Arhimandrit Serafim Alexiev
D) "Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile!" (II Tes. 2, 15)
În vara anului 1968 amintitul dr. Fischer a subliniat, în referatul prezentat la congres, că "unul din principalele obstacole care stau în calea unirii bisericilor este strânsa legătură a acestora cu trecutul lor, cu tradiţia istorică". S-a făcut o aluzie delicată, dar directă, că şi Biserica Ortodoxă ar trebui s-o rupă cu Sfânta Tradiţie, adică cu dogmele şi canoanele, s-o rupă - în ierarhie ascendentă - cu Sfinţii Părinţi, cu Sfinţii Apostoli, cu Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, ceea ce este identic cu auto-nimicirea Ortodoxiei!
Sf. Ap. Pavel ne învaţă cu tărie: "Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră!" (II Tes. 2, 15). "Cuvântul" este predania orală, iar "epistola" este Tradiţia, înscrisă în Sfânta Scriptură. Ap. Pavel apreciază la fel de înalt şi una, şi alta. Este semnificativă expresia: "Staţi neclintiţi!", care înseamnă: nu vă mişcaţi nici în dreapta, nici în stânga! Rămâneţi fermi şi neclintiţi în datinile ce vi s-au transmis! Respectaţi învăţătura, fără a admite în ea nici un fel de schimbări, după cum s-a spus aceasta în Vechiul Testament: "Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au aşezat părinţii tăi" (Pilde 22, 28).
Aceeaşi idee este exprimată de Sf. Ap. Pavel şi în alte locuri, ca de exemplu: "Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat" (I Tim. 6, 20). Sfântul Vichentie de Lerini explică astfel aceste cuvinte: "Păzeşte Predania! Ce înseamnă Predanie? - Ceea ce ţi s-a încredinţat să păstrezi, şi nu să deformezi ceea ce ai primit; ceea ce trebuie să urmezi, nu să întemeiezi".
Astăzi militanţii ecumenici cer Bisericii Ortodoxe să renunţe la cele transmise ei de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi - la dogme şi canoane, care constituie Tradiţia ei sfântă, principiile ei seculare.
Fostul secretar general al C.E.B. dr. Vissert-Houft, în prelegerea sa ţinută pe tema: "Iată toate s-au înnoit" declară făţiş, că în viitoarea "biserică" ecumenică nimeni nu va dispune de "un hotar aparte pentru confesiunea sa", că va fi greu "să intri în ea din punctul de vedere al criteriilor oficiale" (adică al dogmelor şi canoanelor) şi că "bisericile care nu doresc să accepte înnoirea, nu vor putea servi cauza ecumenică".
Dacă însă fruntaşii veterani ai ecumenismului se exprimă cu suficientă precauţie, tinerii lor discipoli cheamă cu mai multă îndrăzneală să se atenteze la principiile sfinte ale Bisericii. Stephen Roze într-un articol introductiv publicat în revista "Risk" (!) fondată de el în 1967 pe lângă secţia de tineret a C.E.B., scrie: "Avem nevoie de câţiva păcătoşi îndrăzneţi, care şi-ar sufleca mânecile pentru a urni din loc structurile bisericeşti (adică dogmele şi canoanele) şi a forma conştiinţa universală." Un "păcătos îndrăzneţ" s-a găsit în persoana fostului secretar al C.E.B., dr. Potter, care a declarat făţiş, în august 1973, cu ocazia jubileului de 25 de ani al C.E.B., că în scopul unirii ecumenice noi trebuie să fim gata pentru "dispariţia treptată a legilor şi structurilor istorice înapoiate, care împiedică (chipurile!) planurile lui Dumnezeu faţă de poporul Său (!)... În acest proces, continuă Potter, nu e neapărată nevoie să căutăm un consens. Nu unanimitatea importă, ci comunicarea în cadrul colaborării şi al disputelor, însoţită uneori de corectări reciproce şi împărtăşire în comun".
Aşadar, ecumenismul protestant pretinde că ar realiza planurile lui Dumnezeu, însă le realizează în chip antihristic, chemând la abandonarea legilor şi structurilor bisericeşti, negând necesitatea unanimităţii în credinţă şi îndemnând pe toţi membrii săi la împărtăşirea în comun! Toate acestea sânt absolut inadmisibile pentru creştinii ortodocşi, care cunosc foarte bine că unanimitatea în dreapta învăţătură constituie una dintre cele mai necesare condiţii preliminare pentru participarea la viaţa plină de har a Bisericii şi, în special, pentru a fi admis la Sfânta Împărtăşanie. Sf. Ap. Luca mărturiseşte că "erau toţi împreună în acelaşi loc" (Fapte 2, 1) şi că credincioşii "stăruiau în învăţătura apostolilor, şi în împărtăşanie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (2, 42). După cum vedem, mai întâi este subliniată stăruinţa în învăţătura apostolică, după aceea, ca o urmare - participarea la Împărtăşanie şi rugăciuni. Urmând Sfânta Scriptură şi Sfintele Predanii, Sfânta Biserică Ortodoxă întotdeauna a respectat această rânduială plină de har, cerând mai întâi armonie şi unanimitate în învăţătură, adică în dogme şi în canoane, şi după aceea lăsând pe credincioşi să se Împărtăşească dintr-un singur Potir.
Ecumenismul, dimpotrivă, plasează pe locul întâi "cuminecătura", îndepărtând pe plan secund cercetarea disensiunilor şi litigiilor dogmatice. În felul acesta C.E.B. legalizează de fapt fărădelegea, adică "împărtăşania" drept-credincioşilor cu strâmb-credincioşii, fără a le cere ascultare şi unanimitate în adevăr, după cum cereau atât de categoric Sfinţii Apostoli (Rom. 2, 8, 14, 25; Gal. 3, 1; Petru 1, 22). Sfânta Biserică nu cunoaşte o asemenea practică, condamnând-o odată pentru totdeauna ca fiind vicioasă şi inadmisibilă! Pentru C.E.B., desigur, tradiţia bisericească amintită este inacceptabilă, împiedicând înfăptuirea planurilor anti-ortodoxe. Pentru a submina statornicia Bisericii Ortodoxe în respectarea Sfintei Tradiţii, ecumenismul protestant vorbeşte despre o "multitudine de tradiţii". În opinia lui, fiecare asociaţie bisericească are propria sa tradiţie. Şi toate aceste "tradiţii" sânt declarate egale ca valoare şi semnificaţie. În cazul în care numeroasele "tradiţii" sunt abil substituite şi nivelate, Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe nu mai are în ochii ecumeniştilor nici o superioritate asupra "tradiţiilor" altor "biserici".
Proaspăt inventata doctrină despre Tradiţie şi "tradiţii" se află în vădită contradicţie cu interpretarea ortodoxă seculară a Sfintei Tradiţii, atât de bine expusă şi apărată de neuitatul mitropolit al Moscovei, Filaret. Potrivit lui, "Adevărata şi Sfânta Tradiţie nu înseamnă doar transmiterea scrisă şi orală a învăţăturilor, canoanelor, hotărârilor, obiceiurilor, ci de asemenea şi transmiterea nevăzută şi efectivă a harului şi sfinţirii". De aceea adevărata Tradiţie este posibilă doar în Biserică, unde se revarsă necontenit harul Sfântului Duh, care dezvăluie adevărul şi ne îndrumă către el.
În acest sens Biserica îşi păzeşte cu râvnă Sfânta Tradiţie de confundarea ei cu tradiţiile umane, eronate şi distrugătoare (comp. Col. 2, 8). Propunându-şi să submineze structurile bisericeşti şi să formeze o "conştiinţă mondială", ecumeniştii îndrăznesc să impună Sfintei Biserici Ortodoxe poziţia lor. Iată de ce e atât de periculos pentru Bisericile Ortodoxe locale să participe în calitate de membri ai C.E.B. După cum vom arăta mai jos, C.E.B. începe treptat a cere membrilor săi supunere disciplinară pentru a-şi atinge scopurile ecumenice, care nu au nimic comun cu idealul credinciosului creştin ortodox - mântuirea veşnică a sufletului (Mt. 16, 26; Petru 1, 9). Referindu-se la declaraţia celei de-a VI-a adunări a C.E.B., în care se afirmă că acum se deschide "o pagină nouă în istorie", secretarul general al C.E.B., Potter, într-o scrisoare din 1983 adresată Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Pimen, aminteşte acestuia despre "angajamentul şi legământul ce ne uneşte (?!...).
Potrivit proorocirilor Mântuitorului şi ale Sfinţilor Apostoli, lumea nu merge spre pocăinţă, ci spre pierderea credinţei (Lu. 18, 8), nu spre primirea adevărului, ci spre o tot mai mare abatere de la el (II Tes. 2, 2-12), prin ceea ce se şi pregăteşte epoca viitoare a antihristului, care duce la pieirea veşnică. Credincioşii s-ar putea salva de la această pieire nu prin ecumenism, ci doar printr-o adâncă pocăinţă, prin renunţarea la falsele învăţături şi reîntoarcerea la Adevărul descoperit de Dumnezeu, pe care trebuie să-l păstrăm şi să-l păzim ca pe ochii din cap, aşa cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. "Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi ai auzit (Dumnezeiasca Tradiţie), şi păstrează şi te pocăieşte!" (Apoc. 3, 3).
E drept, Adevărul dumnezeiesc, singur de la sine, nu ne va salva, dacă nu-l vom traduce în fapte. Sfântul Simeon Noul Teolog, reproducând gândul patristic "Ce folos e să fii cucernic în credinţă şi păcătos în viaţă", îl parafrazează: "Ce folos e să crezi drept, dar să trăieşti în fărădelege?"
Această idee este întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, căci Mântuitorul zice: "Nu orişicine-Mi zice: "Doamne, Doamne!" va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri... Depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelegea!" (Mt. 7, 21-23). Cunoaşterea duhovnicească nu salvează de la sine pe nimeni, dacă nu este întărită prin fapte. Din această axiomă însă nu se poate trage concluzia că nu ar avea importanţă şi una, şi alta. Un creştin ortodox cultivat îşi dă seama că o viaţă dreaptă plăcută lui Dumnezeu nu este cu putinţă fără o credinţă dreaptă. Nu poate fi contestată însemnătatea adevărurilor dogmatice în lucrarea mântuirii, însuşi Mântuitorul spune în Rugăciunea Arhierească către Dumnezeu Tatăl: "Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care l-ai trimis Tu" (In. 17, 3). Despre Sf. Ap. Ioan Teologul, supranumit apostolul iubirii, se spune în slujba lui: "Aşa cum e plin el de iubire, e plin şi de cuvântul lui Dumnezeu" (Vecernia, 26 septembrie), slavă la "Doamne strigat-am..."
În lumina Revelaţiei dumnezeieşti se vede că nu orice faptă "bună" este plăcută lui Dumnezeu, căci ea poate fi inspirată de porniri păcătoase. Doar Credinţa Ortodoxă dreaptă ne învaţă să înţelegem corect lumea şi, prin urmare, să facem fapte cu adevărat bune. "Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu" (Evr. 11, 6). În lumea necredinţei şi a nedreptei credinţe, credinţa cea dreaptă este atât de necesară, încât cel care o va păzi în sufletul său împotriva potrivnicelor vânturi ateiste ale contemporaneităţii, acela va fi mântuit prin ea în ciuda tuturor încercărilor fatale care vin asupra acestei lumi, şi mai cu seamă la Judecata de Apoi a lui Hristos, aşa cum a făgăduit Însuşi Mântuitorul: "Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului" (Apoc. 3, 10). Aceeaşi semnificaţie au cuvintele Domnului lisus Hristos: "Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu înaintea Tatălui Meu Carele este în ceruri" (Mt. 10, 32).
Pentru a dobândi mântuirea prin dreapta credinţă, credinciosul trebuie să aibă grijă de puritatea ei şi s-o păzească de falsificări. Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul zice: "Credinţa, fiind de origine nepământească, nu poate fi supusă schimbărilor pământeşti. În ea nimic nu poate fi înlăturat sau schimbat: nici în mărturisire, nici în legile vieţii, nici în modul de săvârşire a Tainelor, nici în tipicul şi structura bisericească. Sfânta noastră credinţă, în întreaga ei alcătuire, este vindecătoarea noastră, conţinând diferite feluri de doctorii pentru toate neputinţele noastre. Dar aşa cum leacurile materiale au putere doar atunci când conţin toate componentele cerute de reţetă, la fel şi sfânta noastră credinţă este tămăduitoare pentru noi doar atunci când o păzim în totalitatea ei fără orice ştirbiri şi schimbări. Luaţi dintr-un component oarecare sau înlocuiţi-l cu altul, şi el îşi va pierde puterea de vindecare. Înlăturaţi ceva din structura credinţei şi Bisericii, sau adăugaţi (de pildă, "filioque"), sau schimbaţi, sau transformaţi, şi ea va înceta să mai fie pentru voi tămăduitoare şi mântuitoare. Fără integritatea ei noi nu avem mântuire. De aceea însuşi Domnul o păzeşte ca ochii din cap. În lume totul e în mişcare şi schimbare, însă sfânta noastră credinţă stă şi va sta neschimbată! Duşmanul mântuirii noastre ştie că toată "tăria şi puterea de tămăduire a credinţei depinde de invariabilitatea ei sau de această imobilitate categorică, şi de aceea încearcă în fel şi chip s-o atragă în torentul schimbărilor omeneşti: plăsmuieşte erezii, aţâţă ambiţii deşarte... - face uz de orice pentru a introduce oarecare schimbări în structura ei dumnezeiască şi a-i nimici astfel puterea". În cuvântul rostit cu prilejul jubileului de 50 de ani al Academiei Teologice din Petersburg, sfântul episcop Teofan, rector al acestei Academii, subliniază convingător principala deosebire dintre Adevărul inspirat de Dumnezeu şi cunoaşterea ştiinţifică umană: "Învăţăturile umane, toate tind spre ceva nou, cresc, se dezvoltă - şi e firesc, fiindcă ele nu au Adevărul, ci doar îl caută... Pentru„noi însă, şi Adevărul, şi căile spre Adevăr au fost stabilite pentru totdeauna. Noi deţinem Adevărul, şi toată truda noastră este îndreptată spre a-L însuşi, şi nu spre a-L descoperi. Acolo a devenit lege: înainte, înainte! Iar în ce priveşte învăţătura noastră, ni s-a spus de sus: "Staţi neclintiţi!" (comp. 2 Tes 2, 15). Ceea ce ne rămâne de făcut, e să ne afirmăm şi să afirmăm pe alţii. În acest sens şi învăţătura noastră se caracterizează prin mişcare-extindere; însă nu în domeniul adevărului, ci în domeniul celor care sânt pătrunşi de adevăr şi ascultă de el. Datoria noastră e să transmitem şi să insuflam Adevărul lui Dumnezeu fiecărei generaţii noi!"
Aceasta este atitudinea ortodoxă faţă de Adevărul revelat de Dumnezeu. El ne-a fost dat odată pentru totdeauna (Iuda 1, 3). El este de neschimbat. Nimic nu se poate scoate din el (Apoc. 22, 19) şi nu i se poate adăuga (Gal. 1, 8). Noi trebuie să trăim în conformitate cu el şi cu prevederile lui (Mt. 7, 24), căci "oricine va păzi (poruncile) şi va învăţa pe alţii să le păzească, mare se va chema în împărăţia cerurilor" (Mt. 5, 19).
Ecumenismul nu împărtăşeşte această concepţie ortodoxă despre adevăr. El nu-l preţuieşte drept mântuitor, ci încearcă să-l minimalizeze, propagând vederi de compromis în rândul adepţilor săi despre aşa-zisa "mobilitate a structurilor bisericeşti", ceea ce este egal cu trădarea! Mitropolitul Leningradului, Nicodim, a fost el însuşi ecumenist, însă a remarcat "acel fapt trist din punct de vedere ortodox, că în Constituţia revăzută a C.E.B., în care se acordă multă atenţie enumerării funcţiilor acestui organ, nu se vorbeşte nimic despre unitatea credinţei ca scop al mişcării ecumenice". Ecumenismul încearcă să realizeze unirea pe ruinele Ortodoxiei, şi nu pe temelia Adevărului Ortodox! O astfel de "unire" însă nu poate fi plăcută lui Dumnezeu, "Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului" (I Tim. 2, 4). Pacea ecumenică declarată la conferinţe şi adunări se dovedeşte ireală şi lipsită de har. Sfinţii Părinţi condamnă o astfel de pace. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "După mine, pacea nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească. Mulţi distrug astăzi tocmai această unire, când, dintr-o râvnă nechibzuită, neluând în seamă hotărârile noastre şi dând mai multă importanţă celor iudaice, socotesc pe iudei drept învăţători care merită o încredere mai mare decât părinţii noştri".
Sfântul Maxim Mărturisitorul (anul 662), fost martor al unor teribile inovaţii eretice şi compromisuri ruşinoase în credinţă, făcute chipurile în numele păcii, a rostit cuvinte remarcabile în faţa trimişilor împărăteşti, veniţi la el în temniţa din Vizia pentru a-l determina să facă concesii în favoarea ereziei monofizite: "Cercetând inovaţiile apărute în timpurile noastre, noi găsim că ele au atins cea din urmă măsură a răului. Vedeţi ca nu cumva, sub pretextul păcii, să ne pomenim molipsiţi de acea lepădare de credinţă, despre care Apostolul lui Hristos a spus (II Tes. 2, 3, 4), că va cuprinde lumea înainte de venirea antihristului!" Cât de actuale par aceste cuvinte ale marelui mărturisitor, care a suferit până la sânge pentru Credinţa Ortodoxă! Compromisurile în domeniul credinţei, întreprinse în numele oricăror "idealuri" pământeşti, niciodată n-au dat rezultate bune, întrucât ele constituie un păcat grav faţă de Adevărul mântuitor pe care ni L-a descoperit Dumnezeu.
Sf. Ap. Pavel ne învaţă cu tărie: "Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră!" (II Tes. 2, 15). "Cuvântul" este predania orală, iar "epistola" este Tradiţia, înscrisă în Sfânta Scriptură. Ap. Pavel apreciază la fel de înalt şi una, şi alta. Este semnificativă expresia: "Staţi neclintiţi!", care înseamnă: nu vă mişcaţi nici în dreapta, nici în stânga! Rămâneţi fermi şi neclintiţi în datinile ce vi s-au transmis! Respectaţi învăţătura, fără a admite în ea nici un fel de schimbări, după cum s-a spus aceasta în Vechiul Testament: "Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au aşezat părinţii tăi" (Pilde 22, 28).
Aceeaşi idee este exprimată de Sf. Ap. Pavel şi în alte locuri, ca de exemplu: "Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat" (I Tim. 6, 20). Sfântul Vichentie de Lerini explică astfel aceste cuvinte: "Păzeşte Predania! Ce înseamnă Predanie? - Ceea ce ţi s-a încredinţat să păstrezi, şi nu să deformezi ceea ce ai primit; ceea ce trebuie să urmezi, nu să întemeiezi".
Astăzi militanţii ecumenici cer Bisericii Ortodoxe să renunţe la cele transmise ei de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi - la dogme şi canoane, care constituie Tradiţia ei sfântă, principiile ei seculare.
Fostul secretar general al C.E.B. dr. Vissert-Houft, în prelegerea sa ţinută pe tema: "Iată toate s-au înnoit" declară făţiş, că în viitoarea "biserică" ecumenică nimeni nu va dispune de "un hotar aparte pentru confesiunea sa", că va fi greu "să intri în ea din punctul de vedere al criteriilor oficiale" (adică al dogmelor şi canoanelor) şi că "bisericile care nu doresc să accepte înnoirea, nu vor putea servi cauza ecumenică".
Dacă însă fruntaşii veterani ai ecumenismului se exprimă cu suficientă precauţie, tinerii lor discipoli cheamă cu mai multă îndrăzneală să se atenteze la principiile sfinte ale Bisericii. Stephen Roze într-un articol introductiv publicat în revista "Risk" (!) fondată de el în 1967 pe lângă secţia de tineret a C.E.B., scrie: "Avem nevoie de câţiva păcătoşi îndrăzneţi, care şi-ar sufleca mânecile pentru a urni din loc structurile bisericeşti (adică dogmele şi canoanele) şi a forma conştiinţa universală." Un "păcătos îndrăzneţ" s-a găsit în persoana fostului secretar al C.E.B., dr. Potter, care a declarat făţiş, în august 1973, cu ocazia jubileului de 25 de ani al C.E.B., că în scopul unirii ecumenice noi trebuie să fim gata pentru "dispariţia treptată a legilor şi structurilor istorice înapoiate, care împiedică (chipurile!) planurile lui Dumnezeu faţă de poporul Său (!)... În acest proces, continuă Potter, nu e neapărată nevoie să căutăm un consens. Nu unanimitatea importă, ci comunicarea în cadrul colaborării şi al disputelor, însoţită uneori de corectări reciproce şi împărtăşire în comun".
Aşadar, ecumenismul protestant pretinde că ar realiza planurile lui Dumnezeu, însă le realizează în chip antihristic, chemând la abandonarea legilor şi structurilor bisericeşti, negând necesitatea unanimităţii în credinţă şi îndemnând pe toţi membrii săi la împărtăşirea în comun! Toate acestea sânt absolut inadmisibile pentru creştinii ortodocşi, care cunosc foarte bine că unanimitatea în dreapta învăţătură constituie una dintre cele mai necesare condiţii preliminare pentru participarea la viaţa plină de har a Bisericii şi, în special, pentru a fi admis la Sfânta Împărtăşanie. Sf. Ap. Luca mărturiseşte că "erau toţi împreună în acelaşi loc" (Fapte 2, 1) şi că credincioşii "stăruiau în învăţătura apostolilor, şi în împărtăşanie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (2, 42). După cum vedem, mai întâi este subliniată stăruinţa în învăţătura apostolică, după aceea, ca o urmare - participarea la Împărtăşanie şi rugăciuni. Urmând Sfânta Scriptură şi Sfintele Predanii, Sfânta Biserică Ortodoxă întotdeauna a respectat această rânduială plină de har, cerând mai întâi armonie şi unanimitate în învăţătură, adică în dogme şi în canoane, şi după aceea lăsând pe credincioşi să se Împărtăşească dintr-un singur Potir.
Ecumenismul, dimpotrivă, plasează pe locul întâi "cuminecătura", îndepărtând pe plan secund cercetarea disensiunilor şi litigiilor dogmatice. În felul acesta C.E.B. legalizează de fapt fărădelegea, adică "împărtăşania" drept-credincioşilor cu strâmb-credincioşii, fără a le cere ascultare şi unanimitate în adevăr, după cum cereau atât de categoric Sfinţii Apostoli (Rom. 2, 8, 14, 25; Gal. 3, 1; Petru 1, 22). Sfânta Biserică nu cunoaşte o asemenea practică, condamnând-o odată pentru totdeauna ca fiind vicioasă şi inadmisibilă! Pentru C.E.B., desigur, tradiţia bisericească amintită este inacceptabilă, împiedicând înfăptuirea planurilor anti-ortodoxe. Pentru a submina statornicia Bisericii Ortodoxe în respectarea Sfintei Tradiţii, ecumenismul protestant vorbeşte despre o "multitudine de tradiţii". În opinia lui, fiecare asociaţie bisericească are propria sa tradiţie. Şi toate aceste "tradiţii" sânt declarate egale ca valoare şi semnificaţie. În cazul în care numeroasele "tradiţii" sunt abil substituite şi nivelate, Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe nu mai are în ochii ecumeniştilor nici o superioritate asupra "tradiţiilor" altor "biserici".
Proaspăt inventata doctrină despre Tradiţie şi "tradiţii" se află în vădită contradicţie cu interpretarea ortodoxă seculară a Sfintei Tradiţii, atât de bine expusă şi apărată de neuitatul mitropolit al Moscovei, Filaret. Potrivit lui, "Adevărata şi Sfânta Tradiţie nu înseamnă doar transmiterea scrisă şi orală a învăţăturilor, canoanelor, hotărârilor, obiceiurilor, ci de asemenea şi transmiterea nevăzută şi efectivă a harului şi sfinţirii". De aceea adevărata Tradiţie este posibilă doar în Biserică, unde se revarsă necontenit harul Sfântului Duh, care dezvăluie adevărul şi ne îndrumă către el.
În acest sens Biserica îşi păzeşte cu râvnă Sfânta Tradiţie de confundarea ei cu tradiţiile umane, eronate şi distrugătoare (comp. Col. 2, 8). Propunându-şi să submineze structurile bisericeşti şi să formeze o "conştiinţă mondială", ecumeniştii îndrăznesc să impună Sfintei Biserici Ortodoxe poziţia lor. Iată de ce e atât de periculos pentru Bisericile Ortodoxe locale să participe în calitate de membri ai C.E.B. După cum vom arăta mai jos, C.E.B. începe treptat a cere membrilor săi supunere disciplinară pentru a-şi atinge scopurile ecumenice, care nu au nimic comun cu idealul credinciosului creştin ortodox - mântuirea veşnică a sufletului (Mt. 16, 26; Petru 1, 9). Referindu-se la declaraţia celei de-a VI-a adunări a C.E.B., în care se afirmă că acum se deschide "o pagină nouă în istorie", secretarul general al C.E.B., Potter, într-o scrisoare din 1983 adresată Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Pimen, aminteşte acestuia despre "angajamentul şi legământul ce ne uneşte (?!...).
Potrivit proorocirilor Mântuitorului şi ale Sfinţilor Apostoli, lumea nu merge spre pocăinţă, ci spre pierderea credinţei (Lu. 18, 8), nu spre primirea adevărului, ci spre o tot mai mare abatere de la el (II Tes. 2, 2-12), prin ceea ce se şi pregăteşte epoca viitoare a antihristului, care duce la pieirea veşnică. Credincioşii s-ar putea salva de la această pieire nu prin ecumenism, ci doar printr-o adâncă pocăinţă, prin renunţarea la falsele învăţături şi reîntoarcerea la Adevărul descoperit de Dumnezeu, pe care trebuie să-l păstrăm şi să-l păzim ca pe ochii din cap, aşa cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. "Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi ai auzit (Dumnezeiasca Tradiţie), şi păstrează şi te pocăieşte!" (Apoc. 3, 3).
E drept, Adevărul dumnezeiesc, singur de la sine, nu ne va salva, dacă nu-l vom traduce în fapte. Sfântul Simeon Noul Teolog, reproducând gândul patristic "Ce folos e să fii cucernic în credinţă şi păcătos în viaţă", îl parafrazează: "Ce folos e să crezi drept, dar să trăieşti în fărădelege?"
Această idee este întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, căci Mântuitorul zice: "Nu orişicine-Mi zice: "Doamne, Doamne!" va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri... Depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelegea!" (Mt. 7, 21-23). Cunoaşterea duhovnicească nu salvează de la sine pe nimeni, dacă nu este întărită prin fapte. Din această axiomă însă nu se poate trage concluzia că nu ar avea importanţă şi una, şi alta. Un creştin ortodox cultivat îşi dă seama că o viaţă dreaptă plăcută lui Dumnezeu nu este cu putinţă fără o credinţă dreaptă. Nu poate fi contestată însemnătatea adevărurilor dogmatice în lucrarea mântuirii, însuşi Mântuitorul spune în Rugăciunea Arhierească către Dumnezeu Tatăl: "Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care l-ai trimis Tu" (In. 17, 3). Despre Sf. Ap. Ioan Teologul, supranumit apostolul iubirii, se spune în slujba lui: "Aşa cum e plin el de iubire, e plin şi de cuvântul lui Dumnezeu" (Vecernia, 26 septembrie), slavă la "Doamne strigat-am..."
În lumina Revelaţiei dumnezeieşti se vede că nu orice faptă "bună" este plăcută lui Dumnezeu, căci ea poate fi inspirată de porniri păcătoase. Doar Credinţa Ortodoxă dreaptă ne învaţă să înţelegem corect lumea şi, prin urmare, să facem fapte cu adevărat bune. "Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu" (Evr. 11, 6). În lumea necredinţei şi a nedreptei credinţe, credinţa cea dreaptă este atât de necesară, încât cel care o va păzi în sufletul său împotriva potrivnicelor vânturi ateiste ale contemporaneităţii, acela va fi mântuit prin ea în ciuda tuturor încercărilor fatale care vin asupra acestei lumi, şi mai cu seamă la Judecata de Apoi a lui Hristos, aşa cum a făgăduit Însuşi Mântuitorul: "Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului" (Apoc. 3, 10). Aceeaşi semnificaţie au cuvintele Domnului lisus Hristos: "Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu înaintea Tatălui Meu Carele este în ceruri" (Mt. 10, 32).
Pentru a dobândi mântuirea prin dreapta credinţă, credinciosul trebuie să aibă grijă de puritatea ei şi s-o păzească de falsificări. Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul zice: "Credinţa, fiind de origine nepământească, nu poate fi supusă schimbărilor pământeşti. În ea nimic nu poate fi înlăturat sau schimbat: nici în mărturisire, nici în legile vieţii, nici în modul de săvârşire a Tainelor, nici în tipicul şi structura bisericească. Sfânta noastră credinţă, în întreaga ei alcătuire, este vindecătoarea noastră, conţinând diferite feluri de doctorii pentru toate neputinţele noastre. Dar aşa cum leacurile materiale au putere doar atunci când conţin toate componentele cerute de reţetă, la fel şi sfânta noastră credinţă este tămăduitoare pentru noi doar atunci când o păzim în totalitatea ei fără orice ştirbiri şi schimbări. Luaţi dintr-un component oarecare sau înlocuiţi-l cu altul, şi el îşi va pierde puterea de vindecare. Înlăturaţi ceva din structura credinţei şi Bisericii, sau adăugaţi (de pildă, "filioque"), sau schimbaţi, sau transformaţi, şi ea va înceta să mai fie pentru voi tămăduitoare şi mântuitoare. Fără integritatea ei noi nu avem mântuire. De aceea însuşi Domnul o păzeşte ca ochii din cap. În lume totul e în mişcare şi schimbare, însă sfânta noastră credinţă stă şi va sta neschimbată! Duşmanul mântuirii noastre ştie că toată "tăria şi puterea de tămăduire a credinţei depinde de invariabilitatea ei sau de această imobilitate categorică, şi de aceea încearcă în fel şi chip s-o atragă în torentul schimbărilor omeneşti: plăsmuieşte erezii, aţâţă ambiţii deşarte... - face uz de orice pentru a introduce oarecare schimbări în structura ei dumnezeiască şi a-i nimici astfel puterea". În cuvântul rostit cu prilejul jubileului de 50 de ani al Academiei Teologice din Petersburg, sfântul episcop Teofan, rector al acestei Academii, subliniază convingător principala deosebire dintre Adevărul inspirat de Dumnezeu şi cunoaşterea ştiinţifică umană: "Învăţăturile umane, toate tind spre ceva nou, cresc, se dezvoltă - şi e firesc, fiindcă ele nu au Adevărul, ci doar îl caută... Pentru„noi însă, şi Adevărul, şi căile spre Adevăr au fost stabilite pentru totdeauna. Noi deţinem Adevărul, şi toată truda noastră este îndreptată spre a-L însuşi, şi nu spre a-L descoperi. Acolo a devenit lege: înainte, înainte! Iar în ce priveşte învăţătura noastră, ni s-a spus de sus: "Staţi neclintiţi!" (comp. 2 Tes 2, 15). Ceea ce ne rămâne de făcut, e să ne afirmăm şi să afirmăm pe alţii. În acest sens şi învăţătura noastră se caracterizează prin mişcare-extindere; însă nu în domeniul adevărului, ci în domeniul celor care sânt pătrunşi de adevăr şi ascultă de el. Datoria noastră e să transmitem şi să insuflam Adevărul lui Dumnezeu fiecărei generaţii noi!"
Aceasta este atitudinea ortodoxă faţă de Adevărul revelat de Dumnezeu. El ne-a fost dat odată pentru totdeauna (Iuda 1, 3). El este de neschimbat. Nimic nu se poate scoate din el (Apoc. 22, 19) şi nu i se poate adăuga (Gal. 1, 8). Noi trebuie să trăim în conformitate cu el şi cu prevederile lui (Mt. 7, 24), căci "oricine va păzi (poruncile) şi va învăţa pe alţii să le păzească, mare se va chema în împărăţia cerurilor" (Mt. 5, 19).
Ecumenismul nu împărtăşeşte această concepţie ortodoxă despre adevăr. El nu-l preţuieşte drept mântuitor, ci încearcă să-l minimalizeze, propagând vederi de compromis în rândul adepţilor săi despre aşa-zisa "mobilitate a structurilor bisericeşti", ceea ce este egal cu trădarea! Mitropolitul Leningradului, Nicodim, a fost el însuşi ecumenist, însă a remarcat "acel fapt trist din punct de vedere ortodox, că în Constituţia revăzută a C.E.B., în care se acordă multă atenţie enumerării funcţiilor acestui organ, nu se vorbeşte nimic despre unitatea credinţei ca scop al mişcării ecumenice". Ecumenismul încearcă să realizeze unirea pe ruinele Ortodoxiei, şi nu pe temelia Adevărului Ortodox! O astfel de "unire" însă nu poate fi plăcută lui Dumnezeu, "Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului" (I Tim. 2, 4). Pacea ecumenică declarată la conferinţe şi adunări se dovedeşte ireală şi lipsită de har. Sfinţii Părinţi condamnă o astfel de pace. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "După mine, pacea nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească. Mulţi distrug astăzi tocmai această unire, când, dintr-o râvnă nechibzuită, neluând în seamă hotărârile noastre şi dând mai multă importanţă celor iudaice, socotesc pe iudei drept învăţători care merită o încredere mai mare decât părinţii noştri".
Sfântul Maxim Mărturisitorul (anul 662), fost martor al unor teribile inovaţii eretice şi compromisuri ruşinoase în credinţă, făcute chipurile în numele păcii, a rostit cuvinte remarcabile în faţa trimişilor împărăteşti, veniţi la el în temniţa din Vizia pentru a-l determina să facă concesii în favoarea ereziei monofizite: "Cercetând inovaţiile apărute în timpurile noastre, noi găsim că ele au atins cea din urmă măsură a răului. Vedeţi ca nu cumva, sub pretextul păcii, să ne pomenim molipsiţi de acea lepădare de credinţă, despre care Apostolul lui Hristos a spus (II Tes. 2, 3, 4), că va cuprinde lumea înainte de venirea antihristului!" Cât de actuale par aceste cuvinte ale marelui mărturisitor, care a suferit până la sânge pentru Credinţa Ortodoxă! Compromisurile în domeniul credinţei, întreprinse în numele oricăror "idealuri" pământeşti, niciodată n-au dat rezultate bune, întrucât ele constituie un păcat grav faţă de Adevărul mântuitor pe care ni L-a descoperit Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu