ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (11)

Arhimandrit Serafim Alexiev

E) Biserica este Apostolică
Noţiunea de comunitate apostolică şi doctrina protestantă despre "preoţia" generală a mirenilor

Ecumenismul face o gravă eroare şi în ceea ce priveşte definirea Bisericii drept apostolică. Biserica Ortodoxă se numeşte apostolică de aceea că provine de la Sfinţii Apostoli, păstrează cu sfinţenie învăţătura lor, respectă cu stricteţe continuitatea apostolică în dogme, în viaţa sa de cult şi în organizarea bisericească. Piatra din capul unghiului, a Bisericii este însuşi Hristos (Ef. 2, 20), dar în jurul ei se află Sfinţii Apostoli ai lui Hristos - douăsprezece pietre, pe care Văzătorul de Taine a văzut scrise "cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai mielului" (Apoc. 21, 14).
Feluritele comunităţi confesionale, care îşi zic "biserici", nu pot fi recunoscute drept apostolice, căci nu au fost zidite "pe temelia apostolilor" (Ef. 2, 20), nu au primit de la ei succesiunea hirotoniilor, nu păstrează tradiţia apostolică orală neîntreruptă având o autoritate egală cu a Sfintei Scripturi (II Tes. 2, 15).
Ele nu sunt incluse în lanţul spiritual care îşi trage originea de la apostoli şi prin intermediul căruia se transmit în Biserică darurile harice ale Sfântului Duh. Prin inovaţiile lor ele trădează învăţătura lăsată ca moştenire de apostoli prin viu grai sau în scris, şi nu păstrează integral adevărul ce ne-a fost dat drept chezăşie pentru mântuirea noastră (Tes. 2, 13). Într-un fel sau altul ele ştirbesc, dogmatic, bogăţia duhovnicească, dogmatică, cultică... şi canonică lăsată de apostoli.
Arhiepiscopul Serafim scrie, indignat cu deplin temei: "Oricât ar părea de straniu, ecumeniştii înscriu la această Biserică apostolică şi aşa-numitele "biserici creştine" care nu au deloc origine sau succesiune apostolică. Ei consideră că toate confesiunile eretice aparţin Bisericii apostolice, cu toate că Pavel, cel mai mare dintre apostoli, excomunică de la Biserica Ortodoxă pe toţi ereticii, spunând: "dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie, decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema!" (Gal. 1, 8).
Şi într-adevăr, parcă pot fi considerate drept "apostolice" astfel de comunităţi ca cea a unitarienilor, care neagă dogma despre Sfânta Treime, sau Biserica Cehoslovacă Naţională, care nu recunoaşte firea dumnezeiască a lui Hristos, sau organizaţiile religioase ale remonstranţilor-arminieni din Olanda, care neagă toate îndatoririle dogmatice şi bisericeşti, sau organizaţiile religioase care îşi zic "biserici creştine", însă nu propovăduiesc integral adevărul lui Hristos? Credinţa lor este denaturată în aşa măsură încât contravine flagrant credinţei apostolice. Cu toate acestea, C.M.B. continuă să numească "biserici" toate aceste şi alte asemănătoare comunităţi. Mai mult decât atât. Se fac noi tentative insolente de lichidare a adevăratei şi multisecularei ecleziologii ortodoxe, potrivit căreia Biserica se numeşte Apostolică.
La cea de a VI-a adunare a C.E.B. de la Vancouver (Canada), care s-a desfăşurat între 24 iulie şi 10 august 1983, secretarul general al C.E.B. dr. Filipp Potter, în discursul său introductiv, a păcătuit grav împotriva adevărului, interpretând eronat cuvintele Sf. Ap. Petru: "Şi voi înşivă ca pietre vii, zidiţi-vă casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos... Voi sânteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt" (I Petru 2; 5, 9). Pornind de la aceste cuvinte, Porter a declarat: "Unul din marile merite ale Reformei aparţinând lui Martin Luther, este descoperirea (!) întemeiată pe cuvinte (I Petru 2; 5, 9) că oricine, necontând dacă e bărbat sau femeie - este preot în faţa lui Dumnezeu". În continuare secretarul general ai C.E.B. îndeamnă pe toată lumea să se facă "o adevărată preoţie, alcătuită din toţi credincioşii, indiferent dacă sânt hirotoniţi sau sunt mireni".
Prin aceste cuvinte, Potter încearcă să submineze învăţătura ortodoxă despre succesiunea apostolică, ca fiind o caracteristică iminentă a preoţiei sacramentale legitime: el caută să înlăture graniţa dintre cler şi mireni, pe de o parte, şi dintre femei şi bărbaţi în preoţie - pe de alta. După el, toţi credincioşii, inclusiv mirenii, bărbaţi şi femei - toţi sunt preoţi.
Dar oare Sf. Ap. Petru, în cuvintele citate mai sus din întâia sa Epistolă sobornicească, stabileşte o asemenea "preoţie" generală în sens protestant, care ar elimina preoţia sacramentală legitimă existentă în Biserică pe linia succesiunii apostolice? Oare el include femeile în această "preoţie" generală? Nicidecum!
Răzvrătindu-se împotriva tradiţiei seculare originare a Bisericii Ortodoxe, Potter cheamă, în discursul său, "să renunţăm la erezia (!) despre autoritatea şi puterea învăţătorească de a învăţa în Biserică". Această declaraţie, întâmpinată cu aplauze de către protestanţi, a generat obiecţiile şi protestele energice ale multor delegaţi. Ei i-au cerut lui Potter să-şi dezavueze propriile cuvinte, ceea ce el ar fi şi făcut, zice-se. Acest lucru îl atestă profesorul grec de teologie, G. Galitis, într-un articol intitulat "Majoritatea protestantă nu trebuie să decidă în numele ortodocşilor. "În realitate însă fraza revoltătoare a lui Potter n-a fost eliminată din cuvântarea lui, continuând să figureze în ea, otrăvind sufletele cu încă un eres ecumenic, mascat printr-o acuzare calomnioasă a Ortodoxiei de "erezie". Potter, care , în calitate de ecumenist, în genere evită cuvântul "erezie" se foloseşte de el pentru a denunţa drept erezie învăţătura ortodoxă despre "autoritatea şi puterea învăţătorească în Biserică", care îi aparţin de drept. Încercând în mod insolent să-şi introducă pe ascuns erezia sa revoltătoare, el acţionează după principiul: "Prindeţi hoţul!"
Episcopul Mihail, un exeget rus, la sfârşitul secolului XIX interpreta astfel cuvintele Sf. Ap. Petru, adresate creştinilor: "Şi voi înşivă ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti" (I Petru 2, 5): "Casa duhovnicească... este un templu duhovnicesc contrar celui material, duhovnicesc de aceea că e zidit din pietre vii, însufleţite de suflarea lui Dumnezeu, care se desăvârşesc moral - în duh, trăind cu duhul".
Comentând "preoţia sfântă", adică "fiţi o comunitate sfântă de preoţi", episcopul Mihail scrie: "Toate cele spuse de apostol nu sunt la propriu, ci la figurat, urmând a fi înţelese în sens figurat, adică nu în sensul preoţimii, ca o clasă distinctă de persoane puse în Biserică pentru învăţătură, săvârşirea Tainelor şi conducere; aceasta din urmă nu poate fi condusă de acea preoţime cunoscută, ci, dimpotrivă, serveşte doar drept imagine pentru exprimarea gândului despre înalta menire a tuturor creştinilor".
Şi în Vechiul Testament Dumnezeu denumeşte poporul israelit "împărăţie preoţească" (Exod 19, 6), dar numai în sensul figurat general, căci preoţia specială, care să slujească templul din Ierusalim, a fost dată de Dumnezeu seminţiei lui Levi - una din cele 12 seminţii ale lui Israel, şi nu întregului neam (Numeri 3, 6-12; comp. 7, 11). Prin urmare, preoţia generală a poporului israelit nu excludea nicidecum necesitatea unei preoţii speciale, a cărei slujire era inaccesibilă chiar şi persoanelor regale, după cum rezultă din cazul cu regele Ozia, care a fost pedepsit de Dumnezeu cu lepră pentru că a cutezat să ardă tămâie în Templul Domnului (II Cronici 26, 16-19).
Potrivit cu aceasta, şi în Noul Testament, deopotrivă cu "preoţia împărătească" (I Petru 2, 9), alcătuită din creştini ortodocşi ca "neam sfânt" (în sens de afierosit lui Dumnezeu), există o preoţie slujitoare harică aleasă din mijlocul neamului, care nu se extinde asupra mirenilor neiniţiaţi în mod special pe linia succesiunii apostolice.
Arhimandritul ortodox francez Pierre Luiliet (astăzi arhiepiscop de New York), în articolul său "Preoţia împărătească şi preoţia slujitoare", analizând o serie de texte din Vechiul Testament şi, în special, (Exod 19, 6 în legătură cu I Petru 2, 9) referitor la "preoţia împărătească", trage concluzia: "Proclamarea preoţiei universale a poporului lui Dumnezeu în Vechiul Testament nu înseamnă nicidecum negarea preoţimii în exerciţiu. În Cartea Exod II deopotrivă cu cuvintele privind menirea preoţească a întregului Israel este expusă amănunţit instaurarea preoţiei leviţilor... De altfel, nicăieri în cărţile canonice ale Bibliei preoţia împărătească nu se pune în genere în legătură cu funcţiile preoţiei în exerciţiu".
Pe acest fundal al Vechiului Testament trebuie să percepem cuvintele Sf. Ap. Pavel despre poporul lui Dumnezeu din Noul Testament, asemuit cu o "casă duhovnicească" zidită din "pietre vii", în care se aduc "jertfe duhovniceşti, bine plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos" (I Petru 2, 5). Prin urmare, Sf. Ap. Petru pune această preoţie în legătură cu principalul eveniment al istoriei mântuirii - cauza ispăşitoare a lui Iisus Hristos.
Anume "prin unirea cu Hristos se dobândeşte coparticiparea la împărăţia şi preoţia Lui". Domnul Iisus Hristos Se asemuieşte pe El însuşi unui templu, alegoric vorbind despre "Templul trupului Său" (In. 2, 21). Iar Sf. Ap. Pavel îi numeşte pe toţi creştinii "Templul Dumnezeului Celui viu" (Cor. 6, 16), la temelia căruia stă Hristos în calitate de Piatră din Capul Unghiului (Ef. 2, 20; comp. I Petru 2, 4), pe care "orice zidire bine alcătuită... creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul", şi "toţi credincioşii sunt zidiţi împreună, spre a fi lăcaş al lui Dumnezeu, în Duh" (Ef. 2, 21-22), aducând prin Hristos "puterea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică roadă buzelor, care preaslăvesc Numele Lui" (Evr. 13, 15).
Independent de această preoţie universală a poporului lui Dumnezeu, primită de fiecare creştin ortodox în Taina sfintei Mirungeri, în Biserică există slujiri anume, legate de darurile oficiale, primite prin Taina hirotonirii după succesiunea apostolică. Şi toate acestea se fac după voia întemeietorului Bisericii, a lui Hristos, Care a spus apostolilor Săi: "Cel ce ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă" (Le. 10, 16). Despre aceste daruri pline de har Sf. Ap. Pavel scrie creştinilor: "Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică; întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători... Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt prooroci? Oare toţi sunt învăţători?" (I Cor. 12, 28-29). Continuând gândul apostolului în spiritul unor răspunsuri neîndoielnic negative la aceste întrebări, suntem în drept să întrebam: "Oare toţi sunt preoţi?" în sensul plin de har al slujirii ierarhice în Biserica lui Hristos. Şi trebuie să răspundem: "Se înţelege de la sine că nu toţi!"
"Preoţia în exerciţiu nu constituie doar o anumită specializare profesională, obţinută prin delegare din partea poporului. Ea descinde de la Dumnezeu, şi îşi exercită funcţiile în baza darului sacramental al succesiunii apostolice cu ajutorul Domnului... Dreptul legitim de a păstori poporul lui Dumnezeu, de a-l învăţa, a oferi prinoasele lui Dumnezeu aparţine ierarhiei în baza succesiunii apostolice". De aici se impune concluzia firească că "ar fi o eroare foarte gravă să se afirme precum că preoţia în exerciţiu aparţine întregului popor sau că această preoţie nu este decât o emanaţie a preoţiei împărăteşti... A susţine acest lucru ar însemna a nega calitatea apostolică a Bisericii".
Prin urmare, interpretarea ortodoxă a textului (I Petru 2, 5-9) nu admite nici o subestimare a ierarhiei stabilite de Dumnezeu, nici o neglijare a succesiunii apostolice sau nivelare a apostolilor cu mirenii, a păstorilor cu cei păstoriţi. Dimpotrivă, în încheierea aceleaşi Epistole, Sf. Ap. Petru povăţuieşte pe păstorii-prezbiteri cum să păstorească turma lui Dumnezeu, făcându-se exemple personal, lucru pentru care vor fi răsplătiţi de Păstorul Cel mare-Hristos (I Petru 5, 1-4). Sfinţii Apostoli sunt puşi de Însuşi Hristos să conducă Biserica, să săvârşească în ea Sfânta Taină a Euharistiei (Le. 22, 18), să povăţuiască şi să boteze (Mt. 28, 19), să lege şi să dezlege (Mt. 18, 18), să ungă cu untdelemn şi să vindece (Mc. 6, 13.) ş.a.m.d. Apostolii alcătuiesc prima ierarhie în Biserica lui Hristos. La rândul lor ei au hirotonit pe diaconi (Fapte 6, ), pe prezbiteri (Fapte 14, 23; Tit 1, 5) şi episcopi (II Tim. 1, 6). Deşi uneori ei erau însoţiţi de femei-surori (I Cor. 9, 5), ei niciodată n-au hirotonit o femeie în rang de prezbiter sau de episcop. Dimpotrivă, ei porunceau femeilor "să nu înveţe pe alţii, ci să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea" (I Tim. 2, 11-12); "Femeile să tacă în biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună precum zice şi Legea" (I Cor. 14, 34). Astăzi în C.E.B. se observă direct contrariul-femeile sunt primite în calitate de "preoţi" şi chiar "episcopi". Cea dintâi femeie "episcop" a fost din rândul metodiştilor, iar în iulie 1988, aşa cum am mai amintit, sinodul episcopilor anglicani a adoptat o hotărâre în conformitate cu care femeile pot fi "episcopi"!
Aceste inovaţii revoltătoare urmăresc, fără îndoială, scopul să distrugă însăşi noţiunea de succesiune apostolică în Biserică, înlocuind-o abil cu vaga "tradiţie apostolică", pentru a evita problema concretă a succesiunii apostolice şi hirotoniilor transmise prin succesiune, de la Sfinţii Apostoli, pe care protestanţii nu le au. Din păcate, de hatârul lor, se lasă induşi în eroare de o asemenea deplasare a noţiunilor şi ecumeniştii "ortodocşi". Protoprezbiterul prof. Vitali Borovoi, care este unul din autorii documentului de la Lima (1982) referitor la Tainele Botezului, Euharistiei şi Preoţiei, scrie despre "succesiunea organică a tradiţiei apostolice" şi despre "principiile succesiunii istorice a tradiţiei apostolice" fără a aminti un cuvânt de succesiunea apostolică.
Din fericire, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, prezidat de Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii Pimen, în "Epistola cu privire la cea de a V-a adunare a C.E.B., şi la rezultatele ei", a reacţionat negativ cu privire la preoţia femeilor: "Biserica Ortodoxă nu se poate alătura poziţiei majorităţii protestante, care admite posibilitatea preoţiei femeilor şi care adesea îşi exprimă atitudinea faţă de această problemă în categorii străine Revelaţiei dumnezeieşti privind unitatea Tainelor. Toate mădularele Trupului lui Hristos sunt posesoare ale unei comori inestimabile a vieţii. Însă chemarea tuturor către sfinţenie, către moştenirea vieţii veşnice şi către apostolatul general nu înseamnă chemarea tuturor pentru slujirea preoţească sacramentală. Înţelepciunea dumnezeiască a lui Hristos-Ziditorul Bisericii - ne-a arătat dinainte rezolvarea acestei probleme. Între persoanele apropiate de Hristos erau şi femei, nici una însă n-a fost inclusă în rândul celor 12 apostoli. Noi nu putem admite că Hristos, procedând astfel, să fi făcut o concesie spiritului timpului. Biserica Ortodoxă socoate drept obligatoriu pentru ea să urmeze în această chestiune tradiţiei ecleziastice generale de totdeauna, stabilită astfel de însuşi Domnul Iisus Hristos. Istoria Bisericii nu cunoaşte exemple de slujire sacramentală a femeilor". De altfel, aceste raţionamente se referă la adevărata ierarhie bisericească posesoare a harismelor şi alcătuită de Dumnezeu, descinzând prin succesiune de la Sfinţii Apostoli, ierarhie pe care o are Biserica Ortodoxă a lui Hristos ca cel mai preţios dar dumnezeiesc. Mişcarea anglicană, "ierarhia" ei nu are succesiune apostolică şi, prin urmare, nu diferă câtuşi de puţin de aşa-numita "ierarhie" a comunităţilor religioase protestante.