Arhimandrit Serafim Alexiev
C) Primele abateri de la dogme
În ultimul timp ecumeniştii ortodocşi insistă tot mai energic asupra abaterii de la dogme în calitate de necesitate necondiţionată pentru depăşirea sciziunilor. În raportul prezentat la consfătuirea din 1948 de la Moscova "Mişcarea ecumenică şi Biserica Ortodoxă", prof. preot I. Coman spunea că la reuniunile ecumenice se subliniază frecvent precum că "În creştinism există o realitate esenţială, în cadrul căreia ne putem uni, şi există realităţi secundare, care ne separă. Această realitate esenţială o constituie viaţa, devotamentul sufletesc faţă de Hristos şi întrajutorarea frăţească. Iar realităţile secundare sânt dogmele, slujba religioasă şi organizaţiile bisericeşti."
Aşadar, ecumenismul consideră dogmele drept ceva secundar. Acest spirit de decădere morală pătrunde pe nesimţite în conştiinţa participanţilor la mişcarea ecumenică lăsându-şi de pe acum amprentele. Suntem personal în relaţii cu ecumenişti "ortodocşi" care consideră că Ortodoxia ar trebui să adopte pseudo-învăţătura occidentală cu privire la "filioque" în scopul unirii. Printre ei a fost răposatul mitropolit al Leningradului, Nicodim. Cel mai marcant ecumenist dintre ierarhi - răposatul Patriarh al Constantinopolului, Athenagor, a declarat deschis că este gata, în numele unirii cu creştinii occidentali, "să le lase doctrina lor despre filioque". O declaraţie trădătoare de această natură este cu atât mai lamentabilă şi absurdă, cu cât în ultimul timp unii teologi romano-catolici încep a renunţa la "filioque". De pildă, iezuitul Paul Anrie scrie: "Epoca este favorabilă dispariţiei "filioque" din Simbolul credinţei... Personal, socot "filioque" un semi-adevăr, adică o semi-erezie". În realitate însă, "filioque" nu este doar o erezie pe jumătate, ci o erezie crasă, care denaturează principial dogma despre Sfânta Treime prin introducerea în ea a unui element ambiguu şi distrugător. Pentru a ne convinge de natura eretică a învăţăturii despre "filioque", e suficient să facem o mică trecere în revistă a istoriei.
Biserica veche - atât răsăriteană, cât şi cea apuseană ne-a învăţat întotdeauna, în baza Sfintei Scripturi (In. 15, 26), că Sfântul Duh purcede veşnic doar din Tatăl, Carele este singurul început în sânul Sfintei Treimi. Părerea, că Sfântul Duh ar purcede "şi de la Fiul" transformă pe Fiu în al doilea început alături de Tatăl şi introduce o divizare în Sfânta Treime. Învăţătura Bisericii Ortodoxe, este formulată în Simbolul credinţei de la Niceea: "Cred... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Carele din Tatăl purcede". Invariabilitatea acestui Simbol al credinţei este ferm condiţionată de importante canoane ale câtorva Sinoade Ecumenice (II, 1; III, 78; IV, 1).
Cu toate acestea, Biserica occidentală a introdus în imuabilul Simbol al credinţei doctrina despre purcederea Duhului Sfânt şi "de la Fiul" (filioque), apărută în secolul al V-lea ca opinie particulară în Apus. Sub presiunea politică a Imperiului Franc, această învăţătură greşită a fost adoptată mai întâi în Spania, după care s-a extins în tot Occidentul. Biserica Romană, în persoana papilor ortodocşi (de exemplu, Leon al II-lea), a urmat dogma bisericească veche, şi abia la începutul secolul al XI-lea (anul 1014) a recunoscut oficial doctrina despre "filioque". Ulterior această pseudo-învăţătură a trecut, prin tradiţie, la protestanţi. Neadevărul ei dogmatic, care creează dualitate de principii Dumnezeului Treimii, a fost demonstrată elocvent de Sfântul Fotie, Patriarh al Constantinopolului (secolul al IX-lea) şi de Sfântul Marcu, Mitropolit al Efesului (secolul al XV-lea) învăţătura despre "filioque" fiind întotdeauna considerată o erezie.
Cu toate acestea, în timpul nostru în instanţe ortodoxe superioare se sugerează ideea compromisului în această chestiune dogmatică importantă pentru facilitarea apropierii bisericilor. Cei care manifestă disponibilitate nechibzuită pentru abateri dogmatic probabil că nu se tulbură câtuşi de puţin, că intră în conflict cu Sfinţii Părinţi, care au luptat până la ultima suflare împotriva acestei false învăţături, cu Sinoadele Ecumenice care au apărat inviolabilitatea Simbolului credinţei, iar mai mult ca orice - cu Însuşi Domnul Iisus Hristos, Care ne-a descoperit nouă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl (In. 15, 26)!
Patriarhul de Constantinopol, Athenagor, cel dintâi care a propus să se facă o concesie în chestiunea privind "filioque", nu putea vorbi în numele întregii Ortodoxii, căci el nu reprezintă Biserica Universală a lui Hristos. Începând cu anii '20 ai secolului nostru, Patriarhia de la Constantinopol a început să introducă în Ortodoxie spiritul degradării, şi de aceea, în ciuda "primatului onorific" formal, ea nu poate pretinde rolul de purtător de cuvânt al Ortodoxiei. Ea a fost aceea care, în 1920, a lansat mesajul nefast către "toate bisericile creştine aflate în lumea întreagă", mesaj în care se declara posibilitatea comuniunii reciproce a diferitelor "biserici creştine", în pofida deosebirilor dogmatice existente între ele! Ea a lansat fatidica reformă calendaristică, promulgată de "congresul pan ortodox" din 1923. În sfârşit, Patriarhul Athenagor a anulat cu de la sine putere, în decembrie 1965, excomunicarea impusă Bisericii Romane încă în 1054, fapt prin care - potrivit estimării personale Patriarhului Ierusalimului, Benedict (mort în 1980) - a dat o lovitură distrugătoare Ortodoxiei în favoarea papismului.
Opinia Patriarhului Athenagor referitoare la "filioque" a dat un exemplu urât teologilor ortodocşi instabili, care au început a crede că "filioque" nu este o erezie. În paginile revistei ortodoxe "Vestni Russkoro zapadno-evropeiscogo patriarşego Ekzarhata" ("Mesagerii Exarhatului patriarhal rus vest-european") s-a încins o discuţie despre "filioque" între doi europeni, care au adoptat Ortodoxia. Oliver Clement, pasionat de concepţia greşită a unităţii Bisericii în spiritul ecumenismului, publicând în revista respectivă (1971, Nr. 73-74 articolul "Schisma între Est şi Vest şi tentativele de unire în Evul Mediu", denaturează grav învăţătura ortodoxă clară despre Sfânta Treime, care exclude totalmente falsa doctrină occidentală despre "filioque", şi sugerează ideea că, în numele apropierii descrie: "Epoca este favorabilă dispariţiei "filioque" din Simbolul credinţei... Personal, socot "filioque" un semi-adevăr, adică o semi-erezie".
În realitate însă, "filioque" nu este doar o erezie pe jumătate, ci o erezie crasă, care denaturează principial dogma despre Sfânta Treime prin introducerea în ea a unui element ambiguu şi distrugător. Pentru a ne convinge de natura eretică a învăţăturii despre "fiîioque", e suficient să facem o mică trecere în revistă a istoriei.
Biserica veche - atât răsăriteană, cât şi cea apuseană ne-a învăţat întotdeauna, în baza Sfintei Scripturi (In. 15, 26), că Sfântul Duh purcede veşnic doar din Tatăl, Carele este singurul început în sânul Sfintei Treimi. Părerea, că Sfântul Duh ar purcede "şi de la Fiul" transformă pe Fiu în al doilea început alături de Tatăl şi introduce o divizare în Sfânta Treime. Învăţătura Bisericii Ortodoxe, este formulată în Simbolul credinţei de la Niceea: "Cred... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Carele din Tatăl purcede". Invariabilitatea acestui Simbol al credinţei este ferm condiţionată de importante canoane ale câtorva Sinoade Ecumenice (II, 1; III, 78; IV, 1).
