Arhimandrit Serafim Alexiev
F) Sfinţii Părinţi împotriva diminuării rolului Ortodoxiei
Spiritul ecumenic, care acţionează foarte presant asupra ortodocşilor contemporani, conduce la o diminuare tot mai crescândă a rolului Credinţei Ortodoxe în lucrarea mântuirii, ceea ce se remarcă, din păcate, chiar în paginile organului oficial al Bisericii Ortodoxe Ruse - "Jurnal Moskovskoi Patriarhii", în care, în legătură cu Judecata înfricoşătoare a lui Hristos sunt scrise literalmente următoarele: "Judecătorul Ceresc nu va întreba în nici un chip pe om de care credinţă, care biserică sau confesiune aparţine... Domnul va judeca pe om doar după faptele sale, şi nu după criteriul exterior".
O astfel de interpretare unilaterală a Sfintei Scripturi este vădit ne-ortodoxă. Mai întâi că imaginea Judecăţii de Apoi, înfăţişată de Sf. Ev. Matei (25, 31-46), nu redă întregul proces al Judecăţii de Apoi a lui Hristos asupra neamului omenesc, ci doar etapa ei finală, care corespunde ultimei (a 20-a) încercări, când vor fi cercetate faptele de milostenie, precum şi manifestările de nemilostivire contrare celor dintâi; potrivit Sf. Ap. Iacob, "Judecata (va fi) fără milă pentru cel ce n-a avut milă" (Iac. 2, 13). Înainte însă de această ultimă încercare a moralităţii omeneşti de către Judecata lui Dumnezeu, va fi cea de la vama a 19-a, în care vor fi cercetate păcatele împotriva credinţei, şi înainte de toate ereziile şi învăţăturile false. Prin urmare, cel care n-a trecut peste a 19-a vamă, nu va fi lăsat până la a 20-a, ultima vamă. În felul acesta, cei care se împotrivesc dreptei credinţe nu vor fi îndreptăţiţi, în temeiul faptelor lor de milostenie, nici la Judecata universală a lui Hristos. Cât de bine subliniază arhiepiscopul Serafim în cuvântul său despre înfricoşătoarea Judecată: "Ne va mântui iubirea adevărată (şi nu sentimentală, nu umanistă) faţă de cei apropiaţi, care vine din iubirea noastră pentru Hristos." Iar iubirea pentru Hristos este cu neputinţă fără de adevărata credinţă în El, ce se naşte din harul Duhului Sfânt şi este mărturisită de Biserica Creştină Ortodoxă. "Prin urmare, conchide el, ne va mântui acea iubire faţă de semeni, care este însoţită de o viaţă bisericească creştină plină de har, acea iubire despre care Sf. Ap. Pavel zice: "dragostea, care este legătura desăvârşirii" (Col. 3, 14).
Dragostea însă, ca virtute creştină supremă, este cu neputinţă fără principala virtute creştină - credinţa. Însuşi Domnul Iisus Hristos subliniază categoric necesitatea credinţei în cuvintele: "Cine va crede şi se va boteza, se va mântui; dar cine nu va crede, se va osândi" (Mc. 16, 16), iar în convorbirea avută cu Nicodim El spune: "Cine nu crede, a şi fost judecat" (In. 3, 18). Bineînţeles că faptele sunt esenţial necesare, căci fără fapte credinţa nu te mântuieşte (Iac. 2, 14-17). Pentru a fi mântuit mai e nevoie să mărturiseşti adevărata Credinţă Ortodoxă, despre care scrie Sf. Ap. Pavel: "Cu gura se mărturiseşte spre mântuire" (Rom. 10, 10), afirmând la sfârşitul vieţii sale pământeşti: "Am păzit credinţa. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii" (II Tim. 4, 7-8). Sfântul Fotie, Patriarh al Constantinopolului, a explicat foarte bine legătura dintre credinţa cea dreaptă şi faptele plăcute lui Dumnezeu: "Virtuţile trebuie să fie ocrotite de credinţă: cu ajutorul ambelor trebuie să se formeze adevăratul om, căci dogmele cele drepte fac vrednică viaţa, iar faptele curate arată dumnezeirea credinţei".
Patriarhul Constantinopolului, Ieremia II (secolul al XVI-lea), subliniază grăitor necesitatea şi a credinţei, şi a faptelor pentru mântuire în epistola sa către luterani: "Noi spunem că înainte stă credinţa, după ea faptele... Răsplata şi cinstirile în viaţa veşnică le primesc cei care împlinesc cum se cuvine şi una şi alta. E nevoie doar ca aceste fapte să fie bune şi nedespărţite de adevărata credinţă... Prin urmare, să credem cu dreptate în slava lui Hristos şi să trăim în sfinţenie întru slava Lui, pentru că una fără alta este fără de folos".
Toţi Sfinţii Părinţi au preţuit înalt Credinţa Ortodoxă ca forţă dătătoare de har şi de mântuire, socotind drept un mare păcat greşeala împotriva ei. "Nu păcătui în credinţă - ne povăţuieşte Sfântul Antonie cel Mare, - ca să nu se mânie pe tine Creatorul nostru. Cine nu ţine credinţa cea dreaptă... sufletul lui nu va avea parte de viaţa veşnică; ei este un vânzător declarat al lui Dumnezeu".
Sfântul Marcu, mitropolitul Efesului, ne învaţă cu înţelepciune despre Ortodoxie: "Credinţa noastră este dreapta mărturisire a Părinţilor noştri. Cu ea noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea păcatelor; iar fără de ea nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinui cel veşnic". Prea Cuviosul Maxim Grecul ne prevenea: "Ştim, cu siguranţă ştim, şi din Scripturile Dumnezeieşti am învăţat că a înlocui sau a schimba ceva cât de puţin în învăţătura credinţei este o mare crimă şi pierderea vieţii veşnice".
Însuşi Prea Cuviosul Maxim Grecul reproduce în scrierile sale cuvintele Sfântului Ioan Damaschin: "Toate câte ne sunt date prin lege şi prooroci, şi prin Evanghelie, le vom învăţa şi respecta cinstit, şi nu vom mai căuta nimic! Căci Dumnezeu, bunul Dătător de orice har, ne-a descoperit ce trebuia să ştim, iar ce nu am fi putut înţelege, a trecut sub tăcere. Să iubim dar ceea ce ne-a dat El, şi să rămânem în acestea, fără a muta hotarele veşnice (comp. Pilde 22, 28) şi fără a călca Tradiţia Dumnezeiască. Căci cine va călca o poruncă a lui Dumnezeu - mai mare sau mai mică - acela a călcat toată legea (Iac. 2, 10) şi este osândit împreună cu călcătorii de lege".
Sfântul Paisie (Velicikovski) scrie: "Sfinţenia adevăraţilor bărbaţi sfinţi... nu se cunoaşte propriu-zis după minuni (căci şi păgânii, şi ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului), ci după adevărata Credinţă Ortodoxă, după felul în care păzeşte cu grijă dogmele dumnezeieşti, urmează toate canoanele apostolice şi soborniceşti şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe şi după vieţuirea fără de prihană, urmând toate poruncile evanghelice şi patristice".
Sfântul Serafim de Sarov, dezvăluind lui Motovilov scopul vieţii creştine, se exprimă minunat despre lucrarea mântuitoare a Credinţei Ortodoxe: "Cel care are harul Sfântului Duh pentru dreapta credinţă întru Hristos, chiar dacă a şi murit cu sufletul, din slăbiciune omenească, din pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care iartă păcatele lumii şi dăruieşte tuturor har peste har (In. 1, 16)... Pentru Dumnezeu, preţuieşte dreapta credinţă în El şi în Fiul Său Cel Unul Născut, căci tocmai pentru aceasta se dă de sus în plinătate harul Duhului Sfânt."
Iată cât de mult preţuiau toţi cuvioşii lui Dumnezeu adevărul revelat de Dumnezeu, păstrat în deplinătate şi neştirbit de către Sfânta Biserică Ortodoxă! Ei înţelegeau clar însemnătatea lui colosală pentru primirea şi sporirea harului în noi, fără de care este cu neputinţă să începem fără greşeli şi să urmăm cu bine viaţa duhovnicească în Hristos. Unirea ecumenică a "bisericilor", realizată în detrimentul adevărului, va duce la pierderea adevărului. Noi nu avem nevoie de o asemenea "unire", fără adevărul mântuitor, despre care autorul Psalmilor zice: "Ca o armă te va înconjura adevărul Lui" - adevărul lui Dumnezeu! (Ps. 90, 4)
Adevărul e atât de important, încât fără el omul se pierde, şi Mântuitorul a spus despre el: "Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi" (In. 8, 32), adică vă va slobozi de păcate, după cum interpretează foarte bine fericitul Teofilact. Adevărul sfinţeşte (In. 17, 17); el e atât de necesar pentru viaţa noastră, încât însuşi Fiul lui Dumnezeu a pogorât din ceruri, pentru a ni-l descoperi, şi a ne mărturisi despre el (In. 18, 37). Fiind El însuşi Adevărul întrupat (In. 14, 6), Hristos rosteşte cuvinte ale adevărului, care sunt duh şi viaţă (In. 6, 63). Credinciosul este dator să asculte de acest Adevăr (I Petru, 1, 22) şi să nu i se împotrivească (Rom. 2, 28), căci toţi cei ce n-au crezut adevărul, vor fi osândiţi la pieire veşnică (Tes. 2, 12).
Dar "creştinii" de orientare ecumenică de astăzi nu se prea interesează de adevăr. Ceea ce îi inspiră este ideea trufaşă a "unirii", pe care o râvnesc cu tot dinadinsul, în ciuda divergenţelor dogmatice şi amestecării limbilor (comp. Fac. 11, 7). În fapt, ei creează un nou Turn Babei. Întrucât această creaţie se înfăptuieşte fără binecuvântarea lui Dumnezeu, turnul se va prăbuşi, fiind întemeiat pe nisipul rătăcirilor omeneşti, iar nu pe stânca adevărului lui Dumnezeu (Mt. 7, 24-27). Despre aceasta s-a spus foarte bine în "Declaraţia către toţi creştinii lumii", adoptată la Conferinţa Bisericilor Ortodoxe autocefale, convocată la Moscova în iulie 1948: "După părerea noastră, mişcarea ecumenică reprezintă o nouă încercare de zidire a Turnului Babei, ca semn al unei noi rătăciri a omenirii... Suntem în drept să considerăm ecumenismul drept o rătăcire ispititoare, bazată pe păcatul trufiei. Principiul lui este: uniţi-vă, uniţi-vă, cu orice preţ, pe orice temei, dar uniţi-vă! Este un principiu al unionismului forţat, după care nu poate urma decât totalitarismul bisericesc".
În prima variantă a aceleiaşi declaraţii se subliniază: "E o unire de natură cu totul deosebită de cea a unicei organizaţii cereşti pământeşti, care se numeşte Biserica... Tinzând spre unitatea bisericii, vom reţine pentru totdeauna caracterul distinct, de excepţie, inedit al acestei unităţi şi nu vom aplica faţă de ea criteriile proprii altor organizaţii... Mişcarea ecumenică este străină de concepţia adevăratei unităţi bisericeşti. Ea a înlocuit sarcina unirii organice interioare prin unirea mecanică exterioară. A merge în întâmpinarea mişcării ecumenice ar însemna să renunţăm la adevărata unire a Bisericii, în spaţiu şi în timp, să rupem lanţul neîntrerupt al harului care leagă Biserica Ortodoxă cu apostolii prin succesiunea apostolică... să vindem comoara credinţei pe care o păzim pentru un "blid" de false avantaje pământeşti şi să luăm parte la vânarea sufletelor omeneşti prin aceste avantaje. Calea cea dreaptă spre restabilirea adevăratei unităţi bisericeşti este cea a revenirii la învăţătura vechii Biserici nescindate. Şi cu cât mai departe şi cu mai mult succes vor merge pe această cale confesiunile occidentale, cu atât mai aproape vor fi ele de Biserica Ortodoxă şi cu atât mai uşor vor restabili adevărata unitate cu ea. Căci Biserica Ortodoxă consideră drept cea dintâi datorie sfântă a sa păstrarea cu fidelitate a învăţăturii vechii şi nedespărţitei Biserici a lui Hristos".
Creştinul ortodox nu poate participa la mişcarea ecumenică, căci ea relativizează şi minimalizează Adevărul Ortodox, pregăteşte pe creştinii ortodocşi pentru abateri dogmatice, determinându-i să trădeze Credinţa Ortodoxă, unica credinţă mântuitoare!
O astfel de interpretare unilaterală a Sfintei Scripturi este vădit ne-ortodoxă. Mai întâi că imaginea Judecăţii de Apoi, înfăţişată de Sf. Ev. Matei (25, 31-46), nu redă întregul proces al Judecăţii de Apoi a lui Hristos asupra neamului omenesc, ci doar etapa ei finală, care corespunde ultimei (a 20-a) încercări, când vor fi cercetate faptele de milostenie, precum şi manifestările de nemilostivire contrare celor dintâi; potrivit Sf. Ap. Iacob, "Judecata (va fi) fără milă pentru cel ce n-a avut milă" (Iac. 2, 13). Înainte însă de această ultimă încercare a moralităţii omeneşti de către Judecata lui Dumnezeu, va fi cea de la vama a 19-a, în care vor fi cercetate păcatele împotriva credinţei, şi înainte de toate ereziile şi învăţăturile false. Prin urmare, cel care n-a trecut peste a 19-a vamă, nu va fi lăsat până la a 20-a, ultima vamă. În felul acesta, cei care se împotrivesc dreptei credinţe nu vor fi îndreptăţiţi, în temeiul faptelor lor de milostenie, nici la Judecata universală a lui Hristos. Cât de bine subliniază arhiepiscopul Serafim în cuvântul său despre înfricoşătoarea Judecată: "Ne va mântui iubirea adevărată (şi nu sentimentală, nu umanistă) faţă de cei apropiaţi, care vine din iubirea noastră pentru Hristos." Iar iubirea pentru Hristos este cu neputinţă fără de adevărata credinţă în El, ce se naşte din harul Duhului Sfânt şi este mărturisită de Biserica Creştină Ortodoxă. "Prin urmare, conchide el, ne va mântui acea iubire faţă de semeni, care este însoţită de o viaţă bisericească creştină plină de har, acea iubire despre care Sf. Ap. Pavel zice: "dragostea, care este legătura desăvârşirii" (Col. 3, 14).
Dragostea însă, ca virtute creştină supremă, este cu neputinţă fără principala virtute creştină - credinţa. Însuşi Domnul Iisus Hristos subliniază categoric necesitatea credinţei în cuvintele: "Cine va crede şi se va boteza, se va mântui; dar cine nu va crede, se va osândi" (Mc. 16, 16), iar în convorbirea avută cu Nicodim El spune: "Cine nu crede, a şi fost judecat" (In. 3, 18). Bineînţeles că faptele sunt esenţial necesare, căci fără fapte credinţa nu te mântuieşte (Iac. 2, 14-17). Pentru a fi mântuit mai e nevoie să mărturiseşti adevărata Credinţă Ortodoxă, despre care scrie Sf. Ap. Pavel: "Cu gura se mărturiseşte spre mântuire" (Rom. 10, 10), afirmând la sfârşitul vieţii sale pământeşti: "Am păzit credinţa. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii" (II Tim. 4, 7-8). Sfântul Fotie, Patriarh al Constantinopolului, a explicat foarte bine legătura dintre credinţa cea dreaptă şi faptele plăcute lui Dumnezeu: "Virtuţile trebuie să fie ocrotite de credinţă: cu ajutorul ambelor trebuie să se formeze adevăratul om, căci dogmele cele drepte fac vrednică viaţa, iar faptele curate arată dumnezeirea credinţei".
Patriarhul Constantinopolului, Ieremia II (secolul al XVI-lea), subliniază grăitor necesitatea şi a credinţei, şi a faptelor pentru mântuire în epistola sa către luterani: "Noi spunem că înainte stă credinţa, după ea faptele... Răsplata şi cinstirile în viaţa veşnică le primesc cei care împlinesc cum se cuvine şi una şi alta. E nevoie doar ca aceste fapte să fie bune şi nedespărţite de adevărata credinţă... Prin urmare, să credem cu dreptate în slava lui Hristos şi să trăim în sfinţenie întru slava Lui, pentru că una fără alta este fără de folos".
Toţi Sfinţii Părinţi au preţuit înalt Credinţa Ortodoxă ca forţă dătătoare de har şi de mântuire, socotind drept un mare păcat greşeala împotriva ei. "Nu păcătui în credinţă - ne povăţuieşte Sfântul Antonie cel Mare, - ca să nu se mânie pe tine Creatorul nostru. Cine nu ţine credinţa cea dreaptă... sufletul lui nu va avea parte de viaţa veşnică; ei este un vânzător declarat al lui Dumnezeu".
Sfântul Marcu, mitropolitul Efesului, ne învaţă cu înţelepciune despre Ortodoxie: "Credinţa noastră este dreapta mărturisire a Părinţilor noştri. Cu ea noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea păcatelor; iar fără de ea nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinui cel veşnic". Prea Cuviosul Maxim Grecul ne prevenea: "Ştim, cu siguranţă ştim, şi din Scripturile Dumnezeieşti am învăţat că a înlocui sau a schimba ceva cât de puţin în învăţătura credinţei este o mare crimă şi pierderea vieţii veşnice".
Însuşi Prea Cuviosul Maxim Grecul reproduce în scrierile sale cuvintele Sfântului Ioan Damaschin: "Toate câte ne sunt date prin lege şi prooroci, şi prin Evanghelie, le vom învăţa şi respecta cinstit, şi nu vom mai căuta nimic! Căci Dumnezeu, bunul Dătător de orice har, ne-a descoperit ce trebuia să ştim, iar ce nu am fi putut înţelege, a trecut sub tăcere. Să iubim dar ceea ce ne-a dat El, şi să rămânem în acestea, fără a muta hotarele veşnice (comp. Pilde 22, 28) şi fără a călca Tradiţia Dumnezeiască. Căci cine va călca o poruncă a lui Dumnezeu - mai mare sau mai mică - acela a călcat toată legea (Iac. 2, 10) şi este osândit împreună cu călcătorii de lege".
Sfântul Paisie (Velicikovski) scrie: "Sfinţenia adevăraţilor bărbaţi sfinţi... nu se cunoaşte propriu-zis după minuni (căci şi păgânii, şi ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului), ci după adevărata Credinţă Ortodoxă, după felul în care păzeşte cu grijă dogmele dumnezeieşti, urmează toate canoanele apostolice şi soborniceşti şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe şi după vieţuirea fără de prihană, urmând toate poruncile evanghelice şi patristice".
Sfântul Serafim de Sarov, dezvăluind lui Motovilov scopul vieţii creştine, se exprimă minunat despre lucrarea mântuitoare a Credinţei Ortodoxe: "Cel care are harul Sfântului Duh pentru dreapta credinţă întru Hristos, chiar dacă a şi murit cu sufletul, din slăbiciune omenească, din pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care iartă păcatele lumii şi dăruieşte tuturor har peste har (In. 1, 16)... Pentru Dumnezeu, preţuieşte dreapta credinţă în El şi în Fiul Său Cel Unul Născut, căci tocmai pentru aceasta se dă de sus în plinătate harul Duhului Sfânt."
Iată cât de mult preţuiau toţi cuvioşii lui Dumnezeu adevărul revelat de Dumnezeu, păstrat în deplinătate şi neştirbit de către Sfânta Biserică Ortodoxă! Ei înţelegeau clar însemnătatea lui colosală pentru primirea şi sporirea harului în noi, fără de care este cu neputinţă să începem fără greşeli şi să urmăm cu bine viaţa duhovnicească în Hristos. Unirea ecumenică a "bisericilor", realizată în detrimentul adevărului, va duce la pierderea adevărului. Noi nu avem nevoie de o asemenea "unire", fără adevărul mântuitor, despre care autorul Psalmilor zice: "Ca o armă te va înconjura adevărul Lui" - adevărul lui Dumnezeu! (Ps. 90, 4)
Adevărul e atât de important, încât fără el omul se pierde, şi Mântuitorul a spus despre el: "Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi" (In. 8, 32), adică vă va slobozi de păcate, după cum interpretează foarte bine fericitul Teofilact. Adevărul sfinţeşte (In. 17, 17); el e atât de necesar pentru viaţa noastră, încât însuşi Fiul lui Dumnezeu a pogorât din ceruri, pentru a ni-l descoperi, şi a ne mărturisi despre el (In. 18, 37). Fiind El însuşi Adevărul întrupat (In. 14, 6), Hristos rosteşte cuvinte ale adevărului, care sunt duh şi viaţă (In. 6, 63). Credinciosul este dator să asculte de acest Adevăr (I Petru, 1, 22) şi să nu i se împotrivească (Rom. 2, 28), căci toţi cei ce n-au crezut adevărul, vor fi osândiţi la pieire veşnică (Tes. 2, 12).
Dar "creştinii" de orientare ecumenică de astăzi nu se prea interesează de adevăr. Ceea ce îi inspiră este ideea trufaşă a "unirii", pe care o râvnesc cu tot dinadinsul, în ciuda divergenţelor dogmatice şi amestecării limbilor (comp. Fac. 11, 7). În fapt, ei creează un nou Turn Babei. Întrucât această creaţie se înfăptuieşte fără binecuvântarea lui Dumnezeu, turnul se va prăbuşi, fiind întemeiat pe nisipul rătăcirilor omeneşti, iar nu pe stânca adevărului lui Dumnezeu (Mt. 7, 24-27). Despre aceasta s-a spus foarte bine în "Declaraţia către toţi creştinii lumii", adoptată la Conferinţa Bisericilor Ortodoxe autocefale, convocată la Moscova în iulie 1948: "După părerea noastră, mişcarea ecumenică reprezintă o nouă încercare de zidire a Turnului Babei, ca semn al unei noi rătăciri a omenirii... Suntem în drept să considerăm ecumenismul drept o rătăcire ispititoare, bazată pe păcatul trufiei. Principiul lui este: uniţi-vă, uniţi-vă, cu orice preţ, pe orice temei, dar uniţi-vă! Este un principiu al unionismului forţat, după care nu poate urma decât totalitarismul bisericesc".
În prima variantă a aceleiaşi declaraţii se subliniază: "E o unire de natură cu totul deosebită de cea a unicei organizaţii cereşti pământeşti, care se numeşte Biserica... Tinzând spre unitatea bisericii, vom reţine pentru totdeauna caracterul distinct, de excepţie, inedit al acestei unităţi şi nu vom aplica faţă de ea criteriile proprii altor organizaţii... Mişcarea ecumenică este străină de concepţia adevăratei unităţi bisericeşti. Ea a înlocuit sarcina unirii organice interioare prin unirea mecanică exterioară. A merge în întâmpinarea mişcării ecumenice ar însemna să renunţăm la adevărata unire a Bisericii, în spaţiu şi în timp, să rupem lanţul neîntrerupt al harului care leagă Biserica Ortodoxă cu apostolii prin succesiunea apostolică... să vindem comoara credinţei pe care o păzim pentru un "blid" de false avantaje pământeşti şi să luăm parte la vânarea sufletelor omeneşti prin aceste avantaje. Calea cea dreaptă spre restabilirea adevăratei unităţi bisericeşti este cea a revenirii la învăţătura vechii Biserici nescindate. Şi cu cât mai departe şi cu mai mult succes vor merge pe această cale confesiunile occidentale, cu atât mai aproape vor fi ele de Biserica Ortodoxă şi cu atât mai uşor vor restabili adevărata unitate cu ea. Căci Biserica Ortodoxă consideră drept cea dintâi datorie sfântă a sa păstrarea cu fidelitate a învăţăturii vechii şi nedespărţitei Biserici a lui Hristos".
Creştinul ortodox nu poate participa la mişcarea ecumenică, căci ea relativizează şi minimalizează Adevărul Ortodox, pregăteşte pe creştinii ortodocşi pentru abateri dogmatice, determinându-i să trădeze Credinţa Ortodoxă, unica credinţă mântuitoare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu