Arhimandrit Serafim Alexiev
Principiul 4
Ecumenismul nu recunoaşte zidul despărţitor cu care Biserica Ortodoxă s-a îngrădit de comunităţile eretice
Ecumenismul nu recunoaşte zidul despărţitor cu care Biserica Ortodoxă s-a îngrădit de comunităţile eretice
Biserica primară a lui Hristos ne-a lăsat moştenire dogmele, canoanele şi predaniile apostolice în calitate de principii conducătoare esenţiale, pe care trebuie să le urmeze neclintit discipolii ei, pentru a nu se amesteca cu comunităţile eretice şi a nu se abate de la calea mântuirii. Aceste principii conducătoare sânt înălţate ca nişte veşnice ziduri despărţitoare între adevăr şi minciună, având menirea harică de a păzi Biserica de pătrunderea în ea a unor învăţături şi obiceiuri străine.
Nu este cazul să explicam cât de important este rolul pe care îl joacă dogmele ortodoxe şi autoritatea lor incontestabilă în calitate de îngrăditură de apărare a Ortodoxiei împotriva amestecării cu diferite false învăţături şi erezii păgubitoare. O importanţă la fel de mare ca şi a dogmelor o au pentru apărarea Bisericii Ortodoxe canoanele ortodoxe. Canoanele ne-au fost lăsate nouă prin succesiune apostolică şi patristică, ca veşnică şi neschimbată normă a vieţii bisericeşti. Ele sunt în mod necondiţionat obligatorii pentru întreaga Biserică Ortodoxă Universală, pentru fiecare Biserică Ortodoxă Naţională şi pentru orice membru al ei. Deopotrivă cu dogmele, canoanele fac ca adevărata Biserică a lui Hristos să se deosebească de comunităţile religioase care se pretind biserici, nefiind ca atare.
Tradiţiile apostolice, care s-au înrădăcinat în viaţa creştinilor ortodocşi ca obiceiuri unanim acceptate, precum sunt posturile, sărbătorile etc. au de asemenea un rol important în Biserica Ortodoxă. Sfinţii totdeauna au văzut în dogmele formulate de Sinoadele Ortodoxe un sprijin sigur al credinţei, în canoane - principiile de neclintit ale organizării şi disciplinei bisericeşti, în tradiţiile apostolice temelia plină de har a vieţii duhovniceşti întru Hristos. De studierea canoanelor se ocupă o ştiinţă teologică specială - dreptul canonic. Cuvântul "drept" nu e prea potrivit în acest caz, întrucât canoanele bisericeşti vizează în fond îndatoririle, şi nu drepturile. Mitropolitul Moscovei, Filaret, explicând modul în care cuvântul "drept" a intrat în această ştiinţă prin limba italiană, dă o tălmăcire reuşită a noţiunii înseşi: "Dreptul, sau, în limbajul Sfintei Scripturi, hotărârile legii (Exod 24, 3; Rom. 2, 26), este ceea ce, păstrând, poţi fi drept în faţa oamenilor şi cucernic în faţa lui Dumnezeu". Prin dreptul canonic "trebuie de înţeles o lege a ordinii şi dreptăţii constând în normele Sfintei Scripturi, canoanele sfinţilor apostoli, a celor şapte Sinoade Ecumenice, a celor două Sinoade locale care reprezintă, după părerea lui Filaret, "cârma conducerii bisericeşti".
E lucru ştiut ce înseamnă cârma (timona) pentru comanda unei corăbii (Iac. 3, 4). Fără cârmă corabia se poate ciocni de stânci submarine, scufundându-se. Biserica reprezintă corabia salvării, şi cârma e necesară pentru navigaţia fără pericol şi mântuirea credincioşilor aflaţi în ea, care, navigând în oceanul vieţii pământeşti, caută să ajungă la ţărmul fericit al veşniciei. "Cârma conducerii bisericeşti" o constituie sfintele canoane, şi de aceea culegerea de canoane bisericeşti se numea încă din vechime "Cartea cârmuirii" sau Pidalion. Ce cârmuire şi îndrumare ne pot da sfintele canoane înaintea pericolului actualei mişcări ecumenice şi a ideologiei ei dăunătoare? Vom evoca doar câteva dintre cele mai importante canoane, pentru a arăta contradicţia strigătoare la cer dintre caracterul lor şi ceea ce se întâmplă în C.M.B.
Întâia pravilă a Sinodului II Ecumenic condamnă orice erezie, în special: arianismul, care neagă calitatea dumnezeiască a Domnului Iisus Hristos; duhoborii, care minimalizează Sfântul Duh până la starea de făptură; sabelienii, care denaturează învăţătura ortodoxă despre Treimea Dumnezeirii, şi alte erezii, excomunicându-le. Prin excomunicare se subînţelege excluderea definitivă din Biserică, al cărei rezultat este veşnica pierzanie, dacă după anatemizare ereticul nu-şi va conştientiza greşeala şi nu se va pocăi.
A doua pravilă a Sinodului VI Ecumenic împărtăşeşte şi afirmă solemn Credinţa Ortodoxă, aşa cum a fost ea expusă la Sinoadele Ecumenice anterioare, excomunicând de asemenea pe toţi cei care sunt împotriva acestei credinţe. De remarcat aici interzicerea categorică a oricăror inovaţii şi schimbări în credinţă. în acelaşi mod au procedat toate celelalte Sinoade Ecumenice, începându-şi activitatea prin mărturisirea şi confirmarea dogmelor alcătuite la Sinoadele anterioare. În felul acesta a ajuns până la noi şi s-a afirmat o continuitate statornică în domeniul Credinţei Ortodoxe. În acelaşi principiu declară ferme şi inviolabile, adică evident obligatorii, toate cele 85 de pravile apostolice, pravilele celor cinci Sinoade Ecumenice anterioare şi celor opt Sinoade locale, precum şi pravilele unor marcanţi Sfinţi Părinţi, ai căror nume au fost enumerate. Prin această sancţionare universală normele enumerate capătă importanţă universală şi autoritate obligatorie îndeobşte pentru Întreaga Biserică. Cel de-al doilea principiu al Sinodului evocat se încheie eu cuvintele: "Fie ca nimeni să nu-şi îngăduie să schimbe sau să anuleze canoanele arătate mai sus, ori să adopte în afara lor altele, întocmite de oameni care se vor încumeta să cârmuiască adevărul. Dacă cineva va fi dat în vileag că încearcă să schimbe sau să denatureze oricare din canoanele amintite mai sus, acela va fi supus epitimiei după prevederile canonului încălcat de el!" Ultimul dintre Sinoadele Ecumenice ortodoxe - al VII-lea, despre care Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Tarasie, care l-a prezidat, a profeţit că acesta este omega, adică ultimul dintre Sinoadele Ecumenice, afirmă de asemenea drept cel dintâi principiu al său canoanele adoptate de Sinodul precedent referitoare la credinţă şi organizarea Bisericii, îngrădind respectarea lor prin excomunicarea cuvenită.
Importanţa şi puterea Sinoadelor Ecumenice, potrivit cunoscutului canonist rus arhimandritului Ioan (mai târziu Episcop de Smolensk), rezidă înainte de toate în faptul că dogmele adoptate prin hotărârile lor pun în evidenţă "credinţa unitară comună a tuturor dumnezeieştilor bărbaţi, proslăviţi de Biserică, care prin mintea lor luminată de har, prin cunoaşterea neîntinată a adevărului, prin tăria cu care l-au apărat şi sfinţenia vieţii lor strălucesc ca nişte aştri în lume" (comp. canonului 19 al Sinodului VI Ecumenic); şi, în al doilea rând, în faptul că temelia apărării Credinţei Ortodoxe o constituie tradiţia sfinţilor apostoli, necurmată de la ei încoace.
Această Tradiţie apostolică, care e unică, şi nu multiplă (după cum voiesc s-o prezinte ecumeniştii), s-a păstrat în deplinătate şi puritate doar în Biserica Ortodoxă. Sfântul Teofan arată cum a fost cu putinţă acest lucru: "Dumnezeu a învăţat pe apostoli; apostolii, la rândul lor, au învăţat pe cei care au crezut cu adevărat şi au transmis Tradiţia urmaşilor aşa cum au primit-o. Deci, află ce şi cum mărturiseşte Sfânta Biserică, şi fii sigur că aşa a poruncit să mărturiseşti pe Dumnezeu!" Episcopii, întruniţi la Sinoade în calitate de succesori ai apostolilor nu judecau de la sine despre credinţă, în legătură cu diferite erezii, ci expuneau Tradiţia apostolică aşa cum s-a păstrat în biserica lor, fără a admite ceva străin. Sinoadele Ecumenice nu-şi propuneau să caute noi metode de compromis pentru a uni adevărul cu erezia, ci se străduiau doar să întărească adevărul revelat de Dumnezeu şi ajuns până la ei prin tradiţie. În felul acesta, ei au formulat exact şi deplin credinţa de totdeauna a Bisericii lui Hristos, păzind Credinţa Ortodoxă prin ziduri de apărare contra falselor învăţături ce se abăteau asupra ei. Aceste formule ale credinţei, denumite dogme, reprezintă învăţătura lui Hristos şi a Apostolilor, având o putere obligatorie pentru toţi creştinii ortodocşi. Canoanele care reglementează evlavia şi disciplina bisericească au de asemenea putere obligatorie fiind inspirate din bogatul tezaur al Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii şi reflectând poruncile apostolice. Tocmai datorită zidului de apărare înălţat de Biserică, Credinţa Ortodoxă a ajuns până la noi întreagă, neîntinată şi nevătămată! Împrejmuită de zidurile apărătoare ale dogmelor, canoanelor şi tradiţiilor apostolice, Sfânta Biserică Ortodoxă niciodată n-a amestecat grâul curat al adevărului cu neghina rătăcirilor eretice, căci a primit de la Dumnezeu menirea de păstrătoare şi călăuzitoare a Adevărului inspirat de Dumnezeu!
În prototipul din Vechiul Testament, proorocul Isaia asemuieşte Biserica lui Dumnezeu unei vii, pe care Dumnezeu a îngrădit-o, a curăţit-o de pietre şi a sădit în ea viţă de soi bun, ca să dea rod. Dar, de vreme ce a crescut aguridă, iar nu struguri buni, Dumnezeu ameninţă să strice gardul viei, ca să fie pustiită şi călcată în picioare (îs. 5, 1-7). În tălmăcirea Sfântului Vasile cel Mare, îngrăditura înseamnă poruncile lui Dumnezeu, a căror nesocotire a dus poporul evreiesc la o straşnică pedeapsă. O pedeapsă şi mai mare îl aşteaptă pe poporul lui Dumnezeu din Noul Testament, dacă el se va îndepărta de Dumnezeu. "Şi nouă ni se dărâma zidul", spune Sfântul Ierarh, "când datorită propriei lenevii ne facem nevrednici de a fi apăraţi cu ajutorul dumnezeieştilor dogme".
Însuşi Mântuitorul îşi asemuieşte Biserica unei vii, pe care Dumnezeu a sădit-o şi "a împrejmuit-o cu un gard" (Mc. 12, 1). În tălmăcirea fericitului Teofilact, "prin gard se subînţelege legea, care nu le îngăduia iudeilor să se amestece cu alte neamuri", adică cu păgânii. În Biserica Noului Testament legea o reprezintă dogmele şi canoanele, care nu îngăduie creştinilor ortodocşi să intre în comuniune duhovnicească cu adepţi ai altor credinţe!
Biserica Ortodoxă reprezintă "Via lui Dumnezeu", pentru care arhiereul, în timpul fiecărei slujbe arhiereşti, înalţă rugăciunea: "Doamne, caută din cer şi vezi, şi cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea" (Ps. 79, 15-16). Arhiereii ortodocşi care, simpatizând cu ecumenismul, iau parte la complotul acestuia pentru a distruge gardul despărţitor, admit o contradicţie evidentă, căci,, pe de o parte, în calitate de ecumenişti ei doboară zidul de apărare al Viei Ortodoxe, iar pe de alta-îl roagă pe Dumnezeu s-o păzească. Pentru creştinii ortodocşi zidul despărţitor este un gard sfânt şi binevenit, care îi apără de amestecul cu heterodoxiile contemporane.
În lexiconul ecumenic însă, ce înclină să denatureze adevărul, atribuind un alt conţinut unor noţiuni bisericeşti cunoscute, expresia "zid despărţitor" a căpătat o nuanţă pronunţat negativă. Cei care astăzi au curajul să apere acest zid, ca fiind folositor Bisericii, sunt acuzaţi că ar pune piedici înaltei şi nobilei cauze a ecumenismului şi stigmatizaţi ca sabotori. Chiar şi unii ortodocşi, pătrunzându-se de spiritul demoralizator al ecumenismului, se pronunţă împotriva "zidului izolator", folosind banala frază: "îngrădirile noastre pământeşti (adică sciziunile confesionale) nu ajung până la cer", ca şi cum ultimele ar fi doar rodul unor dispute, ambiţii şi certuri omeneşti. Deşi, aşa cum am văzut, "zidul despărţitor" nu este nicidecum o invenţie a omului şi nici "îngrădiri pământeşti", ci e statornicit de sus: el n-a fost înălţat de la pământ până la cer, ci dimpotrivă, descinde din cer până la pământ datorită cârmuirii harice a Bisericii de către Duhul Sfânt "Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă"! (Fapte 15, 28).
Spre deosebire de ecumenism, Biserica întotdeauna a folosit cuvântul "îngrădire" ("zid despărţitor") în sensul dogmatic şi canonic cel mai pozitiv. De exemplu, Sinodul local din Gangra (anul 340) a hotărât, prin canonul 21, să stabilească "îngrădiri în Biserică împotriva celor ce introduc inovaţiuni contra Scripturii şi a bisericeştilor canoane", argumentând astfel: "Toate cele predate de Dumnezeieştii Scripturi şi de Apostoli, ne rugăm Domnului a se face în Biserică".
Toţi cuvioşii lui Dumnezeu, din timpurile străvechi şi până astăzi sânt de acord cu faptul că zidul despărţitor este absolut necesar pentru apărarea Bisericii şi pentru mântuirea noastră personală şi că, prin urmare, el trebuie păstrat cu orice preţ. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: "Cel care doreşte mântuire personală, cel care vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe, acela caută, ca în corabia lui Noe, scăpare de potop, cel care are teamă de trăsnetul straşnic ai anatemei, care omoară sufletul şi trupul - aceia să-şi ia asupra-i dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos, să-şi îmblânzească îndărătnicia cugetului său cu ajutorul legilor (adică al canoanelor) bisericeşti şi să se supună în toate Maicii Sale - Biserica!"
Dintre noii cuvioşi ai lui Dumnezeu vom aminti de Sfântul Ambrozie de la Optina (+1891), un stareţ cunoscut prin poveţele sale. Pronunţându-se în apărarea "zidului despărţitor", care izolează adevărul de eresuri, el scrie: "Ceea ce a legiuit Duhul Sfânt în Biserică prin adevăraţii săi robi şi slujitori - prin cuvioşii lui Dumnezeu - nu poate fi schimbat de oamenii obişnuiţi, căci înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui viu!" (Evr. 10. 31)
În Circulara Patriarhilor din Răsărit (1848) se arată: "Credinţa noastră nu şi-a luat începutul de la om şi prin om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos (Gal. l, 12), pe care Apostolii lui Dumnezeu au propovăduit-o. Sinoadele Ecumenice au aprobat-o, marii învăţători înţelepţi au transmis-o prin succesiune întregii lumi şi mucenicii au pecetluit-o cu sângele lor. Să urmăm credinţa pe care am primit-o neîntinată de la atâţia bărbaţi, şi să respingem orice inovaţie, ca fiind o uneltire a diavolului!"
Ce vedem însă, că se întâmplă astăzi? În timpurile noastre, pe baza ecumenismului apar chiar în Biserica Ortodoxă inovatori îndrăzneţi, care subminează autoritatea sfintelor canoane, tratându-le ca imperfecte, perimate, nerespectate, din care cauză ar trebui, chipurile, anulate. De exemplu, arhiepiscopul de Tiatira. Athenagor, reprezentantul patriarhului Constantinopolului la Londra, declară făţiş că "sfintele canoane sunt schimbătoare", după părerea lui. Ele sunt "întâmplătoare şi temporare", şi nu "de neclintit şi de neschimbat". După cum vom arăta mai jos, se fac şi încercări de a submina unele dogme, ceea ce înseamnă un atentat direct la adevărurile eterne de inspiraţie dumnezeiască! Toate acestea nu constituie decât o urmare a spiritului ecumenic demoralizator propagat de C.M.B.
În nici un caz nu putem permite ca gardul Bisericii să fie distrus! Curtea Bisericii e atât de largă încât poate găzdui pe toţi oamenii doritori să primească adevărul. Curtea Bisericii ar putea părea inconfortabilă doar celor care se împotrivesc adevărului. Diavolul, acela care înşeală întreaga lume (Apoc. 12, 9), prezintă fals adevărul ca încătuşând, chipurile, oamenii. Însă Iisus Hristos afirmă: "Adevărul vă va face liberi" (în. 8, 32) - dezrobiţi din păcat (8, 34), cu adevărat liberi (8, 36).
Adevărul este dat în Credinţa Ortodoxă. Căutaţi-l cu inima curată, fără viclenie, şi-l veţi afla! În hotărârile Sinodului VII Ecumenic e scris: "Cel care, după ce adevărul a fost găsit, continuă să mai caute ceva, acela caută minciuna". Cât de uimitor se potrivesc aceste cuvinte actualei mişcări ecumenice! Ce caută dar, la numeroasele sale şedinţe, Comisia C.M.B. "Credinţă şi organizare", dacă nu să îngroape adevărul Ortodoxiei şi să înalţe, în locul lui, minciuna lor universală?!
Din păcate, participând în cadrul C.M.B. prin "reprezentanţii" lor, Bisericile Ortodoxe locale se alătură acestui complot obscur împotriva Adevărului profesat de ele însele! Acest trist fenomen al epocii noastre nu poate fi definit decât prin cuvântul apocaliptic "lepădarea de credinţă" (II Tes. 2, 3). Ar fi fost oare cu putinţă în vremea Sfinţilor Părinţi, ca ereticii să se întreţină "de la egal la egal" cu creştinii ortodocşi şi să caute o oarecare "unitate" a Bisericii prin intermediul unor hotărâri şi acorduri de compromis? Sfinţii Părinţi nu îngăduiau nici pentru o clipă grupările eretice să se numească "biserici", dar mai ales egale ca valoare cu Biserica Ortodoxă! Aceasta nu însemna nicidecum " triumfalism" - lucru pe care ecumeniştii îl reproşează ortodocşilor-ci doar o manifestare reală a credinţei în adevărul lui Hristos-credinţa ajungând la jertfirea de sine, care astăzi, din nefericire, nu mai există. Dacă ecumeniştii îi acuză de "triumfalism" pe militanţii ortodocşi, acelaşi reproş ar trebui să-l adreseze Sf. Ap. Pavel care, pătruns de acelaşi sentiment de "triumfalism", adică de bucurie şi triumf întru Domnul pentru Adevărul dăruit nouă şi mântuirea înfăptuită prin el, scria: "Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos" (II Cor. 2, 14).
Dacă am fi devotaţi Ortodoxiei - dogmelor şi canoanelor ei, n-am cuteza să stăm la aceeaşi masă a tratativelor cu reprezentanţi ai diferitelor formaţiuni sectare şi să căutăm împreună cu ei Biserica, chipurile "pierdută"! Dacă am fi sincer convinşi de adevărul Bisericii noastre, n-ar trebui să ne întreţinem împreună cu ereticii, ci să-i chemăm să se reîntoarcă la noi-în sânul unicei Biserici mântuitoare! Dacă ei ar răspunde la această chemare, ne-am bucura pentru ei, ca pentru nişte păcătoşi care s-au pocăit (Le. 15, 10). Dacă nu, ar trebui să rupem cu ei orice relaţie bisericească, îndeplinind sfatul Sf. Ap. Pavel: "După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări!" (Tit 3, 10). Sfânta noastră Biserică pururea s-a rugat şi se va ruga pentru revenirea la ea a celor rătăciţi cu cuvintele: "Doamne, luminează cu lumina cunoştinţei Tale pe cei lepădaţi de la Credinţa Ortodoxă şi orbiţi de ereziile aducătoare de pieire şi întoarce-i la Sfânta Ta Biserică Apostolească şi Sobornicească!"
O astfel de reîntoarcere însă este cu putinţă, potrivit canoanelor bisericeşti, numai cu condiţia ca ereticii să se lepede definitiv de convingerile lor greşite (după ritualul Marelui Trebnic referitor la primirea în Ortodoxie a celor ce s-au lepădat de ea), dacă îşi vor renega toate inovaţiile lor şi vor îmbrăţişa în întregime Credinţa Ortodoxă (canonul 95, Sinod VI).
Pentru ecumenişti însă unirea nu este posibilă prin revenirea la Ortodoxie, ci pe cale inversă, prin distrugerea "zidului despărţitor", adică pe calea negării dogmelor şi canoanelor. Actualii conducători ai C.E.B, deseori vorbesc despre o anumită lume nouă, pentru crearea căreia ar fi necesară în prealabil o "reînnoire" radicală, în acest context făcându-se uz, de obicei, de o expresie specială - "reorganizarea structurilor bisericeşti".
Expresia "structurile bisericeşti" vizează edificiul Bisericii. Însuşi Domnul Iisus Hristos îşi asemuieşte Biserica unui edificiu, spunând: "Pe această piatră (adică pe piatra credinţei în Dumnezeirea lui Iisus Hristos) voi zidi Biserica Mea" (Mt. 16, 18). Orice zidire are o structură. Structurile bisericeşti reprezintă dogmele, canoanele, tipicul dumnezeieştii Liturghii etc. Acestea, potrivit planurilor ecumenice, ar trebui reorganizate, schimbate, mutate din locul de acum, pentru a înlătura obstacolele din calea apropierii ecumenice a oamenilor. Care vor fi însă urmările acestei "mutări din loc"? Dacă vom încerca să mişcăm din loc o clădire oarecare, ea se va prăbuşi negreşit. Iată ce soartă pregătesc ecumeniştii Bisericii lui Hristos! Planul C.E.B. privind "reorganizarea structurilor" Bisericii Ortodoxe nu se va împlini desigur, pe deplin, deoarece se va izbi de făgăduinţa profetică a Mântuitorului că "porţile iadului nu vor birui" Biserica lui Hristos (Mt. 16, 18). Cu toate acestea, ecumeniştii întreprind eforturi de a modifica structurile bisericeşti, drept care amintesc permanent Bisericii Ortodoxe că ea trebuie "să se înnoiască", adică să renunţe la pretenţiile ei de a fi purtătoare absolută a Adevărului Dumnezeiesc, întrucât vine "o nouă omenire, care nu recunoaşte în viaţa ei nici un fel de ziduri despărţitoare", şi acestea trebuie să cadă!
Chemarea ecumenică la "înnoire" radicală şi îmbogăţire reciprocă în afara zidurilor despărţitoare pune omenirea pe calea largă a pierzaniei, de care însuşi Domnul ne previne, arătându-ne calea cea îngustă, care duce la mântuire (Mt. 7, 13-14). "Pildele lui Solomon" (22, 28) conţin următoarea poruncă: "Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au aşezat părinţii tăi"! Sfântul Vichentie de Lerini raportează aceste cuvinte mai întâi la învăţătura dogmatică ortodoxă, moştenită de veacuri, după aceea - la hotărârile şi canoanele sinodale, declarate "ferme şi de nezdruncinat" şi, în cele din urmă - la toate sfintele predanii potrivit cărora evoluează viaţa bisericească.
Sfântul Paisie Velicikovski, stareţul şi înnoitorul monahismului ortodox în secolul al XVIII-lea, scria: "Ca temelie de neclintit pentru sărmanul meu suflet şi pentru fraţi mi-am luat: 1) Cuvântul lui Dumnezeu şi tălmăcirea lui de către Sfinţii Părinţi purtători de Dumnezeu şi 2) Sfintele Sinoade şi toate hotărârile sinodale, ca şi canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi, primite de Biserica lui Hristos, ca şi toate poruncile şi ritualurile ei. Aşa am lucrat pentru a nu mă abate de la înţelegerea dreaptă şi sobornicească a lor de către Biserica Ortodoxă".
Arhiepiscopul Serafim (Sobolev), mare apărător contemporan al Ortodoxiei, încă în prima jumătate a secolului nostru ne prevenea: "Să păstrăm cu sfinţenie Credinţa noastră Ortodoxă! Nu ne vom lepăda nici o clipă în viaţa noastră de mărturisirea tuturor învăţăturilor noastre dogmatice, precum nici de una din poruncile Maicii noastre Biserica! Nu vom uita că Credinţa Ortodoxă este expusă nu numai în Sfânta Scriptură şi în hotărârile Sinoadelor Ecumenice, ci şi în învăţătura patristică, în posturi, în sărbători, în dumnezeieştile slujbe şi în tot ceea ce Biserica ne oferă spre împlinire neabătută pentru mântuirea noastră."
Între timp, "mutarea hotarelor vechi" se produce deja şi, din nefericire, acest lucru se face cu ajutorul aşa-numiţilor ecumenişti "ortodocşi". Satisfăcând principalele revendicări ale mişcării ecumenice, ei încalcă canoanele bisericeşti, care interzic comuniunea duhovnicească cu ereticii, adaptează, cu ajutorul reformelor calendaristice, sărbătorile ortodoxe la cele heterodoxe şi sunt gata să nesocotească şi hotărârile dogmatice ale celor Şapte Sinoade Ecumenice de dragul contopirii credinţelor! Distrugând însă zidul despărţitor, aceşti temerari inovatori nu au teamă oare de ameninţătoarele cuvinte ale lui Dumnezeu: "cine surpă un zid, va fi muşcat de un şarpe" (Eclez. 10, 8).
Sinodul local din Antiohia (anul 341), prin canonul 2 înlătură de la comuniune cu Biserica Ortodoxă pe toţi cei care au legătură cu cei excomunicaţi de Biserică. Potrivit canonului adoptat de Sinodul VI Ecumenic, sunt îndepărtaţi de la Biserică clericii şi mirenii care întreţin legături cu ereticii anatemizaţi. Oare creştinii ortodocşi respectă astăzi această lege? Nu! Spiritul ecumenic a şters-o din conştiinţa celor ce simpatizează cu ecumenismul sau participă la ei.
Canonul 6 al Sinodului local din Laodiceea (anui 343) opreşte intrarea în lăcaşul Domnului a ereticilor care stăruie în erezia lor. Iar astăzi, în timpul vizitelor ecumenice, clericii ortodocşi lasă să intre în lăcaşurile ortodoxe diferiţi eretici şi chiar îi conduc în altar!
Aşadar, curata Ortodoxie cu zidul ei despărţitor şi ecumenismul, care stăruie în a-l distruge, se află în contradicţie reciprocă flagrantă. Noi nu putem să renunţăm la dogmele, canoanele şi tradiţiile Sfintei Biserici Ortodoxe, care ne întăresc în dreapta credinţă, conducându-ne către mântuirea veşnică, pentru a prefera ecumenismul, ce ne îndepărtează de Ortodoxie şi ne învaţă să neglijăm hotărârile dogmatice şi canonice ale Bisericii!
Nu este cazul să explicam cât de important este rolul pe care îl joacă dogmele ortodoxe şi autoritatea lor incontestabilă în calitate de îngrăditură de apărare a Ortodoxiei împotriva amestecării cu diferite false învăţături şi erezii păgubitoare. O importanţă la fel de mare ca şi a dogmelor o au pentru apărarea Bisericii Ortodoxe canoanele ortodoxe. Canoanele ne-au fost lăsate nouă prin succesiune apostolică şi patristică, ca veşnică şi neschimbată normă a vieţii bisericeşti. Ele sunt în mod necondiţionat obligatorii pentru întreaga Biserică Ortodoxă Universală, pentru fiecare Biserică Ortodoxă Naţională şi pentru orice membru al ei. Deopotrivă cu dogmele, canoanele fac ca adevărata Biserică a lui Hristos să se deosebească de comunităţile religioase care se pretind biserici, nefiind ca atare.
Tradiţiile apostolice, care s-au înrădăcinat în viaţa creştinilor ortodocşi ca obiceiuri unanim acceptate, precum sunt posturile, sărbătorile etc. au de asemenea un rol important în Biserica Ortodoxă. Sfinţii totdeauna au văzut în dogmele formulate de Sinoadele Ortodoxe un sprijin sigur al credinţei, în canoane - principiile de neclintit ale organizării şi disciplinei bisericeşti, în tradiţiile apostolice temelia plină de har a vieţii duhovniceşti întru Hristos. De studierea canoanelor se ocupă o ştiinţă teologică specială - dreptul canonic. Cuvântul "drept" nu e prea potrivit în acest caz, întrucât canoanele bisericeşti vizează în fond îndatoririle, şi nu drepturile. Mitropolitul Moscovei, Filaret, explicând modul în care cuvântul "drept" a intrat în această ştiinţă prin limba italiană, dă o tălmăcire reuşită a noţiunii înseşi: "Dreptul, sau, în limbajul Sfintei Scripturi, hotărârile legii (Exod 24, 3; Rom. 2, 26), este ceea ce, păstrând, poţi fi drept în faţa oamenilor şi cucernic în faţa lui Dumnezeu". Prin dreptul canonic "trebuie de înţeles o lege a ordinii şi dreptăţii constând în normele Sfintei Scripturi, canoanele sfinţilor apostoli, a celor şapte Sinoade Ecumenice, a celor două Sinoade locale care reprezintă, după părerea lui Filaret, "cârma conducerii bisericeşti".
E lucru ştiut ce înseamnă cârma (timona) pentru comanda unei corăbii (Iac. 3, 4). Fără cârmă corabia se poate ciocni de stânci submarine, scufundându-se. Biserica reprezintă corabia salvării, şi cârma e necesară pentru navigaţia fără pericol şi mântuirea credincioşilor aflaţi în ea, care, navigând în oceanul vieţii pământeşti, caută să ajungă la ţărmul fericit al veşniciei. "Cârma conducerii bisericeşti" o constituie sfintele canoane, şi de aceea culegerea de canoane bisericeşti se numea încă din vechime "Cartea cârmuirii" sau Pidalion. Ce cârmuire şi îndrumare ne pot da sfintele canoane înaintea pericolului actualei mişcări ecumenice şi a ideologiei ei dăunătoare? Vom evoca doar câteva dintre cele mai importante canoane, pentru a arăta contradicţia strigătoare la cer dintre caracterul lor şi ceea ce se întâmplă în C.M.B.
Întâia pravilă a Sinodului II Ecumenic condamnă orice erezie, în special: arianismul, care neagă calitatea dumnezeiască a Domnului Iisus Hristos; duhoborii, care minimalizează Sfântul Duh până la starea de făptură; sabelienii, care denaturează învăţătura ortodoxă despre Treimea Dumnezeirii, şi alte erezii, excomunicându-le. Prin excomunicare se subînţelege excluderea definitivă din Biserică, al cărei rezultat este veşnica pierzanie, dacă după anatemizare ereticul nu-şi va conştientiza greşeala şi nu se va pocăi.
A doua pravilă a Sinodului VI Ecumenic împărtăşeşte şi afirmă solemn Credinţa Ortodoxă, aşa cum a fost ea expusă la Sinoadele Ecumenice anterioare, excomunicând de asemenea pe toţi cei care sunt împotriva acestei credinţe. De remarcat aici interzicerea categorică a oricăror inovaţii şi schimbări în credinţă. în acelaşi mod au procedat toate celelalte Sinoade Ecumenice, începându-şi activitatea prin mărturisirea şi confirmarea dogmelor alcătuite la Sinoadele anterioare. În felul acesta a ajuns până la noi şi s-a afirmat o continuitate statornică în domeniul Credinţei Ortodoxe. În acelaşi principiu declară ferme şi inviolabile, adică evident obligatorii, toate cele 85 de pravile apostolice, pravilele celor cinci Sinoade Ecumenice anterioare şi celor opt Sinoade locale, precum şi pravilele unor marcanţi Sfinţi Părinţi, ai căror nume au fost enumerate. Prin această sancţionare universală normele enumerate capătă importanţă universală şi autoritate obligatorie îndeobşte pentru Întreaga Biserică. Cel de-al doilea principiu al Sinodului evocat se încheie eu cuvintele: "Fie ca nimeni să nu-şi îngăduie să schimbe sau să anuleze canoanele arătate mai sus, ori să adopte în afara lor altele, întocmite de oameni care se vor încumeta să cârmuiască adevărul. Dacă cineva va fi dat în vileag că încearcă să schimbe sau să denatureze oricare din canoanele amintite mai sus, acela va fi supus epitimiei după prevederile canonului încălcat de el!" Ultimul dintre Sinoadele Ecumenice ortodoxe - al VII-lea, despre care Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Tarasie, care l-a prezidat, a profeţit că acesta este omega, adică ultimul dintre Sinoadele Ecumenice, afirmă de asemenea drept cel dintâi principiu al său canoanele adoptate de Sinodul precedent referitoare la credinţă şi organizarea Bisericii, îngrădind respectarea lor prin excomunicarea cuvenită.
Importanţa şi puterea Sinoadelor Ecumenice, potrivit cunoscutului canonist rus arhimandritului Ioan (mai târziu Episcop de Smolensk), rezidă înainte de toate în faptul că dogmele adoptate prin hotărârile lor pun în evidenţă "credinţa unitară comună a tuturor dumnezeieştilor bărbaţi, proslăviţi de Biserică, care prin mintea lor luminată de har, prin cunoaşterea neîntinată a adevărului, prin tăria cu care l-au apărat şi sfinţenia vieţii lor strălucesc ca nişte aştri în lume" (comp. canonului 19 al Sinodului VI Ecumenic); şi, în al doilea rând, în faptul că temelia apărării Credinţei Ortodoxe o constituie tradiţia sfinţilor apostoli, necurmată de la ei încoace.
Această Tradiţie apostolică, care e unică, şi nu multiplă (după cum voiesc s-o prezinte ecumeniştii), s-a păstrat în deplinătate şi puritate doar în Biserica Ortodoxă. Sfântul Teofan arată cum a fost cu putinţă acest lucru: "Dumnezeu a învăţat pe apostoli; apostolii, la rândul lor, au învăţat pe cei care au crezut cu adevărat şi au transmis Tradiţia urmaşilor aşa cum au primit-o. Deci, află ce şi cum mărturiseşte Sfânta Biserică, şi fii sigur că aşa a poruncit să mărturiseşti pe Dumnezeu!" Episcopii, întruniţi la Sinoade în calitate de succesori ai apostolilor nu judecau de la sine despre credinţă, în legătură cu diferite erezii, ci expuneau Tradiţia apostolică aşa cum s-a păstrat în biserica lor, fără a admite ceva străin. Sinoadele Ecumenice nu-şi propuneau să caute noi metode de compromis pentru a uni adevărul cu erezia, ci se străduiau doar să întărească adevărul revelat de Dumnezeu şi ajuns până la ei prin tradiţie. În felul acesta, ei au formulat exact şi deplin credinţa de totdeauna a Bisericii lui Hristos, păzind Credinţa Ortodoxă prin ziduri de apărare contra falselor învăţături ce se abăteau asupra ei. Aceste formule ale credinţei, denumite dogme, reprezintă învăţătura lui Hristos şi a Apostolilor, având o putere obligatorie pentru toţi creştinii ortodocşi. Canoanele care reglementează evlavia şi disciplina bisericească au de asemenea putere obligatorie fiind inspirate din bogatul tezaur al Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii şi reflectând poruncile apostolice. Tocmai datorită zidului de apărare înălţat de Biserică, Credinţa Ortodoxă a ajuns până la noi întreagă, neîntinată şi nevătămată! Împrejmuită de zidurile apărătoare ale dogmelor, canoanelor şi tradiţiilor apostolice, Sfânta Biserică Ortodoxă niciodată n-a amestecat grâul curat al adevărului cu neghina rătăcirilor eretice, căci a primit de la Dumnezeu menirea de păstrătoare şi călăuzitoare a Adevărului inspirat de Dumnezeu!
În prototipul din Vechiul Testament, proorocul Isaia asemuieşte Biserica lui Dumnezeu unei vii, pe care Dumnezeu a îngrădit-o, a curăţit-o de pietre şi a sădit în ea viţă de soi bun, ca să dea rod. Dar, de vreme ce a crescut aguridă, iar nu struguri buni, Dumnezeu ameninţă să strice gardul viei, ca să fie pustiită şi călcată în picioare (îs. 5, 1-7). În tălmăcirea Sfântului Vasile cel Mare, îngrăditura înseamnă poruncile lui Dumnezeu, a căror nesocotire a dus poporul evreiesc la o straşnică pedeapsă. O pedeapsă şi mai mare îl aşteaptă pe poporul lui Dumnezeu din Noul Testament, dacă el se va îndepărta de Dumnezeu. "Şi nouă ni se dărâma zidul", spune Sfântul Ierarh, "când datorită propriei lenevii ne facem nevrednici de a fi apăraţi cu ajutorul dumnezeieştilor dogme".
Însuşi Mântuitorul îşi asemuieşte Biserica unei vii, pe care Dumnezeu a sădit-o şi "a împrejmuit-o cu un gard" (Mc. 12, 1). În tălmăcirea fericitului Teofilact, "prin gard se subînţelege legea, care nu le îngăduia iudeilor să se amestece cu alte neamuri", adică cu păgânii. În Biserica Noului Testament legea o reprezintă dogmele şi canoanele, care nu îngăduie creştinilor ortodocşi să intre în comuniune duhovnicească cu adepţi ai altor credinţe!
Biserica Ortodoxă reprezintă "Via lui Dumnezeu", pentru care arhiereul, în timpul fiecărei slujbe arhiereşti, înalţă rugăciunea: "Doamne, caută din cer şi vezi, şi cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea" (Ps. 79, 15-16). Arhiereii ortodocşi care, simpatizând cu ecumenismul, iau parte la complotul acestuia pentru a distruge gardul despărţitor, admit o contradicţie evidentă, căci,, pe de o parte, în calitate de ecumenişti ei doboară zidul de apărare al Viei Ortodoxe, iar pe de alta-îl roagă pe Dumnezeu s-o păzească. Pentru creştinii ortodocşi zidul despărţitor este un gard sfânt şi binevenit, care îi apără de amestecul cu heterodoxiile contemporane.
În lexiconul ecumenic însă, ce înclină să denatureze adevărul, atribuind un alt conţinut unor noţiuni bisericeşti cunoscute, expresia "zid despărţitor" a căpătat o nuanţă pronunţat negativă. Cei care astăzi au curajul să apere acest zid, ca fiind folositor Bisericii, sunt acuzaţi că ar pune piedici înaltei şi nobilei cauze a ecumenismului şi stigmatizaţi ca sabotori. Chiar şi unii ortodocşi, pătrunzându-se de spiritul demoralizator al ecumenismului, se pronunţă împotriva "zidului izolator", folosind banala frază: "îngrădirile noastre pământeşti (adică sciziunile confesionale) nu ajung până la cer", ca şi cum ultimele ar fi doar rodul unor dispute, ambiţii şi certuri omeneşti. Deşi, aşa cum am văzut, "zidul despărţitor" nu este nicidecum o invenţie a omului şi nici "îngrădiri pământeşti", ci e statornicit de sus: el n-a fost înălţat de la pământ până la cer, ci dimpotrivă, descinde din cer până la pământ datorită cârmuirii harice a Bisericii de către Duhul Sfânt "Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă"! (Fapte 15, 28).
Spre deosebire de ecumenism, Biserica întotdeauna a folosit cuvântul "îngrădire" ("zid despărţitor") în sensul dogmatic şi canonic cel mai pozitiv. De exemplu, Sinodul local din Gangra (anul 340) a hotărât, prin canonul 21, să stabilească "îngrădiri în Biserică împotriva celor ce introduc inovaţiuni contra Scripturii şi a bisericeştilor canoane", argumentând astfel: "Toate cele predate de Dumnezeieştii Scripturi şi de Apostoli, ne rugăm Domnului a se face în Biserică".
Toţi cuvioşii lui Dumnezeu, din timpurile străvechi şi până astăzi sânt de acord cu faptul că zidul despărţitor este absolut necesar pentru apărarea Bisericii şi pentru mântuirea noastră personală şi că, prin urmare, el trebuie păstrat cu orice preţ. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: "Cel care doreşte mântuire personală, cel care vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe, acela caută, ca în corabia lui Noe, scăpare de potop, cel care are teamă de trăsnetul straşnic ai anatemei, care omoară sufletul şi trupul - aceia să-şi ia asupra-i dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos, să-şi îmblânzească îndărătnicia cugetului său cu ajutorul legilor (adică al canoanelor) bisericeşti şi să se supună în toate Maicii Sale - Biserica!"
Dintre noii cuvioşi ai lui Dumnezeu vom aminti de Sfântul Ambrozie de la Optina (+1891), un stareţ cunoscut prin poveţele sale. Pronunţându-se în apărarea "zidului despărţitor", care izolează adevărul de eresuri, el scrie: "Ceea ce a legiuit Duhul Sfânt în Biserică prin adevăraţii săi robi şi slujitori - prin cuvioşii lui Dumnezeu - nu poate fi schimbat de oamenii obişnuiţi, căci înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui viu!" (Evr. 10. 31)
În Circulara Patriarhilor din Răsărit (1848) se arată: "Credinţa noastră nu şi-a luat începutul de la om şi prin om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos (Gal. l, 12), pe care Apostolii lui Dumnezeu au propovăduit-o. Sinoadele Ecumenice au aprobat-o, marii învăţători înţelepţi au transmis-o prin succesiune întregii lumi şi mucenicii au pecetluit-o cu sângele lor. Să urmăm credinţa pe care am primit-o neîntinată de la atâţia bărbaţi, şi să respingem orice inovaţie, ca fiind o uneltire a diavolului!"
Ce vedem însă, că se întâmplă astăzi? În timpurile noastre, pe baza ecumenismului apar chiar în Biserica Ortodoxă inovatori îndrăzneţi, care subminează autoritatea sfintelor canoane, tratându-le ca imperfecte, perimate, nerespectate, din care cauză ar trebui, chipurile, anulate. De exemplu, arhiepiscopul de Tiatira. Athenagor, reprezentantul patriarhului Constantinopolului la Londra, declară făţiş că "sfintele canoane sunt schimbătoare", după părerea lui. Ele sunt "întâmplătoare şi temporare", şi nu "de neclintit şi de neschimbat". După cum vom arăta mai jos, se fac şi încercări de a submina unele dogme, ceea ce înseamnă un atentat direct la adevărurile eterne de inspiraţie dumnezeiască! Toate acestea nu constituie decât o urmare a spiritului ecumenic demoralizator propagat de C.M.B.
În nici un caz nu putem permite ca gardul Bisericii să fie distrus! Curtea Bisericii e atât de largă încât poate găzdui pe toţi oamenii doritori să primească adevărul. Curtea Bisericii ar putea părea inconfortabilă doar celor care se împotrivesc adevărului. Diavolul, acela care înşeală întreaga lume (Apoc. 12, 9), prezintă fals adevărul ca încătuşând, chipurile, oamenii. Însă Iisus Hristos afirmă: "Adevărul vă va face liberi" (în. 8, 32) - dezrobiţi din păcat (8, 34), cu adevărat liberi (8, 36).
Adevărul este dat în Credinţa Ortodoxă. Căutaţi-l cu inima curată, fără viclenie, şi-l veţi afla! În hotărârile Sinodului VII Ecumenic e scris: "Cel care, după ce adevărul a fost găsit, continuă să mai caute ceva, acela caută minciuna". Cât de uimitor se potrivesc aceste cuvinte actualei mişcări ecumenice! Ce caută dar, la numeroasele sale şedinţe, Comisia C.M.B. "Credinţă şi organizare", dacă nu să îngroape adevărul Ortodoxiei şi să înalţe, în locul lui, minciuna lor universală?!
Din păcate, participând în cadrul C.M.B. prin "reprezentanţii" lor, Bisericile Ortodoxe locale se alătură acestui complot obscur împotriva Adevărului profesat de ele însele! Acest trist fenomen al epocii noastre nu poate fi definit decât prin cuvântul apocaliptic "lepădarea de credinţă" (II Tes. 2, 3). Ar fi fost oare cu putinţă în vremea Sfinţilor Părinţi, ca ereticii să se întreţină "de la egal la egal" cu creştinii ortodocşi şi să caute o oarecare "unitate" a Bisericii prin intermediul unor hotărâri şi acorduri de compromis? Sfinţii Părinţi nu îngăduiau nici pentru o clipă grupările eretice să se numească "biserici", dar mai ales egale ca valoare cu Biserica Ortodoxă! Aceasta nu însemna nicidecum " triumfalism" - lucru pe care ecumeniştii îl reproşează ortodocşilor-ci doar o manifestare reală a credinţei în adevărul lui Hristos-credinţa ajungând la jertfirea de sine, care astăzi, din nefericire, nu mai există. Dacă ecumeniştii îi acuză de "triumfalism" pe militanţii ortodocşi, acelaşi reproş ar trebui să-l adreseze Sf. Ap. Pavel care, pătruns de acelaşi sentiment de "triumfalism", adică de bucurie şi triumf întru Domnul pentru Adevărul dăruit nouă şi mântuirea înfăptuită prin el, scria: "Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos" (II Cor. 2, 14).
Dacă am fi devotaţi Ortodoxiei - dogmelor şi canoanelor ei, n-am cuteza să stăm la aceeaşi masă a tratativelor cu reprezentanţi ai diferitelor formaţiuni sectare şi să căutăm împreună cu ei Biserica, chipurile "pierdută"! Dacă am fi sincer convinşi de adevărul Bisericii noastre, n-ar trebui să ne întreţinem împreună cu ereticii, ci să-i chemăm să se reîntoarcă la noi-în sânul unicei Biserici mântuitoare! Dacă ei ar răspunde la această chemare, ne-am bucura pentru ei, ca pentru nişte păcătoşi care s-au pocăit (Le. 15, 10). Dacă nu, ar trebui să rupem cu ei orice relaţie bisericească, îndeplinind sfatul Sf. Ap. Pavel: "După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări!" (Tit 3, 10). Sfânta noastră Biserică pururea s-a rugat şi se va ruga pentru revenirea la ea a celor rătăciţi cu cuvintele: "Doamne, luminează cu lumina cunoştinţei Tale pe cei lepădaţi de la Credinţa Ortodoxă şi orbiţi de ereziile aducătoare de pieire şi întoarce-i la Sfânta Ta Biserică Apostolească şi Sobornicească!"
O astfel de reîntoarcere însă este cu putinţă, potrivit canoanelor bisericeşti, numai cu condiţia ca ereticii să se lepede definitiv de convingerile lor greşite (după ritualul Marelui Trebnic referitor la primirea în Ortodoxie a celor ce s-au lepădat de ea), dacă îşi vor renega toate inovaţiile lor şi vor îmbrăţişa în întregime Credinţa Ortodoxă (canonul 95, Sinod VI).
Pentru ecumenişti însă unirea nu este posibilă prin revenirea la Ortodoxie, ci pe cale inversă, prin distrugerea "zidului despărţitor", adică pe calea negării dogmelor şi canoanelor. Actualii conducători ai C.E.B, deseori vorbesc despre o anumită lume nouă, pentru crearea căreia ar fi necesară în prealabil o "reînnoire" radicală, în acest context făcându-se uz, de obicei, de o expresie specială - "reorganizarea structurilor bisericeşti".
Expresia "structurile bisericeşti" vizează edificiul Bisericii. Însuşi Domnul Iisus Hristos îşi asemuieşte Biserica unui edificiu, spunând: "Pe această piatră (adică pe piatra credinţei în Dumnezeirea lui Iisus Hristos) voi zidi Biserica Mea" (Mt. 16, 18). Orice zidire are o structură. Structurile bisericeşti reprezintă dogmele, canoanele, tipicul dumnezeieştii Liturghii etc. Acestea, potrivit planurilor ecumenice, ar trebui reorganizate, schimbate, mutate din locul de acum, pentru a înlătura obstacolele din calea apropierii ecumenice a oamenilor. Care vor fi însă urmările acestei "mutări din loc"? Dacă vom încerca să mişcăm din loc o clădire oarecare, ea se va prăbuşi negreşit. Iată ce soartă pregătesc ecumeniştii Bisericii lui Hristos! Planul C.E.B. privind "reorganizarea structurilor" Bisericii Ortodoxe nu se va împlini desigur, pe deplin, deoarece se va izbi de făgăduinţa profetică a Mântuitorului că "porţile iadului nu vor birui" Biserica lui Hristos (Mt. 16, 18). Cu toate acestea, ecumeniştii întreprind eforturi de a modifica structurile bisericeşti, drept care amintesc permanent Bisericii Ortodoxe că ea trebuie "să se înnoiască", adică să renunţe la pretenţiile ei de a fi purtătoare absolută a Adevărului Dumnezeiesc, întrucât vine "o nouă omenire, care nu recunoaşte în viaţa ei nici un fel de ziduri despărţitoare", şi acestea trebuie să cadă!
Chemarea ecumenică la "înnoire" radicală şi îmbogăţire reciprocă în afara zidurilor despărţitoare pune omenirea pe calea largă a pierzaniei, de care însuşi Domnul ne previne, arătându-ne calea cea îngustă, care duce la mântuire (Mt. 7, 13-14). "Pildele lui Solomon" (22, 28) conţin următoarea poruncă: "Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au aşezat părinţii tăi"! Sfântul Vichentie de Lerini raportează aceste cuvinte mai întâi la învăţătura dogmatică ortodoxă, moştenită de veacuri, după aceea - la hotărârile şi canoanele sinodale, declarate "ferme şi de nezdruncinat" şi, în cele din urmă - la toate sfintele predanii potrivit cărora evoluează viaţa bisericească.
Sfântul Paisie Velicikovski, stareţul şi înnoitorul monahismului ortodox în secolul al XVIII-lea, scria: "Ca temelie de neclintit pentru sărmanul meu suflet şi pentru fraţi mi-am luat: 1) Cuvântul lui Dumnezeu şi tălmăcirea lui de către Sfinţii Părinţi purtători de Dumnezeu şi 2) Sfintele Sinoade şi toate hotărârile sinodale, ca şi canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi, primite de Biserica lui Hristos, ca şi toate poruncile şi ritualurile ei. Aşa am lucrat pentru a nu mă abate de la înţelegerea dreaptă şi sobornicească a lor de către Biserica Ortodoxă".
Arhiepiscopul Serafim (Sobolev), mare apărător contemporan al Ortodoxiei, încă în prima jumătate a secolului nostru ne prevenea: "Să păstrăm cu sfinţenie Credinţa noastră Ortodoxă! Nu ne vom lepăda nici o clipă în viaţa noastră de mărturisirea tuturor învăţăturilor noastre dogmatice, precum nici de una din poruncile Maicii noastre Biserica! Nu vom uita că Credinţa Ortodoxă este expusă nu numai în Sfânta Scriptură şi în hotărârile Sinoadelor Ecumenice, ci şi în învăţătura patristică, în posturi, în sărbători, în dumnezeieştile slujbe şi în tot ceea ce Biserica ne oferă spre împlinire neabătută pentru mântuirea noastră."
Între timp, "mutarea hotarelor vechi" se produce deja şi, din nefericire, acest lucru se face cu ajutorul aşa-numiţilor ecumenişti "ortodocşi". Satisfăcând principalele revendicări ale mişcării ecumenice, ei încalcă canoanele bisericeşti, care interzic comuniunea duhovnicească cu ereticii, adaptează, cu ajutorul reformelor calendaristice, sărbătorile ortodoxe la cele heterodoxe şi sunt gata să nesocotească şi hotărârile dogmatice ale celor Şapte Sinoade Ecumenice de dragul contopirii credinţelor! Distrugând însă zidul despărţitor, aceşti temerari inovatori nu au teamă oare de ameninţătoarele cuvinte ale lui Dumnezeu: "cine surpă un zid, va fi muşcat de un şarpe" (Eclez. 10, 8).
Sinodul local din Antiohia (anul 341), prin canonul 2 înlătură de la comuniune cu Biserica Ortodoxă pe toţi cei care au legătură cu cei excomunicaţi de Biserică. Potrivit canonului adoptat de Sinodul VI Ecumenic, sunt îndepărtaţi de la Biserică clericii şi mirenii care întreţin legături cu ereticii anatemizaţi. Oare creştinii ortodocşi respectă astăzi această lege? Nu! Spiritul ecumenic a şters-o din conştiinţa celor ce simpatizează cu ecumenismul sau participă la ei.
Canonul 6 al Sinodului local din Laodiceea (anui 343) opreşte intrarea în lăcaşul Domnului a ereticilor care stăruie în erezia lor. Iar astăzi, în timpul vizitelor ecumenice, clericii ortodocşi lasă să intre în lăcaşurile ortodoxe diferiţi eretici şi chiar îi conduc în altar!
Aşadar, curata Ortodoxie cu zidul ei despărţitor şi ecumenismul, care stăruie în a-l distruge, se află în contradicţie reciprocă flagrantă. Noi nu putem să renunţăm la dogmele, canoanele şi tradiţiile Sfintei Biserici Ortodoxe, care ne întăresc în dreapta credinţă, conducându-ne către mântuirea veşnică, pentru a prefera ecumenismul, ce ne îndepărtează de Ortodoxie şi ne învaţă să neglijăm hotărârile dogmatice şi canonice ale Bisericii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu