duminică, 30 august 2009

Duminica tanarului bogat-Putna 30 august 2009

Predica

Duminica tanarului bogat-Putna-30 august 2009
Asculta mai multe audio Diverse
Cuvânt de învăţătură-Stareţul Melchisedec

Cuvant de invatatura-Putna-Staretul Melchisedec la Duminica tanarului bogat
Asculta mai multe audio Diverse

sâmbătă, 29 august 2009

Cu înşişi ochii mei


"Întâmplări minunate din vremea noastră"-Părintele Petroniu Tănase
Mucenici şi Mărturisitori români

O iubire fără de moarte

Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficienţă cardiacă, hepatită şi alte boli pe care nici nu le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot cu numele de Iscu (Gherasim). Era egumenul unei mănăstiri. Acest om în etate cam de 40 de ani fusese aşa de mult chinuit, încât era aproape de moarte. Totuşi avea faţa liniştită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credinţa lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care schingiuise pe preot până aproape de moarte. Fusese arestat chiar de tovarăşii săi. Să nu credeţi ce spun ziarele că comuniştii urăsc pe preoţi, sau urăsc pe evrei. Nu-i adevărat. Ei urăsc pur şi simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creştini, urăsc pe antisemiţi, urăsc pe antihrişti, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăşte pe alt comunist. Se duşmănesc între ei. Şi când un comunist duşmăneşte pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare şi îl bate şi îl chinuie ca şi pe creştin.
Aşa se întâmplase că comunistul schingiuitor, care chinuise pe acest preot până aproape de moarte, fusese şi el bătut până aproape de moarte de către tovarăşii săi şi-şi dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghearele morţii.
În timpul nopţii mă deşteptă zicând: "Domnule, fii bun roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoşătoare!
Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morţii chemând pe alţi doi deţinuţi. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului ucigaşului său şi-l mângâia pe cap.
Nu voi uita niciodată această mişcare! Un om schingiuit continua să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela.
Apoi preotul zise către acel om: "Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea". Dar nu a rostit aşa simplu aceste cuvinte. Poţi zice "iubesc" şi să fie un simplu cuvânt de şase litere. Acesta însă zicea cu adevărat: Te iubesc din toată inima mea.
Apoi a continuat: "Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, închipuieşte-ţi pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şi toţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, te iartă, te iubesc şi Hristos te iubeşte. Îţi doreşte mântuirea ta cu mult mai mult decât ţi-o doreşti tu însuţi. Te îndoieşti dacă este cu putinţă să ţi se ierte păcatele... El doreşte să-ţi ierte păcatele mai mult decât tu însuţi doreşti să fii iertat. Doreşte să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El şi să te pocăieşti".
În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigaşului faţă de victima sa. Viaţa este mult mai impresionantă în romane. Nici un romancier însă nu a scris vreodată aşa ceva. Victima, în pragul morţii, primea spovedania ucigaşului său şi cel chinuit a dat dezlegare ucigaşului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său şi amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus aminte simplu că înainte cu două mii de ani Hristos se născuse în Vitleem. Era noaptea în care Hristos se născuse, în inima unui comunist torţionar.
Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înşişi ochii mei.

vineri, 28 august 2009

Profeţia Sfântului Moise Arapul despre călugării din neamul cel de pe urmă




"Hrana duhovniceasca"-Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

Sf. Moise Arapul a profeţit zicând: "În zilele cele de pe urmă ale veacului al şaptelea şi jumătate, viata monahiceasca se va defăima cu totul şi monahii nu vor mai ţine socoteala de mântuirea sufletului. Ei vor umbla prin mijlocul tulburărilor şi gâlcevilor, întunecaţi, fără nici un folos şi leneşi, neîngrijindu-se nicidecum de fapta buna, robiţi de patimile păcatului, pentru că de acolo de unde l-au ars pe satana nevoitorii cei dintâi, tot de acolo şi el are sa ardă şi să pârjolească. Şi de unde s-a biruit, va birui şi el pe monahii cei leneşi şi defăimători. Unde a sporit dreptatea, acolo va prisosi mai mult păcatul şi fărădelegea, pentru că se va răci dragostea multora şi monahii vor petrece prin mijlocul lumii şi a mirenilor, fără frică, cu mâncări şi băuturi amăgindu-se de poftele trupului, prin deşertăciuni, în necurăţii şi fapte ruşinoase. În acele zile va fi urâciune, zavistie, sfezi şi bătăi în mănăstirile de obşte până la sânge, tot aşa şi în lavre, unde nu e viaţa de obşte, din răutatea unuia asupra celuilalt şi pentru că s-au defăimat sfintele canoane şi nevoinţa cea duhovnicească, se vor pune egumeni şi stareţi oameni neîncercaţi în fapta buna, fără credinţă, nepricepuţi, de nici un folos şi simpli, nedeosebind binele de rău, leneşi, fără fapte bune, îngrijindu-se numai de cele pământeşti, purtându-se cu neruşinare în slujbe.Răpind cu sila egumeniile, cu daruri, şi neştiind să înveţe şi să povăţuiască turma şi frăţimea, neştiind că ei sunt chip şi pildă de folos pentru cei care urmează fapta bună şi neînţelegând că ei au să dea seama lui Dumnezeu în ziua judecăţii pentru turma lor. Şi din pricina nepăsării egumenilor ce nu poarte grijă de turma, se vor pierde, se vor osândi nu numai cei leneşi şi trândavi, ci şi fraţii cei cu viaţa buna şi înfrânaţi."După aceea Moise, robul lui Dumnezeu, a văzut că nori şi vârtej, negură întunecoasă şi ispite foarte înfricoşate au venit asupra monahilor din partea de la Miazănoapte, căci îi alerga pe monahi şi cinul cel monahicesc se împrăştia de blestematele eresuri şi sileau pe mulţi să lepede hainele monahiceşti şi să se însoare. Atunci, puţini nevoitori care vor fi încercaţi ca aurul şi ca argintul în cuptor în necazuri multe, în prigoană şi în strâmtorare, se vor lămuri. Şi câţi se vor afla încercaţi şi vor birui atâtea ispite înfricoşate, se vor preamări, se vor preaslăvi şi se vor cinsti de Dumnezeu mai mult decât acei care au răbdat căldura şi zăduful zilei şi gerul nopţii.După aceea Moise, robul lui Dumnezeu, a văzut că a trecut iarna aceea a necazurilor şi ispitelor şi prigoana acelor înfricoşate eresuri şi s-a făcut linişte şi după ce vor trece câţiva ani iarăşi se va dispreţui ceata monahilor cea îngerească şi vor veni iarăşi ispite asupra lor mai multe şi mai silnice. A văzut că monahii vor petrece împreună cu călugăriţele şi împreună cu pofta cea rea va veni şi tirania, căci şi cei ce nu vor voi, se vor batjocori cu sila.Preoţii se vor spurca prin păcatul desfrâului şi preotesele lor vor preacurvi, asemenea şi ei vor preacurvi cu altele. Atunci va veni mânia cea mare a lui Dumnezeu şi va distruge tot neamul acela viclean şi-l va trimite in focul cel veşnic.Deci, fericiţi vor fi câţi nu se vor pleca la cea mai mare fărădelege a necurăţiei, care este mai silnică şi mai grea decât uciderea, şi se vor împotrivi şi vor mustra fărădelegea ca Sf. Ioan Botezătorul şi vor stărui mustrând amestecarea de sânge. Şi vor fi ucişi de cei prea fărădelege spurcaţi şi prea necuraţi oameni din vremea aceea şi apoi se vor odihni în sânul lui Avraam, Isaac şi Iacob prea slăviţilor Patriarhi şi vor locui în Împărăţia Cerurilor cu toţi Sfinţii, bucurându-se şi veselindu-se, de care bucurie să ne învrednicească Dumnezeu şi pe noi cu darul Lui cel Sfânt. Amin

Cu înşişi ochii mei


"Întâmplări minunate din vremea noastră"-Părintele Petroniu Tănase
Mucenici şi Mărturisitori români

O bună mărturie

În România era o întreagă categorie de deţinuţi, alcătuită numai din preoţi, episcopi, pastori, rabini, laici şi tot felul de oameni, care se aflau în închisoare pentru credinţa lor.
Într-o zi, un ofiţer de securitate veni să vadă această mulţime. Toţi stăteau foarte atenţi, iar el chemă la întâmplare pe un tânăr şi îl întrebă: "Ce ai fost tu ca cetăţean?"
Tânărul a răspuns: "Domnule, nu-i cazul să încetez a fi ceea ce am fost ca cetăţean. Sunt preotul lui Dumnezeu".
- A, da, eşti popă! Şi mai iubeşti pe Hristos?
Preotul a tăcut câteva secunde. Secunde care păreau veşnicie, fiindcă ştia că de acestea depinde viaţa sa veşnică. Domnul Hristos a zis: "Oricine mă va mărturisi înaintea oamenilor, şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri. Şi cine se va lepăda de Mine de frică, şi Eu mă voi lepăda de el, înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri"(Matei. 10,32).
Şi atunci, după puţină reculegere, faţa lui a început să lumineze - Eu am văzut atâtea feţe luminând! - şi cu glas smerit dar şi hotărât a zis: „Domnule, când am devenit preot, am aflat că în istoria Bisericii mii de oameni au fost omorâţi pentru credinţa lor. Şi de fiecare dată când stăteam înaintea Sfintei Mese, purtând acele frumoase şi împodobite veşminte, am făgăduit lui Dumnezeu că, dacă vreodată va trebui să sufăr, dacă vreodată voi purta haina de puşcăriaş, voi continua să iubesc pe Hristos”.
„Domnule, a continuat el, vă supărăm aşa de mult! Noi avem adevărul şi voi aveţi cravaşa, noi avem iubire şi voi aveţi lanţurile în celulele puşcăriaşilor. Silnicia şi ura sunt argumente foarte sărace în faţa adevărului şi a iubirii. Dacă aţi spânzura pe toţi profesorii de matematică, dacă toţi matematicienii ar fi sugrumaţi, oare cât ar face 4+4? Ar continua să facă 8. Şi 8+8 ar face tot 16. Nu puteţi schimba adevărul spânzurând pe toţi cei ce spun adevărul. Chiar dacă toţi creştinii ar fi spânzuraţi, va continua să fie adevărat că există un Dumnezeu şi că Acesta e Iubire. Şi că există un Mântuitor, Care se numeşte Iisus Hristos şi mărturisindu-L pe Acesta, omul se poate mântui. Că există un Duh Sfânt şi o oaste de îngeri în jurul pământului şi că există un preafrumos Paradis. Nu puteţi schimba adevărul”.
Aş fi vrut să am un mijloc ca să pot reda tonul cu care preotul a spus aceste cuvinte. Noi ceilalţi ne-am simţit ruşinaţi. Deoarece credem în Hristos, nădăjduim în Hristos, dar... Pe când acest om iubea pe Hristos aşa cum Julieta iubea pe Romeo, sau cum mireasa iubeşte pe mirele său.

joi, 27 august 2009

Cu înşişi ochii mei


"Întâmplări minunate din vremea noastră"-Părintele Petroniu Tănase
Mucenici şi Mărturisitori români

Ortodoxie adevărată

Să ne întoarcem iarăşi la preotul Ciureanu. Avea întotdeauna o aşa de frumoasă înfăţişare! Când ne-au scos la plimbare (într-o curte unde nu exista nici o floare, nici o plantă sau iarbă), acesta a pus mâna pe umărul unui creştin şi i-a zis: "Ia povesteşte-mi viaţa ta!"
Omul i-a vorbit ca de obicei, cât de răi erau comuniştii: "M-au bătut, m-au schingiuit, mi-au făcut mizerii teribile".
Preotul a ascultat cu atenţie, apoi i-a zis:
- Ai spus multe despre comunişti, ia spune-mi acum şi despre tine. Când te-ai spovedit ultima dată?
- Ei să tot fie vreo patruzeci de ani.
- Să lăsăm acum şi pe comunişti şi pe nazişti, - pentru că şi tu eşti păcătos - şi să-mi spui păcatele tale".
Toţi s-au spovedit. De asemenea şi eu. Şi mi-aduc aminte că pe când mă spovedeam, cu cât îi spuneam mai multe păcate, tot mai frumoasă şi mai plină de bunătate devenea faţa lui. La început mă temeam ca nu cumva auzind aceste lucruri să mă dispreţuiască. Totuşi, cu cât mai multe fapte rele îi spuneam despre mine, cu atât mai mult se apropia de mine. La sfârşit îmi spune: "Fiule, ai săvârşit multe păcate, dar îţi spun un lucru: cu toate aceste păcate ale tale, Dumnezeu te iubeşte şi te iartă. Adu-ţi aminte că El a dat pe Fiul Său să moară pentru tine şi sileşte-te puţin câte puţin în fiecare zi să-ţi îmbunătăţeşti viaţa, ca să fii bineplăcut lui Dumnezeu".
Experienţele mele din cunoştinţa cu acest preot au fost cele mai frumoase din viaţa mea. Acum el nu mai este în această lume. A fost un model de adevărată Ortodoxie. Există astfel de ortodocşi. Această Ortodoxie a fost deplină, adevărată. Fie ca Dumnezeu să ne ajute pe toţi să devenim adevăraţi ortodocşi, după modelul sfinţilor pe care îi vedem în icoane şi a atâtor sfinţi care trăiesc şi astăzi.

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (34)


Arhimandrit Serafim Alexiev

O problemă deosebit de dificilă este aceea a aşa numitei "preoţii" a femeilor.
Pr. Borovoi, în loc să elimine această problemă "delicată" ca neexistând în genere pentru Biserica Ortodoxă, consideră şi aici necesar ca, "la rezolvarea acestei probleme de către celelalte biserici, să se ţină seama de perspectivele ecumenice ale soluţionării lor pentru unitatea tuturor creştinilor şi pentru înţelegerea identică a păstrării fidelităţii faţă de Tradiţia Apostolică, aşa cum este ea atestată în istoria Bisericii". Din cuvintele subliniate ale Pr. Borovoi rezultă că noţiunea privind Tradiţia Apostolică, chiar şi într-o chestiune "delicată", mai urmează a fi dezbătută în virtutea "perspectivelor ecumenice... ale unităţii tuturor creştinilor"! Acest lucru însă demonstrează caracterul confuz al noţiunii de Tradiţie Apostolică, pe care ecumeniştii o speculează în scopuri egoiste. Să evocăm însă noţiunea de Tradiţie Apostolică, aşa cum este ea explicată în B.E.M. Cităm: "Tradiţia Apostolică în Biserică înseamnă succesiunea în calităţile distinctive stabile ale Bisericii Apostolilor: mărturisirea credinţei apostolice, propovăduirea şi interpretarea înnoită(!)a Evangheliei, oficierea Botezului şi Euharistiei, transmiterea responsabilităţii preoţeşti". După evocarea celor două Taine: Botezul şi Euharistia, ar fi trebuit numită cea de a treia Taină - Preoţia, care constituie un obiect de cercetare în B.E.M. în loc să se vorbească de "transmiterea harului preoţiei, se menţionează doar transmiterea responsabilităţii, ca de un act formal de răspundere juridică, prin care pentru B.E.M. se epuizează întreaga esenţă a "preoţiei"! În comentariul la acelaşi §34 se arată: "În cadrul acestei Tradiţii Apostolice există o anumită succesiune apostolică a slujirii, care serveşte pentru susţinerea continuităţii şi succesiunii cuvintelor şi acţiunilor lui Iisus, transmise nouă de către Apostoli. Preoţii sunt desemnaţi (!) de Apostoli. După aceea episcopii Bisericii au fost primii custozi ai acestei continuităţi a tradiţiei apostolice; ei au fost martori ai succesiunii apostolice a slujirii, care a fost continuată şi păstrată prin episcopii vechii Biserici împreună cu preoţii şi diaconii din comunitatea creştină." Aşadar, în comentariu nu se spune nimic despre continuitatea harică în hirotonire - de la Apostoli prin episcopi, inclusiv până în zilele noastre. Referitor la Apostoli se spune doar că ei "numeau" pe preoţi, care se deosebesc totuşi de episcopi. Iar episcopii sunt numiţi doar "custozi" (şi nu promotori) şi "martori" (dar nu purtători) ai succesiunii apostolice a slujirii. Nicăieri însă nu se arată că această succesiune a slujirii se transmite pe linia hirotonirilor în Taina Preoţiei.În încheierea comentariului se subliniază că, "se impune să se facă o distincţie între Tradiţia Apostolică a întregii Biserici şi continuitatea slujirii apostolice". Cu alte cuvinte, sunt separate artificial două lucruri indisolubil legate unul de altul: "Tradiţia Apostolică" şi "slujirea apostolică". Cea mai elocventă probă a acestui raport o constituie faptul că culegerea de Pravile Apostolice începe cu două condiţii privind hirotonirea episcopului de către doi sau trei episcopi, iar a preotului sau diaconului - de un episcop. Prin urmare, slujirea apostolică este inclusă în Tradiţia Apostolică. În §36 continuitatea episcopilor este prezentată doar ca "unul din mijloacele...cu ajutorul căruia este exprimată Tradiţia Apostolică în Biserică. Această continuitate este interpretată... ca fiind un însemn simbolic şi păstrarea succesiunii credinţei şi legăturii apostolice". La fel ca şi în Tainele Botezului şi Euharistiei, B.E.M. nici de astă dată nu iese din cadrul înţelegerii protestante a Tainelor sub formă de simboluri, ignorând Tainele, ca fiind necesare pentru salvarea succesiunii ierarhice rânduite de Iisus Hristos, prin care se transmite negreşit credincioşilor harul lui Dumnezeu. În §38 se spune că "bisericile care nu şi-au păstrat episcopatul privesc succesiunea episcopală ca un simbol, nu ca o garanţie a continuităţii şi unităţii Bisericii". Iar mai departe se arată că ele nu pot (ceea ce ar însemna că nu vor - n.a.) să accepte... că preoţia, adoptată în propria lor tradiţie, trebuie să fie considerată ca nevalabilă până îa momentul în care nu va adera la linia existentă a succesiunii episcopale". Aceeaşi pretenţie concretă a fost formulată de pastorul dr. Jurghen Roloff, profesor la Universitatea din Erlangen, în referatul "Evaluarea documentului de la Lima", prezentat la cea de a 10-a conferinţă a reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Ruse şi Bisericii Evanghelice a Germaniei, care a avut loc la Kiev în 25-29 septembrie 1984. El a declarat categoric: "Pentru bisericile noastre este hotărâtor faptul că partenerii ecumenici (adică ortodocşii) nu au pus recunoaşterea aflării noastre în Tradiţia Apostolică în funcţie de acest fel de succesiune (adică apostolică)". Prin aceste cuvinte teologul protestant recunoaşte el însuşi că protestanţii nu au succesiune apostolică! Astfel, B.E.M. introduce noţiunea de succesiune episcopală în manieră protestantă, ca ceva neobligatoriu pentru creştini şi independent, chipurile, de succesiunea apostolică, care este substituită prin noţiunea de "continuitate în Tradiţia Apostolică", deşi nu există succesiune episcopală fără continuitate apostolică. Aceste două noţiuni sunt absolut echivalente şi în aceasta rezidă temelia principală a Bisericii Ortodoxe ca Biserică Apostolică! Ultimul capitol al B.E.M. este intitulat: "Spre recunoaşterea reciprocă a preoţimii hirotonite"; în el este dezvăluit scopul ecumenic final - recunoaşterea reciprocă a ierarhiilor confesiunilor aderente la C.E.B. În §21 se arată direct că "bisericile trebuie să fie gata să-şi modernizeze concepţia şi practica privind hirotonirea preoţilor". În §53 autorii B.E.M. îndrăznesc să ceară "bisericilor care au păstrat succesiunea episcopală să recunoască fondul apostolic al preoţiei hirotonite existent în bisericile care n-au păstrat această succesiune, precum şi existenţa în aceste biserici a serviciului de "episcope" (în greacă) sub diverse forme". Nu se precizează ce fel de "forme diverse" de episcopat există în afara ierarhiei din trei trepte rânduită de Dumnezeu, căci astfel de "forme" nu există şi nu pot exista! Este doar o adunătură deşartă de cuvinte despre o oarecare "ierarhie", având drept scop să arunce praf în ochii cititorilor. În §54 citim:"Unele biserici hirotonesc numai bărbaţi. Disensiunile în această privinţă împiedică recunoaşterea reciprocă a preoţiei. Acest lucru însă, nu trebuie să fie considerat un impediment esenţial pentru eforturile de mai departe spre realizarea recunoaşterii reciproce". După cum am mai arătat, C.E.B. susţine ideea "preoţiei" feminine, încercând însă, în cazul dat, să elimine acest obstacol de dragul recunoaşterii reciproce a "bisericilor" şi "preoţilor" lor, încheind de aceea paragraful cu fraza: "Ideile ecumenice trebuie să încurajeze, şi nu să frâneze dezbaterea nestingherită a acestei probleme". În sfârşit, în ultimul §55 al B.E.M. se presupune, ca expresie supremă a "recunoaşterii reciproce a bisericilor şi preoţiilor lor", celebrarea Liturghiei Euharistice în comun cu punerea reciprocă a mâinilor!!! Arhiereii ortodocşi - purtătorii preţiosului dar al continuităţii apostolice - vor înţelege clar că - în cazul în care ei, din anumite considerente (desigur, de natură ecumenico-diplomatică, şi nu ecleziastică!) - vor accepta parodia ecumenică descrisă, va însemna că ei se lipsesc în mod automat de harul ierarhic ca atare, căpătat în timpul hirotonirii, pierzându-şi în felul acesta succesiunea apostolică, căci potrivit Canonului apostolic 45: "Episcopul, presviterul sau diaconul, care nu face decât că se roagă împreună cu ereticii, trebuie să fie excomunicat; iar dacă le va îngădui să slujească ca preoţi în biserică, trebuie să fie depuşi din treaptă". Fie ca aceasta să nu se întâmple!

miercuri, 26 august 2009

Cu înşişi ochii mei


Mucenici şi Mărturisitori români

Zâmbetul ceresc
Să vă spun despre un alt creştin ortodox. Nu era preot, ci simplu ţăran. (În ţara mea, aproape întotdeauna ţăranii sunt analfabeţi sau aproape analfabeţi). Citise mult Sfânta Scriptură, în afară de aceasta însă nu mai citise nici o altă carte. Acum se afla în aceeaşi celulă cu profesori, academicieni şi alţi oameni cu înaltă cultură, care fuseseră închişi de comunişti. Şi acest biet ţăran se străduia să aducă la Hristos pe un membru al Academiei de Ştiinţe. Dar în schimb primea numai ironii.
- Domnule, nu-ţi pot explica mult, dar eu merg împreună cu Hristos, vorbesc cu El, Îl văd...
- Ia nu-mi mai spune mie poveşti, că vezi pe Hristos! Cum îl vezi pe Hristos?
- Nu pot să-ţi spun cum îl văd. Simplu: Îl văd! În multe chipuri poate vedea cineva. În vis, să zicem, vezi multe lucruri. Mie mi-i de-ajuns să închid ochii. Uite, acum îl văd pe fiul meu, acum văd pe cumnata mea, pe nepotul meu. Fiecare poate vedea. Există şi un altfel de vedere. Văd pe Hristos!
- Chiar îl vezi pe Hristos?
- Da, îl văd!
- Nu mai spune, cum îl vezi? Liniştit, supărat, plictisit, indispus, vesel? Cum te priveşte? Zâmbeşte vreodată?
- Ai găsit, a răspuns ţăranul, îmi zâmbeşte!
- Domnilor, veniţi să auziţi ce îmi spune acest om! Mă ia în batjocură. Zice că Hristos îi zâmbeşte. Arată-mi şi mie cum îţi zâmbeşte?
Acesta a fost unul din cele mai mari momente din viaţa mea.
Ţăranul a luat o înfăţişare foarte serioasă. Faţa lui a început să lumineze. (În Biserică există astăzi clerici şi teologi care nu pot crede întreaga Sfântă Scriptură. O cred pe jumătate, sau un sfert din ea. Pentru anumite pricini, nu cred nici în minuni. Eu o cred în întregime, pentru că am văzut minuni. Am văzut schimbarea la faţă, desigur nu aceea a lui Hristos, ci ceva asemănător. Eu am văzut feţe luminând...) Un zâmbet a apărut pe faţa acelui ţăran. Aş fi voit să fiu pictor ca să zugrăvesc acel zâmbet. Era într-însul o doză de întristare pentru sufletul pierdut al omului de ştiinţă. Dar era şi o mare nădejde în acel zâmbet! Avea atâta dragoste şi compătimire şi o bucurie de a mântui acel suflet! Toată frumuseţea Raiului se vedea în zâmbetul acelei feţe. Era murdară şi nespălată, dar avea zâmbetul ceresc al Raiului.
Profesorul şi-a plecat capul şi a zis: "Ai dreptate, domnule. Ai văzut pe Hristos. Ţi-a zâmbit".

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (33)


Arhimandrit Serafim Alexiev

În B.E.M. nicăieri nu se vorbeşte despre hirotonire, ca fiind o Taină dotată cu har, oficiată de episcop ca succesor apostolic, ci doar despre "numire" prin impersonala "punere a mâinilor" (de către cine?). O astfel de negare evidentă a succesiunii apostolice ca condiţie a realităţii preoţiei se întâlneşte foarte des nu numai la protestanţi, ci şi la anglicani. De exemplu, dr. Hedlom, cunoscut teolog anglican şi profesor al Universităţii din Oxford, considera că, în Biserica creştină veche, episcopii erau succesori ai apostolilor "nu fiindcă ar fi primit harul transmis de apostoli, ci pentru că au fost desemnaţi de Biserică să îndeplinească îndatoririle pe care le îndeplineau apostolii". Această viziune extrem de greşită asupra preoţiei nu l-a împiedicat pe dr. Hedlom să devină curând "episcop" anglican, ceea ce vorbeşte despre solidaritatea cu el a bisericii lui. Iar în iulie 1988, la conferinţa din Lambet a episcopilor anglicani, a fost adoptată hotărârea de hirotonire a femeilor nu numai ca "preotese", ci şi ca "episcopi"! Curând ea a fost adusă la îndeplinire: la 12 februarie 1989, la Boston (SUA) a fost oficiată "hirotonirea" Barbarei Harris ca "episcop". Iată la ce fărădelege strigătoare la cer duce renunţarea ia principiul succesiunii apostolice! După aceasta devine cu neputinţă participarea ortodocşilor la Consiliul Mondial al Bisericilor, care întotdeauna a susţinut ideea "preoţiei" feminine. În compartimentul III al B.E.M., "Formele preoţiei hirotonite", se promovează insistent ideea că "Noul Testament nu indică un singur tip de preoţie, care ar putea servi drept model sau drept o normă invariabilă pentru întreaga preoţie viitoare în Biserică. În Noul Testament noi, mai curând, întâlnim o varietate de forme, care au existat în diferite locuri şi în diferite timpuri". În ultimele cuvinte se exprimă nu numai necredinţa raţionalistă în ierarhia neo-testamentară, ci se contestă chiar autenticitatea cărţilor sfinte ale Noului Testament, care ar fi apărut, chipurile, "în diferite timpuri". Urmând raţionalismului protestant, alcătuitorii B.E.M. declară deschis după aceea, că abia "în secolele doi şi trei a fost stabilită forma cu trei trepte - episcop, preot şi diacon - ca formă generală a preoţiei hirotonite în întreaga Biserică". O astfel de viziune asupra provenienţei celor trei trepte ale ierarhiei ecleziastice reprezintă o negare evidentă a faptului rânduirii lor de către Sfinţii Apostoli şi, implicit, a suprimării noţiunii însăşi de succesiune apostolică a ierarhiei. Între altele, în "Faptele Sfinţilor Apostoli", alcătuite de Sf. Ap. şi Ev. Luca (comp. Lu. 1, 3 şi Fapte 1, 6) se arată clar că Sfinţii Apostoli au hirotonit personal pe primii cinci diaconi (Fapte 6, 6). Tot de către apostoli au fost hirotoniţi Sf. Ap. Pavel şi Sf. Ap. Barnaba (Fapte 13, 3), care, la rândul lor, au hirotonit preoţi pentru toate bisericile întemeiate de ei (Fapte 14, 33). Iar Sf. Ap. Pavel a hirotonit pe ucenicul său Timotei în cinul de episcop al Efesului (I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6), iar pe alt ucenic al său, Tit, l-a făcut episcop al Cretei, poruncindu-i să hirotonească preoţi pentru toate oraşele de acolo (Tit 1,6). În afară de indicaţiile directe ale cărţilor sfinte ale Noului Testament, încă în epoca apostolilor existenţa a trei trepte ierarhice este mărturisită de succesorii direcţi ai apostolilor - Sfântul Clement, episcop al Romei, şi Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, episcop al Antiohiei (mort în anul 107), în epistolele lor către Magnezieni (6, 1; 3, 1-2) şi către Tralieni (3, 1), în care sunt direct enumerate cele trei trepte ale ierarhiei bisericeşti. În B.E.M. însă, mărturiile acestor trei bărbaţi apostolici sunt opuse una alteia în mod artificial. În comentariul la §36 citim: "În vechea Biserică legătura dintre episcopat şi comunitatea apostolică era concepută în două chipuri. Pe de o parte, se recunoaşte că "Sfântul Clement se interesa înainte de toate de mijloacele cu ajutorul cărora continuitatea istorică a prezenţei lui Hristos era asigurată în Biserică datorită succesiunii apostolice, iar pe de alta - se subliniază că "Sfântul Ignatie din Antiohia vedea în comunitatea creştină, strânsă în jurul preotului şi în mijlocul preoţilor şi diaconilor, o manifestare reală a Duhului în comunitatea apostolică." De aici se trage concluzia că "simbolul succesiunii apostolice nu arată doar continuitatea istorică, ci şi adevărata realitate duhovnicească". De fapt, continuitatea istorică a succesiunii apostolice, susţinută de Sfântul Clement de la Roma, stă la baza realităţii duhovniceşti, despre care vorbeşte Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu şi care nu reprezintă decât continuitatea apostolică la momentul dat. Prin urmare, ambii bărbaţi apostolici vorbesc de unul şi acelaşi fenomen, care garantează succesiunea apostolică în Biserica Creştină. B.E.M., ocolind problema extrem de neplăcută pentru protestanţi vizând succesiunea apostolică ca transmitere a harului ierarhic printr-un lanţ continuu de hirotoniri din epoca apostolilor până în zilele noastre, care a fost curmat de Luther (secolul XVI) introduce o nouă îmbinare de termeni: "Succesiunea în Tradiţia Apostolică". Scopul acesteia este de a sustrage atenţia de la principalul obiect - succesiunea apostolică ierarhică, reducând problema la o noţiune mai largă - Tradiţia Apostolică, care, datorită posibilităţii de interpretare, convine mai mult protestanţilor. Această expresie, în favoarea B.E.M., este asimilată şi de ecumeniştii "ortodocşi". Unul din autorii B.E.M., protoiereul Vitalie Borovoi, în referatul său "Evaluarea documentelor de la Lima despre Botez, Euharistie şi Preoţie", vorbeşte de "succesiunea organică a Tradiţiei Apostolice a vieţii harice şi sacramentale în Vechea Biserică a epocii Sinoadelor Ecumenice (comună pentru noi toţi încă până la perioada sciziunilor noastre)". Pe atunci însă protestanţii nu existau! Mai departe pr. Borovoi scrie despre necesitatea renaşterii "unităţii creştine prin eforturile frăţeşti comune ale întregii comunităţi ecumenice pornind de la principiile şi urmând principiile succesiunii istorice a Tradiţiei Apostolice..."

marți, 25 august 2009

Cu înşişi ochii mei

Mucenici şi Mărturisitori români

Sunt un creştin dintr-o ţară ortodoxă: România. Trăind 14 ani în închisoare, pentru credinţa mea, vreau să povestesc viaţa unor creştini ortodocşi, cu care m-am învrednicit să intru în legătură, în timpul închisorilor mele. Faptele şi pilda vieţii lor m-au însufleţit necontenit în tot acest răstimp.

"Bucuraţi-vă pururea"
Primul era un preot, care fusese închis la vârsta de 70 ani. Îl chema Ciureanu. Când l-au adus înăuntru,cu barbă mare şi cu părul alb, câţiva ofiţeri din poarta închisorii îl luară la batjocură. Unul zise: ”De ce au adus şi pe acest popă bătrân?" Altul îi răspunse în batjocură: "Poate ca să-i spovedească pe toţi!". Acest preot avea un fiu care murise în închisorile ruseşti; fiica lui fusese condamnată la 20 ani de închisoare. Doi din ginerii săi erau împreună în închisoare, unul chiar în celulă cu el. Nepoţii lui nu aveau ce mânca. Erau siliţi să mănânce gunoaie. Întreaga lui familie era distrusă. Nu mai avea nici biserică. Totuşi omul acesta avea o faţă aşa de luminoasă! Necontenit avea un zâmbet frumos pe buze. Şi niciodată nu saluta pe cineva cu "bună ziua" sau "bună seara", ci cuvintele: "Bucuraţi-vă pururea"(I.Tes.5,16).
Într-o zi l-am întrebat: "Părinte, cum puteţi zice "Bucuraţi-vă pururea", când Sfinţia voastră aţi trecut printr-o aşa de teribilă tragedie?''
- Bucuria este foarte uşoară, a răspuns el, dacă împlinim măcar un cuvânt din Sfânta Scriptură. Este scris: "Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură" (Rom. 11,15). Deci, dacă cineva se bucură împreună cu toţi cei ce se bucură, are totdeauna multă înclinare spre bucurie. Sunt închis şi mă bucur cu toţi cei ce sunt liberi. Nu merg la Biserică, dar mă bucur cu toţi cei ce sunt în Biserică. Nu mă pot împărtăşi cu Sfintele Taine, dar mă bucur cu toţi cei ce se împărtăşesc. Nu pot citi Sfânta Scriptură sau vreo altă carte sfântă, dar mă bucur cu acei ce pot. Nu pot vedea florile- (Niciodată n-am văzut vreun copac sau vreo floare în toţi aceşti ani. Mă aflam jos, sub pământ, într-o închisoare subterană. Niciodată nu vedeam soarele, luna sau stelele. Ba uneori uitam că acestea mai şi există. Niciodată nu vedeam vreo culoare, ci numai pereţii cenuşii ai celulei şi uniforma noastră gri. Ştiam însă că o astfel de lume există, o lume cu fluturi coloraţi şi curcubee pe cer)- dar pot să mă bucur cu toţi cei ce văd curcubeele de pe cer şi fluturi de toate culorile. În închisoare, mirosul nu era prea plăcut totuşi, continuă preotul, unii au flori mirositoare în jurul lor, sau tineri care se parfumează; alţii fac excursii, alţii au familii şi copii în jurul lor. Eu nu pot să-mi văd copiii, alţii însă au copii. Şi cei ce pot să se bucure cu toţi cei ce se bucură, pot să se bucure pururea.
Aceasta era pricina că era aşa de frumoasă expresia feţei lui.
Din volumul:

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (32)


Arhimandrit Serafim Alexiev

G)Taina Preoţiei(slujirea)

Pentru noi este deosebit de important compartimentul trei al B.E.M. consacrat Tainei Preoţiei, deoarece de validitatea acestei Taine depinde validitatea celorlalte, în special a Tainei Euharistiei, căci cea dintâi condiţie a autenticităţii ei este faptul oficierii ei de către un preot care a fost ridicat în cinul respectiv prin hirotonirea oficială de un episcop legal.Ecumeniştii acordă de asemenea o mare importanţă problemei preoţiei în scopul recunoaşterii reciproce a ierarhiilor, lucru pe care ei îl pretind la negocierile privind unirea diferitelor confesiuni. În acest sens s-a pronunţat făţiş episcopul anglican Glowcester la conferinţa de la Ripon, care a avut loc la 31 octombrie 1983: "Unirea reală se va face atunci când vom unifica preoţia. În acest sens noi acţionăm şi în Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Acolo situaţia evoluează mai încet, însă în cele din urmă va conduce la o unire efectivă". Aceeaşi trufaşă încredere de sine, atingerea scopului final - recunoaşterea reciprocă a ierarhiilor se resimte în fiecare rând al documentului ecumenic vizat, ceea ce ar trebui să îndemne pe toţi creştinii ortodocşi purtători ai binefăcătoarei succesiuni apostolice în Biserică, la o luptă hotărâtoare împotriva insistenţelor ostentative ale ecumeniştilor! Să ne oprim la însuşi titlul compartimentului al treilea. Spre deosebire de Tainele Botezului şi Euharistiei, marcate prin vechile lor denumiri patristice, Taina Preoţiei este consemnată în B.E.M., în limba engleză prin denumirea generală "Ministry", care se traduce literalmente "slujire". Potrivit enciclopediei britanice, în limba engleză există o denumire specială pentru preoţie, şi anume Priesthood, care redă fidel termenul elen tradiţional şi cel latin - sacerdotium. Ministry este foarte greu traductibil, căci cuvântul cuprinde toate genurile de slujire bisericească. Această polisemie conferă un caracter confuz conţinutului bine definit al Tainei rânduite de Dumnezeu, care este Preoţia, moştenită prin succesiune de la Sfinţii Apostoli. Denumirea indefinită a Tainei Preoţiei are drept scop să înglobeze în noţiunea de slujire "bisericile" care intră în componenţa C.E.B. şi nu au de fapt preoţie! O interpretare similară, confuză a problemei preoţiei se întâlneşte frecvent în cercurile protestante. De exemplu, secretarul general al C.E.B., Potter, în discursul inaugural rostit la cea de a VI-a adunare din Vancouver, interpretând eronat cuvintele Sf. Ap. Petru despre creştini ca "preoţie împărătească" (I Petru, 2, 9), a declarat că "unul din marile merite ale Reformei, pe care îl datorează lui Martin Luther, este descoperirea (!)că fiecare-fie femeie sau bărbat-este preot în faţa Domnului, indiferent de este el hirotonit sau mirean". În B.E.M. se strecoară acelaşi amestec al preoţiei sacramentale legale şi al "preoţiei împărăteşti" generale a mirenilor cu un scop anume - de a minimaliza rolul preoţiei sacramentale şi a şterge hotarul dintre preoţime şi mireni.De remarcat că în B.E.M. pretutindeni se întrebuinţează termenul "preoţime hirotonită", ceea ce reprezintă o tautologie logică, căci nu poate exista preoţime nehirotonită. În §7 citim: "Termenul "preoţime hirotonită" se referă la persoanele care au primit harisma şi pe care biserica îi numeşte (!) pentru slujire prin hirotonisire, cu invocarea Sfântului Duh şi punerea mâinilor asupra lor". Însă chiar în punctul următor se spune: "Multe din biserici (deci nu toate - nota aut.) utilizează cuvântul "preot" pentru desemnarea anumitor slujitori ai altarului hirotoniţi. Deoarece aceasta nu reprezintă un obicei general, respectiva problemă esenţială se examinează în §17 al prezentului document." Indicatul §17 este intitulat în engleză "Ordained Ministry & Priesthood", adică "Slujirea şi Preoţia hirotonită", în plus, termenul "Preoţia" este raportat la Hristos şi poporul Bisericii, iar cel dintâi termen, "Slujirea" - la "Preoţia hirotonită", care participă, ca toţi creştinii, şi în preoţia lui Hristos, şi în preoţia Bisericii" (adică a poporului bisericii). Astfel, în B.E.M., în pofida terminologiei atestate în Enciclopedia Britanică, ambii termeni sunt folosiţi cu sens denaturat: prin termenul comun Ministry, care înseamnă "slujirea" în genere, este desemnată preoţimea hirotonită, iar prin termenul specific Priesthood (preoţimea hirotonită) - "preoţia" generală a poporului bisericii. Se creează impresia că preoţia sacramentală nu este decât o emanaţie a "preoţiei" poporului bisericii, care prin intermediul "hirotonirii" simbolice desemnează el însuşi pe slujitorii altarului. O viziune similară pur protestantă asupra ierarhiei ecleziastice, care contestă împuternicirea ei de către Hristos pe linia succesiunii apostolice, reprezintă o gravă eroare dogmatică, însemnând negarea caracterului apostolic al Bisericii lui Hristos.În comentariul la §17 utilizarea eronată mai sus amintită a termenilor se argumentează prin faptul că, chipurile, "în Noul Testament niciodată nu sunt folosiţi termenii "Preoţie" sau "preot" (iereu) pentru desemnarea preoţimii hirotonite sau a preotului hirotonit". Potrivit B.E.M., "În Noul Testament acest termen este aplicat, pe de o parte, pentru preoţia unică a lui Iisus Hristos şi, pe de alta, pentru slujirea împărătească şi profetică a tuturor botezaţilor". Iată însă cum arhimandritul (actualmente arhiepiscop de New York) Pierre Lullie, în articolul deja citat, explică deosebirea în folosirea termenilor: "Vechea Biserică evita, pentru desemnarea funcţiilor preoţeşti, ambiguitatea posibilă atunci, care ar fi putut rezulta din omonimie. Tocmai de aceea termenii nu sunt întrebuinţaţi în Noul Testament pentru desemnarea funcţiilor preoţeşti". Dreptul canonic rămâne fidel terminologiei vechi creştine şi utilizează în locul lor termenii "episcop" şi "preot". O asemenea poziţie a Bisericii în etapa sa primară se explică simplu: "În raport cu iudaismul ea a susţinut abolirea unei mulţimi de jertfe, ca fiind pur arhetipice faţă de unica Jertfă perfectă, adusă o dată pentru totdeauna de Hristos-Unicul adevărat Arhiereu. În privinţa păgânilor convertiţi termenul ar fi putut fi interpretat la fel ambiguu, deoarece el desemna vrăjitorii cultelor păgâne. Odată însă cu dispariţia treptată a păgânismului, pe de o parte, şi cu separarea definitivă a iudaismului de creştinism - pe de alta, pericolul confundării termenilor a dispărut. În felul acesta, s-a răspândit folosirea termenilor arhiereus şi iereus în lumea elenă şi pontifex şi sacerdos la latini."E caracteristic faptul că încă la cel mai timpuriu dintre părinţii bisericii - Sfântul Clement de la Roma (+101) - termenii "arhiereu" şi "iereu" se întâlnesc raportaţi la preoţii creştini. Prin urmare, în B.E.M. Arhieria supremă a lui Hristos este opusă în mod tendenţios preoţiei oficiante încredinţate clericilor din Biserică. Preoţia pământească provine de la Arhieria cerească a lui Hristos, aşa cum este foarte bine spus în rugăciunea de taină rostită de preot în timpul Heruvicului la Sfânta Liturghie. În ciuda acestui fapt, în comentariul la §11, B.E.M.. declară în chip nelegiuit că, "bisericile trebuie să evite a atribui propriile forme deosebite de hirotonire a preoţimii voinţei directe a lui Iisus Hristos şi a le considera ca fiind rânduite de Iisus Hristos!" Autorii (între care figurează şi "ortodocşi") îşi declară făţiş, cu o nemaipomenită insolenţă ecumenică, necredinţa în preoţie ca Taină rânduită de Mântuitor, reducând totul la "numirea" preoţilor "prin hirotonire" bisericească.

duminică, 23 august 2009

Părintele Symeon de la Essex a plecat la Domnul



Vineri. 21 august, părintele Symeon de la Essex, a plecat la Domnul.

Ca aducere aminte, un cuvant de învăţătură rostit de acesta la Putna, anul trecut, de ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin si mama sa , Elena-21 mai 2008.

Parintele Symeon de la Essex (Anglia)
Asculta mai multe audio Diverse
Dumnezeu să-l odihnească!

miercuri, 19 august 2009

Seminţe pentru moara minţii


"Adunăm în inimi cuvinte neplăcute, spuse la mânie, jigniri; toate acestea cu grijă le păstrăm în inimă şi de aceea inima plină de ele este slabă, neînstare de nimic bun. La cea mai mică neplăcere reînvie tot ce a trecut de mult, fiindcă acolo s-a păstrat. Iar dacă în inima noastră s-ar afla cuvintele lui Dumnezeu, ele ar da sufletului îmbărbătare, tărie şi putere, pentru a suporta ispitele, bolile şi tot ce este neplăcut".
Maica Arsenia-"Calea spre vindecarea inimii"

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (31)



Arhimandrit Serafim Alexiev
F) Taina Euharistiei
Pentru conştiinţa ortodoxă fără idei preconcepute este evidentă inconsistenţa B.E.M., consacrată Euharistiei. De pe poziţiile învăţăturii descoperite de Dumnezeu şi a celei patristice despre Taina Euharistiei şi experienţei duhovniceşti a Bisericii Ortodoxe, este inconsistentă întreaga concepţie a acestei secţiuni, construită pe principiile pluralismului modernist, minimalismului dogmatic şi oportunismului de compromis, concepţie ce scoate în evidenţă spiritul protestant laicizat. Mânaţi de tendinţa spre oportunism, autorii ecumenici ai B.E.M. fac eforturi de a se ridica la un nivel supra-confesional, cutezând să-şi prezinte opusul lor drept un "dar al Duhului Sfânt", deşi în realitate nu fac decât să speculeze adevărul, respingând şi denaturând limbajul clasic şi terminologia teologiei patristice. Despre esenţa Tainei Euharistiei se vorbeşte prea confuz şi inconsecvent, fără a se neglija modul de tratare protestant al acestei probleme, cu un singur scop evident: cu ajutorul "imaginaţiei creatoare" să caute "o coincidenţă teologică de compromis" în învăţătura despre Euharistie între Ortodoxie şi confesiunile heterodoxe, iar după aceea şi "recunoaşterea reciprocă", care conduce la falsa unitate de credinţă şi împărtăşirea reciprocă cu Sfintele Taine. Aceste intenţii şi planuri distructive pentru Ortodoxie sunt camuflate prin fraze privind "afirmarea credinţei euharistice comune", realizarea "unui grad mai înalt de comunicare euharistică" între biserici, privind "unirea vizibilă a poporului scindat al lui Dumnezeu în jurul tronului lui Dumnezeu". În ciuda acţiunilor sale "unificatoare", B.E.M. tratează Euharistia în spiritul doctrinei protestante, ceea ce se manifestă deosebit de evident la analiza a două momente excepţional de importante ale Tainei;
1) transformarea pâinii şi vinului oferite în Trupul şi Sângele lui Hristos;
2) însemnătatea Euharistiei ca jertfă;
În §13 al B.E.M. despre Euharistie citim: "Cina euharistică reprezintă Taina Trupului şi Sângelui lui Hristos, Taina prezenţei Sale reale". Această definiţie justă îşi pierde însă semnificaţia pozitivă în contextul altor fraze prea generale şi difuze, de genul: "Euharistia reprezintă o cina de taină, ce ne iniţiază, prin intermediul unor simboluri văzute, în dragostea pentru Domnul Iisus Hristos"; sau "Euharistia reprezintă Cina de Taină care ne iniţiază, prin intermediul unor simboluri văzute, în dragostea pentru Domnul Iisus Hristos"; "Euharistia reprezintă o mare jertfă de laudă, prin care Biserica vorbeşte în numele tuturor făpturilor". B.E.M. nu vorbeşte nimic despre momentul central şi cel mai esenţial al Tainei Euharistiei - transformarea Sfintelor Daruri în Trupul şi Sângele lui Hristos. După cum se ştie, luteranii, reformatorii şi numeroasele secte protestante neagă învăţătura ecleziastică despre transformarea în Euharistie a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos, Mântuitorul nostru Cel Înviat. Iar autorii ecumenici ai B.E.M. reduc la zero acest moment central al Tainei Euharistiei prin afirmarea că "anamneză (reamintirea) despre Hristos constituie principala esenţă a cinei euharistice". Pe de o parte, în B.E.M. se postulează că "Biserica mărturiseşte prezenţa reală, vie şi activă a lui Hristos în Euharistie", dar în comentariul de la §13 declară: "Unele biserici, cu toate că confirmă prezenţa reală a lui Hristos în Euharistie", nu leagă această prezenţă în mod categoric de imaginea pâinii şi vinului. Bisericilor li se rezervă dreptul să hotărască dacă această deosebire ar putea fi adoptată (!), continuând să existe în cadrul coincidenţei opiniilor formulate în text. Propunând un compromis nelegiuit privind cea mai mare Taină bisericească, ecumenismul îşi dezvăluie adevărata sa natură. Specularea evidentă cu "prezenţa abstractă a lui Hristos", care nu este în mod atât de necondiţionat legată de imaginea pâinii şi a vinului, reprezintă o minimalizare inacceptabilă şi o negare în fapt a învăţăturii de inspiraţie divină şi patristică despre transformarea sacramentală de neconceput a pâinii şi vinului euharistie în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru, în care El este prezent "prin esenţa Sa, adică cu sufletul şi Dumnezeirea sau ca Dumnezeu desăvârşit şi ca Om desăvârşit". Învăţătura despre transformarea Sfintelor Daruri, constituind momentul central al Sfintei Euharistii, este bazată pe mărturii din Noul Testament - mai întâi de toate pe cuvintele fără echivoc ale Mântuitorului (In. 6, 48-58; Mt. 26, 26-28; Mc. 14, 22-24; Lu. 22, 19, 20; comp. I Cor 11, 23-25). Ea a fost mereu vie în conştiinţa Bisericii Ortodoxe încă de pe timpurile apostolilor. În vechile liturghii ale Sf. Ap. Iacov, Sfântului Vasile cel Mare şi Sfântului Ioan Gură de Aur rugăciunea către Dumnezeu Tatăl precede sfinţirii Sfintelor Daruri, prin ea Dumnezeu este rugat ca, prin dăruirea Duhului Sfânt, să prefacă, să preschimbe, să transforme pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos. "Faptul că toate vechile liturghii aveau aceeaşi înţelegere deplină a unui obiect atât de important al învăţăturii despre Taina Euharistiei demonstrează incontestabil,-conchide mitropolitul Macarie-, că anume aceasta a fost tradiţia apostolică cu privire la acest obiect, şi astfel a crezut de-a pururi Sfânta Biserică Sobornicească. Sfinţii Părinţi şi învăţători ai Bisericii ne învaţă, de asemenea, că în Taina Euharistiei pâinea şi vinul se preschimbă, se transformă în Trupul şi Sângele lui Hristos. Sfântul Iustin Filosoful (secolul II) ne spune că "Acea hrană (Euharistia), asupra căreia s-au rostit cuvinte de mulţumire cu rugăciune... şi care, după preschimbarea ei, hrăneşte sângele şi trupul nostru, este Trupul şi Sângele Aceluiaşi Iisus Hristos întrupat". Sfântul Chiril al Ierusalimului (secolul IV) scrie: "Hristos, pe când se afla în Cana Galileii a făcut din apă vin asemănător sângelui" (In. 2, 1-10). Nu putem oare să credem că şi vinul se face sânge? În săvârşirea Tainei pâinea se preface în Trupul lui Hristos, iar vinul - în Sângele lui Hristos". Sfântul Grigorie de Nisa (secolul IV) mărturiseşte: "Cu adevărat gândesc şi cred că şi astăzi pâinea sfinţită prin cuvântul lui Dumnezeu, se preface în Trupul lui Dumnezeu Cuvântul". La Sfântul Ambrozie al Mediolanului citim: "De fiecare dată când primim Tainele, care prin Taina sfintei rugăciuni se preschimbă în Trupul şi Sângele lui Hristos, vestim moartea Domnului (I Cor. 11, 26)". Teodor din Heracleea (secolul IV) face următoarea lămurire: "Acesta este, a spus Hristos, Trupul Meu, şi acesta este Sângele Meu, ca tu să nu crezi că e vorba doar de chipul lor, dar că pâinea este însuşi trupul Domnului, iar vinul - sângele Domnului, prefăcându-se în Trupul şi Sângele Domnului nostru prin acţiunea Sfântului Duh". Sfântul Ioan Damaschin (secolul VIII) mărturiseşte: "Pâinea şi vinul cu apă, prin chemarea şi pogorârea Duhului Sfânt, se transformă în chip mai presus de fire în Trupul şi Sângele lui Hristos. Pâinea şi vinul nu sunt o închipuire a Trupului şi Sângelui Domnului (să nu fie!), ci sunt însuşi Trupul Dumnezeiesc al Domnului, căci El a spus: "Acesta este Trupul Meu - nu închipuire a trupului; e Sângele Meu - nu închipuire a lui". Cât de departe este B.E.M. de această învăţătură a Sfinţilor Părinţi, când propune următoarea definiţie pur protestantă: "Prin puterea cuvântului viu al lui Hristos şi prin puterea Sfântului Duh pâinea şi vinul devin simbolurile sacramentale ale trupului şi sângelui lui Hristos!" Or, Sfinţii Părinţi ai Sinodului VII Ecumenic au fost unanimi: "Niciodată nimeni dintre trâmbiţele Duhului, sfinţii apostoli, sau din preaslăviţii Părinţi ai noştri, n-a numit Jertfa noastră fără de sânge, adusă în amintirea patimii Dumnezeului nostru şi a întregii iconomii a Lui, chip al trupului Lui; pentru că ei n-au primit (poruncă) de la Domnul să vorbească sau să mărturisească astfel, însă au auzit pe El zicând, în Evanghelia Sa, următoarele: "Dacă nu mâncaţi Trupul Fiului Omului, şi dacă nu beţi Sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă" (In. 6, 53). Şi încă: "Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul Meu" (Mt. 26, 26)... El n-a spus: "Luaţi, mâncaţi; acesta este chipul Trupului Meu." E demonstrat clar, deci, că nici Domnul, nici Apostolii, nici Sfinţii Părinţi niciodată n-au numit chip Jertfa fără de sânge adusă de iereu, ci au numit-o însuşi Trupul şi însuşi Sângele(lui Hristos).Această clară învăţătură patristică şi bisericească despre esenţa Sfintei Euharistii este respinsă şi substituită în B.E.M. prin formulări oportuniste. Negând ca atare transformarea pâinii şi vinului euharistic, autorii B.E.M. pun la îndoială şi adevărul de la sine evident că Sfintele Daruri preschimbate rămân a fi Trupul şi Sângele lui Hristos nu numai în momentul împărtăşirii credincioşilor, ci şi după aceea. O aluzie perfidă în acest sens transpare din următoarele cuvinte: "Unele biserici subliniază că prezenţa lui Hristos în elementele sfinţite continuă şi după serviciul divin. Altele însă pun accentul principal pe însuşi actul săvârşirii Euharistiei şi Împărtăşirii cu elemente în timpul cuminecării... Cât priveşte păstrarea elementelor, fiecare biserică trebuie să respecte practica şi evlavia celorlalte". Aşadar, B.E.M. admite în chip profanator că Sfintele Daruri devin după cuminecare pâine obişnuită şi vin obişnuit, fără a fi cel puţin "simboluri" ale Trupului şi Sângelui lui Hristos; şi de aceea nu e nevoie să le păstrăm cu evlavie, ca fiind Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru. Bisericile Ortodoxe locale, în calitatea lor de membri ai C.E.B., sunt îndemnate să "respecte" această "practică" şi "evlavie", prin care se nimiceşte de fapt credinţa în puterea de preschimbare a Sfintelor Daruri şi îşi pierde sensul însăşi Taina Sfintei Euharistii. Cu adevărat, obrăznicia ecumenică întrece orice măsură! În opoziţie cu aceasta, Patriarhii Răsăriteni,în "Epistola cu privire la Credinţa Ortodoxă", redactată în 1723, declară categoric: "Credem de asemenea că această Jertfă (adică Sfânta Euharistie) atât înainte de întrebuinţarea ei - imediat după sfinţirea Sfintelor Daruri, cât şi după întrebuinţare (adică după împărtăşirea cu ele), fiind păstrată în vase sfinţite pentru Împărtăşirea creştinilor aflaţi pe moarte, este adevăratul Trup al lui Hristos... aşa încât şi până la întrebuinţarea de după sfinţire şi în momentul întrebuinţării ca atare, şi după aceasta este de-a pururi adevăratul Trup al Domnului". Principiul ecumenic al oportunismului de compromis, propagat de autorii B.E.M., nu este în măsură să ascundă deosebirea profundă dintre textul ecumenic şi învăţătura biblică şi patristică cu privire la Sfânta Euharistie ca jertfă. B.E.M. opune în manieră protestantă acestei noţiuni dogmatice principale concepţia Euharistiei ca pomenire:"În lumina concepţiei biblice despre pomenire toate bisericile ar putea să revadă disputele vechi cu privire la "jertfă" şi să-şi aprofundeze propria înţelegere a motivelor pentru care alte tradiţii... au renunţat la acest termen". Desigur, Euharistia reprezintă o jertfă de pomenire, potrivit cuvintelor Mântuitorului Însuşi: "Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea" (Le. 22, 19), care urmează imediat după cuvintele de rânduire a acestei Taine: "Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi" (comp. 1 Cor 11, 24). După cuvintele analoage despre pahar (I Cor. 11, 25), Mântuitorul generalizează în încheiere: "Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi" (I Cor. 11, 26). Ultimele cuvinte arată clar caracterul de jertfă al Tainei Sfintei Euharistii ca Jertfă de milostivire "spre iertarea păcatelor" (Mt. 26, 28), care se aduce pentru toţi membrii vii şi morţi ai Bisericii lui Hristos - "pentru viaţa lumii" (In 6, 51). Autorii B.E.M. însă, devotaţi principiilor lor protestant-ecumenice, trec sub tăcere această calitate principală a Jertfei euharistice, care e legată direct de caracterul de pomenire al Sfintei Euharistii. Or, însemnătatea Euharistiei ca Jertfă a fost subliniată de Biserică încă din vechime. Sfinţii Părinţi ai Sinodului I Ecumenic mărturisesc: "Pe sfânta masă se află Mielul lui Dumnezeu, "Cel ce ridică păcatul lumii" (In. 1, 29), şi pe Care preoţii îl aduc jertfă fără vărsare de sânge".În rugăciunea de taină, pe care preotul o rosteşte în timpul cântării Heruvicului în liturghiile Sfântului Vasile cel Mare şi Sfântului Ioan Gură de Aur, se subliniază: "Tu, Iisuse Hristoase, slujba aceasta şi săvârşirea Jertfei celei fără de sânge ne-ai lăsat nouă" (ad literam din limba rusă). Sfântul Ciprian al Cartaginei (secolul III) spune: "Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, El însuşi este Preotul suprem al lui Dumnezeu Tatăl şi este Cel dintâi Care S-a adus pe Sine însuşi jertfă Tatălui şi ne-a poruncit să facem acelaşi lucru întru pomenirea Lui". Sfântul Chiril al Ierusalimului (secolul IV), definind Euharisia "Jertfă de îndurare", mărturiseşte clar: "Pentru cei adormiţi... înălţând lui Dumnezeu rugăciuni, Îl aducem jertfă pe Hristos, răstignit pentru păcatele noastre, cerând lui Dumnezeu Cel Iubitor de oameni îndurare pentru ei şi pentru noi". Să încheiem cu mărturisirea Patriarhilor Răsăriteni: "Credem că aceasta este o adevărată Jertfă de îndurare, adusă pentru toţi cei care trăiesc şi care au murit în evlavie, şi, aşa cum s-a a spus în rugăciunile acestei Taine, a fost dată Bisericii de către apostoli la porunca Domnului spre mântuirea tuturor". Contradicţiile principale dintre B.E.M. şi învăţătura Noului Testament şi a Sfinţilor Părinţi cu privire la transformarea Sfintelor Daruri în Trupul şi Sângele lui Hristos şi cu privire la esenţa Jertfei euharistice, contradicţii pe care le-am expus mai sus, nu epuizează toate carenţele teologice ale B.E.M. Vom evoca şi altele:
1) În conformitate cu spiritul ecumenismului contemporan, Euharistia este privită sub aspect laic, străin revelaţiei Noului Testament: "Cinele, despre care s-a scris că Iisus a luat parte la ele în timpul slujirii Sale pe pământ, vestesc şi arată apropierea împărăţiei: un semn evident al acestei împărăţii este starea de saţietate a poporului". Din acestea transpare evident ideea susţinută energic de ecumenism despre "împărăţia lui Dumnezeu" pe pământ, care nu are nimic comun cu Vestea cea Bună a Mântuitorului despre împărăţia lui Dumnezeu ca realitate necreată, imaterială, ca "har lăuntric renăscător al Sfântului Duh cu roadele şi manifestările lui desăvârşite" (comp. Gal. 5, 22-23). Explicaţia pe care o dau ecumeniştii "saturării poporului" este absolut nejustificată. Însuşi Mântuitorul adresează poporului, hrănit de El în chip minunat, următoarea mustrare: "Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini, şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea, ce rămâne spre viaţa veşnică, şi pe care o va da vouă Fiul Omului" (In. 6, 26-27). După aceste cuvinte clare, pe ce s-ar putea întemeia afirmaţia precum că "saturarea poporului" ar fi un "semn al împărăţiei lui Dumnezeu"? Şi Sf. Ap. Pavel declară categoric: "împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt" (Rom. 14, J7).
2) În §2 al B.E.M. despre Euharistie citim: "După făgăduinţa lui Hristos, fiecare membru botezat al Trupului lui Hristos primeşte prin Euharistie asigurarea de iertare a păcatelor (Mt. 26, 28) şi chezăşia vieţii veşnice" (In. 6, 51-58). O asemenea formulare îţi creează impresia că orice creştin botezat, prin intermediul Euharistiei, îşi asigură în mod automat iertarea păcatelor sale. Este evident caracterul protestant al acestui gând. Potrivit cuvintelor Apostolului (I Cor. 11, 27-28), în cazul unei împărtăşiri nevrednice, Sfânta Euharistie nu serveşte pentru iertarea, ci pentru înmulţirea distrugătoare a păcatelor omului, care în felul acesta osândă îşi mănâncă şi bea, atrăgând asupra lui judecata lui Dumnezeu. Protestanţii însă, negând Taina Pocăinţei (Spovedaniei), au pierdut în general noţiunea de împărtăşire nevrednică, de aceea contestă necesitatea mărturisirii păcatelor personale în faţa preotului, ca o condiţie indispensabilă pentru Sfânta Împărtăşanie. Este bine cunoscut că spovedania înainte de împărtăşanie s-a practicat în Biserică încă din vechime. Chiar şi un raţionalist ca teologul protestant Adolf Gamack recunoştea: "Noi am eliminat Taina Spovedaniei. În locul ei am pus conştiinţa personală despre căinţă... Dar conştiinţa noastră personală a căinţei nu înseamnă nimic".
3) E cazul să clarificăm problema de mare importanţă a săvârşitorului legal al Tainei Euharistiei. În B.E.M. se spune: "În timpul săvârşirii Euharistiei Hristos adună, învaţă şi alimentează Biserica. Hristos este Acela Care cheamă la masă şi stă în capul mesei. El este Păstorul Care conduce poporul lui Dumnezeu, Proorocul Care vesteşte cuvântul lui Dumnezeu, Părintele Care săvârşeşte Taina lui Dumnezeu. În majoritatea bisericilor această conducere a mesei este pusă în seama unui preot hirotonit. Cel care conduce slujirea euharistică în numele lui Hristos face să se înţeleagă că Euharistia se oferă ca un dar al lui Hristos, Care trăieşte în Biserica Sa". În aceste cuvinte, după cum se vede, B.E.M. încearcă, de pe poziţiile pluralismului, să justifice şi să unifice toate felurile de practică euharistică. Mascându-se prin adevărul mistic neîndoielnic că Domnul Iisus Hristos este "Cel Care aduce şi este adus, Care primeşte şi este împărţit", după cum mărturiseşte preotul în rugăciunea de taină la Heruvic, B.E.M. diminuează problema săvârşitorului pământesc al Tainei, afirmând că Euharistia ar putea fi săvârşită, chipurile şi de "un preot hirotonit", aşa cum se face "în majoritatea bisericilor", şi de un mirean obişnuit, după cum se practică în mai multe secte protestante. Prin "cel care conduce slujirea euharistică" poate fi înţeles oricine - atât un episcop sau preot ortodox legal, cât şi un pastor luteran sau o femeie - "preoteasă" anglicană etc. Această deplasare de noţiuni nu are nimic comun cu conştiinţa sobornicească a Bisericii Ortodoxe, care încă de pe timpul apostolilor păstrează şi propagă adevărul că "puterea de a înfăptui Taina Euharistiei aparţine numai episcopilor în calitate de succesori ai apostolilor, iar prin episcopi se transmite şi preoţilor. Patriarhii Răsăriteni, în "Epistola cu privire la Credinţa Ortodoxă", mărturisesc: "Credem de asemenea că această Taină a Sfintei Euharistii nu este săvârşită de oricine, ci numai de un iereu dreptcredincios, care a primit preoţia de la un episcop dreptcredincios legal".

luni, 17 august 2009

Slujba de pomenire a ctitorilor Manastirii Putna-16 august 2009

Slujba de pomenire a ctitorilor Mănăstirii Putna

Putna-Slujba de pomenire a ctitorilor-16 august 2009
Asculta mai multe audio Diverse
Cuvântul de învăţătură al Stareţului Melchisedec la slujba de pomenire a ctitorilor Mănăstirii Putna

Putna-Cuvant de invatatura Staret Melchisedec-16 august 2009
Asculta mai multe audio Diverse

duminică, 16 august 2009

Balada Sfinţilor Brâncoveni


Balada Sfintilor Brancoveni
Asculta mai multe audio Muzica

Sfinţii Martiri Brâncoveni


Condacul al 13-lea

O, Sfinţilor martiri Brâncoveni, care aţti biruit şi v-aţi încununat, căutaţi dintru înălţimea fericitei şi nesfârşitei vieţi cereşti către noi, cei împovăraţi de multe, mari, grele, şi nepocăite păcate, şi primind puţina noastră rugăciune ca pe o gângurire pruncească, mijlociţi la Dumnezeul milei şi al îndurărilor să ne izbăvească de chinurile cele veşnice ca, mântuiţi fiind, pururea să-I cântăm împreună cu voi în negrăita bucurie a Împarăţiei Sale: Aliluia!

vineri, 14 august 2009

Adormirea Maicii Domnului

Sângele Maicii Domnului


Seceta din anul acela era înfricoşătoare. Pământul se crăpase de căldură. Izvoarele secaseră. Fântânile erau uscate. Râurile secaseră. Frunzele copacilor se îngălbeniseră ca arse de foc. Iarba şi semănăturile de pe ogoare se uscaseră din rădăcină. Nu se mai pomenise vreodată o astfel de secetă în ţinutul Zambaical.
Războiul civil se terminase deja cu biruinţa puterii roşii şi cu înfrângerea armatei albe. În Torghinsk, un sat de cazaci de lângă oraşul Nerţinsk, primul lucru pe care l-au făcut bolşevicii, după luarea puterii, a fost încuierea bisericii principale, unde se afla o vestită icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
La 8 iulie, în fiecare an, în ziua pomenirii Sfântului Procopie, mulţimea de credincioşi, după terminarea Sfintei Liturghii şi a Paraclisului Maicii Domnului, lua icoana făcătoare de minuni şi mergea în procesiune pe ogoare, în satele vecine şi mai departe.
Era 7iulie 1922. În adunarea sătească din Torghinsk, cazaci bătrâni cu barba albă ascultau mâhniţi pe Ştefan Kameţnikof, fost partizan al armatei roşii şi acum secretarul satului.
- Voi, tovarăşi, ziceţi că ne-a lovit seceta pentru că puterea muncitorească a interzis procesiunea cu icoana pe ogoare şi împiedică pe popi să mai exploateze poporul.
- Aşa este, Ştefan Kameţnikof, a răspuns cu curaj Kiril Butin, un cazac înalt şi bine făcut, cu mustaţă deasă şi neagră, fost luptător în prima linie în războiul cu nemţii.
-Se pare că nu prea îţi place stăpânirea muncitorească şi a ţăranilor, a mormăit Kameţnikof. Nu-ţi doresc alt bine decât să-ţi strângi boarfele şi să te duci să găseşti pe albi, dincolo de mare.
- Las-o pe asta, Ştefane, îi răspunde liniştit Butin. Parcă ţi-ai pierdut mintea şi ai uitat de contribuţia cazacilor în războiul civil.
- Poate atunci ai luptat împotriva ţarilor, acum însă arăţi că nu te poţi lăsa de mucegăitele obiceiuri, învăţate de la popi. Te-au lucrat bine!
Kameţnikof se uita ironic la Butin. În privirea lui era şi oarecare ameninţare. Era scurt, cu faţa vioaie, plin de încredere în sine. Abia terminase liceul practic din Nertinsk, când a fost înrolat în armata partizanilor roşii. De curând fusese pus secretar al satului. Comportarea lui autoritară n-a întârziat să aducă neplăceri nu numai cazacilor, ci şi tovarăşilor Iui, vechi partizani roşii.
- Tovarăşi, a continuat bătăios Kameţnikof. Trebuie să ne eliberăm de bigotismul religios. De vreme ce în pământul rusesc ţarul nu mai are loc, nu are loc nici Dumnezeu. Omul însuşi îşi este şi Dumnezeu, şi ţar. Ultimele cuvinte ale lui Kameţnikof au provocat tulburare şi murmure în adunarea ţăranilor. S-au auzit proteste îndrăzneţe.
- Uite la el! Ce a îndrăznit să spună javra!
- Piatră de gât şi direct la înecat!
Bătrânii cu părul alb, cu faţa îmbujorată, au sărit din toate părţile şi au început să se apropie de el, ameninţător. Kameţnikof s-a îngălbenit şi se uita la ei, ca pierdut.
- Ce însemnează aceasta, tovarăşi, a zis el printre dinţi. Faceţi deci sabotaj, vă împotriviţi stăpânirii sovietice?
- Nu facem sabotaj, a răspuns Butin, în timp ce, din ochii lui ţâşneau scântei. Am exprimat indignarea poporului faţă de blasfemia ta. Mai bine îţi amuţea gura!
- Tovarăşe Ştefane, a luat cuvântul un cazac bătrân cu faţa inteligentă şi blândă, fost consilier bisericesc. Trimite un om de-al tău la Nertinsk. Explică mai marilor tăi ce ţi-am cerut şi de ce. Noi cerem paşnic să mergem cu icoana Maicii Domnului în procesiune pe ogoarele noastre uscate. Judecă şi dumneata, cine se păgubeşte din acest lucru?
- Noi toţi credem în Hristos!, a strigat un cazac tânăr. Numai tu, câine, trăieşti fără Hristos!
Kameţnikof s-a împotrivit.
- Ce spuneţi tovarăşi? Atunci pentru ce am mai luptat noi? Pentru ce ne-am vărsat sângele? De ce cu atâtea jertfe am cucerit puterea?
S-a uitat cu oarecare nădejde de ajutor spre locul unde se aflau credincioşii şi vechii lui partizani roşii. Aceia însă au început să tuşească în sec, neputincioşi. Nici unul nu a îndrăznit să-i ia apărarea.
- Ne-aţi înşelat şi am luptat, a strigat un ţăran. Acum însă, când am înţeles, este prea târziu. Pe morţi nu-i mai poţi aduce înapoi!
În adunare s-a lăsat o tăcere apăsătoare.
- Voi tovarăşi, ce ziceţi? a întrebat deodată Kameţnikof, cu ton potolit, întorcându-se spre prietenii săi şi silindu-se să zâmbească.
- Te rugăm, Ştefane, zise iarăşi consilierul bisericesc, să respecţi dorinţa atâtor tovarăşi. Ţi-o cerem cu pace. În afară doar dacă nu vrei să folosim alte mijloace... Fii înţelept, ca să fie pace în satul nostru.
- Bine.. .De acord... Vă voi face hatârul!... Voi trimite chiar acum un om la Nerţinsk. Văd că nu vreţi să vă eliberaţi de înşelătoria popească. Dar vă voi arăta şi eu cu fapta, ce greşeală faceţi.
Cazacii au plecat de la adunare tăcuţi. Din când în când mai comentau între ei cuvintele blasfemiatoare ale lui Kameţnikof.
În scrisoarea trimisă de Ştefan la Nerţinsk scria între altele: "Deşi nu fac nici un compromis faţă de depăşitele concepţii religioase, de data aceasta, însă, vă raportez cererea ţăranilor din Torghinsk, care cer să facă o procesiune. Desigur, n-o să înceteze seceta care bântuie în localitate, cu procesiunea pe ogoare a unei zugrăveli, noi însă vom câştiga astfel încă o armă pentru propaganda noastră ateistă. Se va demonstra adică, practic că "milostivul şi purtătorul de grijă Dumnezeu" şi "preamilostivii sfinţi" nu există decât în poveştile poporului ignorant şi în închipuirile popilor. În tot cazul, pentru orice eventualitate, vă rog să trimiteţi şi câteva cadre alese ale G. P. U. - securităţii, care să însoţească desfăşurarea lucrurilor".
În ziua sfântului Procopie, când soarele arzător a apărut la orizont, o mulţime de ţărani se adunase în faţa bisericii din Torghinsk, toţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Îmbucurătoarea veste că astăzi, ca şi în timpurile vechi se va face procesiune pentru ploaie s-a răspândit ca fulgerul în toate satele de primprejur.
Foarte devreme se scoseseră scândurile cu care fuseseră pecetluite uşa şi ferestrele bisericii. Maica Domnului din sfântul locaş deschisese larg porţile casei ei pentru credincioşi. Clopotele armonioase revărsau până departe glasul lor, ca în vremurile trecute...În aceste ceasuri ai fi crezut că niciodată nu fusese tulburată curgerea paşnică a vieţii; ai fi zis că nu avusese loc groaznica vărsare de sânge a războiului civil... Singura nepotrivire în armonia demonstraţiei cazacilor evlavioşi era prezenţa agenţilor securităţii cu şepcile lor caracteristice.
Înconjuraseră biserica şi priveau când cu mânie, când batjocoritor familiile cazacilor, care se înghesuiau în curte bucuroşi şi plini de evlavie.
Când apoi a apărut grupul cu icoana Maicii Domnului, când au apărut cazacii bătrâni, care ţinea icoana cu feţe luminoase şi cu frică de Dumnezeu, când în spatele lor s-au arătat preoţii în veşminte aurite, cântând puternic cântări în cinstea Maicii Domnului, toţi credincioşii, au căzut în genunchi. Lacrimi curgeau din ochii tuturor. Se auzeau suspine de evlavie şi glasuri rugătoare:
- Stăpâna Cerului! Ocrotitoarea Creştinilor, miluieşte-ne!
Din icoana mare, care scânteia plină de pietre scumpe, ochii mari ai Maicii Domnului priveau cu mâhnire la poporul îngenunchiat.
Kameţnikof, care stătea în faţă, într-o ţinută autoritară, s-a cutremurat din tot trupul, când privirea lui s-a întâlnit cu acei ochi cereşti care străbăteau cu îndrăzneală adâncul împietritei lui inimi. Şi-a întors privirea de la icoană, dar, o putere tainică şi neînţeleasă îl silea să o privească mereu, mereu...Pentru a scăpa de această privire a ieşit cu paşi grăbiţi afară din curte. Dar privirea scânteietoare şi melancolică a Maicii Domnului a rămas adânc întipărită în inima lui. Şi-a aranjat mecanic şapca şi a aprins o ţigară.
Din curtea bisericii, unde se cânta Paraclisul Maicii Domnului, au ajuns la urechile lui ecteniile bătrânului preot Ioan: "Pentru buna întocmire a văzduhului, pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremuri paşnice, Domnului să ne rugăm".
Fără să vrea, Kameţnikof a întrezărit în aceste cuvinte tainica lor frumuseţe, adâncul şi înţelepciunea lor, odihnitoarea şi mângâietoarea adiere a Harului ascuns în aceste simple şi limpezi cuvinte. În sufletul lui s-a petrecut ceva ciudat, ce l-a împins să se amestece în mulţimea poporului credincios şi să îngenunchieze şi el, să-şi găsească pacea sufletului şi liniştea...
A fost ceva de moment. Pentru că îndată l-au cuprins din nou nervozitatea şi violenţa, a aruncat ţigara din gură şi a mormăit batjocoritor: "O să vă arăt eu astăzi cât valorează Hristosul şi Prea Sfânta voastră".
Procesiunea pornise deja. Marea mulţime de lume, cu cămăşi luminoase şi haine colorate, curgea pe uliţe şi pe ogoare. Căldura era nesuferită. Cerul albastru desăvârşit. Arşiţa soarelui pârlise totul. Copacii cu frunzele îngălbenite se aplecaseră spre pământ. Iarba uscată se sfărâma sub picioarele mulţimii. Semănăturile erau deja distruse.
- Ne-a părăsit Dumnezeu pentru păcatele noastre, a zis Kiril Butin către vecinul său de călătorie, un cazac bătrân şi aplecat de spate.
- Singura noastră nădejde, a răspuns acela, făcând semnul crucii, este Maica Domnului. Niciodată nu s-a întâmplat să nu ne asculte rugăciunile. Totdeauna după procesiunea pe ogoare a trimis ploiţa mult dorită.
- De s-ar milostivi şi acum, a răspuns Butin. Când icoana a ajuns la ogorul său, el a îngenuncheat pe pământul uscat şi s-a rugat din toată inima. Preoţii au stropit cu aghiazmă grâul veşted. Picăturile căzute pe spicele plecate sclipeau sub nemilostivul soare...
Până seara au purtat icoana din ogor în ogor şi peste tot au făcut rugăciune. Mulţimea a trecut peste ogoare, dealuri, păduri, drumuri prăfuite, pâraie uscate. Din miile de guri se auzeau rugăciuni: "Dă, Doamne, ploaie pământului însetat". Se părea că însuşi pământul suspină, că repetă aceste îndurerate cuvinte, că aşteaptă şi el minunea, minunea vieţii şi a reînvierii.
Kameţnikof, călare pe calul său negru, a însoţit pas cu pas procesiunea şi zâmbea ironic. Vorbea cu oamenii securităţii dispreţuitor despre înapoierea, ignoranţa, superstiţiile şi închipuirile cazacilor.
- Nouă, a adăugat el în sfârşit, oricum comedia de astăzi o să ne aducă un câştig: este un prilej bun de a dezrădăcina rătăcirea popească şi a terfeli bigotismul poporului. Minuni în vremea noastră nu se fac. Dacă se vor fi făcut vreodată. Nu avem nevoie de nici un Dumnezeu pentru ploaie. Puterea sovietică va face un bun sistem de irigaţii şi va construi o societate nouă, fără Dumnezeu, fără popi şi fără proprietari...
În clipa aceea, şi-a adus aminte de ochii minunaţi, care priveau din icoană în sufletul lui şi a tăcut brusc...
Târziu, după amiază, când poporul a intrat din nou în sat, a apărut pe cerul senin, în orizontul de la apus, un nouraş alb, care creştea repede. O adiere uşoară de aer răcorea feţele chinuite ale ţăranilor. Intrau cu icoana în curţile caselor, stropeau cu aghiazmă şi ziceau ectenii.
La poarta curţii casei lui Kameţnikof, bătrâna lui mamă, cu faţă veselă şi cu rugăciune din inimă aştepta Sfânta Icoană. Fiul ei o văzu. A mers repede în faţa procesiunii şi a strigat: "Să nu îndrăzneşti, bătrână, să bagi în curte această panaramă publică, pentru că nu ştiu ce se va întâmpla".
- Ce ai păţit, Ştefane? Ţi s-a întunecat mintea? Ce fel de vorbe sunt acestea pe care le-ai spus?
- O să vezi în curând, i-a răspuns el, cu ton ameninţător şi batjocoritor totodată.
S-a uitat la cer şi s-a întunecat la faţă. Unul după altul, au început să apară nori mici albi, care se măreau şi se înnegreau, umplând întreg orizontul.
Au intrat cu icoana în curtea casei lui şi preotul a început să zică obişnuita ectenie. Kameţnikof nu s-a mai putut stăpâni. Roşu aprins la faţă, nestăpânit, cu faţa schimonosită de încordare, a sărit în faţa preotului şi a strigat cu mânie:
- Să înceteze comedia! Tovarăşi, veniţi aici!
La porunca lui, oamenii securităţii au înconjurat icoana şi au îndepărtat poporul.
- Acum o să vă arăt eu dacă există Dumnezeul vostru şi Prea Sfânta voastră! Acum, în faţa ochilor voştri, o să fac ţăndări această vechitură de lemn, la care vă închinaţi ca nişte robi... Şi tu, ţapule de popă, fugi de aici! L-a apucat pe părintele Ioan de barbă, l-a tras spre el şi apoi l-a îmbrâncit cu putere.
Lumea s-a pierdut. Femeile au început să plângă. Preotul Ioan s-a rostogolit la pământ Crucea de aur, pe care o ţinea în mână, a căzut jos.
Kameţnikof a călcat-o cu ciubota şi, fulgerător, înainte de a se aduna cazacii, a scos pumnalul său caucazian şi a lovit cu toată puterea în Icoana Maicii Domnului!...
În faţa acestui nemaiauzit sacrilegiu, mulţimea a îngheţat de spaimă... Dar îndată s-au auzit nenumărate glasuri pline de teamă:
- Sânge, sânge!
- Uitaţi-vă, uitaţi-vă!
- Minune, minune!
Kameţnikof se uita sălbatec în jurul său. A înţeles imediat ce strigau şi de ce. Mama lui a căzut în genunchi şi l-a apucat de picioare.
- Ştefane, uită-te la Stăpâna... Păcat nemaiauzit... abia a putut rosti printre suspine.
Profanatorul şi-a aruncat o privire spre icoană. Mâna cu care lovise atârna în aer. Sângele îi îngheţase... Stătea ca trăznit, cu ochii pironiţi la icoană... în partea dreaptă, în locul unde lovise pumnalul, icoana se spărsese şi curgea sânge picătură cu picătură. Din "rană", sângele curgea în jos, colorând cu roşu veşmântul de argint al Maicii Domnului. Dar nu era numai sânge.
- Lacrimi, lacrimi!...a strigat Kameţnikof cu glas straniu şi răguşit. Pumnalul i-a căzut din mână. Şi-a acoperit faţa cu amândouă mâinile. Ca un nebun a luat-o la fugă, deschizând drum prin mulţimea deasă.
Din ochii Maicii Domnului curgeau lacrimi mari, limpezi ca diamantele.
Poporul a căzut în genunchi... Cerul a început să dea ploaie...
Binecuvântata ploaie a ţinut trei zile şi trei nopţi. Trei zile şi trei nopţi ploaia dătătoare de viaţă a udat neîntrerupt pământul uscat. În ziua a patra a izbucnit o furtună teribilă, cum nimeni nu-şi mai aducea aminte să fi fost. În ziua următoare, soarele strălucea vesel pe cerul limpede. Jur împrejur toate au început să înverzească, să se bucure, să se veselească de minunea vieţii, de minunea renaşterii.
Icoana Maicii Domnului din Torghinsk a fost dusă în grabă la Nerţinsk: porunca stăpânirii. Biserica a fost închisă ermetic şi clopotele au devenit de prisos. Părintele Ioan a fost băgat la închisoare. Şi Ştefan Kameţnikof a dispărut. Nimeni nu l-a mai văzut pe fostul partizan roşu.
Trecură ani destui.
Într-o noapte din toamna anului 1930, către miezul nopţii, un mic detaşament de partizani albi a intrat în galop în Torghinsk. Călăreţii s-au oprit în mijlocul satului, şi-au luat şepcile de pe cap şi şi-au făcut cruce cu evlavie. Acum 8 ani, aici se înălţa o vestită biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cu o icoană făcătoare de minuni a ei. Copaci umbroşi şi un zid alb o înconjurau. Acum în locul acesta nu mai era decât un simplu teren agricol.
- Aici se afla un Sfânt şi scump odor al credinţei şi al neamului nostru, a zis cu glas încet comandantul detaşamentului către oamenii săi.
Aici, eu am făcut cea mai înfricoşătoare fărădelege din istoria cazacilor ortodocşi... Din ceasul acela, zi si noapte, nicăieri nu am găsit linişte... Ochii mari, trişti şi luminoşi ai Maicii Domnului, chipul ei înroşit de sânge m-au urmărit pretutindenea. Nu puteam sta nicăieri. Timp de cinci ani după aceea, am colindat aproape toată Rusia şi am înţeles prigoana şi suferinţele poporului nostru ortodox... Acum mi-am regăsit credinţa. La umbra Crucii, sufletul meu a căpătat odihna. M-am curăţit de păcatele trecutului. De atâtea ori îmi înroşisem mâinile cu sângele nevinovaţilor cazaci. Mă simt acum ispăşit şi liniştit. Ce dacă stăpânirea sovietică îmi vrea capul? Ce dacă sunt văzut drept un criminal ţarist, foarte primejdios revoluţiei şi "duşmanul poporului?' Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Ştefan Kameţnikof a tăcut, a suspinat adânc şi a dat pinteni calului. S-a îndreptat spre casa părintească. Inima îi bătea cu putere. După opt ani de zile avea să o vadă pe bătrâna sa mamă...
Era gata să fie prins de oamenii securităţii, care îl urmăreau. A scăpat însă cu fuga, împreună cu tovarăşii săi.
Au mai trecut câţiva ani. într-o zi călduroasă din vara anului 1932, un om de statură mijlocie, cu şapcă cenuşie şi cu un mic geamantan în mână a coborât din autobuzul de Manzuria în staţia de cale ferată din Harbin. Se uita curios la mulţimea nenumărată de chinezi şi de ruşi într-un necontenit du-te-vino. S-a oprit, şi-a scos şapca şi a şters-o de sudoarea care îi curgea pârâu pe obraz.
Era Ştefan Kameţnikov, care părăsise deja hotarele patriei sale.
Fugea însă cu hotărâtă conştiinţă şi voinţă puternică de a continua lupta. Credea că într-o zi, mai curând sau mai târziu, Stăpâna Născătoare de Dumnezeu va face şi cea mai mare minune a Ei şi va învia patria sa...
"Întâmplări minunate din vremea noastră"-culese de Ierom. Petroniu Tănase

miercuri, 12 august 2009

UNUI AMERICAN, JOHN DAVIS, PE CARE ÎL SPERIE ÎNMULŢIREA NEAMULUI OMENESC



Sfântul Nicolae Velimirovici-"Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi"-vol.1


Sunteţi îngrijorat cu ce se vor hrăni oamenii când se vor înmulţi din cale-afară pe pământ. Ce grijă ciudată şi nefolositoare! Oare această grijă ne-a învăţat s-o avem Hristos? Dimpotrivă, El ne-a slobozit de această grijă. El ne-a poruncit să nu ne îngrijim nici de ziua de mâine, cu atât mai puţin de secolul viitor. Nu vă îngrijiţi, spune, pentru ziua de mâine, că ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei necazul ei.
Fără îndoială, cine uită de Dumnezeu ia asupra sa grijile lui Dumnezeu. Iar grijile lui Dumnezeu nu-s pentru slabii umeri omeneşti. Aţi citit legenda grecească despre Atlas, care s-­a răzvrătit împotriva zeilor şi a vrut să poarte pământul pe umerii săi, şi cum, după ce greutatea pământului a început să îl zdrobească, s-a pocăit şi a înapoiat pământul zeilor? Doriţi să fiţi un nou Atlas şi să repetaţi greşeala celui vechi?
Cine vă sperie că neamul omenesc se va înmulţi cândva atât de mult încât pământul nu îl va mai putea hrăni? Asta se putea întâmpla şi până acum. De la facerea lumii şi până astăzi, se putea întâmpla de mai multe ori, dacă Făcătorul nu ar fi avut grijă de asta şi nu ar fi privegheat asupra lumii. De vreme ce aveţi atâta încredere în condeiul dvs. şi în socoteala dvs., scrieţi şi socotiţi, şi vă veţi încredinţa repede că de la Adam şi până la primii faraoni ai Egiptului puteau fi pe pământ tot atâţia oameni câţi greieri sunt pe câmp. Încă de atunci ar fi putut oamenii să acopere toate continentele şi toate insulele de pe planeta noastră. Dar asta nu s-a întâmplat. Şi acest fapt dă mărturie că lumea merge după o logică ce nu se conduce după condeiul nostru şi după socoteala noastră.
Spuneţi singur că Brazilia, dacă ar fi cultivată, ar putea hrăni întreaga Europă şi Americă. Adăugaţi însă: „Dar ce va fi când şi brazilienii se vor înmulţi peste măsură, şi nu vor mai avea grâu pentru export?" O, ciudatule purtător de grijă, cine va plăti grijile dvs. de acum dacă Brazilia nu se va înmulţi niciodată peste măsură, şi nici Europa, şi nici America? Pe mine mă îngrijorează acum următorul lucru: cine va plăti grijile dvs. de acum pentru ceva care se poate întâmpla abia peste o sută de ani şi nu se va întâmpla, probabil, niciodată? Liniştiţi-vă, vă rog, şi nu vă faceţi griji cu ce se vor hrăni strănepoţii noştri. Nici străbunicul dvs. nu şi-a făcut griji cu ce vă veţi hrăni dvs., nici tatăl dvs. nu v-a lăsat vreo avuţie, şi totuşi faceţi cumva rost de pâine pentru dvs. şi copiii dvs. Ajunge fiecărei zile şi fiecărei generaţii necazul ei.
Scrieţi că grija dvs. pentru viitorul îndepărtat a fost stârnită de foametea care deja există în unele ţări, şi vă întrebaţi: „Dar ce va fi după o sută de ani? Foametea nu a venit, oare, de la înmulţirea peste măsură a oamenilor?" Oare nu aţi citit în Biblie cum a fost, de-a lungul celor şapte ani de nerodire, foamete în Egipt pe timpul dreptului Iosif? Foametea era de la nerodire, nu de la înmulţirea peste măsură a oamenilor. Iar nerodirea a îngăduit-o asupra roditorului Egipt Cel în a Cărui stăpânire este a da sau a nu da, potrivit dreptăţii sau nedreptăţii oamenilor. Şi a fost foamete în Palestina în vremea strămoşului evreilor, Iacov: nici acolo de la suprapopulare, fiindcă Iacov stăpânea singur câmpia Palestinei, împreună cu fiii săi.
Ca atare, fiţi liniştit şi nu vă chinuiţi cu grija pentru pâinea celor care nu s-au născut încă. Şi dacă vreţi, totuşi, să vă îngrijiţi de grijile îndepărtate ale omenirii, nu vă îngrijoraţi de ce vor avea oamenii, ci de ce vor fi ei în viitor. Vă jur pe sfânta învăţătură a lui Hristos că dacă urmaşii noştri vor căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, nu vor fi nici o zi lipsiţi de pâine, de-ar fi ei pe pământ ca nisipul mării.
Pace dvs. şi sănătate!

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (30)


Arhimandrit Serafim Alexiev
E) Taina Pocăinţei
B.E.M. neglijează şi trece sub tăcere de asemenea şi Taina Pocăinţei (Spovedaniei), care aminteşte Taina Botezului prin faptul că ne curăţă de păcate. Dacă însă în timpul Botezului sufletul celui botezat se curăţă o singură dată de păcatul primar şi de toate păcatele făcute până la botez, în timpul Tainei Pocăinţei păcatele făcute după botez se curăţă în multiple rânduri. În acest sens Pocăinţa se numeşte "cel de-al doilea Botez." Sfântul Ioan Scărarul îşi începe cel de-al 5- lea cuvânt al său astfel: "Pocăinţa este înnoirea Botezului". Protestanţii, care preţuiesc mult, chipurile, Sfânta Scriptură, ar trebui să recunoască Pocăinţa ca Taină, întrucât ea este atestată în repetate rânduri în Evanghelie, ca fiind rânduită nemijlocit de Hristos şi prin cuvintele Lui, adresate apostolilor (Mt. 18, 18; In. 20, 20- 23). Cu toate acestea, în B.E.M. nu se spune nici un cuvânt despre Taina Pocăinţei - nici în legătură cu Botezul, nici chiar în legătură cu Euharistia, pentru care Taina Pocăinţei serveşte drept o pregătire preliminară prin Spovedania obligatorie înainte de împărtăşanie! O asemenea trecere sub tăcere se explică prin faptul că ecumeniştilor le este străină starea de pocăinţă a sufletului ca o condiţie preliminară pentru începerea Tainei Spovedaniei propriilor păcate şi osândirii de sine în pocăinţă pentru ele la Spovedanie. B.E.M. cere tuturor confesiunilor pocăinţă pentru păcatul schismei, atribuind acest păcat şi Bisericii Ortodoxe, deopotrivă cu toate celelalte organizaţii ale C.E.B. În acelaşi timp, ecumenismul nu se interesează şi nu pretinde nici o pocăinţă sacramentală personală omului care a păcătuit! Dar pocăinţa personală a sufletului în faţa lui Dumnezeu reprezintă temelia şi începutul dreptei credinţe în Hristos Mântuitorul, Care şi-a început propovăduirea publică prin chemarea: "Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!" (Mc. 1, 15) şi a încheiat-o prin cuvintele: "Cine va crede şi se va boteza, se va mântui" (Mc. 16, 16). Sf. Ap. Petru, în prima zi a Cincizecimii creştine, a adresat poporului îndemnul: "Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh" (Fapte 2, 38). Aceste cuvinte ale apostolului conţin trimiterea la trei Taine bisericeşti principale: Botezul - ca început al vieţii creştine: Pocăinţa - nu numai ca condiţie preliminară pentru Botez, ci şi ca o înnoire ulterioară constantă prin Taina Spovedaniei; şi pe baza Tainei dătătoare de har a Mirungerii îmbrăcarea în omul cel nou, care "se înnoieşte spre cunoştinţă, după Chipul Celui ce l-a făcut" (Col. 3, 10) cu ajutorul Sfântului Duh, aducând roadele Duhului "în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr" (Ef. 5, 9). Această plinătate dată de Dumnezeu, a vieţii pline de har a omului care a crezut în Hristos e străină ecumenismului, care nu ştie şi nu recunoaşte pocăinţa personală ca stare a sufletului ortodox, exprimată în Taina mărturisirii propriilor păcate personale în faţa slujitorilor bisericii, care sânt împuterniciţi de Dumnezeu cu harul de a le lega şi dezlega (Mt. 18, 18). Despre o asemenea neînţelegere a Spovedaniei ortodoxe ca Taină din partea ortodocşilor vorbeşte arhiepiscopul Pitirim (astăzi mitropolitul de Volokolamsk şi Iurevsk), redactor de mulţi ani al revistei "Jurnal Moskovskoi Patriarhii": "Uneori nouă, ortodocşilor, ni se reproşează că, prin pocăinţă permanentă, ne slăbim duhul ... Nu, nu e aşa. Oamenii credincioşi şi ortodocşi se îngrijesc înainte de toate de curăţenia sufletului. E greu să trăieşti o zi fără a călca poruncile lui Dumnezeu, fără a ne împovăra conştiinţa, a nu avea mustrări de conştiinţă, iar uneori lăsăm fără atenţie, uităm de ceea ce am făcut în cursul zilei împotriva voinţei lui Dumnezeu... Nouă ni se pare că, dorind să trăim ziua în sfinţenie, într-adevăr nu facem nimic rău. Dumnezeu însă judecă pe om nu numai după acţiunile văzute, ci şi după simţirile şi gândurile inimii (Evr. 4, 12). Poate că, fără a ne da seama de aceasta, am călcat o poruncă a lui Dumnezeu, am făcut o faptă sau am avut un gând împotriva conştiinţei, pricinuind în felul acesta o daună materială sau morală celor apropiaţi şi nouă înşine". Această priveghere duhovnicească şi supraveghere asupra mişcărilor interioare ale omului ascuns al inimii, "în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit" (I Petru, 3 4), ceea ce e caracteristic pentru Ortodoxie, este străină de ecumenism, care e ocupat de o activitate exterioară febrilă, din punctul de vedere al căreia pocăinţa ortodoxă i se pare un fel de "slăbire" a duhului. Însă pocăinţa ca stare a sufletului, exprimată mai cu seamă în Taina Spovedaniei, nu slăbeşte nicidecum, ci întăreşte cu har sufletul celui ce se pocăieşte. "În Taina Pocăinţei sufletul omului se scufundă ca şi în cristelniţa milosteniei lui Dumnezeu, pentru a muri din nou pentru păcat şi a se ridica la chemarea împărăţiei lui Dumnezeu şi a neprihănirii Lui (Mt. 6, 83) şi a regăsi calea spre mântuire". Necesitatea spovedirii prin pocăinţă a păcatelor personale a fost propovăduită din cele mai străvechi timpuri creştine. În Canonul 52 apostolic este prevăzută depunerea din treaptă a episcopului sau preotului "care nu va primi, ci va respinge pe cel ce se leapădă de păcat", căci un astfel de episcop sau preot supără pe Hristos, Care a spus: "va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte" (Lu. 15, 7). Sfântul Ciprian din Cartagina trimite credincioşilor următoarea povaţă înduioşătoare: "Vă rog, iubiţii mei fraţi, ca fiecare dintre voi să-şi mărturisească păcatul său, până când cel care a păcătuit se mai află încă în această viaţă pământească, când mărturisirea mai poate fi primită şi când iertarea (păcatelor), săvârşită de slujitorii bisericii, este încă plăcută lui Dumnezeu". Sfântul Atanasie cel Mare face următoarea comparaţie între Botez şi Spovedanie: "Aşa cum omul, botezat de preot, este sfinţit prin harul Sfântului Duh, la fel şi cel care îşi mărturiseşte în pocăinţă păcatele primeşte iertarea lor prin preot, după harul lui Hristos". Sfântul Ioan Casian compară de asemenea Pocăinţa cu Botezul: "Recunoaşte Tainele mântuirii tale, prin care ai fost înnoit, renăscut... Astăzi prin Pocăinţă tu renaşti, aşa cum altădată prin cristelniţă (adică prin Botez) te-ai născut". Sfântul Vasile cel Mare consacră prima din "Regulile morale", alcătuite de el, pocăinţei şi mărturisirii păcatelor: "Credincioşii în Domnul trebuie mai întâi de toate să se pocăiască.;. după porunca a însuşi Domnului nostru Iisus Hristos: "Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. (Mt. 4, 17). Acum este vremea pocăinţei şi a iertării păcatelor..." - "Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască" (Fapte 17, 30). "Pentru cei ce se pocăiesc nu este îndeajuns ca să fie mântuiţi doar îndepărtarea de păcat", ci trebuie să facă şi "roade vrednice de pocăinţă" (Mt. 3, 8). În ale sale "Reguli, expuse pe larg în întrebări şi răspunsuri", Sfântul Vasile cel Mare la întrebarea: "Care sânt roadele vrednice de pocăinţă?" răspunde: "Sânt faptele de dreptate, contrare păcatului, pe care trebuie să le rodească cel ce se pocăieşte, împlinind cele spuse: "aducând roade în tot felul de fapte bune" (Col. 1, 10; comp. Fapte 26, 20). La întrebarea 288: "Cel ce se pocăieşte, cui trebuie să-şi mărturisească păcatele?" Sfântul Vasile răspunde astfel: "Păcatele trebuie să le mărturiseşti în faţa celor cărora li s-a încredinţat să fie iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu" (I Cor. 4, 1). Astfel aflăm că şi în vechime cei ce se pocăiau făceau aceasta în faţa sfinţilor (adică a persoanelor sfinte). Căci în Evanghelie e scris că oamenii îşi mărturiseau păcatele în faţa lui Ioan Botezătorul (Mt. 3, 6) şi în Fapte - în faţa apostolilor, care botezau (19, 18). Sfântul Ambrozie al Mediolanului, în lucrarea "Despre pocăinţă", susţine că "Dumnezeu a dat dreptul de a ierta păcatele "doar acelor preoţi, care iartă în numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi nu în numele lor". Sfântul Grigorie Teologul, în "Teofania" sa, spune că, paralel cu Taina Sfântului Botez există şi alt botez - "al lacrimilor", prin care sfântul ierarh subînţelege Taina Pocăinţei (Spovedania), după cum se vede din cuvintele sale ce vor urma: "Recunosc că omul este o fiinţă schimbătoare şi, prin natura sa, nestatornică; de aceea primesc cu hotărâre acest ultim botez, mă închin Celui Care mi l-a dăruit şi îl propovăduiesc altora şi prin milă îmi voi răscumpăra mila". Într-un fel asemănător vorbeşte despre Taina Pocăinţei şi Sfântul Ioan Scărarul, în cuvântul al 7-lea al "Scării" sale: "Lacrimile vărsate după botez înseamnă mai mult decât botezul, cu toate că aceste cuvinte par oarecum prea îndrăzneţe. Căci botezul ne curăţă de relele cele vechi, iar lacrimile curăţă păcatele făcute şi după botez. Noi toţi cei care am primit botezul în copilărie, mai târziu îl pângărim, însă prin lacrimile noastre îl curăţim din nou. Şi dacă dragostea lui Dumnezeu pentru oameni nu ni le-ar fi dăruit, rar s-ar fi găsit şi te-ai mira să se fi găsit oameni care s-ar fi mântuit!" De aici rezultă necesitatea extremă a acestei Taine pentru mântuire! Sfântul Ioan Gură de Aur, în tratatul său "Despre preoţie" scrie despre preoţi: "Oamenii trăitori pe pământ... sunt puşi să se bucure de cele cereşti şi au căpătat o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor... Cei ce stăpânesc pe pământ au puterea de a lega, dar numai trupul; iar aceste legături leagă însuşi sufletul şi pătrund în ceruri; ceea ce preoţii săvârşesc pe pământ, Dumnezeu desăvârşeşte în cer, şi Stăpânul Cel Atotputernic întăreşte părerea slugilor Sale". Spre deosebire de preoţii vetero-testamentari, care aveau puterea să depună mărturie pentru cei curăţiţi de lepră (Lev. 14, 2; comp. Mt. 9, 4), "preoţii noştri (nou-testamentari) au primit puterea nu doar să mărturisească curăţirea, ci să cureţe cu desăvârşire - nu lepra trupului, ci necurăţenia sufletului". Sfântul Simeon din Solun, în lucrarea sa "Despre Taine", arăta: "Pocăinţa desăvârşeşte ridicarea noastră din cădere. Şi aşa cum după botez nu există o refacere binefăcătoare îndelungă decât prin rugăciune şi lacrimi, prin mărturisirea păcatelor noastre, prin abţinerea de la rele, de aceea ne şi este dat acest mare dar". Patriarhul Constantinopolului, Ieremia, răspundea teologilor luterani: "Cel care se pocăieşte trebuie să mărturisească tot cât poate şi cât îşi aduce aminte, spovedindu-se în toate cu inimă înfrântă şi smerită (Ps. 50, 17). El îşi găseşte tămăduirea, lucrând împotriva păcatelor pe care le-a făcut". Sfântul Leon cel Mare, papă al Romei, subliniază însemnătatea pregătitoare a Tainei Pocăinţei pentru primirea destoinică a Tainei Împărtăşaniei: "Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni este Omul - Domnul Iisus Hristos (I Tim. 2, 5), care a dăruit Bisericii puterea de a da sfinţire de pocăinţă celor ce se pocăiesc şi, prin uşa împăcării (adică a Spovedaniei), a-i face părtaşi la Sfintele Taine".