marți, 7 iulie 2009

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (13)


Arhimandrit Serafim Alexiev




În cadrul Sinoadelor, vechea Biserică separa adevărul ortodox de minciuna eretică, rupând orice legături cu ereziile: şi dogmatice, şi canonice, şi sacramental-liturgice. În timp ce actualul ecumenism, dimpotrivă, încearcă să stabilească multiple relaţii între Ortodoxie şi diverse confesiuni, inclusiv cu cele mai eretice, intrând în felul acesta în contradicţie cu practica vechii Biserici. Teologul englez dr. Martin Lloyd Jones subliniază convingător acest lucru, scriind: "Nimic nu reprezintă un interes mai mare decât contrastul dintre Sinoadele Ecumenice din primele veacuri ale erei creştine şi actualul Consiliu Ecumenic al Bisericilor. Una dintre cele mai importante sarcini ale Sinoadelor era elaborarea definiţiei precise a doctrinei dogmatice şi demascarea greşelilor şi ereziei. Pe când o caracteristică esenţială a noii mişcări ecumenice este indiferenţa faţă de învăţătura dogmatică, primatul spiritului, inclusivismului şi cooperarea practică". Prin spiritul inclusivismului, autorul înţelege tendinţa spre reunirea cu orice preţ a tuturor denominaţiilor într-o organizaţie comună, indiferent dacă credinţa lor este dreaptă sau eretică.
Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă să nu avem nimic comun cu ereticii. Sf. Ap. Pavel ne povăţuieşte: "De omul eretic după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te" (Tit 3, 10), şi încă: "Vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii, pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei" (Rom. 16, 17). A spus: "depărtaţi-vă", şi nu vă apropiaţi de ei".
Ecumenismul însă îi apropie pe creştinii ortodocşi de eretici, în rândul ecumeniştilor se fac auzite voci chemând la "inter-comuniune", adică la comuniunea prin Sfintele Taine a unor asociaţii religioase diferite ca confesiune.
Astfel, anglicanii se împărtăşesc împreună cu vechii catolici iar în ultimul timp şi cu metodiştii, care tratează foarte liberal biserica vizibilă. Începând din 1963, anglicanii sânt în comuniune liturgică cu membrii Bisericii independente filipineze, cu care a luat contact din 1965 şi cu Biserica catolică veche, deşi Biserica filipineză nu este întru totul liberă de tendinţele unitariste.
Prin aceasta se pregăteşte şi intrarea Bisericii Ortodoxe în comuniune liturgică, mai întâi cu confesiunile heterodoxe mai apropiate de ea, cum ar fi cea romano-catolică şi cea pre-calcedoniană, iar după aceea şi cu alte asociaţii, fără înlăturarea prealabilă a divergenţelor şi contradicţiilor dogmatice cu Ortodoxia. La Adunarea a VI-a generală a C.E.B. de la Vancouver din 1983 piedica a fost învinsă - unii arhierei ortodocşi au asistat la "liturghia" ecumenică a arhiepiscopului de Canterbery cu participarea a două femei "preotese" anglicane.
Aceste acţiuni profanatoare contravin Cuvântului lui Dumnezeu, învăţăturii ortodoxe potrivit căreia Biserica este Trupul unic al lui Hristos, sfintelor canoane şi practicii bisericeşti de secole!
"Biserica veche împărţea cina Domnului numai cu cei care se aflau în strânsă legătură cu Biserica pe temeiul unităţii în credinţă şi în rânduiala canonică", a declarat în 1975 reprezentantul Bisericii Ortodoxe Ruse în C.M.B. Dar ce se întâmplă astăzi?! Unii ecumenişti "ortodocşi" au şi ajuns în mod samavolnic să se împărtăşească împreună cu heterodocşii, deşi ştiu foarte bine că pentru un creştin ortodox este absolut inadmisibil să intre în comuniune sacramentală cu ereticii! Prof. arhimandrit Iustin Popovici reflectează în acest sens astfel: "Învăţătura Bisericii Ortodoxe cu privire la eretici, exprimată de Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade, arată că: ereziile în esenţă nu sunt biserică şi nu pot fi biserică. De aceea ele nu pot avea Sfintele Taine, mai cu seamă Taina Euharistiei, care este Taina Tainelor... "Inter-comuniunea", adică comuniunea reciprocă cu ereticii în Sfintele Taine, în special în Taina dumnezeieştii Euharistii, este cea mai nelegiuită trădare a Domnului Iisus Hristos."
Înainte de toate s-ar cuveni să ne întrebăm, pe ce ecleziologie şi pe ce teologie se întemeiază aşa-numita "inter-comuniune"? Teologia creştină se întemeiază şi se înalţă pe realitatea divino-umană a "comuniunii", adică pe relaţia Dumnezeu-Om (comp. I Cor. 1, 9; 10, 10-17; II Cor. 13, 13; Evr. 2, 4, 3, 14; I In. 1, 3), şi nu pe o oarecare "inter-comuniune", care este contradictorie prin ea însăşi şi complet neînţeleasă pentru conştiinţa ortodoxă sobornicească.
Potrivit concepţiei Bisericii soborniceşti a lui Hristos şi Tradiţiei ortodoxe unitare, Biserica Ortodoxă nu acceptă existenţa altor Taine în afara ei şi nu le tratează ca atare, cât timp omul nu se întoarce prin pocăinţă de la "biserica" eretică, de la falsa biserică - la Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Cât timp însă omul rămâne în afara Bisericii, nefiind legat de ea prin pocăinţă, atâta timp el este pentru Biserică un eretic, aflându-se inevitabil în afara comuniunii mântuitoare cu ea. "Căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?" (II Cor. 6, 14).
În temeiul unor hotărâri profund argumentate, adoptate de Sinoadele Ecumenice, Biserica Ortodoxă a rupt orice legătură cu ereticii: cu arienii (unitarienii), nestorienii, monofiziţii, iconoclaştii ş.a. în timp ce ecumenismul înrolează masiv în rândurile sale acestea şi alte erezii şi cere ca Biserica Ortodoxă să intre în comuniune liturgică şi chiar sacramentală cu ele!
Pentru a-şi întemeia cumva această pretenţie, ecumeniştii recurg la argumentul inventat de teologii protestanţi potrivit căruia credinţa nu se pretează "verbalizării"; că ea ar reprezenta o realitate mistică, care scapă analizei"şi care nu poate fi exprimată în definiţii ce determină "adevărul şi minciuna". Argumentul citat mai sus este contestat rezonabil de Lloyd Jones: "Cei care vorbesc astfel se pronunţă nu numai împotriva obiceiului Bisericii din epoca timpurie, care a creat propriul "crez" şi propria mărturisire de credinţă, ci mai mult decât atât - ei contestă învăţătura Noului Testament, care afirmă că adevărul poate fi definit în aşa măsură încât să se poată vedea cine şi când s-a abătut de la el. Şi, de bună seamă, cum ai putea spune că cineva s-a abătut de la adevăr, dacă nu ai şti în ce anume rezidă el? Toate acestea dovedesc că adevărul poate fi definit şi descris în mod exact".
Militanţii ecumenişti nu tăgăduiesc că până una alta unica sferă de conlucrare între creştinii de diferite confesiuni continuă să fie activitatea practică şi evanghelizarea cu eforturi conjugate şi că ar trebui evitate problemele doctrinare, căci "doctrina duce la sciziune".
După părerea lor, nu face să atacăm prea mult dogmele, deoarece creştinii nu manifestă deocamdată indiferenţă ecumenică, apariţia căreia se aşteaptă la viitoarea generaţie tânără, reeducată din punct de vedere ecumenic. Spiritul similar al îndepărtării de dogme se formează treptat, urmând să se intensifice de acum înainte prin educaţia şi instruirea ecumenică. Acest lucru se va realiza înainte de toate prin introducerea în şcolile teologice superioare a unei discipline speciale denumită "teologia ecumenică", care va atenua rătăcirile eretice nu prin contestarea lor, ci inspirându-se respect faţă de orice erezie şi propagând simpatie faţă de orice convingere străină. "Teologia ecumenică" va minimaliza mai întâi importanţa Sinoadelor Ecumenice, după care va începe a le submina şi nega.
Negarea Sinoadelor Ecumenice înseamnă însă negarea conştiinţei bisericeşti, exprimată în hotărârile sinodale, căci aceste Sinoade reprezintă organul bisericesc superior al exprimării lucrative a vocii Bisericii. Sinodul Apostolic convocat în anul 51 la Ierusalim constituie prototipul tuturor Sinoadelor ulterioare ale Bisericii - Ecumenice şi locale.
Sfinţii Apostoli, având Evanghelia, care conţinea toate cele necesare pentru mântuire, au găsit de cuviinţă să ia o hotărâre sobornicească în problema ce se punea: e nevoie oare ca păgânii care se botează să fie în prealabil circumcişi? Apostolii, adunându-se împreună pentru a cerceta această chestiune (Fapte 15, 6), au hotărât unanim să elibereze pe păgâni de povara circumciziei impusă de Vechiul Testament, devenită inutilă cu venirea Noului Testament al harului lui Hristos (Gal. 6, 15}. Hotărârea a fost inspirată de sus, prin mijlocirea Sfântului Duh, Care cârmuieşte destinele Bisericii. De aceea Sfinţii Apostoli au scris păgânilor care s-au botezat în credinţă: "părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sânt necesare, să vă feriţi de cele jertfite idolilor, şi de sânge, şi de (animale) sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face" (Fapte 15, 28-29). Formula "Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă" (Fapte 15, 28) a fost repetată de atunci încoace la toate Sinoadele Ecumenice şi locale în calitate de principiu neclintit.
Sfinţii Apostoli au declarat hotărârea sinodală adoptată, ca fiind inspirată de Dumnezeu şi obligatorie pentru toţi membrii Bisericii. Se poate spune cu fermitate că ea a constituit prima normă a Codului regulilor canonice bisericeşti creat de acum încolo. După cum istoriseşte Sf. Ap. Luca, Sf. Ap. Pavel şi Sila, ocolind bisericile din Asia Mică, învăţau pe toţi cei ce se converteau întru Hristos "să păzească hotărârile apostolilor şi prezbiterilor din Ierusalim" (Fapte 16,4).
De atunci încoace Sinoadele Ecumenice şi locale, convocate după exemplul Sinodului Apostolic, invocând autoritatea Sfântului Duh, obligă pe toţi credincioşii ortodocşi să respecte strict hotărârile cu caracter dogmatic şi canonic adoptate de ele.
În zilele noastre puterea legislativă a Bisericii este subminată de mişcarea ecumenică, aceasta căutând să substituie autoritatea Sinoadelor.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse aduce o acuzaţie întemeiată ecumenismului în "Epistola privind Adunarea a V-a a C.M.B. şi rezultatele ei", în care se exprimă presupunerea că "Consiliul Mondial al Bisericilor ar putea deveni în viitor un fel de "super-biserică". "Unele simptome în acest sens - se arată în Epistolă - se strecoară uneori (aşa cum s-a întâmplat şi la adunarea din Nairobi) sub forma voalată a unor raţionamente generale despre "slujirea profetică specială" a aparatului administrativ al Consiliului Mondial al Bisericilor de la Geneva... De aici nu rămâne decât un pas până la ispititoarea şi periculoasa idee a importanţei ecleziologice deosebite a Consiliului Mondial al Bisericilor şi aparatului său central de la Geneva", care de pe acum începe să legiuiască (v. mai jos principiul 10, 30). În calitate de exemplu că ecumeniştii nu se jenează să admonesteze Sinoadele Ortodoxe, vom evoca declaraţia lui E. Pain, unul dintre vicepreşedinţii C.M.B. în 1971 care, dezbătând problema unităţii şi concordiei dintre biserici, s-a pronunţat în felul următor despre Sinodul de la Serdica: "Sinodul convocat la Serdica în anul 343 n-a izbutit, din păcate, să rezolve contradicţiile dintre credincioşi (prin "credincioşi" Pain are în vedere şi pe arieni deopotrivă cu ortodocşii - n.a.). Din nefericire, acest Sinod a dus la şi mai mari tensiuni şi la şi mai mari neînţelegeri". Arătând acestea cu titlul de "grav avertisment pentru noi toţi", Pain vrea să ne sugereze că n-ar trebui să repetăm "greşelile" Sinoadelor anterioare, care ar fi dezbinat, chipurile, pe credincioşi, ci ar fi cazul să urmăm calea de compromis a unirii tuturor denominaţiilor prin intermediul C.M.B. Din aceste cuvinte ale lui Pain ar rezulta că Ortodoxia, care până acum a stat ferm pe poziţiile Sinoadelor sale, ar trebui să le renege pe motivul că ele "n-au izbutit să rezolve contradicţiile dintre credincioşi".
Creştinul ortodox nu poate să ia parte la o mişcare ce-şi propune, prin spiritul său inclusivist, să apropie pe ortodocşi de eretici, contestând Sinoadele Ortodoxe Ecumenice şi locale, pe temelia cărora s-a afirmat învăţătura ortodoxă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu