precum şi pentru urmaşii lor, care sunt arhierei şi preoţi: „Mergeţi dar şi învăţaţi toate popoarele, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh... şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului. Amin." (Mt. 28, 19-20). Iar în cartea cea către Efeseni a Sf. Apostol Pavel scrie lămurit acestea: „Nu este decât un Domn, o Credinţă, un Botez!".
Deci cine crede că se curăţă de păcate dacă se botează singur, oricând doreşte, acela este în mare rătăcire. Canonul 47 al Sf. Apostoli zice: „oricare episcop sau preot va boteza a doua oară pe cel care are Botez adevărat... să i se ia darul, ca unul care îşi bate joc de Crucea şi de moartea lui Hristos...". La fel hotărăşte şi canonul 57 al soborului de la Cartagina. Deci, dacă clericii, care nu socotesc Botezul cel bun şi botează a doua oară sunt pedepsiţi prin caterisire, atunci oare persoana nesfinţită, care se botează singură, având ideea că se curăţă de păcate ca şi cum ar săvârşi taina, oare asemenea persoană nu este sub pedeapsă?
Rog pe cei care citesc aceste rânduri să mă ierte că amintesc despre această rătăcire, care la fraţii noştri români sunt sigur că nu se află. Dar pentru că trăim în aceste locuri unde putem vedea mai multe obiceiuri străine, este bine să ştim cum să povăţuim pe altul la nevoie. Mai ales că în ultima vreme, s-au ivit şi unii clerici, care spun închinătorilor că dacă cineva se scaldă în Iordan, făcând scufundările obişnuite, acela primeşte iertarea păcatelor şi pentru asta nu mai are nevoie de mărturisire. Am cunoscut şi preoţi care învăţau că dacă cineva este nebotezat şi primeşte scufundările de hagiu în Iordan, atunci nu mai este nevoie de Taina Botezului. Iată, fraţilor, nişte păreri greşite, care zdruncină însăşi temelia Sfintei noastre Credinţe, care este Taina Botezului. Aghiazma care se face la Iordan atunci când vin închinătorii este pentru a lua blagoslovenie, însă nu este însăşi Taina Sf. Botez, chiar de rosteşte cineva şi numele Sfintei Treimi. Aceasta este o simplă sfeştanie, iar nu un botez, deşi zice lumea că s-a botezat, când s-a scăldat în Iordan.
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul- "Hrană duhovnicească"

marți, 3 august 2010

POLITICIANULUI N. N., CARE ÎNTREABĂ CU PRIVIRE LA MORALA POLITICĂ- Scrisoarea a 74-a


Din scrisoarea dvs. am înţeles că sunteţi înclinat să admiteţi o morală aparte pentru politică, deosebită de morala din celelalte treburi şi legături omeneşti. Asta nu poate însemna nimic altceva - oricât de precaut şi subtil v-aţi exprimat dvs. cu privire la aceasta - decât că ceea ce în treburile omeneşti de zi cu zi este privit ca lucru necinstit este socotit cinstit în politică, şi ceea ce în celelalte legături omeneşti nu e îngăduit este îngăduit în politică. Tendinţa aceasta primejdioasă, care a început nu cu dvs. şi nu de ieri, a făcut, din păcate, ca poporul să înceapă, într-adevăr, a privi politica drept o morală aparte, adică imoralitate. Oare n-am auzit deseori din gura poporului, atât dvs. cât şi eu, o judecată ca aceasta cu privire la cineva: „Da" ce, crezi că spune adevărul? Nu, asta e doar politică la el".
Vedeţi ce prăpastie este între tendinţa dvs. şi judecata poporului? Morala politică aparte a dvs. este numită simplu de popor: minciună şi amăgire. Iar dvs. trebuie să ţineţi seama de judecata poporului, fiindcă politica este, în sensul său cel mai bun, o treabă a poporului, şi încă una dintre cele mai mari treburi ale poporului. Eu ştiu ce vreţi dvs.
Dvs. aţi vrea să descoperiţi o îndemânare aparte, prin care poporul să propăşească şi statul să dăinuiască. Şi această anumită îndemânare aparte, în mod inevitabil asemănătoare cu îndemânarea trişorilor de la jocurile de noroc, aţi vrea dvs. să o numiţi „morală politică". Eu nu mă îndoiesc că imboldurile dvs. sunt nobile, dar toate celelalte, câte le spuneţi, cad în afara sferei moralei, în afara sferei creştinismului şi în afara sferei culturii. Este preistoricul joc şi preistorica întrecere dintre cel mai tare şi cel mai slab, în care atunci când nu ajută surâsul fals ajută dinţii şi ghearele, şi viceversa. La toate acestea, poporul spune: „Dreptatea ţine ţara şi cetăţile". Dacă dvs. dispreţuiţi această axiomă de fier a poporului nostru din pricină că îl socotiţi „simplu", ascultaţi ce afirmă englezii cei cultivaţi: „Cinstea este cea mai bună politică". A fost o vreme în îndelunga ucenicie politică a englezilor când se gândea şi altfel. Experienţa însă i-a învăţat că într-adevăr cinstea este cea mai bună politică. Un mare om de stat american spunea: „Dacă americanii ar merge în parlament cu aceleaşi gânduri şi simţăminte cu care merg la biserică, statul nostru ar fi întărit, iar poporul mulţumit". Chiar şi la vechii păgâni din dragii noştri Balcani cei mai proslăviţi erau acei oameni de stat care în treburile publice ale poporului respectau aceleaşi reguli morale ca în treburile lor private. Vă amintiţi cum s-a purtat dreptul Aristide când a fost pusă la vot exilarea sa din patrie? Un oarecare fără ştiinţă de carte l-a rugat pe Aristide să-i scrie pe un ciob: „Aristide să fie exilat!" Iar Aristide, fără să şovăie, a scris ceea ce era spre paguba sa.
Indivizibilitatea moralei a fost proclamată şi întărită de credinţa creştină mai mult decât de orice altceva vreodată. Una dintre cauzele principale ale actualei dezordini şi restrişti de pe acest mic continent european este duplicitatea moralei. O morală este postulată pentru viaţa privată, alta pentru cea publică. Că această duplicitate nu duce popoarele la bine, ne dă mărturie felul cum s-au purtat mai-marii ierusalimiteni cu Hristos şi soarta de mai apoi a poporului lui Israel. Judecând înlăuntru poporul, ei pedepseau martorii mincinoşi cu moartea, în vreme ce la judecata lui Hristos au căutat martori mincinoşi ei înşişi. Apoi, între ei spuneau că Iisus lucrează în folosul romanilor (Ioan 11, 48), iar înaintea romanului Pilat, că Iisus este împotriva romanilor şi împotriva cezarului, fiindcă singur pe Sine S-a făcut împărat (Ioan 19, 12), adăugând cu făţărnicie: noi nu avem împărat afară de cezarul. Aceasta este duplicitate a moralei. Aceasta este morala politică, prin care politicienii iudei au vrut să îşi salveze poporul, şi l-au pierdut. Văzând toată această intrigă, toată această imorală uneltire a fariseilor împotriva Sa, Domnul le-a prevestit: şi se va lăsa casa voastră pustie. Iată-vă roadele moralei politice. Iată ce lecţie cumplită pentru toţi conducătorii de popoare ce rup în două morala, depărtându-se de această axiomă de fier a poporului: „Dreptatea ţine ţara şi cetăţile". Pace dvs. şi sănătate de la Domnul!

Sfântul Nicolae Velimirovici-"Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi"