vineri, 31 iulie 2009

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (27)


Arhimandrit Serafim Alexiev


B) Al doilea temei

Primul temei al C.E.B. a fost criticat de reprezentanţii ortodocşi ca fiind prea general, exprimându-se doleanţa de a include în el credinţa în Treimea Dumnezeiască, deoarece Domnul Iisus Hristos reprezintă al Doilea Ipostas întruchipat al Treimii Dumnezeieşti! Această revendicare a fost susţinută mai cu seamă de mitropolitul Samosului, Irineu, ierarh al Bisericii din Elada, cu care ne-am aflat în corespondenţă.
La cea de a III-a Adunare Generală a C.E.B., care a avut loc în decembrie 1961, la Delhi, a fost adoptat al doilea temei al unirii, constituind articolul 2 al Constituţiei C.E.B.: "Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o comunitate a bisericilor care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor după Scripturi şi, ca urmare, caută să respecte împreună mărturisirea lor comună întru slava Dumnezeului Cel Unul - Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh." Primul temei, care exprimă credinţa în Domnul Iisus Hristos, a fost inacceptabil pentru unele organizaţii liberale reprezentate în C.E.B., şi cu atât mai inacceptabil s-a dovedit a fi pentru ele temeiul precizat cu credinţa în Sfânta Treime, pe Care ele în general o contestă!
În procesul elaborării temeiurilor unu şi doi se ştia deja că ele nu vor fi acceptate de mai mulţi membri de atunci şi viitori ai C.E.B. De aceea a şi fost lăsată, pe furiş, "uşa deschisă" pentru colaborarea cu ei. După aceea însă, în C.E.B. au început a pătrunde numeroase organizaţii ne-bisericeşti, încât chiar şi Patriarhia ecumenizată a Constantinopolului a protestat împotriva faptului că în C.E.B. sânt admise în calitate de membri nu numai "bisericile", ci şi unele mişcări şi grupări care nu au caracter bisericesc. Acest lucru nu face decât să demonstreze că Consiliul Ecumenic al Bisericilor devine tot mai mult o organizaţie ne-bisericească!
Să examinăm cel de-al doilea temei al C.E.B. Pentru credincioşii cu adevărat ortodocşi, nici acest temei nu este acceptabil, fiindcă în el se aminteşte oarecum timid şi doar spre sfârşit de credinţa în Treimea Dumnezeirii, fără a se defini cum anume trebuie să crezi în Dumnezeu Cel Unul în Trei Ipostasuri, şi fără o legătură reciprocă directă cu credinţa în Domnul Iisus Hristos ca al Doilea Ipostas întrupat al lui Dumnezeu. După eforturi atât de mari depuse pentru precizarea şi dezvăluirea Credinţei Ortodoxe în Sfânta Treime, eforturi îndreptate împotriva tuturor ereziilor antitrinitare şi hristologice, ar fi trebuit să profesăm învăţătura Bisericii lui Hristos despre Sfânta Treime în mod clar, îndrăzneţ şi inspirat, şi nu atât de confuz, plat şi anemic!
Noul temei nu contestă ereziile antitrinitarilor, nestorienilor, apolinarienilor, subordonaţionaliştilor etc. şi, fiind formulat vag şi confuz, el poate fi contrasemnat de toţi discipolii contemporani ai acestor erezii vechi! Dinamiştii monarhieni vorbesc şi ei despre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, însă nu în sensul ortodox al Dumnezeului Unic în Trei Ipostasuri, ci în sens antitrinitar, afirmând ca "Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt personalităţi divine de sine stătătoare, ci doar forţe divine ale unuia şi aceluiaşi Dumnezeu". Modaliştii-monarhieni se folosesc de numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, considerându-I drept modusuri (chipuri), în care se descoperă succesiv Dumnezeul Unic, deşi ei înşişi sânt duşmani înveteraţi ai dogmei despre Sfânta Treime, admiţând doar Trinitatea revelaţiei, dar nu Trinitatea Ipostasurilor. Ne dăm seama foarte clar că acest principiu "triadologie" este formulat special atât de confuz şi vag pentru a deveni o punte de legătură între adevăr şi minciună. De altfel, Porter, secretarul general al C.E.B., a declarat că pentru a fi admise în calitate de membri ai C.E.B., nu se cere "bisericilor" decât să accepte "baza" respectivă; alte condiţii în acest sens nu se vor pune.
Să admitem neverosimilul: toate comunităţile religioase, reprezentate în C.E.B., acceptă pe neaşteptate acest temei. Se va produce oare, atunci, o adevărată unire a lor în credinţă? Nicidecum! Ne putem imagina câte alte erezii şi heterodoxii va scoate la iveală acest temei schematic şi confuz! În afară de temeiul însuşi, care va suscita o mulţime de dispute, vor rămâne nenumărate divergenţe confesionale, se vor ivi şi altele noi. După cum a remarcat pe bună dreptate protestantul anti-ecumenist Roth: "Nu rămâne nici o îndoială în privinţa flexibilităţii "confesionale" a noii organizaţii (adică a C.E.B.). Ea este de natură să cuprindă toate rătăcirile, toate ereziile, ce subminează credinţa creştină, substituind-o printr-o filosofie cu lustru creştin, necesar pentru ademenirea mulţimii! '
Biserica Creştină Ortodoxă are Crezul său ferm, alcătuit la cele Şapte Sinoade Ecumenice. Ea nu poate fi de acord cu ideea ecumenică a "minimului dogmatic", căci în Ortodoxie tot ce este consfinţit prin Duhul Sfânt la cele Şapte Sinoade Ecumenice este sfânt, preţios şi necesar pentru mântuire. A porni pe calea unui oarecare "minim dogmatic" înseamnă pentru Biserica Ortodoxă a renega numeroase dogme esenţiale ale credinţei: cinstirea icoanelor, cinstirea Maicii Domnului şi cinstirea sfinţilor lui Dumnezeu, rugăciunile Bisericii pentru cei adormiţi etc, pentru care o mare mulţime de cuvioşi ai lui Dumnezeu şi-au vărsat sângele lor! Din punct de vedere ortodox însuşi termenul "minim dogmatic" este inacceptabil în calitate de principiu al unirii, căci presupune concesii în afara cadrului său, adică compromisuri în domeniul credinţei, ceea ce Ortodoxia nu trebuie să facă!
Căci divergenţele rămase dincolo de "minimul dogmatic" vor duce iarăşi la dezbinare, şi ce vom face atunci cu unitatea în adevărata deplinătate a credinţei? În felul acesta, este reală doar o "unitate" mecanică, falsă şi nesigură!
De la Adunarea a III-a a C.E.B., (1961), la care a fost adoptat al doilea temei, până la Adunarea a IV-a, care a avut loc la Vancouver (1983) au trecut 22 de ani. Ar fi fost de aşteptat ca în acest răstimp C.E.B. să se conducă după al doilea temei, iar credinţa în Sfânta Treime să crească tot mai mult, să fie explicată şi precizată în rândul creştinilor heterodocşi reprezentanţi în C.E.B. Între timp, ce am constatat noi? La Vancouver s-au întâmplat o mulţime de obrăznicii scandaloase, a fost legalizată "preoţia feminină", iar mai mulţi participanţi la adunare "îndemnau pe femei să substituie ideea despre Dumnezeu Tatăl prin ideea unei zeiţe-mamă(!)".
O asemenea nemaipomenită profanare a învăţăturii descoperită de Dumnezeu despre Trinitatea lui Dumnezeu, care dovedeşte o extremă destrăbălare a cercurilor conducătoare ale C.E.B., ar fi trebuit să determine pe participanţii "ortodocşi" la adunare, să se revolte şi să demaşte energic neruşinata erezie. Ce rost are ca Biserica Ortodoxă să participe la afacerile obscure ale C.E.B., dacă nimeni nu aude şi nu ia în seamă argumentele şi protestele ei?
La începutul secolului nostru "teologii" ruşi, părintele Pavel Florenski şi părintele Serghei Bulgakov, au creat, sub influenţa gnosticismului, o nebuloasă erezie sofianică, potrivit căreia "în Dumnezeu se afla o fiinţă anume de sex feminin, aşa-numita "sofia", care a fost mediatoarea între Dumnezeu şi univers, la crearea acestuia. Această fiinţă feminină s-ar fi aflat în "adâncul" Sfintei Treimi, ca fiinţă "inseparabilă" de Dumnezeu. Încă în 1937 Biserica Ortodoxă Rusă a condamnat categoric erezia sofianică, înlăturând de pe trupul Bisericii gangrena eretică abia apărută.
Astăzi sub ochii noştri desfrânata apocaliptică, apărută în persoana Consiliului Mondial al Bisericilor, şi numită în Apocalipsă "Babilon" - "locaş al demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate" (Apoc. 18, 2), încearcă să introducă denaturări în învăţătura revelaţiei dumnezeieşti despre Dumnezeul Cel în Treime. Ce ar trebui să facă în acest caz ecumeniştii "ortodocşi"? Dacă ei ţin câtuşi de puţin la titlul de creştini ortodocşi, ar trebui să părăsească neîntârziat consiliul eretic al "bisericilor", întru împlinirea poruncii lui Dumnezeu: "Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!" (Apoc. 18, 4).
Un creştin ortodox nu poate să ia parte la mişcarea ecumenică, care prin teoria ei despre "minimumul dogmatic":
1) îşi maschează scopurile protivnice lui Dumnezeu de a se uni, cu orice preţ, cu toate ereziile;
2) subminează principiile dogmatice ale Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe;
3) încearcă să introducă principiul feminin în Dumnezeul Treimic, substituind pe Dumnezeu Tatăl cu o "zeiţă-mamă" satanică!

miercuri, 29 iulie 2009

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (26)


Arhimandrit Serafim Alexiev


A) Primul temei

Primul temei al Constituţiei C.E.B., adoptat la adunarea întâia de la Amsterdam şi confirmat la adunarea a doua de la Evanston (anul 1954), spune: "Consiliul Mondial al Bisericilor reprezintă o comunitate a bisericilor care recunosc pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor". De ce acest prim temei pune la temelia credinţei ceva mai puţin important chiar decât Simbolul credinţei de la Niceea? În pofida formulării ciuntite, şi acest argument s-a dovedit inacceptabil pentru numeroase comunităţi "creştine", membre în C.E.B., ceea ce a provocat o frază de compromis a arhiepiscopului de Kenterbery, Williams Temple: "E clar că e de dorit să ne folosim de temeiul "Credinţei şi organizării", dar e necesar, totodată, să ţinem uşa deschisă pentru colaborare, într-o oarecare formă, cu cei care nu pot (!) să-l accepte".
O declaraţie oficială de acest gen de la înalta tribună a C.E.B. denotă două metehne fatale ale acestei organizaţii: 1) incapacitatea C.E.B. de a realiza sarcina unirii dogmatice a "bisericilor" reprezentate în el; 2) nesinceritatea în căutarea unui temei comun, căci pentru C.E.B. este posibilă colaborarea cu cei care resping temeiul respectiv.
Ne întrebăm: de ce a trebuit în general să se găsească un temei "comun"? Probabil, pentru a arunca praf în ochi ortodocşilor, care nu-şi pot imagina credinţa creştină fără dogme şi canoane! Şi altceva: de vreme ce chiar şi elementarul minim dogmatic cu dogma despre credinţa în Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor este "inacceptabilă" pentru unii membri ai C.E.B., iar colaborarea practică cu ei, în ciuda acestui fapt, continuă de dragul unirii, atunci care e scopul final al unirii reale - mântuirea sufletelor prin credinţa în Hristos Mântuitorul? (In. 20, 31; I Petru 1, 9)
Să examinăm acest temei în esenţă. Chiar dacă el ar fi fost acceptat de toţi membrii C.E.B., Biserica Ortodoxă nu ar fi putut, în baza lui, să se unească cu alte confesiuni. Pentru creştinii ortodocşi acest temei este inacceptabil, căci este formulat fără precizările caracteristice hristologiei ortodoxe, elaborate la Sinoadele Ecumenice. În el nu sunt tratate ereziile nestorienilor, apolinarienilor, monofiziţilor, monoteliţilor şi altor eretici, care recunosc de o manieră proprie pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, deosebindu-se totuşi în mod radical de Ortodoxie. Între ei şi credinţa ortodoxă se interpun o serie de elemente despărţitoare de natură hristologică, soteriologică, ecleziologică, sacramentală etc. După cum se ştie însă, în chestiuni de credinţă este suficientă o singură idee eretică susţinută cu perseverenţă, ca toate punţile de legătură să se prăbuşească!

luni, 27 iulie 2009

Seminţe pentru moara minţii-Despre prietenie


"Nu intra în legături cu omul care face rău aproapelui şi nu te bucura cu acela care face rău altuia."(Avva Matei)

Avva Agaton spunea:"Dacă voi vedea că omul cel mai iubit mă atrage spre un rău sufletesc, îl voi înlătura imediat de la mine, adică voi înceta cunoştinţa şi legăturile cu el."

"Să nu-ţi îngădui să calci dumnezeieştile porunci de dragul prieteniei omeneşti."(Sfântul Antonie cel Mare)

"Fereşte-te mai ales de zavistia prietenilor decât de zavistia vrăjmaşilor, pentru că duşmanul invidiază deschis, iar prietenul-în taină."

Sfantul Mare Mucenic Pantelimon

Piciorul Sfântului Pantelimon, aflat la Mănăstirea Vatoped-Sfântul Munte Athos

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (25)


Arhimandrit Serafim Alexiev


Principiul 9
Argumentele în favoarea unirii în ecumenism sunt extrem de nesatisfăcătoare

Eventual, drept răspuns la acuzaţia noastră, că adevărul nu interesează ecumenismul, adepţii lui ar putea obiecta că ei nu doresc o unire mecanică, ci realizarea unei anumite unităţi în credinţă. Tocmai în acest scop a fost creată, chipurile, comisia "Credinţă şi organizare" pe lângă C.E.B. şi a fost elaborat cunoscutul "minim dogmatic", în baza căruia ar fi posibilă viitoarea unire.
Ce reprezintă dar acest "minim dogmatic"? Potrivit expresiei potrivite a lui A. Vedernikov, este "o diminuare a credinţei, o reducere a plenitudinii ei, înfăţişată în Ortodoxie, până la nivelul unui oarecare unitarism, salutism şi modernism". Cu alte cuvinte, ni se propune o denaturare (deformare) a credinţei, interzisă de Sinoadele Ecumenice şi condamnată de Sfinţii Părinţi, ştirbirea integrităţii confesiunii unicei Biserici Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti şi rezumarea adevărurilor confesionale, obligatorii pentru creştinii ortodocşi, la câteva dogme esenţiale, celelalte fiind subapreciate sau chiar neglijate.
Ecumenismul însă nu poate acţiona altfel. Urmărindu-şi scopurile imorale, el se vede nevoit, datorită esenţei sale imorale, să recurgă la mijloace imorale precum diminuarea credinţei, reducerea ei la un oarecare "minim". Biserica anglicană, încă în anul 1920, a proclamat în calitate de acest "minim" Simbolul credinţei de la Niceea, definindu-l drept "o expunere suficientă a credinţei creştine". Ecumeniştii "ortodocşi" ar dori, desigur, adoptarea Simbolului de la Niceea, pentru a se justifica cumva în faţa propriei conştiinţe, simulând că nu renunţă la adevăr şi că luptă pentru Ortodoxie. La ora actuală însă nu se poate realiza o adevărată unire doar în baza Simbolului credinţei. De ce? La sinodul tâlhăresc din anul 449 de la Efes, care a fost prezidat de patriarhul eretic Dioscor din Alexandria, ereticul Eutihie a fost achitat în temeiul Simbolului credinţei de la Niceea, ceea ce nu l-a împiedicat să-şi urmeze cu îndărătnicie convingerile, deoarece ele depăşeau cadrul acestui Simbol, alcătuit cu mult înainte de apariţia lor. Deci, poţi mărturisi pe deplin vechiul Simbol ortodox al credinţei, fiind însă eretic, şi nu ortodox. Din aceste considerente se impune - mai ales în epoca noastră universal eretică - respectarea nu numai a Simbolului credinţei de la Niceea-Constantinopol, alcătuit la primele două Sinoade Ecumenice (anul 325 şi 381), ci şi a tuturor definiţiilor dogmatice formulate ca adevăruri incontestabile la celelalte Sinoade Ecumenice. Pentru a fi un adevărat creştin, trebuie să mărturiseşti "tot ceea ce a adoptat şi îmbrăţişat Sfânta Biserică Ortodoxă", după cum o cere Sfântul Serafim de Sarov, căci în caz contrar survine eclectismul dogmatic, în care adevărurile ortodoxe sunt deformate de imixtiunea învăţăturilor eretice!
Asemeni lui Eutihie, ereticul Apolinarie socotea că mărturiseşte credinţa de la Niceea, îndreptată
împotriva ereziei lui Arie, cu toate că "minimul dogmatic" propagat de el nu l-a ferit de o erezie, contrară arianismului. Exprimându-şi profundul regret în legătură cu aceasta, Sfântul Vasile cel Mare scrie despre Apolinarie: "El mă întristează cu atât mai mult cu cât la început era, pare-se, de partea noastră".
Prin urmare, Biserica Ortodoxă în nici un caz nu trebuie să accepte "unirea" înşelătoare numai în baza Simbolului credinţei de la Niceea, ci trebuie să opteze pentru integritatea conştiinţei dogmatice!

Nu ma bate, frate-Tudor Gheorghe


nu ma bate, frate
Asculta mai multe audio Muzica

duminică, 26 iulie 2009

Urăşte păcatul, dar nu urî pe cel păcătos


Ieromonah Ioan Buliga


Când ne-am îndepărtat de dumnezeiasca dragoste, am căzut în prăpastia întunecoasă a răutăţii. Toată firea care a fost făcută să ne slujească nouă a căzut o dată cu noi, deşi ea este neînţelegătoare şi nu are nici o vină. Deşi animalele nu au suflet, deci nu pot să sufere sufleteşte, ele suferă trupeşte.
Noi nu ne dăm seama de întunericul răutăţii în care suntem, şi totdeauna căutăm pricini în jurul nostru. Pricina stării de nemulţumire, pe care o simţim mereu din cauza lipsei din interiorul nostru a Celui ce toate le umple de mulţumire, o căutăm în cei de lângă noi şi am vrea ca toţi să fie ca noi, de parcă noi am fi desăvârşiţi.
Încercăm să facem bine rănind, încercăm să-i îndreptăm pe alţii lovindu-i, încercăm să dăm viaţă ucigând.
Înşelarea ne-a cuprins pe toţi fără să ne dăm seama. Nici un om nu este rău, Dumnezeu a creat omul după chipul Său.
Răul care vrea să-l cuprindă pe om se lasă peste el ca o mască. Scânteia dumnezeiască a omului rămâne înăbuşită în nepriceperea omului de a se elibera de întuneric. Această mască a răului este pentru om ca o piele, o piele ce provoacă dispreţul celor din jur, care nu-şi văd măştile lor, ci lor li se pare că sunt originali, prototipul omului adevărat.
Încercând să lovească în rău, ei lovesc în ceea ce se află sub pielea răutăţii, ei lovesc în timidul, în drăgălaşul fiu de om care se bucură pentru un zâmbet, în dragostea care rupe un măr în două, care dă singurul lucru pe care îl are. Ei lovesc în cel legat, care nu ştie ce înseamnă bucurie, lovesc peste ochii care aşteaptă îndurare. De aceia, să urâm păcatul, dar să nu urâm pe cel care îl săvârşeşte; de ajuns este pentru el că trăieşte în iadul păcatului său.


sâmbătă, 25 iulie 2009

Seminţe pentru moara minţii-Despre milostenie


"Dumnezeu binevoieşte ca pe pământ să fie mulţi nenorociţi, pentru ca ei să se mântuiască prin răbdarea lor, iar ei prin milostenia ta"(Sfântul Ioan Gură de Aur)


"Cum vei cere cu credincioşii din biserică:"Dă, Doamne!" când tu însuţi nu dai săracilor, deşi poţi să dai?"(Sfântul Tihon din Zadonsk)


"Orice lacrimă ce-ţi va fi dăruită de recunoştinţa săracului va străluci pentru tine, dincolo, ca un nestemat nepreţuit; orice lacrimă pe care săracul o va vărsa silit de răceala şi asprimea inimii tale faţă de el, va cădea pe sufletul tău ca o picătura de foc înaintea scaunului lui Dumnezeu." (Mărgăritar duhovnicesc)


"Nu te zgârci să dai celor ce cer şi nu te întoarce de la Acela în numele Căruia ei cer." ( Sfântul Dimitrie al Rostovului)


"Puterea milosteniei nu stă în faptul că dai mult sau puţin, ci să nu dai mai puţin decât poţi." (Sfântul Ioan Gură de Aur)


"E mult mai bine să întinzi mâna şi celor nevrednici de dragul celor vrednici, decât să-i lipseşti de binefacere şi pe cei vrednici de teamă să nu te întâlneşti cu cei nevrednici." (Sfântul Grigorie Teologul)

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (24)


Arhimandrit Serafim Alexiev


F) Sfinţii Părinţi împotriva diminuării rolului Ortodoxiei

Spiritul ecumenic, care acţionează foarte presant asupra ortodocşilor contemporani, conduce la o diminuare tot mai crescândă a rolului Credinţei Ortodoxe în lucrarea mântuirii, ceea ce se remarcă, din păcate, chiar în paginile organului oficial al Bisericii Ortodoxe Ruse - "Jurnal Moskovskoi Patriarhii", în care, în legătură cu Judecata înfricoşătoare a lui Hristos sunt scrise literalmente următoarele: "Judecătorul Ceresc nu va întreba în nici un chip pe om de care credinţă, care biserică sau confesiune aparţine... Domnul va judeca pe om doar după faptele sale, şi nu după criteriul exterior".
O astfel de interpretare unilaterală a Sfintei Scripturi este vădit ne-ortodoxă. Mai întâi că imaginea Judecăţii de Apoi, înfăţişată de Sf. Ev. Matei (25, 31-46), nu redă întregul proces al Judecăţii de Apoi a lui Hristos asupra neamului omenesc, ci doar etapa ei finală, care corespunde ultimei (a 20-a) încercări, când vor fi cercetate faptele de milostenie, precum şi manifestările de nemilostivire contrare celor dintâi; potrivit Sf. Ap. Iacob, "Judecata (va fi) fără milă pentru cel ce n-a avut milă" (Iac. 2, 13). Înainte însă de această ultimă încercare a moralităţii omeneşti de către Judecata lui Dumnezeu, va fi cea de la vama a 19-a, în care vor fi cercetate păcatele împotriva credinţei, şi înainte de toate ereziile şi învăţăturile false. Prin urmare, cel care n-a trecut peste a 19-a vamă, nu va fi lăsat până la a 20-a, ultima vamă. În felul acesta, cei care se împotrivesc dreptei credinţe nu vor fi îndreptăţiţi, în temeiul faptelor lor de milostenie, nici la Judecata universală a lui Hristos. Cât de bine subliniază arhiepiscopul Serafim în cuvântul său despre înfricoşătoarea Judecată: "Ne va mântui iubirea adevărată (şi nu sentimentală, nu umanistă) faţă de cei apropiaţi, care vine din iubirea noastră pentru Hristos." Iar iubirea pentru Hristos este cu neputinţă fără de adevărata credinţă în El, ce se naşte din harul Duhului Sfânt şi este mărturisită de Biserica Creştină Ortodoxă. "Prin urmare, conchide el, ne va mântui acea iubire faţă de semeni, care este însoţită de o viaţă bisericească creştină plină de har, acea iubire despre care Sf. Ap. Pavel zice: "dragostea, care este legătura desăvârşirii" (Col. 3, 14).
Dragostea însă, ca virtute creştină supremă, este cu neputinţă fără principala virtute creştină - credinţa. Însuşi Domnul Iisus Hristos subliniază categoric necesitatea credinţei în cuvintele: "Cine va crede şi se va boteza, se va mântui; dar cine nu va crede, se va osândi" (Mc. 16, 16), iar în convorbirea avută cu Nicodim El spune: "Cine nu crede, a şi fost judecat" (In. 3, 18). Bineînţeles că faptele sunt esenţial necesare, căci fără fapte credinţa nu te mântuieşte (Iac. 2, 14-17). Pentru a fi mântuit mai e nevoie să mărturiseşti adevărata Credinţă Ortodoxă, despre care scrie Sf. Ap. Pavel: "Cu gura se mărturiseşte spre mântuire" (Rom. 10, 10), afirmând la sfârşitul vieţii sale pământeşti: "Am păzit credinţa. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii" (II Tim. 4, 7-8). Sfântul Fotie, Patriarh al Constantinopolului, a explicat foarte bine legătura dintre credinţa cea dreaptă şi faptele plăcute lui Dumnezeu: "Virtuţile trebuie să fie ocrotite de credinţă: cu ajutorul ambelor trebuie să se formeze adevăratul om, căci dogmele cele drepte fac vrednică viaţa, iar faptele curate arată dumnezeirea credinţei".
Patriarhul Constantinopolului, Ieremia II (secolul al XVI-lea), subliniază grăitor necesitatea şi a credinţei, şi a faptelor pentru mântuire în epistola sa către luterani: "Noi spunem că înainte stă credinţa, după ea faptele... Răsplata şi cinstirile în viaţa veşnică le primesc cei care împlinesc cum se cuvine şi una şi alta. E nevoie doar ca aceste fapte să fie bune şi nedespărţite de adevărata credinţă... Prin urmare, să credem cu dreptate în slava lui Hristos şi să trăim în sfinţenie întru slava Lui, pentru că una fără alta este fără de folos".
Toţi Sfinţii Părinţi au preţuit înalt Credinţa Ortodoxă ca forţă dătătoare de har şi de mântuire, socotind drept un mare păcat greşeala împotriva ei. "Nu păcătui în credinţă - ne povăţuieşte Sfântul Antonie cel Mare, - ca să nu se mânie pe tine Creatorul nostru. Cine nu ţine credinţa cea dreaptă... sufletul lui nu va avea parte de viaţa veşnică; ei este un vânzător declarat al lui Dumnezeu".
Sfântul Marcu, mitropolitul Efesului, ne învaţă cu înţelepciune despre Ortodoxie: "Credinţa noastră este dreapta mărturisire a Părinţilor noştri. Cu ea noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea păcatelor; iar fără de ea nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinui cel veşnic". Prea Cuviosul Maxim Grecul ne prevenea: "Ştim, cu siguranţă ştim, şi din Scripturile Dumnezeieşti am învăţat că a înlocui sau a schimba ceva cât de puţin în învăţătura credinţei este o mare crimă şi pierderea vieţii veşnice".
Însuşi Prea Cuviosul Maxim Grecul reproduce în scrierile sale cuvintele Sfântului Ioan Damaschin: "Toate câte ne sunt date prin lege şi prooroci, şi prin Evanghelie, le vom învăţa şi respecta cinstit, şi nu vom mai căuta nimic! Căci Dumnezeu, bunul Dătător de orice har, ne-a descoperit ce trebuia să ştim, iar ce nu am fi putut înţelege, a trecut sub tăcere. Să iubim dar ceea ce ne-a dat El, şi să rămânem în acestea, fără a muta hotarele veşnice (comp. Pilde 22, 28) şi fără a călca Tradiţia Dumnezeiască. Căci cine va călca o poruncă a lui Dumnezeu - mai mare sau mai mică - acela a călcat toată legea (Iac. 2, 10) şi este osândit împreună cu călcătorii de lege".
Sfântul Paisie (Velicikovski) scrie: "Sfinţenia adevăraţilor bărbaţi sfinţi... nu se cunoaşte propriu-zis după minuni (căci şi păgânii, şi ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului), ci după adevărata Credinţă Ortodoxă, după felul în care păzeşte cu grijă dogmele dumnezeieşti, urmează toate canoanele apostolice şi soborniceşti şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe şi după vieţuirea fără de prihană, urmând toate poruncile evanghelice şi patristice".
Sfântul Serafim de Sarov, dezvăluind lui Motovilov scopul vieţii creştine, se exprimă minunat despre lucrarea mântuitoare a Credinţei Ortodoxe: "Cel care are harul Sfântului Duh pentru dreapta credinţă întru Hristos, chiar dacă a şi murit cu sufletul, din slăbiciune omenească, din pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care iartă păcatele lumii şi dăruieşte tuturor har peste har (In. 1, 16)... Pentru Dumnezeu, preţuieşte dreapta credinţă în El şi în Fiul Său Cel Unul Născut, căci tocmai pentru aceasta se dă de sus în plinătate harul Duhului Sfânt."
Iată cât de mult preţuiau toţi cuvioşii lui Dumnezeu adevărul revelat de Dumnezeu, păstrat în deplinătate şi neştirbit de către Sfânta Biserică Ortodoxă! Ei înţelegeau clar însemnătatea lui colosală pentru primirea şi sporirea harului în noi, fără de care este cu neputinţă să începem fără greşeli şi să urmăm cu bine viaţa duhovnicească în Hristos. Unirea ecumenică a "bisericilor", realizată în detrimentul adevărului, va duce la pierderea adevărului. Noi nu avem nevoie de o asemenea "unire", fără adevărul mântuitor, despre care autorul Psalmilor zice: "Ca o armă te va înconjura adevărul Lui" - adevărul lui Dumnezeu! (Ps. 90, 4)
Adevărul e atât de important, încât fără el omul se pierde, şi Mântuitorul a spus despre el: "Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi" (In. 8, 32), adică vă va slobozi de păcate, după cum interpretează foarte bine fericitul Teofilact. Adevărul sfinţeşte (In. 17, 17); el e atât de necesar pentru viaţa noastră, încât însuşi Fiul lui Dumnezeu a pogorât din ceruri, pentru a ni-l descoperi, şi a ne mărturisi despre el (In. 18, 37). Fiind El însuşi Adevărul întrupat (In. 14, 6), Hristos rosteşte cuvinte ale adevărului, care sunt duh şi viaţă (In. 6, 63). Credinciosul este dator să asculte de acest Adevăr (I Petru, 1, 22) şi să nu i se împotrivească (Rom. 2, 28), căci toţi cei ce n-au crezut adevărul, vor fi osândiţi la pieire veşnică (Tes. 2, 12).
Dar "creştinii" de orientare ecumenică de astăzi nu se prea interesează de adevăr. Ceea ce îi inspiră este ideea trufaşă a "unirii", pe care o râvnesc cu tot dinadinsul, în ciuda divergenţelor dogmatice şi amestecării limbilor (comp. Fac. 11, 7). În fapt, ei creează un nou Turn Babei. Întrucât această creaţie se înfăptuieşte fără binecuvântarea lui Dumnezeu, turnul se va prăbuşi, fiind întemeiat pe nisipul rătăcirilor omeneşti, iar nu pe stânca adevărului lui Dumnezeu (Mt. 7, 24-27). Despre aceasta s-a spus foarte bine în "Declaraţia către toţi creştinii lumii", adoptată la Conferinţa Bisericilor Ortodoxe autocefale, convocată la Moscova în iulie 1948: "După părerea noastră, mişcarea ecumenică reprezintă o nouă încercare de zidire a Turnului Babei, ca semn al unei noi rătăciri a omenirii... Suntem în drept să considerăm ecumenismul drept o rătăcire ispititoare, bazată pe păcatul trufiei. Principiul lui este: uniţi-vă, uniţi-vă, cu orice preţ, pe orice temei, dar uniţi-vă! Este un principiu al unionismului forţat, după care nu poate urma decât totalitarismul bisericesc".
În prima variantă a aceleiaşi declaraţii se subliniază: "E o unire de natură cu totul deosebită de cea a unicei organizaţii cereşti pământeşti, care se numeşte Biserica... Tinzând spre unitatea bisericii, vom reţine pentru totdeauna caracterul distinct, de excepţie, inedit al acestei unităţi şi nu vom aplica faţă de ea criteriile proprii altor organizaţii... Mişcarea ecumenică este străină de concepţia adevăratei unităţi bisericeşti. Ea a înlocuit sarcina unirii organice interioare prin unirea mecanică exterioară. A merge în întâmpinarea mişcării ecumenice ar însemna să renunţăm la adevărata unire a Bisericii, în spaţiu şi în timp, să rupem lanţul neîntrerupt al harului care leagă Biserica Ortodoxă cu apostolii prin succesiunea apostolică... să vindem comoara credinţei pe care o păzim pentru un "blid" de false avantaje pământeşti şi să luăm parte la vânarea sufletelor omeneşti prin aceste avantaje. Calea cea dreaptă spre restabilirea adevăratei unităţi bisericeşti este cea a revenirii la învăţătura vechii Biserici nescindate. Şi cu cât mai departe şi cu mai mult succes vor merge pe această cale confesiunile occidentale, cu atât mai aproape vor fi ele de Biserica Ortodoxă şi cu atât mai uşor vor restabili adevărata unitate cu ea. Căci Biserica Ortodoxă consideră drept cea dintâi datorie sfântă a sa păstrarea cu fidelitate a învăţăturii vechii şi nedespărţitei Biserici a lui Hristos".
Creştinul ortodox nu poate participa la mişcarea ecumenică, căci ea relativizează şi minimalizează Adevărul Ortodox, pregăteşte pe creştinii ortodocşi pentru abateri dogmatice, determinându-i să trădeze Credinţa Ortodoxă, unica credinţă mântuitoare!

vineri, 24 iulie 2009

Seminţe pentru moara minţii-Despre dragostea de semeni


"Dacă aproapele tău nu e vrednic de iubirea ta-după părerea ta-atunci e vrednic de iubirea lui Dumnezeu al cărui rob este şi el şi al cărui chip îl poartă; e vrednic de Hristos, Care şi-a vărsat sângele Său pentru el."(Sfântul Tihon din Zadonsk)

"Să nu faci şi să nu doreşti altuia ceea ce singur nu-ţi doreşti. E dureros pentru tine când alţii râd de tine; nu râde nici tu de alţii."(Filaret, Arhiepiscopul Cernigovului)

"Adevărata dragoste este aceea care iubeşte pe prietenul său în Dumnezeu şi pe duşmanul său pentru Dumnezeu."(Sfântul Grigorie Dialogul)

"Este posibil să-i iubeşti pe toţi, neîncetând să le urăşti viciile." (Filaret, Mitropolitul Moscovei)

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (23)


Arhimandrit Serafim Alexiev


E) Sfântul Vichentie de Lerini - luptător pentru statornicia credinţei

Potrivit ideologiei ecumenismului, religia trebuie să servească omenirii pentru atingerea scopurilor pământeşti ale acesteia, pe când, după cum s-a exprimat Sfântul Vichentie de Lerini, "Datoria noastră e să urmăm religia încotro ne conduce ea, şi nu să conducem religia încotro vrem noi", sau: "Trebuie să avem mare teamă de păcatul greu al trădării credinţei şi abaterii de la Ortodoxie!". Niciodată n-a fost îngăduit, nu este îngăduit şi nu va fi îngăduit să li se întoarcă creştinilor ortodocşi, ceea ce ei nu au primit anterior!" - declară el. Caracterizând inovaţiile eretice contemporane, potrivnice dogmelor şi canoanelor ortodoxe, Sfântul Vichentie le asemuieşte unei "alodoxii", căci "ereticii îşi venerează concepţiile întocmai aşa cum păgânii venerau pe zeii lor".
Aşa cum în Vechiul Testament Dumnezeu se mânia pentru cinstirea "altor zei", la fel şi astăzi El se mânie pentru abaterea de la adevărurile dogmatice ale Ortodoxiei şi pentru adoptarea diferitelor inovaţii propuse în abundenţă de C.E.B.
"Cu adevărat ortodox e acela, care este legat cu tot sufletul de Biserică, de trupul lui Hristos, care nu pune nimic mai presus de credinţa universală în Dumnezeu - nici autoritatea, nici dragostea, nici talentele, nici elocvenţa, nici filosofia cuiva - ci, dispreţuind toate acestea, stă în credinţă ferm, statornic şi neclintit, socotind de datoria sa să respecte şi să creadă doar în ceva despre care se ştie că a fost respectat unanim din vechime de către întreaga Biserică Universală. Iar dacă află că un lucru - că ceva necunoscut a fost introdus ulterior de cineva unilateral, fără acordul celorlalţi, sau chiar împotriva voinţei tuturor sfinţilor, atunci el neagă acest lucru, căci nu face parte din credinţa cea adevărată, ci este doar o ispită... Fericitul Apostol Pavel, în Epistola întâia către Corinteni, scrie: "Căci trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să iasă la lumină cei încercaţi" (I Cor, 11, 19). Apostolul spune acestea de parcă cei vinovaţi de erezii nu sunt stârpiţi îndată de Dumnezeu tocmai ca să iasă la iveală cei vrednici, adică să se vadă cât de mult, de adevărat şi de neclintit iubeşte fiecare credinţa sobornicească. Şi de bună seamă, de îndată ce apare vreo inovaţie, devine evidentă greutatea boabelor şi uşurinţa plevei. Atunci foarte uşor se spulberă de pe arie tot ceea ce nu gravitează spre ea: unii îşi iau zborul nu se ştie încotro, alţii sunt atât de alarmaţi, încât se tem ca nu cumva să piară: le este ruşine, şi sunt încurcaţi, nefiind nici morţi, nici vii, căci au primit în ei otravă atât cât să nu-i omoare, dar nici nu le-o digeră stomacul: nu le provoacă moartea, dar nici nu-i iasă să trăiască. Vai, e o stare vrednică de milă!"
Prin ultimele cuvinte, Sfântul Vichentie de Lerini prevesteşte starea actualilor ecumenişti "ortodocşi". Ei au înghiţit atâta otravă ecumenică încât stau răstigniţi între Ortodoxie şi ecumenism, căci ei înşişi nu ştiu ce să facă - să apere valorile seculare ale credinţei străbune sau să alunece tot mai jos pe calea compromisurilor! Sfântul Vichentie le arată acestor oameni că, însuşindu-şi inovaţiile, deşi în aparenţă ţin credinţa cea veche, treptat se abat totuşi de la ea şi, pe neobservate, se desprind de la Ortodoxie. "Dacă ei vor începe a amesteca ce e vechi cu ce e nou, ce e sfânt cu ce e străin, necurat, acest obicei se va extinde inevitabil asupra întregii Biserici, astfel încât în ea nu va mai rămâne nimic neatins, nimic nevătămat, nimic întreg, nimic neîntinat, iar acolo unde altădată era sanctuarul Adevărului curat şi nepătat, acolo în cele din urmă se va face o casă necurată a rătăcirilor mârşave şi păcătoase. Dea Domnul ca harul Lui să abată această murdărie de la minţile noastre! Fie ca această nesocotinţă să rămână celor păcătoşi! Biserica lui Hristos însă, cea care păzeşte cu grijă şi atenţie dogmele încredinţate ei spre păstrare, niciodată nimic nu schimbă în ele, nimic nu reduce, nimic nu adaugă, ce-i aparţine nu înlătură, ce e de prisos nu alătură, ce e al ei nu pierde, ce e străin nu-şi însuşeşte!"
Acest raţionament al Sfântului Vichentie despre caracterul neschimbător al Bisericii lui Hristos în învăţătura ei dogmatică este just şi important pentru toate timpurile. Biserica stă acolo unde a fost pusă de Dumnezeiescul ei întemeietor. Ea nu se schimbă, însă mulţi membri ai ei, atraşi de ispita lumii acesteia, se schimbă şi o trădează spre propria lor pieire. Aceşti oameni cred că procedează uman, "nobil", progresist, călcând neschimbatele tradiţii confesionale ale Bisericii. Ei opun progresul conservatismului, fără a se gândi că adevăratul progres al Bisericii şi al sfintei ei cauze constă tocmai în conservatismul ei sănătos.
Oricine distruge principiile seculare şi neschimbătoare ale credinţei ortodoxe, subminează dezvoltarea pe mai departe a Bisericii, pune capăt misiunii ei mântuitoare în generaţiile viitoare. Nedându-şi seama de acest lucru şi aflându-se sub influenţa literaturii ecumenice "progresiste" şi mai ales a reeducării ecumenice desfăşurate sistematic de C.E.B., tinerii teologi ortodocşi se îndepărtează pe neobservate de Sfânta Biserică Ortodoxă, începând să vadă în nedorinţa ei de apropiere ecumenică de confesiunile heterodoxe o înapoiere distructivă, necorespunzătoare spiritului vremii. Un exemplu caracteristic în această privinţă este următorul: în 1966 un doctorand al Academiei Teologice a fost trimis ca stagiar pe un an la Institutul Ecumenic din Bossey; întorcându-se, a prezentat Consiliului Academiei un raport asupra stagiului, în finalul căruia promitea să trudească pentru binele ecumenismului, subliniind că sarcina acestuia este "atenuarea înapoierii confesionale". Astfel sunt educaţi tinerii ecumenişti recrutaţi din rândurile Bisericii Ortodoxe, a cărei fermitate dogmatică ei o numesc "înapoiere" confesională, căutând s-o înlăture de dragul compromisurilor confesionale, care duc pe calea largă la pieire (Mt. 7, 13).
C.E.B. acordă o atenţie sporită tinerilor ecumenişti. În decembrie 1975, de educaţie şi instruirea tineretului se ocupa secţia a 4-a a Adunării Generale a C.E.B. de la Nairobi (Kenya). În opinia Bisericii Ortodoxe Ruse, "această problemă, ce vizează în fond chipul omului creştin... nu şi-a găsit la Adunare o soluţionare creştină. Documentul final arată că autorii lui înţeleg prin educaţie mai puţin ca orice altceva formarea omului nou, "cel după chipul lui Dumnezeu zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului" (Ef. 4, 24). E regretabil că în document lipseşte chipul lui Hristos, Căruia trebuie să ne asemuim în educaţia personalităţii creştine, dar se dau recomandări neavând legătură cu Revelaţia dumnezeiască.
Duhul laic al educaţiei, ce constă în înstrăinarea de Sfânta Scriptură, cultivat de C.E.B. în Adunările sale generale, determină tineretul ecumenic să se abată de la dogme, ducând în cele din urmă la pierderea credinţei în Hristos! În acest spirit tineretul "creştin" este reeducat în Institutele Ecumenice din Bossey, Hewston (SUA), Bielefeld şi în alte locuri, unde se elaborează aşa-numita "teologie ecumenică", care are drept scop să înlocuiască Teologia Ortodoxă prin spiritul oportunismului de compromis, de dragul tuturor religiilor din lumea aceasta!
O astfel de activitate a C.E.B. în rândul tineretului contravine categoric învăţăturii Sfântului Vichentie de Lerini, care vrea să ne ferească de orice inovaţii în domeniul credinţei, "dată sfinţilor, odată pentru totdeauna" (Iuda 1,3).

joi, 23 iulie 2009

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (22)


Arhimandrit Serafim Alexiev


D) "Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile!" (II Tes. 2, 15)

În vara anului 1968 amintitul dr. Fischer a subliniat, în referatul prezentat la congres, că "unul din principalele obstacole care stau în calea unirii bisericilor este strânsa legătură a acestora cu trecutul lor, cu tradiţia istorică". S-a făcut o aluzie delicată, dar directă, că şi Biserica Ortodoxă ar trebui s-o rupă cu Sfânta Tradiţie, adică cu dogmele şi canoanele, s-o rupă - în ierarhie ascendentă - cu Sfinţii Părinţi, cu Sfinţii Apostoli, cu Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, ceea ce este identic cu auto-nimicirea Ortodoxiei!
Sf. Ap. Pavel ne învaţă cu tărie: "Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră!" (II Tes. 2, 15). "Cuvântul" este predania orală, iar "epistola" este Tradiţia, înscrisă în Sfânta Scriptură. Ap. Pavel apreciază la fel de înalt şi una, şi alta. Este semnificativă expresia: "Staţi neclintiţi!", care înseamnă: nu vă mişcaţi nici în dreapta, nici în stânga! Rămâneţi fermi şi neclintiţi în datinile ce vi s-au transmis! Respectaţi învăţătura, fără a admite în ea nici un fel de schimbări, după cum s-a spus aceasta în Vechiul Testament: "Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au aşezat părinţii tăi" (Pilde 22, 28).
Aceeaşi idee este exprimată de Sf. Ap. Pavel şi în alte locuri, ca de exemplu: "Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat" (I Tim. 6, 20). Sfântul Vichentie de Lerini explică astfel aceste cuvinte: "Păzeşte Predania! Ce înseamnă Predanie? - Ceea ce ţi s-a încredinţat să păstrezi, şi nu să deformezi ceea ce ai primit; ceea ce trebuie să urmezi, nu să întemeiezi".
Astăzi militanţii ecumenici cer Bisericii Ortodoxe să renunţe la cele transmise ei de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi - la dogme şi canoane, care constituie Tradiţia ei sfântă, principiile ei seculare.

Fostul secretar general al C.E.B. dr. Vissert-Houft, în prelegerea sa ţinută pe tema: "Iată toate s-au înnoit" declară făţiş, că în viitoarea "biserică" ecumenică nimeni nu va dispune de "un hotar aparte pentru confesiunea sa", că va fi greu "să intri în ea din punctul de vedere al criteriilor oficiale" (adică al dogmelor şi canoanelor) şi că "bisericile care nu doresc să accepte înnoirea, nu vor putea servi cauza ecumenică".
Dacă însă fruntaşii veterani ai ecumenismului se exprimă cu suficientă precauţie, tinerii lor discipoli cheamă cu mai multă îndrăzneală să se atenteze la principiile sfinte ale Bisericii. Stephen Roze într-un articol introductiv publicat în revista "Risk" (!) fondată de el în 1967 pe lângă secţia de tineret a C.E.B., scrie: "Avem nevoie de câţiva păcătoşi îndrăzneţi, care şi-ar sufleca mânecile pentru a urni din loc structurile bisericeşti (adică dogmele şi canoanele) şi a forma conştiinţa universală." Un "păcătos îndrăzneţ" s-a găsit în persoana fostului secretar al C.E.B., dr. Potter, care a declarat făţiş, în august 1973, cu ocazia jubileului de 25 de ani al C.E.B., că în scopul unirii ecumenice noi trebuie să fim gata pentru "dispariţia treptată a legilor şi structurilor istorice înapoiate, care împiedică (chipurile!) planurile lui Dumnezeu faţă de poporul Său (!)... În acest proces, continuă Potter, nu e neapărată nevoie să căutăm un consens. Nu unanimitatea importă, ci comunicarea în cadrul colaborării şi al disputelor, însoţită uneori de corectări reciproce şi împărtăşire în comun".
Aşadar, ecumenismul protestant pretinde că ar realiza planurile lui Dumnezeu, însă le realizează în chip antihristic, chemând la abandonarea legilor şi structurilor bisericeşti, negând necesitatea unanimităţii în credinţă şi îndemnând pe toţi membrii săi la împărtăşirea în comun! Toate acestea sânt absolut inadmisibile pentru creştinii ortodocşi, care cunosc foarte bine că unanimitatea în dreapta învăţătură constituie una dintre cele mai necesare condiţii preliminare pentru participarea la viaţa plină de har a Bisericii şi, în special, pentru a fi admis la Sfânta Împărtăşanie. Sf. Ap. Luca mărturiseşte că "erau toţi împreună în acelaşi loc" (Fapte 2, 1) şi că credincioşii "stăruiau în învăţătura apostolilor, şi în împărtăşanie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (2, 42). După cum vedem, mai întâi este subliniată stăruinţa în învăţătura apostolică, după aceea, ca o urmare - participarea la Împărtăşanie şi rugăciuni. Urmând Sfânta Scriptură şi Sfintele Predanii, Sfânta Biserică Ortodoxă întotdeauna a respectat această rânduială plină de har, cerând mai întâi armonie şi unanimitate în învăţătură, adică în dogme şi în canoane, şi după aceea lăsând pe credincioşi să se Împărtăşească dintr-un singur Potir.
Ecumenismul, dimpotrivă, plasează pe locul întâi "cuminecătura", îndepărtând pe plan secund cercetarea disensiunilor şi litigiilor dogmatice. În felul acesta C.E.B. legalizează de fapt fărădelegea, adică "împărtăşania" drept-credincioşilor cu strâmb-credincioşii, fără a le cere ascultare şi unanimitate în adevăr, după cum cereau atât de categoric Sfinţii Apostoli (Rom. 2, 8, 14, 25; Gal. 3, 1; Petru 1, 22). Sfânta Biserică nu cunoaşte o asemenea practică, condamnând-o odată pentru totdeauna ca fiind vicioasă şi inadmisibilă! Pentru C.E.B., desigur, tradiţia bisericească amintită este inacceptabilă, împiedicând înfăptuirea planurilor anti-ortodoxe. Pentru a submina statornicia Bisericii Ortodoxe în respectarea Sfintei Tradiţii, ecumenismul protestant vorbeşte despre o "multitudine de tradiţii". În opinia lui, fiecare asociaţie bisericească are propria sa tradiţie. Şi toate aceste "tradiţii" sânt declarate egale ca valoare şi semnificaţie. În cazul în care numeroasele "tradiţii" sunt abil substituite şi nivelate, Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe nu mai are în ochii ecumeniştilor nici o superioritate asupra "tradiţiilor" altor "biserici".
Proaspăt inventata doctrină despre Tradiţie şi "tradiţii" se află în vădită contradicţie cu interpretarea ortodoxă seculară a Sfintei Tradiţii, atât de bine expusă şi apărată de neuitatul mitropolit al Moscovei, Filaret. Potrivit lui, "Adevărata şi Sfânta Tradiţie nu înseamnă doar transmiterea scrisă şi orală a învăţăturilor, canoanelor, hotărârilor, obiceiurilor, ci de asemenea şi transmiterea nevăzută şi efectivă a harului şi sfinţirii". De aceea adevărata Tradiţie este posibilă doar în Biserică, unde se revarsă necontenit harul Sfântului Duh, care dezvăluie adevărul şi ne îndrumă către el.
În acest sens Biserica îşi păzeşte cu râvnă Sfânta Tradiţie de confundarea ei cu tradiţiile umane, eronate şi distrugătoare (comp. Col. 2, 8). Propunându-şi să submineze structurile bisericeşti şi să formeze o "conştiinţă mondială", ecumeniştii îndrăznesc să impună Sfintei Biserici Ortodoxe poziţia lor. Iată de ce e atât de periculos pentru Bisericile Ortodoxe locale să participe în calitate de membri ai C.E.B. După cum vom arăta mai jos, C.E.B. începe treptat a cere membrilor săi supunere disciplinară pentru a-şi atinge scopurile ecumenice, care nu au nimic comun cu idealul credinciosului creştin ortodox - mântuirea veşnică a sufletului (Mt. 16, 26; Petru 1, 9). Referindu-se la declaraţia celei de-a VI-a adunări a C.E.B., în care se afirmă că acum se deschide "o pagină nouă în istorie", secretarul general al C.E.B., Potter, într-o scrisoare din 1983 adresată Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Pimen, aminteşte acestuia despre "angajamentul şi legământul ce ne uneşte (?!...).
Potrivit proorocirilor Mântuitorului şi ale Sfinţilor Apostoli, lumea nu merge spre pocăinţă, ci spre pierderea credinţei (Lu. 18, 8), nu spre primirea adevărului, ci spre o tot mai mare abatere de la el (II Tes. 2, 2-12), prin ceea ce se şi pregăteşte epoca viitoare a antihristului, care duce la pieirea veşnică. Credincioşii s-ar putea salva de la această pieire nu prin ecumenism, ci doar printr-o adâncă pocăinţă, prin renunţarea la falsele învăţături şi reîntoarcerea la Adevărul descoperit de Dumnezeu, pe care trebuie să-l păstrăm şi să-l păzim ca pe ochii din cap, aşa cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. "Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi ai auzit (Dumnezeiasca Tradiţie), şi păstrează şi te pocăieşte!" (Apoc. 3, 3).
E drept, Adevărul dumnezeiesc, singur de la sine, nu ne va salva, dacă nu-l vom traduce în fapte. Sfântul Simeon Noul Teolog, reproducând gândul patristic "Ce folos e să fii cucernic în credinţă şi păcătos în viaţă", îl parafrazează: "Ce folos e să crezi drept, dar să trăieşti în fărădelege?"
Această idee este întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, căci Mântuitorul zice: "Nu orişicine-Mi zice: "Doamne, Doamne!" va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri... Depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelegea!" (Mt. 7, 21-23). Cunoaşterea duhovnicească nu salvează de la sine pe nimeni, dacă nu este întărită prin fapte. Din această axiomă însă nu se poate trage concluzia că nu ar avea importanţă şi una, şi alta. Un creştin ortodox cultivat îşi dă seama că o viaţă dreaptă plăcută lui Dumnezeu nu este cu putinţă fără o credinţă dreaptă. Nu poate fi contestată însemnătatea adevărurilor dogmatice în lucrarea mântuirii, însuşi Mântuitorul spune în Rugăciunea Arhierească către Dumnezeu Tatăl: "Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care l-ai trimis Tu" (In. 17, 3). Despre Sf. Ap. Ioan Teologul, supranumit apostolul iubirii, se spune în slujba lui: "Aşa cum e plin el de iubire, e plin şi de cuvântul lui Dumnezeu" (Vecernia, 26 septembrie), slavă la "Doamne strigat-am..."
În lumina Revelaţiei dumnezeieşti se vede că nu orice faptă "bună" este plăcută lui Dumnezeu, căci ea poate fi inspirată de porniri păcătoase. Doar Credinţa Ortodoxă dreaptă ne învaţă să înţelegem corect lumea şi, prin urmare, să facem fapte cu adevărat bune. "Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu" (Evr. 11, 6). În lumea necredinţei şi a nedreptei credinţe, credinţa cea dreaptă este atât de necesară, încât cel care o va păzi în sufletul său împotriva potrivnicelor vânturi ateiste ale contemporaneităţii, acela va fi mântuit prin ea în ciuda tuturor încercărilor fatale care vin asupra acestei lumi, şi mai cu seamă la Judecata de Apoi a lui Hristos, aşa cum a făgăduit Însuşi Mântuitorul: "Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului" (Apoc. 3, 10). Aceeaşi semnificaţie au cuvintele Domnului lisus Hristos: "Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu înaintea Tatălui Meu Carele este în ceruri" (Mt. 10, 32).
Pentru a dobândi mântuirea prin dreapta credinţă, credinciosul trebuie să aibă grijă de puritatea ei şi s-o păzească de falsificări. Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul zice: "Credinţa, fiind de origine nepământească, nu poate fi supusă schimbărilor pământeşti. În ea nimic nu poate fi înlăturat sau schimbat: nici în mărturisire, nici în legile vieţii, nici în modul de săvârşire a Tainelor, nici în tipicul şi structura bisericească. Sfânta noastră credinţă, în întreaga ei alcătuire, este vindecătoarea noastră, conţinând diferite feluri de doctorii pentru toate neputinţele noastre. Dar aşa cum leacurile materiale au putere doar atunci când conţin toate componentele cerute de reţetă, la fel şi sfânta noastră credinţă este tămăduitoare pentru noi doar atunci când o păzim în totalitatea ei fără orice ştirbiri şi schimbări. Luaţi dintr-un component oarecare sau înlocuiţi-l cu altul, şi el îşi va pierde puterea de vindecare. Înlăturaţi ceva din structura credinţei şi Bisericii, sau adăugaţi (de pildă, "filioque"), sau schimbaţi, sau transformaţi, şi ea va înceta să mai fie pentru voi tămăduitoare şi mântuitoare. Fără integritatea ei noi nu avem mântuire. De aceea însuşi Domnul o păzeşte ca ochii din cap. În lume totul e în mişcare şi schimbare, însă sfânta noastră credinţă stă şi va sta neschimbată! Duşmanul mântuirii noastre ştie că toată "tăria şi puterea de tămăduire a credinţei depinde de invariabilitatea ei sau de această imobilitate categorică, şi de aceea încearcă în fel şi chip s-o atragă în torentul schimbărilor omeneşti: plăsmuieşte erezii, aţâţă ambiţii deşarte... - face uz de orice pentru a introduce oarecare schimbări în structura ei dumnezeiască şi a-i nimici astfel puterea". În cuvântul rostit cu prilejul jubileului de 50 de ani al Academiei Teologice din Petersburg, sfântul episcop Teofan, rector al acestei Academii, subliniază convingător principala deosebire dintre Adevărul inspirat de Dumnezeu şi cunoaşterea ştiinţifică umană: "Învăţăturile umane, toate tind spre ceva nou, cresc, se dezvoltă - şi e firesc, fiindcă ele nu au Adevărul, ci doar îl caută... Pentru„noi însă, şi Adevărul, şi căile spre Adevăr au fost stabilite pentru totdeauna. Noi deţinem Adevărul, şi toată truda noastră este îndreptată spre a-L însuşi, şi nu spre a-L descoperi. Acolo a devenit lege: înainte, înainte! Iar în ce priveşte învăţătura noastră, ni s-a spus de sus: "Staţi neclintiţi!" (comp. 2 Tes 2, 15). Ceea ce ne rămâne de făcut, e să ne afirmăm şi să afirmăm pe alţii. În acest sens şi învăţătura noastră se caracterizează prin mişcare-extindere; însă nu în domeniul adevărului, ci în domeniul celor care sânt pătrunşi de adevăr şi ascultă de el. Datoria noastră e să transmitem şi să insuflam Adevărul lui Dumnezeu fiecărei generaţii noi!"
Aceasta este atitudinea ortodoxă faţă de Adevărul revelat de Dumnezeu. El ne-a fost dat odată pentru totdeauna (Iuda 1, 3). El este de neschimbat. Nimic nu se poate scoate din el (Apoc. 22, 19) şi nu i se poate adăuga (Gal. 1, 8). Noi trebuie să trăim în conformitate cu el şi cu prevederile lui (Mt. 7, 24), căci "oricine va păzi (poruncile) şi va învăţa pe alţii să le păzească, mare se va chema în împărăţia cerurilor" (Mt. 5, 19).
Ecumenismul nu împărtăşeşte această concepţie ortodoxă despre adevăr. El nu-l preţuieşte drept mântuitor, ci încearcă să-l minimalizeze, propagând vederi de compromis în rândul adepţilor săi despre aşa-zisa "mobilitate a structurilor bisericeşti", ceea ce este egal cu trădarea! Mitropolitul Leningradului, Nicodim, a fost el însuşi ecumenist, însă a remarcat "acel fapt trist din punct de vedere ortodox, că în Constituţia revăzută a C.E.B., în care se acordă multă atenţie enumerării funcţiilor acestui organ, nu se vorbeşte nimic despre unitatea credinţei ca scop al mişcării ecumenice". Ecumenismul încearcă să realizeze unirea pe ruinele Ortodoxiei, şi nu pe temelia Adevărului Ortodox! O astfel de "unire" însă nu poate fi plăcută lui Dumnezeu, "Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului" (I Tim. 2, 4). Pacea ecumenică declarată la conferinţe şi adunări se dovedeşte ireală şi lipsită de har. Sfinţii Părinţi condamnă o astfel de pace. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "După mine, pacea nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească. Mulţi distrug astăzi tocmai această unire, când, dintr-o râvnă nechibzuită, neluând în seamă hotărârile noastre şi dând mai multă importanţă celor iudaice, socotesc pe iudei drept învăţători care merită o încredere mai mare decât părinţii noştri".
Sfântul Maxim Mărturisitorul (anul 662), fost martor al unor teribile inovaţii eretice şi compromisuri ruşinoase în credinţă, făcute chipurile în numele păcii, a rostit cuvinte remarcabile în faţa trimişilor împărăteşti, veniţi la el în temniţa din Vizia pentru a-l determina să facă concesii în favoarea ereziei monofizite: "Cercetând inovaţiile apărute în timpurile noastre, noi găsim că ele au atins cea din urmă măsură a răului. Vedeţi ca nu cumva, sub pretextul păcii, să ne pomenim molipsiţi de acea lepădare de credinţă, despre care Apostolul lui Hristos a spus (II Tes. 2, 3, 4), că va cuprinde lumea înainte de venirea antihristului!" Cât de actuale par aceste cuvinte ale marelui mărturisitor, care a suferit până la sânge pentru Credinţa Ortodoxă! Compromisurile în domeniul credinţei, întreprinse în numele oricăror "idealuri" pământeşti, niciodată n-au dat rezultate bune, întrucât ele constituie un păcat grav faţă de Adevărul mântuitor pe care ni L-a descoperit Dumnezeu.

miercuri, 22 iulie 2009

Cântare de laudă la Sfânta Maria Magdalena


Sfântul Nicolae Velimirovici


Înfăşurată în negura tristeţii, Magdalena plânge
Moartea sângeroasă a Fiului lui Dumnezeu.
Tristeţea iubirii e cea mai amară,
Căci ea pe nimeni nu mai are în lume prieten,
Şi nici o bucurie, de nicăieri.
Lacrimile-i sunt ei mângâiere,
Şi doar durerea, singurul prieten.
Sfintei Magdalena lumea i s-a făcut întuneric.
Fragilă fiinţă, ea caută lumina,
Ea bâjbâie în noapte, fără nici o nădejde.
Mormântul Lui măcar, acela-i lumina ei,
Dar iată! - şi el e gol!
«L-au furat», gândi ea, «gol şi neuns cu miruri!»
Ea vede şi plânge cu amar, de-amar cuprinsă.
Atunci aude glasul unui om, e lângă ea:
Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?
«Mă-ntrebi pe Cine caut? Voieşti ca să mă mângâi?
Atunci, de-ai luat tu Trupul, spune-mi unde L-ai pus.»
Iisus în jos priveşte femeia care plânge
Şi-i spune blând: «Maria!»
Din inima Mariei lumina iese ca un fulger;
Ea recunoaşte glasul, blândeţea lui nespusă,
Glasul ce-i dă putere, şi-n trup viaţa-i întoarce!
Glasul ce-a vindecat bolnavi,

Glasul ce-a înviat morţii.
O, voce de viaţă-dătătoare,

O, iubită-auzire!
Maria-i în picioare şi-ntorcând capul, vede:
"Rabbuni!", strigă ea, şi soarele răsare.
Peste Maria-Magdalena, şi peste-ntreaga lume,
Răsare-o Nouă Zi.

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (21)


Arhimandrit Serafim Alexiev


C) Primele abateri de la dogme
În ultimul timp ecumeniştii ortodocşi insistă tot mai energic asupra abaterii de la dogme în calitate de necesitate necondiţionată pentru depăşirea sciziunilor. În raportul prezentat la consfătuirea din 1948 de la Moscova "Mişcarea ecumenică şi Biserica Ortodoxă", prof. preot I. Coman spunea că la reuniunile ecumenice se subliniază frecvent precum că "În creştinism există o realitate esenţială, în cadrul căreia ne putem uni, şi există realităţi secundare, care ne separă. Această realitate esenţială o constituie viaţa, devotamentul sufletesc faţă de Hristos şi întrajutorarea frăţească. Iar realităţile secundare sânt dogmele, slujba religioasă şi organizaţiile bisericeşti."
Aşadar, ecumenismul consideră dogmele drept ceva secundar. Acest spirit de decădere morală pătrunde pe nesimţite în conştiinţa participanţilor la mişcarea ecumenică lăsându-şi de pe acum amprentele. Suntem personal în relaţii cu ecumenişti "ortodocşi" care consideră că Ortodoxia ar trebui să adopte pseudo-învăţătura occidentală cu privire la "filioque" în scopul unirii. Printre ei a fost răposatul mitropolit al Leningradului, Nicodim. Cel mai marcant ecumenist dintre ierarhi - răposatul Patriarh al Constantinopolului, Athenagor, a declarat deschis că este gata, în numele unirii cu creştinii occidentali, "să le lase doctrina lor despre filioque". O declaraţie trădătoare de această natură este cu atât mai lamentabilă şi absurdă, cu cât în ultimul timp unii teologi romano-catolici încep a renunţa la "filioque". De pildă, iezuitul Paul Anrie scrie: "Epoca este favorabilă dispariţiei "filioque" din Simbolul credinţei... Personal, socot "filioque" un semi-adevăr, adică o semi-erezie". În realitate însă, "filioque" nu este doar o erezie pe jumătate, ci o erezie crasă, care denaturează principial dogma despre Sfânta Treime prin introducerea în ea a unui element ambiguu şi distrugător. Pentru a ne convinge de natura eretică a învăţăturii despre "filioque", e suficient să facem o mică trecere în revistă a istoriei.
Biserica veche - atât răsăriteană, cât şi cea apuseană ne-a învăţat întotdeauna, în baza Sfintei Scripturi (In. 15, 26), că Sfântul Duh purcede veşnic doar din Tatăl, Carele este singurul început în sânul Sfintei Treimi. Părerea, că Sfântul Duh ar purcede "şi de la Fiul" transformă pe Fiu în al doilea început alături de Tatăl şi introduce o divizare în Sfânta Treime. Învăţătura Bisericii Ortodoxe, este formulată în Simbolul credinţei de la Niceea: "Cred... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Carele din Tatăl purcede". Invariabilitatea acestui Simbol al credinţei este ferm condiţionată de importante canoane ale câtorva Sinoade Ecumenice (II, 1; III, 78; IV, 1).
Cu toate acestea, Biserica occidentală a introdus în imuabilul Simbol al credinţei doctrina despre purcederea Duhului Sfânt şi "de la Fiul" (filioque), apărută în secolul al V-lea ca opinie particulară în Apus. Sub presiunea politică a Imperiului Franc, această învăţătură greşită a fost adoptată mai întâi în Spania, după care s-a extins în tot Occidentul. Biserica Romană, în persoana papilor ortodocşi (de exemplu, Leon al II-lea), a urmat dogma bisericească veche, şi abia la începutul secolul al XI-lea (anul 1014) a recunoscut oficial doctrina despre "filioque". Ulterior această pseudo-învăţătură a trecut, prin tradiţie, la protestanţi. Neadevărul ei dogmatic, care creează dualitate de principii Dumnezeului Treimii, a fost demonstrată elocvent de Sfântul Fotie, Patriarh al Constantinopolului (secolul al IX-lea) şi de Sfântul Marcu, Mitropolit al Efesului (secolul al XV-lea) învăţătura despre "filioque" fiind întotdeauna considerată o erezie.
Cu toate acestea, în timpul nostru în instanţe ortodoxe superioare se sugerează ideea compromisului în această chestiune dogmatică importantă pentru facilitarea apropierii bisericilor. Cei care manifestă disponibilitate nechibzuită pentru abateri dogmatic probabil că nu se tulbură câtuşi de puţin, că intră în conflict cu Sfinţii Părinţi, care au luptat până la ultima suflare împotriva acestei false învăţături, cu Sinoadele Ecumenice care au apărat inviolabilitatea Simbolului credinţei, iar mai mult ca orice - cu Însuşi Domnul Iisus Hristos, Care ne-a descoperit nouă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl (In. 15, 26)!
Patriarhul de Constantinopol, Athenagor, cel dintâi care a propus să se facă o concesie în chestiunea privind "filioque", nu putea vorbi în numele întregii Ortodoxii, căci el nu reprezintă Biserica Universală a lui Hristos. Începând cu anii '20 ai secolului nostru, Patriarhia de la Constantinopol a început să introducă în Ortodoxie spiritul degradării, şi de aceea, în ciuda "primatului onorific" formal, ea nu poate pretinde rolul de purtător de cuvânt al Ortodoxiei. Ea a fost aceea care, în 1920, a lansat mesajul nefast către "toate bisericile creştine aflate în lumea întreagă", mesaj în care se declara posibilitatea comuniunii reciproce a diferitelor "biserici creştine", în pofida deosebirilor dogmatice existente între ele! Ea a lansat fatidica reformă calendaristică, promulgată de "congresul pan ortodox" din 1923. În sfârşit, Patriarhul Athenagor a anulat cu de la sine putere, în decembrie 1965, excomunicarea impusă Bisericii Romane încă în 1054, fapt prin care - potrivit estimării personale Patriarhului Ierusalimului, Benedict (mort în 1980) - a dat o lovitură distrugătoare Ortodoxiei în favoarea papismului.
Opinia Patriarhului Athenagor referitoare la "filioque" a dat un exemplu urât teologilor ortodocşi instabili, care au început a crede că "filioque" nu este o erezie. În paginile revistei ortodoxe "Vestni Russkoro zapadno-evropeiscogo patriarşego Ekzarhata" ("Mesagerii Exarhatului patriarhal rus vest-european") s-a încins o discuţie despre "filioque" între doi europeni, care au adoptat Ortodoxia. Oliver Clement, pasionat de concepţia greşită a unităţii Bisericii în spiritul ecumenismului, publicând în revista respectivă (1971, Nr. 73-74 articolul "Schisma între Est şi Vest şi tentativele de unire în Evul Mediu", denaturează grav învăţătura ortodoxă clară despre Sfânta Treime, care exclude totalmente falsa doctrină occidentală despre "filioque", şi sugerează ideea că, în numele apropierii descrie: "Epoca este favorabilă dispariţiei "filioque" din Simbolul credinţei... Personal, socot "filioque" un semi-adevăr, adică o semi-erezie".
În realitate însă, "filioque" nu este doar o erezie pe jumătate, ci o erezie crasă, care denaturează principial dogma despre Sfânta Treime prin introducerea în ea a unui element ambiguu şi distrugător. Pentru a ne convinge de natura eretică a învăţăturii despre "fiîioque", e suficient să facem o mică trecere în revistă a istoriei.
Biserica veche - atât răsăriteană, cât şi cea apuseană ne-a învăţat întotdeauna, în baza Sfintei Scripturi (In. 15, 26), că Sfântul Duh purcede veşnic doar din Tatăl, Carele este singurul început în sânul Sfintei Treimi. Părerea, că Sfântul Duh ar purcede "şi de la Fiul" transformă pe Fiu în al doilea început alături de Tatăl şi introduce o divizare în Sfânta Treime. Învăţătura Bisericii Ortodoxe, este formulată în Simbolul credinţei de la Niceea: "Cred... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Carele din Tatăl purcede". Invariabilitatea acestui Simbol al credinţei este ferm condiţionată de importante canoane ale câtorva Sinoade Ecumenice (II, 1; III, 78; IV, 1).
Cu toate acestea, Biserica occidentală a introdus în imuabilul Simbol al credinţei doctrina despre purcederea Duhului Sfânt şi "de la Fiul" (filioque), apărută în secolul al V-lea ca opinie particulară în Apus. Sub presiunea politică a Imperiului Franc, această învăţătură greşită a fost adoptată mai întâi în Spania, după care s-a extins în tot Occidentul. Biserica Romană, în persoana papilor ortodocşi (de exemplu, Leon al III-lea), a urmat dogma bisericească veche, şi abia la începutul secolul al Xl-lea (anul 1014) a recunoscut oficial doctrina despre "filioque". Ulterior această pseudoînvăţătură a trecut, prin tradiţie, la protestanţi. Neadevărul ei dogmatic, care creează dualitate de principii Dumnezeului Treimii, a fost demonstrată elocvent de Sfântul Fotie, Patriarh al Constantinopolului (secolul al IX-lea) şi de Sfântul Marcu, Mitropolit al Efesului (secolul al XV- lea), învăţătura despre "filioque" fiind întotdeauna considerată o erezie.
Cu toate acestea, în timpul nostru în instanţe ortodoxe superioare se sugerează ideea compromisului în această chestiune dogmatică importantă pentru facilitarea apropierii bisericilor. Cei care manifestă disponibilitate nechibzuită pentru abateri dogmatice, probabil că nu se tulbură câtuşi de puţin, că intră în conflict cu Sfinţii Părinţi, care au luptat până la ultima suflare împotriva acestei false învăţături, cu Sinoadele Ecumenice care au apărat inviolabilitatea Simbolului credinţei, iar mai mult ca orice - cu însuşi Domnul Iisus Hristos, Care ne-a descoperit nouă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl (In. 15, 26)!
Patriarhul de Constantinopol, Athenagor, cel dintâi care a propus să se facă o concesie în chestiunea privind "filioque", nu putea vorbi în numele întregii Ortodoxii, căci el nu reprezenta Biserica Universală a lui Hristos. Începând cu anii '20 ai secolului nostru, Patriarhia de la Constantinopol a început să introducă în Ortodoxie spiritul degradării, şi de aceea, în ciuda "primatului onorific" formal, ea nu poate pretinde la rolul de purtător de cuvânt al Ortodoxiei. Ea a fost aceea care, în 1920, a lansat mesajul nefast către "toate bisericile creştine aflate în lumea întreagă", mesaj în care se declara posibilitatea comuniunii reciproce a diferitelor "biserici creştine", în pofida deosebirilor dogmatice existente între ele! Ea a lansat fatidica reformă calendaristică, promulgată de "congresul pan-ortodox" din 1923. În sfârşit, Patriarhul Athenagor a anulat cu de la sine putere, în decembrie 1965, excomunicarea impusă Bisericii Romane încă în 1054, fapt prin care - potrivit estimării personale a Patriarhului Ierusalimului, Benedict (mort în 1980) - a dat o lovitură distrugătoare Ortodoxiei în favoarea papismului.
Opinia Patriarhului Athenagor referitoare la "filioque" a dat un exemplu urât teologilor ortodocşi instabili, care au început a crede că "filioque" nu este o erezie. În paginile revistei ortodoxe "Vestnik Russkoro zapadno-evropeiscogo patriarşego Ekzarhata" ("Mesagerul Exarhatului patriarhal rus vest-european") s-a încins o discuţie despre "filioque" între doi europeni, care au adoptat Ortodoxia. Olivier Clement, pasionat de concepţia greşită a unităţii Bisericii în spiritul ecumenismului, publicând în revista respectivă (1971, Nr. 73-74) articolul "Schisma între Est şi Vest şi tentativele de unire în Evul Mediu", denaturează grav învăţătura ortodoxă clară despre Sfânta Treime, care exclude totalmente falsa doctrină occidentală despre "filioque", şi sugerează ideea că, în numele apropierii de heterodocşi, ar fi cazul să se facă o mică concesie pseudo-învăţăturii privind purcederea veşnică a Sfântului Duh "şi de la Fiul". Această propunere a alertat grav pe monahul ortodox olandez (în prezent ieromonah) Ilarion (van Epenhoisen), care a criticat abaterile dogmatice ale lui Olivier Clement, opunându-i citate din lucrarea în limba franceză a prof. Vladimir Losski "După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" (Paris, 1976). La începutul articolului său, inserat în aceeaşi revistă, părintele Ilarion afirmă că Olivier Clement "se află sub influenţa puternică a patriarhului Athenagor, care ar vrea parcă să demonstreze - prin atitudinea sa - că trebuie să sacrificăm teologia de dragul apropierii ecumenice". Această presupunere s-a confirmat foarte curând - în anul următor, 1972, când cu prilejul încetării din viaţă a lui Athenagor, Olivier Clement a publicat într-o carte separată discuţiile avute cu el.
Ecumenismul acţionează extrem de perfid. Pregătind cu prudenţă nimicirea adevărului, el lansează ideea împărţirii dogmelor în esenţiale şi "neesenţiale". Ultimele, adică, ar putea fi sacrificate în scopul păstrării în credinţă a "esenţialului". Aşa gândeşte, de exemplu, prof. Liverie Voronov, profesor de teologie la Academia Teologică din Petersburg care apreciază ca fiind "ortodocşi prin esenţă" pe actualii discipoli ai confesiunii pre-calcedoniene, condamnată la Sinodul IV Ecumenic pentru erezie! El raţionează despre problemele aparent "secundare ale credinţei", recomandând să procedăm pentru înlesnirea procesului de familiarizare reciprocă cu aceşti "ortodocşi în esenţă", la o "delimitare minuţioasă a dogmelor ecumenice necesare (necessaria) de celelalte adevăruri ale credinţei, care fac parte din categoria dubia". Divizarea tezelor dogmatice în "dogme ecumenice necesare" şi "chestiuni secundare ale credinţei", în rândul cărora părintele Liverie a inclus şi problema purcederii veşnice a Sfântului Duh de la Tatăl, demonstrează că teologul "ortodox" este influenţat de tendinţele anti-ortodoxe.
Sus-numitul a săvârşit un mare păcat împotriva dogmaticii ortodoxe, plasând unele adevăruri ale credinţei în categoria celor "îndoielnice" - dubia, deşi acestea, constituind un obiect al învăţăturii bisericeşti, reprezintă incontestabil adevăruri revelate de Dumnezeu: dacă însă ele sunt îndoielnice, nu-şi au locul printre adevărurile credinţei. A vorbi însă despre adevăruri "îndoielnice", înseamnă a propaga în domeniul dogmelor bacilul distrugător al îndoielii, ceea ce nu se cuvine nicidecum să facă unui profesor de teologie dogmatică ortodoxă.
Sfântul Vichentie(Vincenţiu) de Lerini scrie, în "Memoriul" său: "E suficient o singură dată să dai frâu liber minciunii necredinţei, ca... îmi e groază să spun, ce pericol înfiorător va urma din pricina distrugerii şi nimicirii credinţei. Dacă am renunţa la o anumită parte a adevărului universal, atunci, ca şi cum din obişnuinţă, vom începe a renunţa, treptat, şi la celelalte părţi ale lui, una câte una. Iar mai târziu, după ce am renunţat la fiecare parte, una câte una, ce va urma în sfârşit, dacă nu respingerea totală a întregului?!"
Ceea de ce se temea atât de mult Vichentie de Lerini începe a se împlini în zilele noastre, şi pe deasupra în proporţii înfricoşătoare, căci influenţa degradantă a ecumenismului asupra Ortodoxiei n-a cuprins numai pe unii teologi aparte, ci şi autorităţile superioare ale Bisericilor locale, care sunt legate de C.E.B. prin calitatea lor de reprezentante în acest organism. Nu trebuie să uităm că hotărârile celei de a III-a Adunări a C.E.B., în timpul căreia Bisericile Ortodoxe locale s-au făcut membre ale C.E.B., prevăd unirea tuturor confesiunilor creştine tocmai pe calea concesiei multor principii bisericeşti. În hotărârea a treia se arată clar că realizarea unirii implică "lichidarea şi regenerarea a numeroase forme ale vieţii bisericeşti cunoscute nouă". În acelaşi spirit s-a pronunţat şi dr. Lucas Fischer în apelul către biserici, citat mai sus, de a fi gata "totdeauna să moară şi să renască". Pentru noi este evident că dispariţia treptată a formelor vieţii bisericeşti, jinduită de ecumenism, reprezintă o prevestire de rău augur a distrugerii canoanelor şi dogmelor ortodoxe!

marți, 21 iulie 2009

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (20)


Arhimandrit Serafim Alexiev


B) Situaţia lamentabilă a ecumeniştilor "ortodocşi" în C.E.B.

Să nu creadă cumva ecumeniştii "ortodocşi" că, atunci când va suna ceasul unirii, "Consiliul Ecumenic al Bisericilor" va fi deosebit de prevenitor cu Biserica Ortodoxă şi va lua în seamă dogmele şi canoanele ei. Dimpotrivă, totul va fi relativizat şi sacrificat în numele unirii generale (abaterii de la Ortodoxie)! Acest lucru îl atestă deja atitudinea denigratoare a majorităţii ecumeniştilor din Vest faţă de revendicările ortodocşilor de a fi purtători ai adevărului. Nimeni nu recunoaşte aceste pretenţii. Revistele ecumenice consideră toate Bisericile, inclusiv Biserica Ortodoxă, ca nişte fenomene pur şi simplu istorice, şi nimic mai mult. Deopotrivă cu alte "biserici", Biserica Ortodoxă este pusă în rândul valorilor relative. Dr. Lucas Fischer, fost preşedinte al comisiei "Credinţă şi organizare" a C.E.B., propune tuturor Bisericilor (deci şi celei Ortodoxe) să fie totdeauna gata, de dragul unirii, "să moară şi să renască"...
Reprezentanţii ortodocşi din C.E.B. cu pretenţiile lor că adevărul nu rezidă decât în Ortodoxie sunt priviţi de ecumeniştii occidentali ca nişte "confraţi" foarte ciudaţi, care "le aduc în auz lucruri străine" (Fapte 17, 20).
Încă din 1937, la reuniunea "bisericilor" creştine din Edinburg, s-a remarcat o atitudine similară a reprezentanţilor din Vest faţă de cei din Est, din care cauză ecumenistul rus din diasporă, prof. Lev Zander, scria: "La ora actuală mişcarea ecumenică continuă să fie o organizaţie pan-protestantă cu participarea ortodocşilor, care par foarte străini şi exotici pentru ceilalţi". Dar poate că această atitudine s-a observat numai în anii '30? Poate că de atunci încoace ortodocşii şi-au întărit poziţiile în C.E.B.? Nicidecum! Şi astăzi spiritul protestant al ecumenismului este caracteristic pentru C.E.B. Acest lucru l-a recunoscut până şi un ecumenist zelos ca mitropolitul Leningradului, Nicodim: "Pentru conştiinţa ortodoxă a fost clar de la bun început că încercarea de a colabora în C.E.B., şi cu atât mai mult participarea la el va însemna inevitabil scufundarea în stihia protestantismului".
Ortodocşii se confruntă în C.E.B. cu o totală neînţelegere din partea protestanţilor: "Este neîndoielnic că creştinii ne-ortodocşi depun în general prea puţine eforturi pentru a înţelege Biserica Ortodoxă". Mai mult: ei ajung până la a o învinui de faptul că "se încăpăţânează" în faţa "necesităţii înnoirii". Cu o astfel de atitudine a C.E.B. faţă de Biserica Ortodoxă ecumeniştii "ortodocşi" nu au cum nădăjdui la o influenţă proprie pozitivă. Ei sunt trataţi doar cu surâsuri indulgente, în dorinţa de a-i afilia la spiritul protestantismului, ceea ce se şi întâmplă în realitate.Protestanţii nu au nevoie de Ortodoxia noastră. Însăşi noţiunea de "Ortodoxie" a pierdut pentru ei acea profundă semnificaţie dogmatică pe care i-o atribuim noi. Ei nu recunosc Ortodoxia noastră ca fiind identică adevărului, căci, în opinia lor, există o mulţime de "ortodoxii". După cum am arătat mai sus, protestanţii denumesc fără ezitare bisericile monofizite, ca fiind ortodoxe orientale, manevrând abil diferenţa aparentă dintre cuvintele "oriental" şi "răsăritean", care, în fond înseamnă una şi aceeaşi, cu scopul evident de a pune pe acelaşi plan adevărata Ortodoxie şi erezia! Filip Porter scria fără echivoc: "Eforturile făcute în ultimele decenii îşi propuneau drept scop să cuprindă mai profund diferite "ortodoxii" în mişcarea ecumenică pentru înnobilarea lor reciprocă şi corectare (!)... încercând să prezentăm lumii o mărturie generală, noi descoperim aspecte noi, comune ale credinţei, ce ne permit să formăm o ortodoxie sau o mărturisire mai plenară a credinţei noastre". După cum rezultă din acest text, pentru ecumenişti "Ortodoxia" ca atare nici nu există, ci abia se formează!
După cum recunoaşte dr. Lucas Fischer (fost conducător al comisiei "Credinţă şi organizare" a C.E.B.), protestanţii nu numai că nu pot accepta pretenţiile ortodocşilor că doar Biserica lor este singura Biserică adevărată, ci, auzind de acest lucru, se irită făţiş, şi se irită de aceea că îşi consideră propriile asociaţii protestante mai adevărate decât Biserica Ortodoxă. Se supără la rândul lor şi ortodocşii, reacţionând la această nervozitate, deşi lucrurile evoluează spre nivelarea treptată a confesiunilor. În procesul acestei "nivelări" Biserica Ortodoxă, atât de scumpă pentru noi, se va depersonaliza treptat în compania numeroaselor biserici din cadrul C.E.B., toate urmând să fie recunoscute ca adevărate, căci sentimentul de "respect reciproc şi de acceptare a oricui ca discipol al lui Hristos se dezvoltă tot mai puternic". În felul acesta, va veni era general ereticei "una sancta" - a super-bisericii la care visează ecumeniştii occidentali! Aceasta şi este "adunarea celor ce viclenesc" (Ps. 25, 5), prin care diavolul încearcă să înlocuiască adevărata Biserică a lui Hristos!
Despre aceasta din urmă încep a vorbi, din păcate, şi influenţi reprezentanţi "ortodocşi" ai ecumenismului. De exemplu, actualul mitropolit al Elveţiei, Damaschin (reprezentant al Patriarhului Constantinopolului) a declarat în Sicilia, în ianuarie 1975, cu ocazia săptămânii unităţii creştine: "A venit timpul să recunoaştem existenţa "bisericii în afara Bisericii" în puterea ei deplină, biserică a cărei unitate rezidă în esenţa credinţei, însă fără a lichida sau relativiza propria noastră poziţie ecleziologică". Ultimele cuvinte ale acestei fraze odioase au menirea, probabil, să liniştească pe creştinii ortodocşi, sugerându-le că concepţia lor despre Biserică ar rămâne intactă. În realitate însă nu este decât un tertip, fiindcă în alt loc mitropolitul Damaschin a declarat în legătură cu dialogul susţinut cu catolicii: "În procesul dialogurilor noastre bilaterale şi multilaterale nu trebuie să ne aşteptăm ca cealaltă parte să înceteze a fi ceea ce este; trebuie s-o acceptăm ca pe o realitate obiectivă". Prin urmare, deopotrivă cu învăţătura ecleziologică ortodoxă, mitropolitul Damaschin recunoaşte ca având valoare egală orice altă concepţie, fie şi cea mai eretică, despre Biserică, de genul "bisericii în afara Bisericii".
Însă de vreme ce această "biserică" nouă, necunoscută nouă din istorie, nu este Biserica Ortodoxă, ci se află în afara ei, atunci ea nu poate fi nimic altceva decât o "sinagogă a satanei" despre care se vorbeşte în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul (2, 9; 3, 9), cu care diavolul încearcă să înlocuiască adevărata Biserică a lui Hristos!
Despre ea citim în Psaltire: "Dumnezeu dispreţuieşte adunătura necredincioasă a tuturor ereticilor şi-i lipseşte de pacea harului Său pentru că nu se pocăiesc". Să ne ferească Dumnezeu de participarea la această "adunare a celor ce viclenesc" şi de forţele ecumenice obscure care o pregătesc!
Teologii anglicani, protestanţi şi romano-catolici amintiţi mai sus, care au recunoscut în mod obiectiv că singură Biserica Ortodoxă nu s-a abătut de la adevăr, rămânându-i credincioasă şi de neclintit, reprezintă doar puţinii savanţi imparţiali. Oricât de mult ne bucură prin declaraţiile ce le fac, ei nu pot influenţa stările de spirit predominante în cercurile ecumenice, anti-ortodoxe în esenţa lor. Chiar şi creşterea numărului reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe locale în C.E.B. nu va aduce pe heterodocşi la adevăr, dacă aceştia nu vor manifesta bunăvoinţă. Creşterea numerică a ortodocşilor nu va contribui decât la pieirea unui număr şi mai mare de suflete ortodoxe. În epoca noastră ateistă satana este deja dezlegat şi îi este îngăduit să înşele toată lumea (Apoc. 12, 9; 20, 7). "Taina fărădelegii a şi început să lucreze" (II Tes.2, 7). Devine evidentă lepădarea de credinţă a celor care "n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi", ci au găsit plăcere în nelegiuire (II Tes. 2, 10- 12). Sunt lipsite de temei presupunerile că într-o bună zi toate societăţile eretice vor veni la adevărata Biserică a iui Hristos, neschimbată din vechime şi până astăzi. Protestanţii, pentru care Ortodoxia este un fenomen străin şi exotic, comandă după bunul plac, domină şi guvernează în C.E.B., iar reprezentanţii ortodocşi, colaborând pe teren ecumenic, sunt obligaţi să li se conformeze, sacrificând astăzi canoanele care interzic rugăciunea în comun şi contactul cu ereticii, pentru ca mâine, când va veni o generaţie nouă, reeducată în spirit ecumenic, să înceapă a face concesii în dogmele ortodoxe!

luni, 20 iulie 2009

PROOROCUL DE FOC


Părintele Arsenie Boca


Iată o personalitate a Vechiului Testament, care s-a impus lumii creştine, şi la tot poporul, ca nimeni altul. Ilie e cel mai mânios prooroc. Pomenirea lui e legată de trăznete. (De altfel, într-o vreme când numai el singur mai rămăsese prooroc al Dumnezeului adevărat, pare că nu mai rămânea altă cale decât urgia lui Dumnezeu, împlinită prin gura pogorâtoare de trăznete şi prin cuţitul ucigaş de mincinoşi al lui Ilie.)
Cu toate acestea Dumnezeu l-a smerit şi pe el, că s-a temut de urgia unei femei, regina Izabela, a vremii. Ba şi moartea şi-a rugat-o.
Poate că Providenţa îl ţine mereu treaz în conştiinţa creştinătăţii şi pentru că mai are a-l trimite pe pământ în vremea celei mai de pe urmă necredinţe. Râvna lui mânioasă pentru Dumnezeu, va avea în vremea acelor 1290 de zile - de la Daniil - să vestească cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu asupra pământului. Cum va fi acea strâmtoare, cum n-a mai fost alta de la începutul lumii nici nu va mai fi, am putea, pe departe, să ne dăm oarecum seama.
În acele zile: „Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; iar cei nelegiuiţi se vor purta ca cei nelegiuiţi. Toţi cei fărădelege nu vor pricepe, ci numai cei înţelepţi vor înţelege" (ce vreme este: apropierea celei de A Doua Veniri) (Daniil 12,10).
Deci când se va coace neghina, Proorocul de foc îi va vesti văpaia ce-o aşteaptă.
Şi-l vor omorî; - crezând că aşa au terminat cu Dumnezeu. Dar Dumnezeu îl învie pe Ilie.
Protivnicii îşi dau seama de zădărnicia protivniciei lor, şi „rămăşiţa din Israel" primeşte credinţa în Hristos - cum sfântul Pavel (Romani 11,25-26) asigură
Poate că pentru aceste destine viitoare pomenirea şi mânia fulgerelor sale lovesc câteodată, chiar şi în zilele noastre, de aşa fel cât te pune pe gânduri...

Prislop, 20.VII.'49.

duminică, 19 iulie 2009

Vindecarea slăbănogului din Capernaum-predica Putna 19 iulie 2009


Vindecarea slabanogului din Capernaum
Asculta mai multe audio Diverse
Cuvant de învăţătura a stareţului Melchisedec-Putna-19 iulie 2009-despre Sfinţii Părinţii de la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon; despre cele doua firi ale Mântuitorului Iisus Hristos; despre dreapta credinţă.

Cuvant de invatatura Staret Melchisedec-Putna-19 iulie 2009
Asculta mai multe audio Diverse

vineri, 17 iulie 2009

SFÂNTUL VASILE CEL MARE-UN IERARH DE ATITUDINE


Părintele ARSENIE BOCA

Se scriu lucrurile acestea, mărturie pentru creştinii care vor să înţeleagă că trăim cele mai bune vremuri de mântuire. Iată dovada istorică:
La anul 313 de la Hristos, Împăratul Constantin a dat Edictul de la Milano, prin care recunoscu creştinismul printre religiile de stat. Mare bucurie în creştinătate ! Dar... cum au scăpat creştinii de sub grijă, de îndată ce au trecut din ilegalitate la libertate, la persoană juridică, viaţa morală a creştinilor începu să se destrame. Cum şi-au primit averile înapoi - urmaşii mucenicilor - puţini au mai rămas care să nu se încovoaie cu dragostea mai mult spre lumea aceasta.
Deci de îndată ce-au ieşit de prin găurile pământului la larg, de îndată ce-au scăpat de prigoanele Cezarilor, cu un cuvânt, de îndată ce-au ieşit din împrejurarea de jertfa a vieţii, când adică nu mai era o primejdie a mărturisi creştinismul pe faţă, s-a întâmplat că şi dragostea de Dumnezeu şi grija de suflet, până la aşa măsură răciseră, încât au început creştinii a se lua după un rătăcit, Arie, care tăgăduia dumnezeirea Mântuitorului, - chiar piatra cea din capul unghiului, prin care stă sau cade cineva din creştinism.
De îndată ce creştinismul, mai bine zis creştinii fură lăsaţi la larg, se înmulţi şi înclinarea de-a cădea din creştinism. (Nu ştiu cum, dar parcă nu e nimic pe lume fără o rânduială; a venit şi pentru aceştia o căpetenie, după care să se ia.) Parcă de-aici începe judecata, care desparte oile de capre. Ar fi fost mare mirare să nu se arate şi o atare ispită de necredinţă, de vreme ce, odată cu împăratul Constantin, au trecut, cu numele, la creştinism, două treimi din imperiu. Era „la modă" să ai credinţa împăratului; - deşi toţi aceşti creştini cu numele, cu puţin înainte s-ar fi îngrozit de primejdiile mărturisirii lui Hristos. Deci nu e de mirare ca toţi aceştia, la care se mai adaugă şi urmaşii lui Constantin, ba chiar şi mulţi episcopi, să se trezească la un moment dat, mărturisind o credinţă alăturea de creştinism, totuna cu necredinţa. Nu e greu de-a înţelege cum au ajuns lucrurile astfel.
Când viaţa aceasta e încurajată de statornicia bogăţiei, de negrija întâmplărilor, omul se strică; iar o viaţă stricată de patimi strică şi mintea, care, odată stricată, nu mai deosebeşte adevărul de minciună sau binele de rău, ci le zice tocmai întors: răului bine şi minciunii adevăr.
Încetând prigoanele, aşa se stricaseră purtările creştinilor şi aşa se întindea tăgăduirea dumnezeirii Mântuitorului, încât - zice un istoric al vremii - dacă Dumnezeu n-ar fi trimis pe sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan, ar fi trebuit să vie Hristos a doua oară. (Căci fărădelegile grăbesc Judecata).
Iar un filosof creştin din vremea noastră, făcând o supra-privire asupra istoriei creştinismului, la fel găseşte că, creştinii au trecut cu succes prima ispită ridicată împotriva creştinismului: ispita persecuţiilor, dar n-au trecut cu acelaşi succes şi ispita a doua, a triumfului (asupra păgânismului). E şi explicabil: prima ispită a întâlnit în faţă creştini adevăraţi, care se hotărâseră într-un fel cu viaţa aceasta: s-o jertfească pentru Dumnezeu; pe când ispita a doua, a triumfului, pentru care trebuie să fii înţelept s-o ocoleşti, a găsit în faţă o mare turmă de creştini figuranţi.
Dar iată cum Providenţa a descâlcit lucrurile: pentru cei credincioşi a trimis pe sfinţi; iar pentru figuranţi, şi îndeosebi arieni, a trimis pe împăratul Iulian Apostatul, care din creştin s-a declarat păgân şi vrăjmaş al lui Hristos. Ba ca să-şi bată joc de o proorocie a Mântuitorului, a întreprins un război la Ierusalim, ca să zidească templul lui Solomon. În luptă însă s-a trezit cu o săgeată otrăvită în piept. Aceasta l-a îngrozit şi l-a făcut să strige: „M-ai învins Galileene !"
Deci toţi cei ce tăgăduiau dumnezeirea Mântuitorului, ca să facă pe placul împăratului apostat, ca să fie „la modă" s-au lepădat de creştinism. Dar parcă era un făcut: toţi cei ce s-au lepădat de Hristos nu se mulţumeau numai cu lepădarea lor, ci urmăreau şi lepădarea altora; iar dacă aceia se împotriveau, vrajba era gata şi începea prigoana.
Iată focul în care se lămuresc credincioşii, iată firul de legătură cu înaintaşii lor - mucenicii.
Sunt vremuri, şi împrejurări în toate vremurile, când, a spune adevărul şi a propovădui îndreptarea, îţi pot pune viaţa în primejdie de moarte.
Aşa s-au întâmplat lucrurile în zilele lui Ioan Botezătorul şi a lui Irod şi aşa s-a întâmplat în zilele Sf. Ioan Gură de Aur şi a împărătesei Eudoxia, fiindcă Ioan cerea dreptul văduvei împotriva împărătesei. Sfântul Ioan Gură de Aur a avut odată, apărând văduva, cuvintele acestea: „Iarăşi se tulbură Irodiada, iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan...!" Pentru curajul său de-a apăra săracul împotriva lăcomiei bogatului Sf. Ioan a trebuit să ia calea exilului, prigonit de împărăteasă, până când, sfârşit de puteri, a murit pe drum.
Iar Eudoxia era ariană.
Un creştinism fără recunoaşterea lui Iisus ca Dumnezeu şi Stăpân al lumii, nu-ţi obligă viaţa la a o face mai curată. Iar cu cât viaţa se face mai necurată, cu atâta te-ntuneci dinspre Dumnezeu până la a-L tăgădui cu totul şi a I te face vrăjmaş declarat. Viaţa trăită pământeşte, fără grijă, la asta te duce.
*
Spre o atare stăvilire a răutăţii a trimis Dumnezeu pe Sfinţii Trei Ierarhi. Ei au fost sarea vremii lor care au oprit firea oamenilor de-a se strica cu totul. E de la sine înţeles că firea omenească, povârnită spre păcat, tocmai de aceea nu-i poate suferi. Dar ei n-au grijă că nu-s pe placul lumii. În ei arde luminos, înainte, misiunea care le-a dat-o Dumnezeu, de-a fi sare făpturii şi martorii lui Dumnezeu între oameni.
Ca să scurtăm cuvântul alegem din viaţa Sf. Vasile câteva momente de mare înălţime morală, prin care se dovedeşte a fi cu adevărat mare dascăl al lumii şi Ierarh.
Era prin anul 372, când însuşi împăratul Valens merse în Cezareea Capadociei, unde păstorea Sf. Vasile, cu gând să-l abată de la dreapta credinţă la arianism. Sf. Vasile îi răspunse liniştit că ţine credinţa pe care au mărturisit-o Sf. Părinţi la Niceea (325) şi că nimeni nu are putere să dea altă mărturisire de credinţă peste aceea. Primind un atare răspuns, împăratul Valens căuta pricină ca să-l exileze pe sfânt, ştiind că numai el susţine dreapta credinţă în Asia Mică şi că, dacă n-ar fi el, pe ceilalţi uşor i-ar putea câştiga fie prin momeli, fie prin înfricoşări. Împăratul duse cu sine şi pe Modestus, prefectul pretorienilor (Siguranţa imperiului) şi pe episcopul Evippius din Galatia, care era arian. Pe acesta îl duse ca să provoace scandalul, ca apoi prefectul să poată interveni cu armata. Evippius vru să slujească într-o biserică din Cezareea, dar Sf. Vasile nu-l lăsă până nu subscrise afurisaniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela se plânse împăratului, care trimise la Sf. Vasile pe prefectul pretorienilor, ca să-l atragă la arianism, iar dacă nu va putea cu buna să-l înfricoşeze cu ameninţări.
- Ce îndrăzneală ai tu să te împotriveşti religiei împăratului ? - îi zise prefectul.
- Eu nu văd nici o îndrăzneală şi nici nu ştiu care este religia împăratului, ca să mă împotrivesc ei. Eu ştiu că şi împăratul e creat de Dumnezeu ca şi mine şi prin urmare şi el trebuie să aibă aceeaşi religie pe care o am eu şi credincioşii mei.
Prefectul începu cu ademeniri, zicând:
- Uite, n-ai vrea tu să fii în mărire, asemenea împăratului ? O vei putea avea dacă vei mărturisi şi tu credinţa împăratului.
Sf. Vasile îi răspunse:
- Amândoi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu deci sunt asemenea împăratului. În ce priveşte mărirea, aceasta se va vedea numai în viaţa viitoare. Apoi spune tu: dacă o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucră împotriva Lui ?
- Dar nu te temi tu de relele care pot să vină asupra ta ? - îi zise prefectul.
- Eu nu mă tem de rele; - răspunse Sf. Vasile - deoarece ştiu că Dumnezeu nu va îngădui mai multe de câte sunt de trebuinţă pentru ispăşirea păcatelor mele.
- Dar nu ştii că împăratul poate să-ţi facă atâta rău, cât tu nu vei putea răbda ?
- Ce anume ar putea să-mi facă împăratul ? întrebă sfântul Vasile liniştit.
- Să te despoaie de averi, să te exileze, să te ucidă chiar ! La acestea Sf. Vasile râse zicând:
- Toate acestea împăratul nu mi le poate face. Astfel: nu mă poate despuia de averi, fiindcă m-am despuiat de mult eu însumi, aşa că azi n-am nimic. Nu mă poate exila nicăieri unde să nu fie Dumnezeu de faţă. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decât să mă trimită mai degrabă la viaţa pe care atât de mult o doresc. Spune deci stăpânului tău, împăratului, că dacă n-are alte rele cu care să mă înfricoşeze, de acestea de până acuma, nu mă tem, şi nici gând n-am să-i fac pe voie, împotriva lui Dumnezeu.
Prefectul pretorienilor spuse împăratului totul şi încheie cu aceste cuvinte: „De căpetenia acestei biserici suntem biruiţi. Ameninţărilor este superior. Decât cuvintele e mai tare; iar decât ademenirile este mai puternic (Minis superior est, sermonibus firmior, verborum bianditiis fortior). Dacă i-am zis:
- Niciodată n-am văzut om ca D-ta ! - ştiţi ce mi-a răspuns ?
- Poate că niciodată n-ai văzut Episcop !
Împăratul se aprinse de mânie şi zbieră înfuriat: „Să fie exilat numaidecât !!!" Şi însuşi se apucă să scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse peniţa şi nu putu scrie. Împăratul crezu că acesta e semn de sus şi de data aceasta lăsă mânia pentru mai târziu.
Reîntors la Constantinopol, din nou încercă să scrie mandatul de exilare pentru Sf. Vasile, dar fără de veste i se îmbolnăvi copilul cel mai mare şi se zbătea ca în ghearele morţii şi nu se linişti până ce nu-şi propuse să lase pe Arhiepiscopul din Cezareea Capadociei în pace.
Iată Părinte al Bisericii, mare dascăl al lumii şi Ierarh. Iată ucenic umblând liniştit pe marea înfuriată. Iată stâlp al Adevărului, nemişcat de talazuri. Iată linişte şi modestie neclintită de vifor.
Iată om dintre noi: luminător nestins peste veacuri, străbătând veacurile şi întărindu-ne pe noi în liniştea cea mai presus de fire, a certitudinii că tot Dumnezeu e la cârma lumii.
Cercările i-au dovedit pe Sfinţi.
Iar sfinţenia este superioară vieţii şi morţii.