Cu toate acestea, Biserica occidentală a introdus în imuabilul Simbol al credinţei doctrina despre purcederea Duhului Sfânt şi "de la Fiul" (filioque), apărută în secolul al V-lea ca opinie particulară în Apus. Sub presiunea politică a Imperiului Franc, această învăţătură greşită a fost adoptată mai întâi în Spania, după care s-a extins în tot Occidentul. Biserica Romană, în persoana papilor ortodocşi (de exemplu, Leon al III-lea), a urmat dogma bisericească veche, şi abia la începutul secolul al Xl-lea (anul 1014) a recunoscut oficial doctrina despre "filioque". Ulterior această pseudoînvăţătură a trecut, prin tradiţie, la protestanţi. Neadevărul ei dogmatic, care creează dualitate de principii Dumnezeului Treimii, a fost demonstrată elocvent de Sfântul Fotie, Patriarh al Constantinopolului (secolul al IX-lea) şi de Sfântul Marcu, Mitropolit al Efesului (secolul al XV- lea), învăţătura despre "filioque" fiind întotdeauna considerată o erezie.
Cu toate acestea, în timpul nostru în instanţe ortodoxe superioare se sugerează ideea compromisului în această chestiune dogmatică importantă pentru facilitarea apropierii bisericilor. Cei care manifestă disponibilitate nechibzuită pentru abateri dogmatice, probabil că nu se tulbură câtuşi de puţin, că intră în conflict cu Sfinţii Părinţi, care au luptat până la ultima suflare împotriva acestei false învăţături, cu Sinoadele Ecumenice care au apărat inviolabilitatea Simbolului credinţei, iar mai mult ca orice - cu însuşi Domnul Iisus Hristos, Care ne-a descoperit nouă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl (In. 15, 26)!
Patriarhul de Constantinopol, Athenagor, cel dintâi care a propus să se facă o concesie în chestiunea privind "filioque", nu putea vorbi în numele întregii Ortodoxii, căci el nu reprezenta Biserica Universală a lui Hristos. Începând cu anii '20 ai secolului nostru, Patriarhia de la Constantinopol a început să introducă în Ortodoxie spiritul degradării, şi de aceea, în ciuda "primatului onorific" formal, ea nu poate pretinde la rolul de purtător de cuvânt al Ortodoxiei. Ea a fost aceea care, în 1920, a lansat mesajul nefast către "toate bisericile creştine aflate în lumea întreagă", mesaj în care se declara posibilitatea comuniunii reciproce a diferitelor "biserici creştine", în pofida deosebirilor dogmatice existente între ele! Ea a lansat fatidica reformă calendaristică, promulgată de "congresul pan-ortodox" din 1923. În sfârşit, Patriarhul Athenagor a anulat cu de la sine putere, în decembrie 1965, excomunicarea impusă Bisericii Romane încă în 1054, fapt prin care - potrivit estimării personale a Patriarhului Ierusalimului, Benedict (mort în 1980) - a dat o lovitură distrugătoare Ortodoxiei în favoarea papismului.
Opinia Patriarhului Athenagor referitoare la "filioque" a dat un exemplu urât teologilor ortodocşi instabili, care au început a crede că "filioque" nu este o erezie. În paginile revistei ortodoxe "Vestnik Russkoro zapadno-evropeiscogo patriarşego Ekzarhata" ("Mesagerul Exarhatului patriarhal rus vest-european") s-a încins o discuţie despre "filioque" între doi europeni, care au adoptat Ortodoxia. Olivier Clement, pasionat de concepţia greşită a unităţii Bisericii în spiritul ecumenismului, publicând în revista respectivă (1971, Nr. 73-74) articolul "Schisma între Est şi Vest şi tentativele de unire în Evul Mediu", denaturează grav învăţătura ortodoxă clară despre Sfânta Treime, care exclude totalmente falsa doctrină occidentală despre "filioque", şi sugerează ideea că, în numele apropierii de heterodocşi, ar fi cazul să se facă o mică concesie pseudo-învăţăturii privind purcederea veşnică a Sfântului Duh "şi de la Fiul". Această propunere a alertat grav pe monahul ortodox olandez (în prezent ieromonah) Ilarion (van Epenhoisen), care a criticat abaterile dogmatice ale lui Olivier Clement, opunându-i citate din lucrarea în limba franceză a prof. Vladimir Losski "După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" (Paris, 1976). La începutul articolului său, inserat în aceeaşi revistă, părintele Ilarion afirmă că Olivier Clement "se află sub influenţa puternică a patriarhului Athenagor, care ar vrea parcă să demonstreze - prin atitudinea sa - că trebuie să sacrificăm teologia de dragul apropierii ecumenice". Această presupunere s-a confirmat foarte curând - în anul următor, 1972, când cu prilejul încetării din viaţă a lui Athenagor, Olivier Clement a publicat într-o carte separată discuţiile avute cu el.
Ecumenismul acţionează extrem de perfid. Pregătind cu prudenţă nimicirea adevărului, el lansează ideea împărţirii dogmelor în esenţiale şi "neesenţiale". Ultimele, adică, ar putea fi sacrificate în scopul păstrării în credinţă a "esenţialului". Aşa gândeşte, de exemplu, prof. Liverie Voronov, profesor de teologie la Academia Teologică din Petersburg care apreciază ca fiind "ortodocşi prin esenţă" pe actualii discipoli ai confesiunii pre-calcedoniene, condamnată la Sinodul IV Ecumenic pentru erezie! El raţionează despre problemele aparent "secundare ale credinţei", recomandând să procedăm pentru înlesnirea procesului de familiarizare reciprocă cu aceşti "ortodocşi în esenţă", la o "delimitare minuţioasă a dogmelor ecumenice necesare (necessaria) de celelalte adevăruri ale credinţei, care fac parte din categoria dubia". Divizarea tezelor dogmatice în "dogme ecumenice necesare" şi "chestiuni secundare ale credinţei", în rândul cărora părintele Liverie a inclus şi problema purcederii veşnice a Sfântului Duh de la Tatăl, demonstrează că teologul "ortodox" este influenţat de tendinţele anti-ortodoxe.
Sus-numitul a săvârşit un mare păcat împotriva dogmaticii ortodoxe, plasând unele adevăruri ale credinţei în categoria celor "îndoielnice" - dubia, deşi acestea, constituind un obiect al învăţăturii bisericeşti, reprezintă incontestabil adevăruri revelate de Dumnezeu: dacă însă ele sunt îndoielnice, nu-şi au locul printre adevărurile credinţei. A vorbi însă despre adevăruri "îndoielnice", înseamnă a propaga în domeniul dogmelor bacilul distrugător al îndoielii, ceea ce nu se cuvine nicidecum să facă unui profesor de teologie dogmatică ortodoxă.
Sfântul Vichentie(Vincenţiu) de Lerini scrie, în "Memoriul" său: "E suficient o singură dată să dai frâu liber minciunii necredinţei, ca... îmi e groază să spun, ce pericol înfiorător va urma din pricina distrugerii şi nimicirii credinţei. Dacă am renunţa la o anumită parte a adevărului universal, atunci, ca şi cum din obişnuinţă, vom începe a renunţa, treptat, şi la celelalte părţi ale lui, una câte una. Iar mai târziu, după ce am renunţat la fiecare parte, una câte una, ce va urma în sfârşit, dacă nu respingerea totală a întregului?!"
Ceea de ce se temea atât de mult Vichentie de Lerini începe a se împlini în zilele noastre, şi pe deasupra în proporţii înfricoşătoare, căci influenţa degradantă a ecumenismului asupra Ortodoxiei n-a cuprins numai pe unii teologi aparte, ci şi autorităţile superioare ale Bisericilor locale, care sunt legate de C.E.B. prin calitatea lor de reprezentante în acest organism. Nu trebuie să uităm că hotărârile celei de a III-a Adunări a C.E.B., în timpul căreia Bisericile Ortodoxe locale s-au făcut membre ale C.E.B., prevăd unirea tuturor confesiunilor creştine tocmai pe calea concesiei multor principii bisericeşti. În hotărârea a treia se arată clar că realizarea unirii implică "lichidarea şi regenerarea a numeroase forme ale vieţii bisericeşti cunoscute nouă". În acelaşi spirit s-a pronunţat şi dr. Lucas Fischer în apelul către biserici, citat mai sus, de a fi gata "totdeauna să moară şi să renască". Pentru noi este evident că dispariţia treptată a formelor vieţii bisericeşti, jinduită de ecumenism, reprezintă o prevestire de rău augur a distrugerii canoanelor şi dogmelor ortodoxe!
În ultimul timp ecumeniştii ortodocşi insistă tot mai energic asupra abaterii de la dogme în calitate de necesitate necondiţionată pentru depăşirea sciziunilor. În raportul prezentat la consfătuirea din 1948 de la Moscova "Mişcarea ecumenică şi Biserica Ortodoxă", prof. preot I. Coman spunea că la reuniunile ecumenice se subliniază frecvent precum că "În creştinism există o realitate esenţială, în cadrul căreia ne putem uni, şi există realităţi secundare, care ne separă. Această realitate esenţială o constituie viaţa, devotamentul sufletesc faţă de Hristos şi întrajutorarea frăţească. Iar realităţile secundare sânt dogmele, slujba religioasă şi organizaţiile bisericeşti."
Aşadar, ecumenismul consideră dogmele drept ceva secundar. Acest spirit de decădere morală pătrunde pe nesimţite în conştiinţa participanţilor la mişcarea ecumenică lăsându-şi de pe acum amprentele. Suntem personal în relaţii cu ecumenişti "ortodocşi" care consideră că Ortodoxia ar trebui să adopte pseudo-învăţătura occidentală cu privire la "filioque" în scopul unirii. Printre ei a fost răposatul mitropolit al Leningradului, Nicodim. Cel mai marcant ecumenist dintre ierarhi - răposatul Patriarh al Constantinopolului, Athenagor, a declarat deschis că este gata, în numele unirii cu creştinii occidentali, "să le lase doctrina lor despre filioque". O declaraţie trădătoare de această natură este cu atât mai lamentabilă şi absurdă, cu cât în ultimul timp unii teologi romano-catolici încep a renunţa la "filioque". De pildă, iezuitul Paul Anrie scrie: "Epoca este favorabilă dispariţiei "filioque" din Simbolul credinţei... Personal, socot "filioque" un semi-adevăr, adică o semi-erezie". În realitate însă, "filioque" nu este doar o erezie pe jumătate, ci o erezie crasă, care denaturează principial dogma despre Sfânta Treime prin introducerea în ea a unui element ambiguu şi distrugător. Pentru a ne convinge de natura eretică a învăţăturii despre "filioque", e suficient să facem o mică trecere în revistă a istoriei.
Biserica veche - atât răsăriteană, cât şi cea apuseană ne-a învăţat întotdeauna, în baza Sfintei Scripturi (In. 15, 26), că Sfântul Duh purcede veşnic doar din Tatăl, Carele este singurul început în sânul Sfintei Treimi. Părerea, că Sfântul Duh ar purcede "şi de la Fiul" transformă pe Fiu în al doilea început alături de Tatăl şi introduce o divizare în Sfânta Treime. Învăţătura Bisericii Ortodoxe, este formulată în Simbolul credinţei de la Niceea: "Cred... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Carele din Tatăl purcede". Invariabilitatea acestui Simbol al credinţei este ferm condiţionată de importante canoane ale câtorva Sinoade Ecumenice (II, 1; III, 78; IV, 1).
Cu toate acestea, Biserica occidentală a introdus în imuabilul Simbol al credinţei doctrina despre purcederea Duhului Sfânt şi "de la Fiul" (filioque), apărută în secolul al V-lea ca opinie particulară în Apus. Sub presiunea politică a Imperiului Franc, această învăţătură greşită a fost adoptată mai întâi în Spania, după care s-a extins în tot Occidentul. Biserica Romană, în persoana papilor ortodocşi (de exemplu, Leon al II-lea), a urmat dogma bisericească veche, şi abia la începutul secolul al XI-lea (anul 1014) a recunoscut oficial doctrina despre "filioque". Ulterior această pseudo-învăţătură a trecut, prin tradiţie, la protestanţi. Neadevărul ei dogmatic, care creează dualitate de principii Dumnezeului Treimii, a fost demonstrată elocvent de Sfântul Fotie, Patriarh al Constantinopolului (secolul al IX-lea) şi de Sfântul Marcu, Mitropolit al Efesului (secolul al XV-lea) învăţătura despre "filioque" fiind întotdeauna considerată o erezie.
Cu toate acestea, în timpul nostru în instanţe ortodoxe superioare se sugerează ideea compromisului în această chestiune dogmatică importantă pentru facilitarea apropierii bisericilor. Cei care manifestă disponibilitate nechibzuită pentru abateri dogmatic probabil că nu se tulbură câtuşi de puţin, că intră în conflict cu Sfinţii Părinţi, care au luptat până la ultima suflare împotriva acestei false învăţături, cu Sinoadele Ecumenice care au apărat inviolabilitatea Simbolului credinţei, iar mai mult ca orice - cu Însuşi Domnul Iisus Hristos, Care ne-a descoperit nouă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl (In. 15, 26)!
Patriarhul de Constantinopol, Athenagor, cel dintâi care a propus să se facă o concesie în chestiunea privind "filioque", nu putea vorbi în numele întregii Ortodoxii, căci el nu reprezintă Biserica Universală a lui Hristos. Începând cu anii '20 ai secolului nostru, Patriarhia de la Constantinopol a început să introducă în Ortodoxie spiritul degradării, şi de aceea, în ciuda "primatului onorific" formal, ea nu poate pretinde rolul de purtător de cuvânt al Ortodoxiei. Ea a fost aceea care, în 1920, a lansat mesajul nefast către "toate bisericile creştine aflate în lumea întreagă", mesaj în care se declara posibilitatea comuniunii reciproce a diferitelor "biserici creştine", în pofida deosebirilor dogmatice existente între ele! Ea a lansat fatidica reformă calendaristică, promulgată de "congresul pan ortodox" din 1923. În sfârşit, Patriarhul Athenagor a anulat cu de la sine putere, în decembrie 1965, excomunicarea impusă Bisericii Romane încă în 1054, fapt prin care - potrivit estimării personale Patriarhului Ierusalimului, Benedict (mort în 1980) - a dat o lovitură distrugătoare Ortodoxiei în favoarea papismului.
Opinia Patriarhului Athenagor referitoare la "filioque" a dat un exemplu urât teologilor ortodocşi instabili, care au început a crede că "filioque" nu este o erezie. În paginile revistei ortodoxe "Vestni Russkoro zapadno-evropeiscogo patriarşego Ekzarhata" ("Mesagerii Exarhatului patriarhal rus vest-european") s-a încins o discuţie despre "filioque" între doi europeni, care au adoptat Ortodoxia. Oliver Clement, pasionat de concepţia greşită a unităţii Bisericii în spiritul ecumenismului, publicând în revista respectivă (1971, Nr. 73-74 articolul "Schisma între Est şi Vest şi tentativele de unire în Evul Mediu", denaturează grav învăţătura ortodoxă clară despre Sfânta Treime, care exclude totalmente falsa doctrină occidentală despre "filioque", şi sugerează ideea că, în numele apropierii descrie: "Epoca este favorabilă dispariţiei "filioque" din Simbolul credinţei... Personal, socot "filioque" un semi-adevăr, adică o semi-erezie".
În realitate însă, "filioque" nu este doar o erezie pe jumătate, ci o erezie crasă, care denaturează principial dogma despre Sfânta Treime prin introducerea în ea a unui element ambiguu şi distrugător. Pentru a ne convinge de natura eretică a învăţăturii despre "fiîioque", e suficient să facem o mică trecere în revistă a istoriei.
Biserica veche - atât răsăriteană, cât şi cea apuseană ne-a învăţat întotdeauna, în baza Sfintei Scripturi (In. 15, 26), că Sfântul Duh purcede veşnic doar din Tatăl, Carele este singurul început în sânul Sfintei Treimi. Părerea, că Sfântul Duh ar purcede "şi de la Fiul" transformă pe Fiu în al doilea început alături de Tatăl şi introduce o divizare în Sfânta Treime. Învăţătura Bisericii Ortodoxe, este formulată în Simbolul credinţei de la Niceea: "Cred... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Carele din Tatăl purcede". Invariabilitatea acestui Simbol al credinţei este ferm condiţionată de importante canoane ale câtorva Sinoade Ecumenice (II, 1; III, 78; IV, 1).
Cu toate acestea, Biserica occidentală a introdus în imuabilul Simbol al credinţei doctrina despre purcederea Duhului Sfânt şi "de la Fiul" (filioque), apărută în secolul al V-lea ca opinie particulară în Apus. Sub presiunea politică a Imperiului Franc, această învăţătură greşită a fost adoptată mai întâi în Spania, după care s-a extins în tot Occidentul. Biserica Romană, în persoana papilor ortodocşi (de exemplu, Leon al III-lea), a urmat dogma bisericească veche, şi abia la începutul secolul al Xl-lea (anul 1014) a recunoscut oficial doctrina despre "filioque". Ulterior această pseudoînvăţătură a trecut, prin tradiţie, la protestanţi. Neadevărul ei dogmatic, care creează dualitate de principii Dumnezeului Treimii, a fost demonstrată elocvent de Sfântul Fotie, Patriarh al Constantinopolului (secolul al IX-lea) şi de Sfântul Marcu, Mitropolit al Efesului (secolul al XV- lea), învăţătura despre "filioque" fiind întotdeauna considerată o erezie.
Cu toate acestea, în timpul nostru în instanţe ortodoxe superioare se sugerează ideea compromisului în această chestiune dogmatică importantă pentru facilitarea apropierii bisericilor. Cei care manifestă disponibilitate nechibzuită pentru abateri dogmatice, probabil că nu se tulbură câtuşi de puţin, că intră în conflict cu Sfinţii Părinţi, care au luptat până la ultima suflare împotriva acestei false învăţături, cu Sinoadele Ecumenice care au apărat inviolabilitatea Simbolului credinţei, iar mai mult ca orice - cu însuşi Domnul Iisus Hristos, Care ne-a descoperit nouă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl (In. 15, 26)!
Patriarhul de Constantinopol, Athenagor, cel dintâi care a propus să se facă o concesie în chestiunea privind "filioque", nu putea vorbi în numele întregii Ortodoxii, căci el nu reprezenta Biserica Universală a lui Hristos. Începând cu anii '20 ai secolului nostru, Patriarhia de la Constantinopol a început să introducă în Ortodoxie spiritul degradării, şi de aceea, în ciuda "primatului onorific" formal, ea nu poate pretinde la rolul de purtător de cuvânt al Ortodoxiei. Ea a fost aceea care, în 1920, a lansat mesajul nefast către "toate bisericile creştine aflate în lumea întreagă", mesaj în care se declara posibilitatea comuniunii reciproce a diferitelor "biserici creştine", în pofida deosebirilor dogmatice existente între ele! Ea a lansat fatidica reformă calendaristică, promulgată de "congresul pan-ortodox" din 1923. În sfârşit, Patriarhul Athenagor a anulat cu de la sine putere, în decembrie 1965, excomunicarea impusă Bisericii Romane încă în 1054, fapt prin care - potrivit estimării personale a Patriarhului Ierusalimului, Benedict (mort în 1980) - a dat o lovitură distrugătoare Ortodoxiei în favoarea papismului.
Opinia Patriarhului Athenagor referitoare la "filioque" a dat un exemplu urât teologilor ortodocşi instabili, care au început a crede că "filioque" nu este o erezie. În paginile revistei ortodoxe "Vestnik Russkoro zapadno-evropeiscogo patriarşego Ekzarhata" ("Mesagerul Exarhatului patriarhal rus vest-european") s-a încins o discuţie despre "filioque" între doi europeni, care au adoptat Ortodoxia. Olivier Clement, pasionat de concepţia greşită a unităţii Bisericii în spiritul ecumenismului, publicând în revista respectivă (1971, Nr. 73-74) articolul "Schisma între Est şi Vest şi tentativele de unire în Evul Mediu", denaturează grav învăţătura ortodoxă clară despre Sfânta Treime, care exclude totalmente falsa doctrină occidentală despre "filioque", şi sugerează ideea că, în numele apropierii de heterodocşi, ar fi cazul să se facă o mică concesie pseudo-învăţăturii privind purcederea veşnică a Sfântului Duh "şi de la Fiul". Această propunere a alertat grav pe monahul ortodox olandez (în prezent ieromonah) Ilarion (van Epenhoisen), care a criticat abaterile dogmatice ale lui Olivier Clement, opunându-i citate din lucrarea în limba franceză a prof. Vladimir Losski "După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" (Paris, 1976). La începutul articolului său, inserat în aceeaşi revistă, părintele Ilarion afirmă că Olivier Clement "se află sub influenţa puternică a patriarhului Athenagor, care ar vrea parcă să demonstreze - prin atitudinea sa - că trebuie să sacrificăm teologia de dragul apropierii ecumenice". Această presupunere s-a confirmat foarte curând - în anul următor, 1972, când cu prilejul încetării din viaţă a lui Athenagor, Olivier Clement a publicat într-o carte separată discuţiile avute cu el.
Ecumenismul acţionează extrem de perfid. Pregătind cu prudenţă nimicirea adevărului, el lansează ideea împărţirii dogmelor în esenţiale şi "neesenţiale". Ultimele, adică, ar putea fi sacrificate în scopul păstrării în credinţă a "esenţialului". Aşa gândeşte, de exemplu, prof. Liverie Voronov, profesor de teologie la Academia Teologică din Petersburg care apreciază ca fiind "ortodocşi prin esenţă" pe actualii discipoli ai confesiunii pre-calcedoniene, condamnată la Sinodul IV Ecumenic pentru erezie! El raţionează despre problemele aparent "secundare ale credinţei", recomandând să procedăm pentru înlesnirea procesului de familiarizare reciprocă cu aceşti "ortodocşi în esenţă", la o "delimitare minuţioasă a dogmelor ecumenice necesare (necessaria) de celelalte adevăruri ale credinţei, care fac parte din categoria dubia". Divizarea tezelor dogmatice în "dogme ecumenice necesare" şi "chestiuni secundare ale credinţei", în rândul cărora părintele Liverie a inclus şi problema purcederii veşnice a Sfântului Duh de la Tatăl, demonstrează că teologul "ortodox" este influenţat de tendinţele anti-ortodoxe.
Sus-numitul a săvârşit un mare păcat împotriva dogmaticii ortodoxe, plasând unele adevăruri ale credinţei în categoria celor "îndoielnice" - dubia, deşi acestea, constituind un obiect al învăţăturii bisericeşti, reprezintă incontestabil adevăruri revelate de Dumnezeu: dacă însă ele sunt îndoielnice, nu-şi au locul printre adevărurile credinţei. A vorbi însă despre adevăruri "îndoielnice", înseamnă a propaga în domeniul dogmelor bacilul distrugător al îndoielii, ceea ce nu se cuvine nicidecum să facă unui profesor de teologie dogmatică ortodoxă.
Sfântul Vichentie(Vincenţiu) de Lerini scrie, în "Memoriul" său: "E suficient o singură dată să dai frâu liber minciunii necredinţei, ca... îmi e groază să spun, ce pericol înfiorător va urma din pricina distrugerii şi nimicirii credinţei. Dacă am renunţa la o anumită parte a adevărului universal, atunci, ca şi cum din obişnuinţă, vom începe a renunţa, treptat, şi la celelalte părţi ale lui, una câte una. Iar mai târziu, după ce am renunţat la fiecare parte, una câte una, ce va urma în sfârşit, dacă nu respingerea totală a întregului?!"
Ceea de ce se temea atât de mult Vichentie de Lerini începe a se împlini în zilele noastre, şi pe deasupra în proporţii înfricoşătoare, căci influenţa degradantă a ecumenismului asupra Ortodoxiei n-a cuprins numai pe unii teologi aparte, ci şi autorităţile superioare ale Bisericilor locale, care sunt legate de C.E.B. prin calitatea lor de reprezentante în acest organism. Nu trebuie să uităm că hotărârile celei de a III-a Adunări a C.E.B., în timpul căreia Bisericile Ortodoxe locale s-au făcut membre ale C.E.B., prevăd unirea tuturor confesiunilor creştine tocmai pe calea concesiei multor principii bisericeşti. În hotărârea a treia se arată clar că realizarea unirii implică "lichidarea şi regenerarea a numeroase forme ale vieţii bisericeşti cunoscute nouă". În acelaşi spirit s-a pronunţat şi dr. Lucas Fischer în apelul către biserici, citat mai sus, de a fi gata "totdeauna să moară şi să renască". Pentru noi este evident că dispariţia treptată a formelor vieţii bisericeşti, jinduită de ecumenism, reprezintă o prevestire de rău augur a distrugerii canoanelor şi dogmelor ortodoxe!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu