miercuri, 30 septembrie 2009

Lângă cruce


M-am născut într-un mediu ateu. Familia, scoala, cărţile, televiziunea si ziarele închideau generaţiei mele calea către cunoasterea Adevărului. Perestroika si dărâmarea vechilor stereotipuri mi-au adus chinul căutării sensului vieţii. După demobilizare, am descoperit că idealurile care în armată îmi erau clare si de neclintit, în realitate s-au dovedit a fi false si fantomatice.Preocupările mele spirituale din acea perioadă erau asemănătoare cu cele ale majorităţii tinerilor: muzica rock, asociaţii neoficiale, serate studenţeşti şi, în sfârsit,masoneria - slava Domnului că era doar o imitaţie jalnică a ei! - şi sectele. În final am hotărât să-mi pun capăt zilelor, însă Dumnezeu m-a ocrotit. După ce am fost externat din spital, am început să-i citesc mult pe Dostoievski, Soloviov, Iliyn şi apoi pe mitropolitul de Sankt-Petersburg şi de Ladoga, Ioan. Însă rolul hotărâtor în „îmbisericirea" mea l-a jucat Sfântul Nicolae. Aceasta s-a întâmplat în 1991. După absolvirea Institutului, conform repartiţiei, am plecat într-un orăşel îndepărtat din taiga. Trebuia să trec prin oraşul Mineralnâe Vodî şi, pentru câteva zile, m-am oprit în Kislovodsk. În ultima zi a şederii mele acolo mă plimbam prin oraş. În buzunar îmi rămăsese ceva mărunţiş şi am hotărât să intru într-o cofetărie, dar am constatat că era închisă. Fără să-mi dau seama, m-am pomenit lângă o cruce mică de lemn, pe care era atârnată o tăbliţă cu explicaţia că pe acest loc se va înălţa o catedrală în cinstea Sfântului Nicolae. Lângă cruce se afla un sfeşnic, iar alături, lângă cutia milei, o femeie vindea lumânări. Mă pregătisem deja să plec, când am observat că de cruce s-au apropiat două femei, mamă şi fiică. Ele se deosebeau de ceilalţi oameni printr-un aristocratism înnăscut. Admirându-le, am rămas lângă cruce. Femeile au cumpărat lumânări, au pus bani în cutie şi au început să se roage. Pentru mine aceasta era ceva straniu şi, în acelasi timp, ceva neobisnuit de frumos. Pe faţa celei tinere curgeau lacrimi. Rugăciunile lor erau sincere şi fierbinţi. Nu ştiu de ce, dar îmi venea si mie să plâng. Sufletul mi s-a umplut de umilinţă, un sentiment nemaicunoscut mie până atunci. Inima mea a simţit ceea ce căuta de multă vreme sufletul meu chinuit. Femeile plecaseră de mult, au ars şi s-au stins lumânările lor, eu însă continuam să stau lângă crucea mică, devenită pentru mine, într-o singură oră, cel mai scump lucru. Am scos dinbuzunar tot mărunţişul şi i l-am întins femeii: „Luaţi-l, maică. E tot ce am". Ea a zâmbit si mi-a povestit pilda văduvei cu cei doi bănuţi. De atunci locul acesta din Kislovodsk a devenit pentru mine locul cel mai sfânt. În prezent, pe el se înalţă zidurile unei biserici măreţe. De fiecare dată vin aici cu o emoţie adâncă, de parcă m-aş întâlni cu însuşi sfântul. Mai târziu, Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, i-a salvat viaţa fiului meu încă nenăscut. Lui m-am rugat fierbinte pentru asta. Astăzi îmi vine greu să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă plăcutul lui Dumnezeu Nicolae nu m-ar fi adus în faţa crucii în acea zi de vară şi nu mi-ar fi descoperit marea taină a lumii, al cărei nume este Adevărul.

Oleg Seledţov, oraşul Maicop

"Noi minuni ale Sfântului Nicolae"

duminică, 27 septembrie 2009

Sfântul Martir Antim Ivireanu


Mitropolitul Antim apărător al Ortodoxiei din Transilvania şi din Orientul Apropiat
În jurul anului 1700, popoarele creştine din Orient se aflau sub stăpânirea otomană.
Din Apus se intensifica presiunea calvinilor şi romano-catolicilor asupra românilor ortodocşi din Transilvania, pentru a-i uni cu Roma.
În afară de Rusia pravoslavnică, apărătoarea Ortodoxiei, cele două provincii româneşti, Moldova şi Muntenia, deşi plăteau biruri grele la turci, erau libere în ce priveşte credinţa ortodoxă. La această situaţie se adăuga existenţa proniatoare, mai ales în Muntenia, a două personalităţi deosebite: Constantin Brâncoveanu şi Antim Ivireanul, domnul şi mitropolitul Ţării Româneşti.
Brâncoveanu, creştin dreptcredincios, cu o aleasă cultură teologică şi cu faima unui om bogat şi darnic şi mitropolitul Antim, cel mai bun tipograf din vremea aceea, arhiereu cu râvnă de apostol, ajutat financiar de domn, au fost de mare folos atât românilor ortodocşi din Transilvania cât şi ortodocşilor din Orient, ai căror reprezentanţi veneau şi cereau ajutor la Curtea valahă.
Antim Ivireanul, apărător al Ortodoxiei pentru românii din Transilvania
Pentru a veni în ajutor creştinilor atacaţi în credinţa lor, era nevoie de cărţi de doctrină ortodoxă, în special pentru credincioşii din Ardeal, asupriţi de administraţia habsburgică.
Sosirea în Ţara Româneasca a tânărului tipograf Antim poate fi socotită un dar dumnezeiesc din acest punct de vedere.
Una dintre cele 14 cărţi tipărite la Snagov, Mărturisirea Ortodoxă, imprimată de ieromonahul Antim în 1699, era gândită ca o expunere a doctrinei răsăritene în comparaţie cu învăţăturile greşite ale romano-catolicilor şi calvinilor. Carte sau Lumină, cu drepte dovediri din dogmele Bisericii Răsăritului asupra dejghinării papistaşilor, descoperită si aşezată de prea învăţatul ieromonah Maxim Peloponiseanul, apărea în limba română, după numai trei luni de la tipărirea celei dintâi. Ambele cărţi au fost comandate şi plătite de Constantin Brâncoveanu.
În ajutorul românilor ortodocşi din Ardeal a fost trimis la Bălgrad (Alba Iulia), Mihai Iştvanovici. originar din Transilvania, ucenicul lui Antim. În 1699, acesta a tipărit mai întâi o Bucoavnă pentru copii, carte care, printre altele, cuprindea Simbolul de credinţă, cele zece porunci şi explicarea ortodoxă a celor şapte Sfinte Taine. Urmează Chiriacodromionul, predici pentru duminicile de peste an, menită a-i feri pe ortodocşi de alunecarea de la credinţă
Între timp, propaganda vicleană a iezuiţilor reuşise să atragă o parte dintre românii ortodocşi, unindu-i cu Roma, prin actul de unire perfectat la Viena, de episcopul Atanasie Anghel în 7 aprilie 1701.
Această rupere din trupul Ortodoxiei a produs o impresie amară bine credinciosului domn Constantin Brâncoveanu, clerului, boierilor şi poporului.
Majoritatea românilor ortodocşi din Ardeal, care n-a acceptat unirea cu Roma, a fost persecutată de agenţii curţii austriece şi ai Curiei papale.
Rezistenţa braşovenilor în păstrarea dreptei credinţe este cunoscută din lungul schimb de scrisori între ei şi voievodul Constantin Brâncoveanu sau mitropolitul Antim. Într-una dintre acestea, domnul îi laudă şi-i încurajează, spunându-le că a simţit o bucurie adâncă pentru faptul că ei „nu s-au lunecat cu firea ce şi-au păzit cinstea legii sale... curata lege cea pravoslavnică carea de la părinţii şi moşii voştri o aveţi". Totodată, Brâncoveanu îi asigură că îi va mai apăra şi ajuta: „Şi noi iarăşi cu ceia ce va fi de pre partea noastră a vă păzi şi a vă ajuta cu ceea ce se va putea nu vom lipsi".
În ceea ce-l priveşte pe mitropolitul Antim, el a hirotonit preoţi atât pentru românii din Bălgrad, cât şi pentru cei din Braşov, făgăduindu-le că îi va mai ajuta.
Ca episcop la Râmnic, Antim a mai tipărit o carte de doctrină ortodoxă, Tomul bucuriei, din care nu lipsea critica primatului papal şi a altor abateri catolice. Totodată, a întreţinut prin scrisori legătura cu braşovenii până în anul 1713, spunându-le că pe cei doi grămătici trimişi de ei i-a hirotonit, pe unul diacon şi pe altul preot, dându-i acestuia din urmă şi blagoslovenie de spovedanie; că le-a trimis şi sfântul mir şi că ceea ce le va mai lipsi, „ori mir ori alte trebi ce aţi avea, să avem ştire şi vă vom face după pohta voastră". În aceeaşi scrisoare le promitea şi nişte „cărţulii" pentru supărarea pe care o au cu papistaşii. Astfel a înţeles mitropolitul Antim să-i ajute pe fraţii români din Ardeal să-şi păstreze sfânta lor credinţă ortodoxă.
Antim Ivireanul şi legăturile sale cu credincioşii din Patriarhia Antiohiei
Condiţiile grele în care trăiau ortodocşii din aceste ţări şi mai ales lipsa cărţilor de slujbă şi de învăţătura creştină ortodoxă îi îndatorau pe păstorii lor sufleteşti să-i ajute în acelaşi timp, faima dărniciei şi evlaviei lui Constantin Brâncoveanu se dusese până departe, în Răsărit. Iată ce spune în această privinţă patriarhul Athanasie al Antiohiei: „De aceea şi noi, de la marginile pământului şi din părţile cetăţii lui Dumnezeu a Antiohiei, auzind de virtuţile tale (ale lui Constantin Brâncoveanu, n.n.) de Dumnezeu luminate, am alergat şi am venit cu toată graba în acest fericit oraş, ca să vedem şi să învăţăm în faptă acelea ce am auzit, fiind departe".
Din aceste motive veneau la Curtea lui Brâncoveanu înalţi oaspeţi, ca patriarhii Dosithei şi Hrisant Nottara ai Ierusalimului, Athanasie Dabbas al Antiohiei, Gherasim Palladas al Alexandriei, alţi ierarhi şi oameni de cultură, teologi învăţaţi şt elenişti rafinaţi. Veneau la marele şi cucernicul voievod Constantin Brâncoveanu pentru a fi ajutaţi în sărăcia lor îndeosebi cu cărţi de slujbă şi de învăţătură ortodoxă, pe care, chiar dacă le-ar fi alcătuit, nu le puteau tipări în ţările lor, supuse opresiunii turceşti.
Purtarea de grijă a părintelui Antim pentru păstrarea şi întărirea Ortodoxiei s-a întins dincolo de credincioşii români, până la grecii şi arabii din patriarhia săracă a Antiohiei.
Patriarhul Athanasie Dabbas, fost predicator la Curtea lui Constantin Brâncoveanu şi admirator al Ţârii Româneşti, al prosperităţii ei - având mănăstiri, biserici şi şcoli - se adresa domnului spunându-i că „preoţii din Siria în multe locuri sunt lipsiţi şi săraci şi n-au nici cele necesare pentru trai. Ei nu pot săvârşi nici Sfânta Liturghie după rânduială, deoarece cărţile arabice, în manuscrise, reclamă mulţi bani pentru cumpărare".
Cucernicul voievod a comandat părintelui Antim tipărirea, în 1701, a Liturghierului greco-arab, spre a fi împărţit în dar preoţilor din Siria. Ieromonahul Antim a săpat însuşi literele arabe, editând pentru sirieni şi un Ceaslov greco-arab, în 1702, pe când se afla încă la Snagov. Îşi cerea iertare de la credincioşii de limbă arabă pentru eventualele greşeli, întrucât limba ii era străină, el fiind ivirean.
Dărnicia lui Constantin Brâncoveanu a mers atât de departe, încât, la plecarea patriarhului Athanasie, în anul 1704, i-a dăruit şi tipografia arabă de la Snagov, cu literele săpate de Antim. Aceasta a fost instalată la Alep. Era prima tipografie arabă pentru cărţi bisericeşti din Siria. Aici a fost tipărită, între altele, Psaltirea arabă. După moartea patriarhului Athanasie Dabbas, în 1724, o parte din această tipografie a fost mutată la mănăstirea Balamand iar altă parte la mănăstirea Sf. Ioan din Saeg, în sudul Libanului, unde, „reînnoită şi reorganizată, publică şi azi cărţi bisericeşti şi şcolare".
Sub Constantin Brâncoveanu a lucrat ca tipograf şi ca ierarh, de la 1691 până la 1714. După moartea năpraznică a voievodului şi a celor patru fii ai săi, la tron a urmat Ştefan Cantacuzino, care şi-a încheiat scurta sa domnie după numai 20 de luni, la 21 ianuarie 1716, ucis de turci prin sugrumare, împreună cu tatăl său. În timpul domniei acestuia, sfântul mitropolit Antim a terminat ctitorirea mănăstirii Tuturor Sfinţilor.
Aceste morţi sângeroase au sporit sentimentele mitropolitului împotriva turcilor, dobândite din tinereţe, din vremea când căzuse, în Georgia, rob în mâinile lor.
Nu putem şti câtă durere a suferit în inima sa sfântul Antim când a aflat sfârşitul tragic al domnului Constantin Brâncoveanu. care îl adusese în ţară şi sub oblăduirea căruia lucrase cu nepotolită osârdie timp de 23 de ani
Spre sfârşitul vieţii sale pământeşti, şi-a continuat treburile mitropoliei şi tipografiei, ocupându-se în chip deosebit de zidirea mănăstirii Tuturor Sfinţilor, pentru care, încă din primăvara anului 1713, începuse redactarea Aşezământului.
Moartea martirică a mitropolitului Antim
Întors la Curte, Mavrocordat a poruncit să fie chemat mitropolitul Antim, care a hotărât să asculte ordinul. Era gata să fie ucis de soldaţii turci, în momentul coborârii sale din rădvan, pentru a urca scările palatului. Dar nu a fost dus în faţa lui Mavrocordat, ci a fost închis, sub paza straşnica, împreuna cu preotul lIan Avramie - grec din Creta, paroh al comunităţii din Veneţia, apoi predicator la Curtea lui Brâncoveanu - cel care îl anunţase pe Antim de sosirea principelui Gheorghe Cantacuzino ca domn în locul lui Mavrocordat.
Mitropolitul, închis la Curte, a fost constrâns prin ameninţări să renunţe în scris la Arhiepiscopie, în locul său fiind ales de către domn şi boieri Mitrofan, fost duhovnic al lui Constantin Brâncoveanu şi duşman neîmpăcat al lui Antim.
Sfântul a fost apoi acuzat de vrăjitorie şi înşelăciune, caterisit de Patriarhia ecumenică, dezbrăcat de ornatele arhiereşti, punându-i-se potcap roşu în locul mitrei de mitropolit. I s-a ridicat şi dreptul de a purta numele de Antim, dându-i-se numele laic, de Andrei. I s-a citit apoi sentinţa de deportare pe viaţă în mănăstirea de pe Muntele Sinai. Pornit în miez de noapte cu carul, sub paza câtorva turci, ajuns la Galipoli, lângă râul Tundja, afluentul Maritei care trece prin Adrianopol. a fost ucis şi aruncat în râu.
Aşa şi-a sfârşit viaţa pământească marele şi sfântul mitropolit Antim Ivireanul.


Relatarea arestării, degradării şi umilinţelor la care a fost supus, precum şi a morţii sale martirice, este prezentată de contemporanul său Anton Maria del Chiaro care, ca secretar al lui Brâncoveanu şi admirator sincer al talentelor şi vredniciilor mitropolitului, i-a urmărit cu grijă şi durere sfârşitul tragic al vieţii.
Duşmanii de moarte ai lui Antim şi-au făcut datoria până la sfârşit. Nici nu l-au lăsat să ajungă până la Muntele Sinai, locul surghiunului, cum fusese anunţat, ci i-au obţinut în grabă, din partea sultanului, sentinţa de condamnare la moarte
Bătrân, bolnav şi chinuit, pe ultimul său drum, a fost ucis mişeleşte, tăiat în bucăţi şi aruncat în apele Tundjei, în loc să fie înmormântat cu cinstea cuvenită, cum nădăjduise, în biserica Tuturor Sfinţilor, ctitorită în ultima parte a sfintei sale vieţi.
Îndreptăţirea crimei
Formal, moartea sfântului mitropolit trebuia justificată.
În acest scop, a fost urzită în grabă vinovăţia lui de către Mavrocordat şi sfatul boierilor şi a fost comunicată Patriarhiei ecumenice din Constantinopol. Aceasta a constituit un consiliu din 11 arhierei, în frunte cu patriarhul ecumenic Ieremia al lll-lea, care, deşi învinuitul nu era de faţă, a întocmit gramata din august 1716, în care mitropolitul, "răul Antim" era învinovăţit ca „revoluţionar, răsculat şi culpabil în contra puternicei împărăţii şi a preaînălţatului domn a toată Ungrovlahia", „mag", „participator la multe crime" şi ..meşteşuguri, sataniceşti".
Pe baza acestor grave şi nedrepte acuzaţii, sfântul Antim era caterisit şi lipsit de toate drepturile de arhiereu şi mitropolit, zicându-i-se „monahul Antim" şi fiind recunoscut ca „unul din particulari” .
Lumina adevărului
Lumina adevărului nu putea fi ascunsă la infinit sub obrocul urii şi al uitării.
Însă abia după 250 de ani a venit vremea ca această caterisire nedreaptă din august 1716 să fie ridicată de către Patriarhia ecumenică, în urma demersurilor Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române.
Răspunsul canonic al patriarhului Atenagora era acesta: „Am găsit cu cale să ridicăm caterisirea lui, făcută odinioară de către marea Biserică a lui Hristos de la noi, în vederea restabilirii pomenirii sale în Biserică".
Dumnezeu niciodată nu rămâne dator, mai ales cuiva care îi slujeşte „cu timp şi fără timp" şi din toată inima, cum L-a slujit vrednicul de pomenire mitropolit Antim Ivireanul.
De aceea, aşa cum este cunoscut tuturor, pentru vredniciile sale, pentru lumina răspândită prin tipar şi prin cuvânt, pentru sfinţenia vieţii sale pământeşti, care se încheie cu moarte martirică, sfânta noastră Biserică l-a canonizat, recunoscându-l în rândul sfinţilor, cu ziua de pomenire 27 septembrie, în fiecare an.
Ştiindu-l în mare cinste înaintea lui Dumnezeu, ştiind şi cât de mult a iubit neamul românesc, să-i mulţumim şi să-l rugăm ca, de acolo unde se află, împreună cu toţi „prietenii lui Dumnezeu", să se roage şi pentru mântuirea, ocrotirea şi tot binele ţării şi al întregului neam românesc.
Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, odihneşte cu drepţii, în lumină şi fericire veşnică, pe adormitul robul Tău mitropolitul martir Antim Ivireanul. ctitorul sfintei mănăstiri Antim!
Sofian Boghiu-"Sfântul Antim Ivireanul şi Mănăstirea Tuturor Sfinţilor"

joi, 24 septembrie 2009

Sfântul Siluan Athonitul




Schitul Lacu-Athos - Rugaciunea Sf Siluan Athonitul-1
Asculta mai multe audio Diverse




Schitul Lacu-Athos - Rugaciunea Sfantului Siluan Athonitul
Asculta mai multe audio Diverse




Tropar Sf Siluan Athonitul
Asculta mai multe audio Diverse

marți, 22 septembrie 2009

Sfântul Ierarh Mucenic Teodosie de la Brazi


Vremurile pentru poporul moldav au fost grele, fiindcă Moldova a fost un teritoriu cu mult belşug de la Dumnezeu şi frumuseţe deosebită, cu oameni buni, paşnici şi ospitalieri. Aşa se face că hoardele barbarilor - huni, tătari, turci etc.- au năvălit peste poporul român. Astfel, în secolul al XVII-lea, marele mitropolit al Moldovei, Dosoftei, a trebuit să plece din calea tătarilor în Polonia, cu arhiva mitropoliei şi cu personalul de la centrul mitropolitan. În timpul şederii în exil a mitropolitului Dosoftei, a fost înscăunat alt ierarh, Teodosie al II-lea (1674-1675), ce mai înainte fusese Episcop de Rădăuţi, la sfârşitul anului 1669 sau începutul lui 1670-1671.
De loc, a fost din ţinutul Vrancei. Din tinereţe a dorit viaţa pustnicească, intrând în mănăstirea Bogdana - Bacău, unde a ajuns şi egumen. Din ascultarea de egumen, a fost ales episcop, mai întâi la Rădăuţi, apoi la Roman şi-n cele din urmă, mitropolit al Moldovei „1674 (ante 15 aprilie) până-n 1675 (ante 10 mai)". Păstoria mitropolitului Teodosie al II-lea în Moldova a fost grea, fiind iarnă grea, dar şi din cauza năvălirii tătarilor veniţi o dată cu turcii, ce l-au adus domn pe Dumitraşcu Cantacuzino în 1674 şi, după cum spune Ion Neculce, „ erau ca lupii în turma de oi". Toţi sufereau atunci, în frunte cu mitropolitul Teodosie, căci barbarii „ au călcat tot şi au jăcuit toată ţara" şi „au dezbrăcat de podoabe mănăstirile" Moldovei şi „au robit mulţime de norod".
Acest Dumitraşcu Cantacuzino s-a dedat la „fărădelegi şi mai ales traiul adulterin " şi în acest caz mitropolitul Teodosie a luat poziţie: „Ce sunt acestea, măria ta, oarele semnele lui Antihrist? " Domnul n-a putut suporta sfatul să se îndrepteze şi l-a scos din scaun pe mitropolit, închizându-l în M-rea Sf Sava din Iaşi. Ca pedeapsă de la Dumnezeu, domnitorul Pătraşcu a fost înlocuit cu noul domn ,, Antonie Ruset, care îl va readuce pe Dosoftei" ce l-au scos pe Teodosie fiindcă l-a găsit nevinovat. Fiind liber, mitropolitul s-a ocupat de mănăstirile din părţile Vrancei şi în smerenie s-a retras la schitul Brazi, lângă Panciu. De aici, ajuta mănăstirile, împodobindu-le cu diferite odoare necesare, ducând o viaţă duhovnicească. Din toţi banii ce i-au fost dăruiţi de credincioşii cu dare de mână a căutat să înzestreze mănăstirile sărace.
Dar necazurile iarăşi au început, în 1694, când au năvălit din nou tătarii, l-au prins pe ierarh în schitul Brazi şi, după mai multe chinuri, i-au tăiat capul pentru că îi ceruseră bani, dar el, fiind un călugăr desăvârşit, nu avea aşa ceva.
A fost înmormântat, în schitul Brazi. La Mitropolia Moldovei şi Sucevei se păstra, prin anul 1926, un înscris în legătură cu Schitul Brazi şi cu sfârşitul mitropolitului Teodosie, precum şi cu descoperirea moaştelor sale... datând din 1839/ 1840 care mărturisea.
După revoluţia din Decembrie 1989 s-au reluat săpăturile arheologice şi s-au regăsit Sf. Moaşte sub Sf. Masă în altarul bisericii mari ce a fost demolată.


P.S. Gherasim Putneanul-"Tihna însemnărilor"



duminică, 20 septembrie 2009

Duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci-Putna 20 septembrie 2009

Predica

Predica-Duminica de dupa Inaltarea Sfintei Cruci-Putna 20 sept 2009
Asculta mai multe audio Divertisment

Cuvant de învăţătură Stareţ Melchisedec

Predica-Duminica de dupa Inaltarea Sfintei Cruci-Putna 20 sept 2009
Asculta mai multe audio Divertisment

vineri, 18 septembrie 2009

Binecuvântarea lui Dumnezeu vine când dăm binecuvântare


Bătrânul Sava de la Filoteu mi-a povestit că în timpul foametei mari din 1917 iviriţii, văzând că se golesc magaziile Mănăstirii au micşorat milostenia. Ba chiar un întâi stătător mai zgârcit insista să o taie de tot. Ca urmare şi Hristos a oprit orice binecuvântare pentru Mănăstire. Atunci părinţii au început să flămânzească şi să se plângă lui Hristos şi Maicii Domnului că nu se îngrijesc de Mănăstirea lor, căci din păcate nu şi-au înţeles greşeala.
Într-o zi s-a arătat Hristos portarului mănăstirii ca un sărac şi i-a cerut puţină pâine. Portarul mâhnit i-a spus:
- Nu avem, frate, de aceea am şi tăiat milostenia. Dar aşteaptă puţin să îţi aduc bucăţica ce o am în chilie pentru mine.
A alergat la chilia sa şi i-a adus pâinea ce o avea pentru sine şi i-a dat-o. Deodată vede că faţa Săracului străluceşte. După ce Săracul acela a luat pâinea, a spus Portarului:
- Ştii de ce a venit această nenorocire peste Mănăstire? Deoarece aţi alungat de aici două lucruri: pe „daţi" şi pe „vi se va da".
După aceste cuvinte s-a făcut nevăzut, răspândind o strălucire care l-a orbit pe portar. Portarul s-a pierdut, dar după puţin a alergat înfricoşat la proestosii mănăstirii şi le-a povestit întâmplarea. La început părinţii îşi chinuiau mintea să-şi aducă aminte pe care oameni i-au alungat. După aceea au înţeles însă că săracul acela a fost Hristos şi au priceput, şi cuvintele Sale evangheliceşti: „Daţi şi vi se va da".
S-au căit îndată pentru greşeala lor şi, de cum au început să dea din lipsa lor la săraci, degrabă au sosit şi binecuvântările bogate ale lui Dumnezeu.


Părintele Paisie Aghioritul-FLORI DIN GRĂDINA MAICII DOMNULUI

joi, 17 septembrie 2009

Dumnezeiasca slujbă


Fără Sfânta Biserică văzută nu ar putea exista Sfintele Taine ale lui Hristos, fără de care omul nu poate moşteni viaţa veşnică. Rugăciunea bisericească are o aşa putere şi însemnătate, încât numai cuvintele "Doamne, miluieşte" rostite în biserică întrec toate exerciţiile duhovniceşti din chilie; şi tocmai de aceea Sfinţii Părinţi, stând în sfânta biserică îşi închipuiau că stau în ceruri înaintea Tronului lui Dumnezeu.-Sfântul Antonie de la Optina


Cât de bine este să fii în biserică, să asculţi sfintele rugăciuni şi psalmodieri! Ce adânc este ascuns în cugetările psalmilor şi în celelalte cugetări sfinte! Desigur, este cu neputinţă să-l urmăreşti tot timpul pe citeţ, dar măcar o idee dacă-ţi rămâne şi tot e bine.-Sfântul Nicon de la Optina


La Utrenie trebuie să mergem, pentru că în timpul Liturghiei se aduce pentru noi Jertfa fără de sânge înaintea lui Dumnezeu, şi mergând la Utrenie ne aducem pe noi înşine jertfă înaintea Domnului; jertfim pentru El odihna noastră. -Sfântul Moise de la Optina

miercuri, 16 septembrie 2009

Vreau să pun începutul cel bun


Aflându-se omul în starea de cădere în păcat, îşi poate reveni prin ţinerea poruncilor lui Dumnezeu (şi le-am dat legile mele, le-am arătat rânduielile mele, prin care omul care le va ţine va trăi –( Iezechiel 20, 11).
Omul se poate mântui, chiar păcătos fiind, prin recunoaşterea vinovăţiei sale, dar nu fără a face nici un efort pentru a se îndrepta. Nu ajunge să spui „sunt păcătos", fără să faci nimic.
Pentru ca Hristos să lucreze în noi, atunci trebuie ca omul cel dintâi să moară, să-şi taie rădăcinile patimilor sale. Omul care vine la biserică poate lua din lumina care se împarte acolo. De ce spunem că „poate lua", şi nu spunem „ia" din această lumină? Pentru că Harul lui Dumnezeu nu lucrează într-un om dacă acesta nu doreşte, el trebuie să dorească acea schimbare a sa în mai bine, trebuie să dorească această lumină, nu ajunge doar să vii la biserică.
Niciodată nu putem fi mulţumiţi de starea în care ne aflăm, trebuie să avem tot timpul dorinţa de a ne schimba în mai bine, şi un singur gând ne poate schimba, acest gând poate fi darul de la Dumnezeu pentru ziua de astăzi. O dată primit, el produce o bucurie, o stare de înnoire, o stare de început. Sfântul Antonie cel Mare, deşi ajunsese aproape la nepătimire, spunea în fiecare zi: „Vreau să pun începutul cel bun". Este schimbarea permanentă, nesfârşită, de care avem nevoie în dorinţa de a fi cât mai aproape de Dumnezeu.
"DEŞERTĂCIUNE LUMII"-Ierom. Ioan Buliga

luni, 14 septembrie 2009

Praznicul Înălţării Sfintei Cruci

Predica la Înălţarea Sfintei Cruci-Putna 14 septembrie 2009

Inaltarea Sfintei Cruci- Putna 14 septembrie 2009
Asculta mai multe audio Diverse
Cuvânt de învăţătură al Arhimandritului Melchisedec la praznicul Înălţării Sfintei Cruci-Putna 14 septembrie 2009

Cuvant de invatatura la Inaltarea Sfintei Cruci-Staretul Melchisedec, Putna-
Asculta mai multe audio Diverse

Crucea şi învierea noastră


Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim.

Nu există viaţă de om care să fie lipsită de încercări, de luptă, de suferinţă. Şi nimeni nu poate fi sigur că acestea îl ocoli. Se cuvine să primim din tot sufletul încercările, nu numai să le răbdăm, ci să ne şi supunem lor, ca unele care vin de la Dumnezeu, dar şi să ne „închinăm" crucii noastre, că să ne-o purtăm cu dragoste, cu ochii şi cu gândul la crucea Mântuitorului, prin care am dobândit răscumpărarea.
Când răsună în biserică troparul Sfintei Cruci, mi se pare că, închinându-ne cu smerenie înaintea ei, trebuie să ne-o asumăm întrutotul, în prezent şi în viitor, cunoscând că Domnul ne-a dat-o să o purtăm. Purtându-ne crucea fără crâcnire, să nu uităm că după cruce a urmat Învierea lui Hristos, suprema bucurie pe care ne-o vesteşte Evanghelia. Crucea ne duce la biruinţă, la învierea simţurilor noastre amorţite, a puterii noastre lâncezânde.


"Fiecare zi un dar de la Dumnezeu-366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului"

Cântarea Sfintei Cruci

Priveghere la Praznicul Înălţării Sfintei Cruci-Putna 13 septembrie 2009

Cuvânt de învăţătură-Părintele Melchisedec, Stareţul Mănăstirii Putna

Priveghere la Praznicul Inaltarii Sfintei Cruci
Asculta mai multe audio Diverse

duminică, 13 septembrie 2009

IERTAREA PĂCATULUI


Părintele Sofian Boghiu(+14 septembrie 2002)

Da, pentru căinţa cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, ţipă, dă acatiste, face şi mătănii…! Când este necazul mai mare, se roagă fiecare la nivelul lui.
Sfântul Pavel spune acest cuvânt. „M-am făcut tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândesc”. Adică se apleacă la nevoile fiecărui om şi caută să-l ajute, să intre în viaţa lui, în necazul lui, să-l ajute să le rezolve. Sfântul Pavel, din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că şi Dumnezeu caută mântuirea tuturor, nu numai a monahilor.
Se mântuiesc nu numai monahii, ci şi lumea simplă, de rând, laică.
Dumnezeu nu are nevoie de o filosofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns. O chemare foarte scurtă:” Doamne, ajută-mă şi nu mă părăsi”, un cuvânt sincer şi smerit spus cu durere şi încredere în acest Dumnezeu atât de prezent în inima noastră şi în conştiinţa noastră.
Noi mereu Îl alungăm pe Dumnezeu prin faptele noastre, dar dacă ne căim şi ne pare rău cu adevărat şi nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu ne iartă îndată şi ne ajută şi este foarte prezent.
Sunt foarte multe persoane care au greşit faţă de Dumnezeu şi au fost iertaţi. Începând cu cei doi mari apostoli, Petru şi Pavel. La început, Pavel prigoneşte cumplit Biserica lui Hristos, apoi se întoarce la Dumnezeu şi Dumnezeu îl face vas ales al Său. Petru, care a fost mereu cu El şi totdeauna i-a făgăduit că va merge până la moarte cu El, la un moment dat s-a jurat că nu-L cunoaşte pe Iisus. Şi a fost iertat, dar a plâns toată viaţa lui pentru această tăgada, că nu-L recunoaşte pe Iisus. Şi a fost iertat.
Au fost multe cazuri în istoria de 2000 de ani a creştinismului, cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemărturisite, care se petrec în conştiinţa fiecărui om.
Ştii că Dumnezeu există şi este de faţă şi totuşi eşti mincinos şi făţarnic. Şi cine ştie cum îţi vine un gând din partea lui Dumnezeu şi te căieşti şi îţi pare rău, iar Dumnezeu te iartă şi intri din nou în relaţii normale cu Dumnezeu.
În această lume, foarte pestriţă, foarte variată, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu, fiecare dintre noi, oamenii. Unii păcătuiesc toată viaţa. De unii se îndură Dumnezeu şi le dă gând de mare căinţă pentru viaţa lor ticăloasă şi se îndreaptă. Dar nu poţi şti dacă ţi se va da această şansă, dacă ai acest gând. Nu trebuie să aştepţi acest moment. Fiecare are relaţia lui personală cu Dumnezeu. Nu există un şablon prin care să se mântuiască toţi oamenii. Toţi suntem păcătoşi, dar să avem din când în când această întoarcere către sine, pentru că toţi suntem în lipsă faţă de ceea ce ar trebui să fim. Să ne căim, cu această constatare sinceră că suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeşte cu toată dragostea Lui. Dragostea aceasta a lui Dumnezeu este mai presus de orice fel de dragoste omenească. Şi dacă ajungem să înţelegem bunătatea lui Dumnezeu, indiferent la ce stadiu de viaţă josnică am ajuns, să ne dăm seama că suntem căzuţi şi să ne cerem iertare, întorşi spre Dumnezeu... dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căinţă, şi Dumnezeu ne va ierta îndată.
Noi niciodată nu suntem singuri, ci suntem totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este peste tot prezent, şi este cu atât mai prezent în viaţa ta cu cât Îl chemi mai des. Este o rugăciune pe care o spune monahul, o rugăciune de invocare a Numelui lui Dumnezeu: „Doamne Iisuse". Această rugăciune, suntem datori, după rânduială, să o spunem mereu. Şi încet-încet, această datorie se transformă într-o chemare de dragoste, pentru că suntem foarte apropiaţi de Dumnezeu şi Dumnezeu trebuie să locuiască în noi. Şi dacă această chemare e făcută stăruitor, mai mult timp, rezultatele ei sunt foarte plăcute. Se produce o căldură duhovnicească în fiinţa noastră şi ne creşte credinţa în Dumnezeu, ne sporeşte dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru oameni şi pentru natură, această dragoste care vine din inimă, şi vine din partea lui Dumnezeu. Ne pătrunde acest sentiment de trăire în Dumnezeu: aşa cum trăieşte peştele în apa, aşa trăieşte monahul în Dumnezeu, în această atmosferă în care te simţi deplin în Dumnezeu... mă refer la monahii care trăiesc după rânduială lui Dumnezeu, pentru că nu totdeauna te poţi menţine în această stare, fiindcă şi peste noi năpădesc tot felul de curente ale vieţii pământeşti... practic, nu suntem deloc oameni cereşti, deşi am vrea să fim şi ne străduim ca, prin chemarea lui Dumnezeu în viaţa noastră, prin El să devenim fiinţe nesingure, cu Dumnezeu.
Dacă reuşim să-I facem loc lui Dumnezeu în noi, cu atât mai bine pentru noi... şi pentru ceilalţi...!

PĂRINTELE SOFIAN, UN SERAFIM DE SAROV


A rămâne fără duhovnicul tău înseamnă a se opri timpul în loc. Mult timp nu îndrăzneşti, aproape, nici un fel de gând. Mai apoi simţămintele şi dorul se-nvâltoară şi caută, cer. Nu ştii dacă să laşi să te doară prea tare golul sau să te bucuri şi să speri.
Ca să te bucuri şi să speri trebuie să ai forţa ca, încet-încet, să te prinzi de Ancora care se-ndepărtează, dar care te trage şi pe tine în sus. Mireasma ei te cuprinde şi rămâne cu tine. Se-mparte în mii, dar rămâne întreagă. Rămâne întreagă şi şi se-ntoarce spre fiecare chipul bălai şi blând al Sfântului Serafim de Sarov. Un Serafim de Sarov al nostru. M-a fascinat întotdeauna asemănarea dintre Părintele Sofian şi Sfântul Serafim de Sarov. Aceeaşi statură potrivită, acelaşi chip blând, aceeaşi smerenie, aceeaşi discreţie a prezenţei în orice loc, niciodată inoportună, niciodată agresivă ci dimpotrivă, totdeauna binevenită, totdeauna binefăcătoare şi liniştitoare, chiar şi atunci când îl vedeai numai în trecere, fără să-ţi adreseze vreun cuvânt.
Aceeaşi dragoste pentru Hristos, aceeaşi evlavie şi nădejde fără margini la Maica lui Hristos. Daca urmăreai cu insistenţă importanţa pe care o dădea Părintele prezenţei şi ajutorului Maicii Domnului, nu puteai să nu constaţi puţinătatea sau lipsa evlaviei şi nădejdii tale la Maica Domnului. Mai apoi nu se putea să nu simţi propria ta evlavie şi nădejde la Maica Domnului. Te minunai cum de ţie ţi-au lipsit!
Când mergea, aveam impresia că trupul său este imponderabil şi că atinge numai formal pământul. Vedeam în duhovnicul meu prezenţa Duhului care-l purta şi-l păstra neobosit, care-l întărea ca să ne poată purta, îngriji, menţine pe linia de plutire sau ajuta pe fiecare dintre noi, cei prea mulţi, în urcuşul pe care se afla şi la care jinduia şi pentru noi.
Cine n-a găsit alinare şi liniştire la Părintele? De câte numai în gând spunându-i toate nu ne-am regăsit, pentru moment, puterea de a merge mai departe!? Era binefăcătoare, adeseori, numai prezenţa în preajma Părintelui.
Cine n-a făcut experienţa uneia sau a nenumărate ore, în biserica Mănăstirii Antim, în timp ce Părintele spovedea! Plecai ca şi când te-ai fi spovedit, ca şi când te-ar fi binecuvântat, fără să fi ajuns să te bucuri de căldura punerii mâinii sale pe creştetul tău, gest prin care parcă-ţi picura liniştire, împăcare cu tine, bucurie că te ridici din nou.
Cine nu rememorează clipele de sub epitrahilul Părintelui, fie la molitvă, fie la dezlegarea de după spovedanie, când aveai convingerea că Hristos este prezent, că Însuşi Hristos te iartă şi te dezleagă prin vocea şi prin mâna Părintelui!
Respecta atât de mult libertatea celuilalt, într-adevăr, ca pe cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a lăsat omului. Uneori aproape te ofensa prin faptul că nu-ţi dădea nici un canon. Aproape că, aparent, nu dădea prea mare greutate păcatelor tale şi căderilor repetate de care te ruşinai atât! Ai fi dorit şi simţeai că te-ar fi ajutat penitenţa. Primeai în schimb dezlegarea ca pe un dar. Târziu înţelegeai că tactul şi forţa duhovnicească a duhovnicului tău consideră importantă ridicarea ta şi abia după aceea căderea în sine cu toată gravitatea ei. Şi te întorceai împătrit folosit.
Era blând şi la vorbă Părintele, dar şi aspru în acelaşi timp. Cei care l-au cunoscut în anii tinereţii spun că era aspru şi exigent cu sine însuşi, dar şi cu ceilalţi. Totul ţinea de o acrivie care-l caracteriza. Făcea totul cum se cuvine şi ştia foarte exact cum trebuie făcut.
Odată mi-a spus la spovedanie să nu mai judec pentru că judecarea aproapelui este un păcat subţire dar foarte grav.
A doua oară mi-a spus să nu mai judec, pentru că judecata nu aparţine oamenilor, ci lui Hristos.
A treia oară, când am îndrăznit să mărturisesc acelaşi păcat, mi-a spus pe un ton dojenitor şi răspicat: „Vă rog să nu mai judecaţi, judecata este a lui Hristos. Atunci când cineva judecă pe aproapele său, Hristos părăseşte scaunul Său de judecată pe care ni-l cedează nouă, dar ne părăseşte în acelaşi timp şi pe noi şi ne lasă în voia satanei”. Aceasta rămas pentru mine un imperativ şi cer ajutor, necontenit Părintelui ca să-l pot înfăptui.
M-am bucurat de marea binecuvântare de a-l vedea din când în când, nu neapărat pentru spovedanie. Pentru aceasta-i mulţumesc necontenit. Prezenţa dânsului te folosea, puţina vorbire te folosea, tăcerea Părintelui te folosea la fel de mult.
Prezenţa, întru totul, era expresie a trăirii interioare, a stării duhovniceşti. Puteai observa cu uşurinţă curăţia inimii, marea stăpânire de sine, rod al omorârii patimilor şi dobândirii virtuţilor, neglijarea de sine şi dăruirea către celălalt, până la jertfire.
Cuvintele, propoziţiile erau totdeauna măsurate. Răgazul pe care şi-l acorda înainte de fiecare răspuns era adesea mai lung decât răspunsul în sine. Te bloca şi te cucerea în acelaşi timp, înţelegeai că totul este esenţă.
Fiecare gest, fiecare cuvânt era esenţă. Nu risipea cuvinte, le zăgăzuia cu o zgârcenie binefăcătoare pentru sine şi pentru celălalt.
L-a căutat şi L-a urmat pe Hristos şi a avut modelul sfinţilor Lui. Cine-şi poate imagina Antimul, fără săracii care străjuiau porţile mănăstirii, până la uşa Părintelui!?
Dacă Sfântul Antim Ivireanul, a cărui ctitorie a îngrijit-o cu sfinţenie şi pe care l-a avut ca model, a făcut totul pentru îngrijirea săracilor, nimeni nu cred că l-a văzut pe Părintele alungând vreun nevoiaş. L-a văzut, mai degrabă, scotocind cu mâna în buzunar după milostenie. A văzut smerenia şi mărinimia dânsului. Nu cred să fi spus vreodată nu, cuiva.
Un ochi ager, dacă ar fi stat în preajma Părintelui, ar fi văzut foarte clar, ar fi învăţat totul, fără să mai ceară sfat.
Este cuceritoare descrierea pe care Părintele Stăniloae o face sfântului! Captivat de lectura descrierii, uiţi că este o descriere a sfântului în general, şi ţi se pare că fiecare cuvânt îmbrăţişează chipul Părintelui Sofian. La sfârşit te dumireşti şi-ţi spui: „Părintele Sofian a fost un sfânt"!
Este emoţionant imnul pe care IPS Teofan, unul dintre ucenicii iubiţi ai Părintelui, i-l închină, de ziua Crucii, când ne-a părăsit. Imn de durere, dar şi dătător de nădejde. N-am avut niciodată sentimentul, în preajma mormântului Părintelui, că s-ar afla acolo.
Nădăjduiesc şi nădăjduim, aşa cum pe unii ne-a ajutat, după plecarea sa, în mod concret, să mijlocească şi să ne aştepte la Hristos şi la dânsul.

G.C.

Din volumul "Părintele Sofian"

PĂRINTELE SOFIAN, UN CĂLUGĂR ADEVĂRAT


Tatăl său, ostaş în armata ţaristă, a fost trimis în luptele dintre ruşi şi japonezi (1904-1905). Înainte de război, a mers şi s-a închinat la moaştele Sfântului Serghie de la Radonej de la Posada-Zagorsk, lângă Moscova: „Doamne, cu ocrotirea Sfântului Serghie, ajută-mă!”
Oastea creştină a fost zdrobită de japonezi, dar soldatul basarabean s-a întors acasă şi a mărturisit despre sfânta ocrotire.
Apoi s-a însurat şi a aşteptat prunc. Şi l-a binecuvântat preotul: „Să-ţi dea Dumnezeu prunc minunat, şi să-l închini pe el Sfântului Serghie, de vreme ce acela ţi-a scăpat viaţa!” Şi i s-a născut prunc, în ziua de prăznuire a Sfinţilor Serghie şi Vah, şi i-au pus numele Serghie.
Când sovietele bolşevice au prins în dinţii lor Basarabia şi Bucovina, părintele Sofian a plecat de la Dobruşa, găsindu-şi sălaş la Cernica şi la Antim. Tuns în monahism de către Mitropolitul Tit Simedrea, a fost hirotonit preot, iar apoi stareţ la Mănăstirea Plumbuita. Apoi l-au arestat.
După 6 ani, când l-au eliberat, l-am văzut tuns şi fără barbă, cu o reverendă albastru-deschis... şi m-am îngrozit. Am rămas buimăcit câteva săptămâni.
Ca pictor renumit, a întocmit zeci şi sute de devize. Devize de pictură, pentru care el personal, nu primea nimic.
Părintele Sofian n-a supărat niciodată pe nimeni.
La 14 septembrie 2002, a trecut către Domnul.
A trecut către Domnul un călugăr adevărat. Sa dus în ceata drepţilor, în ceata Arhanghelului Rafail, alături de mânuitorii penelului, un Pârvu Mutu al artei bizantine româneşti, un Rubliov al picturii bisericeşti de la sfârşitul mileniului al doilea.
A trecut pragul veşniciei un mare om de artă şi cultură, un desăvârşit duhovnic, un slujitor haric adevărat, un om al răbdării, chinuit pentru alţii, un călugăr adevărat.
Diacon Petre David

vineri, 11 septembrie 2009

Nici măcar „a vrea" nu este al nostru, ci tot binele este de la Dumnezeu


Spunea cineva: „Dai voinţă, iei putere". De ce totuşi noi nu voim? Oare nu avem voinţă? La prima vedere s-ar părea că voim, dar nu avem putere. Se pare însă că însuşi „a voi" este o putere, şi ar trebui să cerem şi aceasta de la Dumnezeu. Când spunem: „Întăreşte-mi, Doamne, voinţa" este ca şi cum am cere putere şi astfel o singură cale pare a fi pentru întărirea voinţei, aceea ca voinţa noastră să se plece, să se retragă în faţa voinţei lui Dumnezeu. Şi astfel, „dau voinţă, iau putere" se transformă în: „îmi dau voinţa mea neputincioasă la o parte ca să primesc voinţa puternică a lui Dumnezeu".
Ieromonah Ioan Buliga-Deşertăciunea lumii

joi, 10 septembrie 2009

Cât valorează un minut

Părintele Petru Serioghin
"Fiecare minut şi chiar fiecare secundă din viaţa noastră vremelnică prezintă importanţă nu pentru ceea ce am făcut sau n-am izbutit să facem, ci în funcţie de direcţia spre care mergem şi către ce tindem. Vrem sau nu, timpul trece. Viaţa noastră vremelnică este asemenea unui torent de ape repezi, există o singură alternativă: sau veşnică bucurie, sau veşnică suferinţă. Dacă nutrim o dragoste adevărată faţă de cei ce ne sunt apropiaţi cu trupul şi cu sufletul, vom învăţa să-L iubim pe Dumnezeu, să tindem spre El, să ne apropiem de El. Mergând pe această cale, la capătul ei ne va aştepta fericirea şi bucuria veşnică. Dacă suntem trufaşi, iubitori de slavă lumească, desfrânaţi şi răi, inima noastră nu va fi decât un iad, iar calea pe care mergem ne va duce la veşnică suferinţă. În fiecare minut şi în fiecare secundă tânjim sau tindem cu sufletul către ceva şi depinde de noi ca acel „ceva" să nu fie ca o sentinţă, scrisă pe inimă, care să ni se aplice în viaţa veşnică. De multe ori ni se pare că avem de rezolvat probleme extrem de importante şi ne oprim din drum ca să o facem. Altă dată am vrea să-i oprim din drum şi pe alţii. Degeaba! Fiecare îşi urmează propriul său drum şi îşi are locul său în veşnicie, în funcţie de starea inimii. Omule superficial, ia aminte că zilele vieţii tale vremelnice dispar ca fulgerul, iar în faţa ta se deschide abisul veşniciei. Spre ce te îndrepţi? Ce porţi în inimă: iadul sau raiul?"
"LUMINĂTORUL DE SUB OBROC"

miercuri, 9 septembrie 2009

Erezia nestoriană şi cel de-al treilea Sinod


Când toţi cei care au îndrăznit să hulească împotriva sfinţeniei şi curăţiei Preasfintei Fecioare Maria au fost aduşi la tăcere, vrăjmaşii au încercat să-i ştirbească cinstirea ce i se aducea ca Maică a lui Dumnezeu. În secolul al V-lea Arhiepiscopul Constantinopolului, Nestorie începea să predice poporului o învăţătură nouă, potrivit căreia Maria nu ar fi născut decât numai pe omul Iisus, în Care mai apoi Dumnezeu Şi-ar fi făcut sălaş şi ar fi locuit în El ca într-un templu. La început i-a îngăduit numai unui preot al său, Atanasie să propovăduiască unele ca acestea, dar mai apoi a început el însuşi să propovăduiască în biserica această străină învăţătură, cum că nimeni nu ar trebui să o numească pe Maria „Născătoare de Dumnezeu", de vreme ce ea nu născuse pe Dumnezeu-Omul. Nestorie socotea că pentru sine este înjositor să se închine unui prunc înfăşat în scutece şi dormind într-o iesle.
Asemenea predici au stârnit scandal pretutindenea în lume şi au întinat curăţia dreptei credinţe, mai întâi la Constantinopol, iar mai apoi peste tot unde ajungea vestea despre această nouă învăţătură. Sfântul Proclu (ucenicul Sfântului Ioan Hrisostom), care în acea vreme era Episcop al Cizicului, iar mai apoi Arhiepiscop al Constantinopolului a ţinut o predică, de faţă fiind şi Nestorie, predică în care mărturisea cu tărie că Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc din Fecioara care este, aşadar cu adevărat „Theotokos" (Născătoare de Dumnezeu), căci încă din preacuratul ei pântece Dumnezeirea a fost unită cu Pruncul zămislit de la Duhul Sfânt; iar acest Prunc, chiar dacă a fost născut de Preacurata doar după firea Sa omenească, totuşi încă de la naştere a fost Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
Dar Nestorie a tăgăduit cu încăpăţânare lepădarea de străina sa învăţătură, susţinând că trebuie să se facă deosebire între Iisus şi Fiul lui Dumnezeu, Maria neputând fi deci numită „Theotokos" (Născătoare de Dumnezeu), ci „Hristotokos" (Născătoare de Hristos), de vreme ce Iisus nu a fost decât Uns al lui Dumnezeu (Hristos sau Mesia), aşa cum fuseseră şi cei din vechime, Proorocii, dar întrecându-i pe aceia în deplinătatea unirii cu Dumnezeu. Învăţătura lui Nestorie devenea astfel o tăgăduire a întregii iconomii a Mântuirii, căci dacă Preacurata nu este Născătoare de Dumnezeu, atunci Cel ce a primit pentru noi Patimile şi Crucea nu a fost Dumnezeu, ci un simplu om.
Sfântul Chiril, care pe atunci era în scaunul Arhiepiscopiei Alexandriei, aflând despre învăţătura lui Nestorie şi despre tulburarea pe care acesta a făcut-o în Biserica din Constantinopol i-a trimis acestuia o scrisoare prin care încerca să-l convingă să păstreze învăţătura pe care Biserica o mărturisea de la întemeierea ei şi să nu schimbe sau să adauge nici o înnoire la această învăţătură. Pe lângă aceasta, Sfântul Chiril a mai scris şi preoţilor şi poporului din Constantinopol, îndemnându-i să stea neclintiţi în credinţa ortodoxă, fără a le fi teamă de prigonirile ce le va porni Nestorie împotriva celor ce nu se învoiesc cu învăţătura lui. De asemenea, Sfântul Chiril i-a mai scris şi Papei Celestin, la Roma care împreună cu credincioşii păstoriţi de el stăteau tari în credinţa ortodoxă.
La rândul său, Papa Celestin i-a scris lui Nestorie, chemându-l să-i înveţe pe oameni credinţa ortodoxă, iar nu a sa. Dar Nestorie a rămas surd la toate acestea, pretinzând că ceea ce învăţa el era credinţa ortodoxă, cei ce nu recunoşteau aceasta fiind numiţi de el eretici. Sfântul Chiril i-a scris din nou lui Nestorie, alcătuind douăsprezece anatematisme, în care erau arătate în douăsprezece articole cele mai de seamă deosebiri dintre credinţa ortodoxă şi ceea ce învăţa Nestorie şi aruncând anatema asupra celui ce ar fi nesocotit şi nu ar fi primit chiar şi numai un singur articol din cele douăsprezece anatematisme.
Nestorie a respins pe de-a-ntregul cele douăsprezece articole întocmite de Sfântul Chiril, alcătuind la rându-i o scriere în douăsprezece articole în care făcea arătată învăţătura pe care o propovăduia, aruncând anatema asupra celor ce nu o primeau. Primejdia ce se ridica asupra credinţei dreptslăvitoare era din ce în ce mai mare. Sfântul Chiril a trimis atunci câte o scrisoare împăratului Teodosie cel Tânăr, soţiei sale Evdochia şi surorii acestuia, Pulheria cu cererea de a se preocupa mai îndeaproape de această situaţie şi de a stăvili erezia.
S-a hotărât atunci convocarea unui sinod ecumenic la care ierarhii adunaţi de la toate marginile lumii să hotărască dacă învăţătura propovăduită de Nestorie este sau nu este ortodoxă. Pentru locul unde urma să se adune ce de-al III-lea Sinod ecumenic a fost aleasă cetatea Efesului, în care au locuit odată Preasfânta Fecioară dimpreună cu Sfântul Ioan Teologul. Sfântul Chiril i-a adunat pe episcopii Egiptului împreună cu care a călătorit pe mare până la Efes. Din Antiohia a venit Ioan, Arhiepiscopul Antiohiei, dimpreună cu episcopii bisericilor din Răsărit. Episcopul Romei, Sfântul Celestin nu a putut fi de faţă la acest Sinod şi l-a rugat pe Sfântul Chiril să apere credinţa ortodoxă, trimiţând în locul său doi episcopi dimpreună cu un preot din Biserica Romei, Filip, cărora le-a dat îndrumări precise despre ce urmează să spună. De asemenea, la Efes au mai venit Nestorie, episcopii din cetăţile de pe lângă Constantinopol, precum şi episcopii din Palestina, Asia Mică şi Cipru.
În ziua a zecea a calendelor lui iulie, după calendarul roman, adică 22 iunie 431, în Biserica Sfintei Fecioare Maria din Efes a avut loc adunarea episcopilor sub conducerea Arhiepiscopului Alexandriei, Sfântul Chiril şi a Episcopului Efesului, Memnon. În mijlocul lor era aşezată o Evanghelie, semn că Sinodul era condus nevăzut de Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Mai întâi s-a citit Simbolul Credinţei care a fost alcătuit la primele două sinoade a toată lumea. Apoi a fost dată citirii Proclamaţia Imperială de către trimişii împăraţilor Teodosie şi Valentinian care cârmuiau în vremea aceea cele două părţi ale Imperiului.
Odată acestea terminate, a început citirea scrisorilor lui Chiril şi Celestin către Nestorie, precum şi răspunsul lui Nestorie. Sinodul, prin gurile participanţilor a arătat învăţătura lui Nestorie ca neadevărată şi a osândit-o, lipsindu-l pe Nestorie de demnitatea episcopală. Această hotărâre a fost întărită printr-un Act sinodal, semnat de aproape 160 de episcopi care au fost de faţă. Dar, de vreme ce unii dintre ei ţineau locul şi altor episcopi care nu au putut fi acolo, în fapt actul sinodal a fost semnat de mai mult de 200 de episcopi care-şi aveau scaunele episcopale în toate părţile Bisericii din acea vreme şi care au mărturisit astfel credinţa ce se păstra din vechime în cetăţile lor.
Aşadar, acest act al sinodului a fost glasul Bisericii Soborniceşti care a mărturisit cu tărie că Hristos, născut fiind din Fecioară este Dumnezeu adevărat Care S-a făcut om. Iar, întrucât Preacurata Fecioară a dat naştere unui Om adevărat, care în acelaşi timp era şi Dumnezeu adevărat cu dreptate este a fi cinstită ca „Theotokos" (Născătoare de Dumnezeu).
La sfârşitul adunării din acea zi acest act a fost deîndată citit poporului care aştepta nerăbdător la porţile bisericii. Întreg Efesul s-a umplut de bucurie când a aflat că cinstirea Maicii Domnului a rămas neştirbită. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât Maica Domnului s-a bucurat de o cinstire cu totul aparte în această cetate unde a locuit în timpul vieţii ei pământeşti şi a cărei ocrotitoare a devenit după trecerea sa la locaşurile cele veşnice. Odată ce Actul sinodal a fost pus la vedere în tot Efesul, oamenii i-au întâmpinat plini de veselie pe Părinţi când seara aceştia au ieşit din biserica unde avusese loc adunarea. I-au însoţit cu făclii aprinse şi cu cădelniţele cu tămâie arzând. Pretutindenea se puteau auzi glasuri pline de bucurie slăvind pe Maica Domnului şi lăudându-i pe Părinţii care i-au apărat numele împotriva ereticilor.
Sinodul a mai avut încă cinci adunări: pe 10 şi 11 Iunie, pe 16, 17 şi 22 Iulie şi pe 31 August (după calendarul roman). La aceste adunări au fost luate, în şase canoane, măsuri împotriva celor ce ar fi îndrăznit să propovăduiască învăţătura lui Nestorie şi să schimbe hotărârile Sinodului din Efes.
La plângerea episcopilor Ciprului împotriva pretenţiilor episcopului Antiohiei, Sinodul a hotărât ca Biserica Ciprului să îşi păstreze autocefalia pe care a moştenit-o încă de la Sfinţii Apostoli, şi ca, îndeobşte, „nici unul dintre preaiubitorii de Dumnezeu episcopi să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui..., ca să nu se calce canoanele Părinţilor şi nici sub cuvânt de lucrare sfinţită, să se furişeze trufia stăpânirii lumeşti, şi să nu trecem cu vederea că pierdem câte puţin slobozenia pe care ne-a dăruit-o nouă cu sângele Său Domnul nostru Iisus Hristos, Izbăvitorul tuturor oamenilor".
Sinodul a mai întărit osândirea pelagianismului care învăţa că omul se poate mântui prin propriile sale puteri, fără a avea nevoie de ajutorul harului lui Dumnezeu. De asemenea, s-au mai luat unele hotărâri care se refereau la conducerea bisericilor şi s-au trimis scrisori tuturor episcopilor care nu au luat pane la adunările sinodale, înştiinţându-i de hotărârile luate şi chemându-i să păzească învăţătura dreptei credinţe şi pacea Bisericii. În acelaşi timp Sinodul a hotărât că învăţătura Bisericii a fost pe deplin cuprinsă în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, de aceea nu a mai alcătuit o altă învăţătură de credinţă, interzicând ca şi pe viitor „să se întocmească o altă credinţă", adică să se alcătuiască alte Simboluri ale Credinţei sau să se facă schimbări în învăţătura de credinţă care a fost hotărnicită la al II-lea Sinod a toată lumea.
Această din urmă hotărâre a fost încălcată câteva veacuri mai târziu de creştinii din Apus când, la început în locuri răsfirate, iar apoi în întreaga biserică Romană s-a adăugat la Simbolul niceo-constantinopolitan învăţătura că Duhul Sfânt purcede „şi de la Fiul". Această formulă a fost aprobată de papii romani din secolul al XI-lea, chiar dacă până atunci înaintaşii lor, începând cu Sfântul Celestin au păzit cu scumpătate hotărârea celui de-al treilea Sinod ecumenic din Efes.
În acest chip pacea tulburată de Nestorie s-a aşternut încă o dată în Biserică, dreapta credinţă a fost din nou apărată, iar mincinoasele învăţături osândite.
Sinodul ce a avut loc la Efes este pe bună dreptate socotit ecumenic, fiind aşezat pe aceeaşi treaptă cu Sinoadele de la Niceea şi de la Constantinopol, care l-au precedat. La Efes s-au adunat trimişii întregii Biserici. Hotărârile luate aici au fost recunoscute de întreaga Biserică „de la un capăt la altul al lumii". Aici a fost mărturisită învăţătura păstrată de pe vremea Sfinţilor Apostoli. Sinodul nu a întocmit o învăţătură nouă, ci a mărturisit adevărul pe care unii au încercat să îl înlocuiască printr-o născocire, a hotărnicit cu amănunţime mărturisirea Dumnezeirii lui Hristos Care S-a născut din Fecioară. Credinţa şi judecata Bisericii asupra acestei chestiuni a fost acum lămurit arătată, în aşa fel încât nimeni să nu mai poată aduce în Biserică mincinoase plăsmuiri. Pe viitor se vor mai putea ivi alte lucruri în care să fie nevoie de hotărârea întregii Biserici, dar niciodată nu se va mai naşte îndoiala dacă Iisus Hristos a fost sau nu Dumnezeu.
Sinoadele care s-au ţinut mai apoi au urmat întocmai hotărârile Sinoadelor de dinaintea lor. Nu au mai întocmit nici un alt Simbol de credinţă diferit de cel niceo-constantinopolitan, ci doar au adus lămuriri asupra lui. La cel de-al III-lea Sinod ecumenic s-a mărturisit cu tărie învăţătura Bisericii despre Maica Domnului. Înainte vreme, Părinţii au osândit pe cei ce îndrăzniseră să pângărească neprihănita viaţă a Maicii Domnului. Iar acum despre cei ce au încercat să ştirbească cinstirea ce i se aducea, s-a spus tuturor: „Cel care nu-L mărturiseşte pe Emanuel Dumnezeu adevărat şi prin urmare pe Preasfânta Fecioară ca fiind Theotokos (Născătoare de Dumnezeu), deoarece ea a născut cu trupul pe Cuvântul Care este de la Dumnezeu-Tatăl, şi care S-a întrupat să fie anatema". (Întâia anatematismă a Sfântului Chiril al Alexandriei).

"Cinstirea Maicii Domnului în tradiţia ortodoxă"-Sfântul Ioan Maximovici

Cântare de laudă la Sfinţii şi drepţii dumnezeieşti Părinţi


Bucură-te, cea fără de fii!
Bucură-te, o, vârstnică Ana!
Iată naşti pruncă la bătrâneţile tale,
Tu o naşti, pe Aleasa, între maici!
Precum odinioară şi Sara cea bătrână,
Şi iară bătrână maică a lui Samson,
Şi precum a lui Samuel maică, iară bătrână,
Şi precum bătrână maică a lui Ioan!
Dar tu între ele eşti cea mai slăvită
Căci dintru al tău pântec o naşti
Pe una Fecioară Maria preaslăvită,
Maica Domnului Celui Preaînalt!
Bucură-te şi tu, O, Ioachime!
Tată al unei maici cum firea n-a văzut,
Dintru care însuşi Domnul Slavei
Ca să ia trup a voit.
Legea cea Veche îşi pierde puterea,
Când voieşte Domnul, şi unde voieşte El.
Cine va sta într-a Lui cale?
Cine îndrăzni-va să se certe cu El?
Nu cu certare, ci cu iubire,
Schimbă Dumnezeu ale Sale legi.
Căci în faţa iubirii, legile toate,
Se fac ca şi când n-ar fi fost nicicând.
Când omul flămânzeşte,
Domnul umple de roade secul pământ;
Iar când duhovniceşte flămânzeşte lumea,
Pe cea stearpă o face roditoare de prunc.
Pentru a lumii mântuire
Domnul potriveşte toate, ca un înţelept.
De aceea toată a Lui de sfinţi oştire
Cântă-ntreit „Slavă! În cer şi pe pământ!”

Sfântul Nicolae Velimirovici-"Proloagele"

marți, 8 septembrie 2009

PREDICĂ LA NAŞTEREA MAICII DOMNULUI-Părintele Ioanichie Bălan




Naşterea Ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea...
(Troparul praznicului)

Iubiţi credincioşi,

Sunt bucurii de taină care nu se lasă spuse, ci stau ascunse în inima omului, care trăiesc singure şi mor odată cu omul.
Sunt bucurii care tac şi bucurii care vorbesc. Sunt bucurii în familie care nu trec pragul casei multă vreme, sau poate niciodată.
Dar sunt uneori bucurii nebănuite care nu încap într-o singură inimă de om, care se cer vestite şi altora, pentru ca, deodată, mai multe inimi să simtă binecuvântarea lor.
O bucurie ca aceasta, după care a suspinat mii de ani toată lumea, s-a revărsat astăzi peste tot pământul prin naşterea Maicii Domnului.
Mică la început şi neluată în seamă, bucuria naşterii Fecioarei Maria nu trece pragul casei bătrâni­lor şi dumnezeieştilor ei Părinţi Ioachim şi Ana. Dar în puţină vreme, bucuria aceasta a pătruns pe uliţele micului Nazaret, a străbătut Galileea, a cuprins Ieru­salimul, a umplut tot pământul, de la margini până la marginile lui a fost purtată timp de secole, a fost păstrată şi cinstită cu atâta credinţă şi evlavie de înaintaşii noştri şi împodobită cu alese rugăciuni şi - cântări de laudă închinate Maicii Domnului.
Bucuria naşterii Preasfintei Fecioare Maria a bătut astăzi şi la uşile noastre, a răzbit în inimile noastre şi ne-a îndemnat să ne adunăm în sfintele biserici, pentru ca împreună să ne bucurăm duhovniceşte să ne rugăm, să cântăm şi să cerem ajutorul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, cinstind naşterea ei cu tot ce avem în noi mai curat, mai bun, mai ales. Aşa ne-au crescut şi învăţat părinţii noştri, aşa ne-au deprins strămoşii noştri, aşa ne-au poruncit să facem toţi sfinţii Bisericii noastre.
Nu este sfânt care să nu fi adus măcar un cuvânt de laudă Maicii Domnului, aceleia prin care a venit mântuirea a toată lumea. Pe ea au cinstit-o îngerii din Cer şi oamenii de pe pământ. Despre ea au vestit proorocii. Pentru ea a grăit Fiul lui Dumnezeu. Pe ea au lăudat-o Sfinţii Apostoli. Numele ei l-au pomenit adesea mucenicii în lanţuri, cuvioşii în pustietăţi, mamele la căpătâiul copiilor, fecioarele în focul rugăciunii, bătrânii în ceasul sfârşitului, bolnavii în văpaia durerilor, orfanii în vremea ispitelor, văduvele în sărăcia lor, sărmanii în lipsa lor, călătorii în primejdii, copiii în primii lor ani de viaţă.
Pe Maica Domnului o cinstesc deopotrivă şi puterile de sus şi creştinii de jos, cetele îngereşti şi neamul omenesc, serafimii din cer şi călugării de pe pământ, tronurile cereşti şi domniile pământeşti, heruvimii şi arhanghelii, îngerii şi sfinţii, creştinii de peste tot dimpreună cu toată suflarea.
Se cuvine dar ca şi noi să lăudăm pe Născătoarea de Dumnezeu pogorându-ne cu mintea în micul Nazaret, acolo unde a răsărit prima bucurie în lume prin naşterea Fecioarei Maria.
Veniţi deci, iubitorilor de praznic, să vedem ce lucru minunat s-a petrecut astăzi în casa lui Ioachim. Veniţi, maicilor iubitoare de copii, să vedem pe cine ţine în braţe Ana. Veniţi, mireselor gătite cu podoabe omeneşti, să vedem ce Mireasă fără de bărbat Iisus Hristos Şi-a pregătit. Veniţi, aleselor fecioare, să ve­dem ce Fecioară neîntinată astăzi în lume s-a născut.
Veniţi cu toţii, fraţi creştini, să vedem de cine vorbeşte Isaia, de cine se veseleşte David, pe cine laudă arhanghelul Gavriil, pe cine prăznuieşte acum Biserica Domnului. Veniţi să vedem pe cine a născut la bătrâneţe Ana cea stearpă, de ce se bucură aşa de mult bătrânul Ioachim, de ce zâmbesc păcătoşii în iad, pentru ce saltă sfinţii în cer, de ce nu mai oftează Eva, de ce tace săracul Adam. Veniţi să vedem de ce se bucură astăzi toată creştinătatea, de ce sună aşa frumos clopotele, de ce se împodobesc astăzi sfintele biserici cu atâtea flori şi cântări de laudă.
Veniţi, sfinţilor, să lăudăm astăzi pe cea mai aleasă dintre sfinţi. Veniţi, îngerilor, să cinstim acum pe cea mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii. Veniţi, sfinţilor apostoli, să preamărim pe aceea care mai înainte de voi pe Hristos L-a propovăduit. Veniţi, mironosiţelor femei, să prăznuim pe aceea care mai înainte decât voi a suspinat lângă crucea lui Iisus. Veniţi, maicilor, ca pe Maica vieţii noastre într-un glas să o lăudăm. Veniţi, fecioarelor, ca pe Fecioară cu cântări de bucurie să o preamărim. Veniţi, pruncilor, ca pe Prunca Maria cu făclii s-o întâmpinăm. Veniţi, pustnicilor; veniţi, călătorilor; veniţi, bolnavilor; veniţi, muritorilor, ca pe apărătoarea şi mijlocitoarea noastră astăzi să o aflăm şi împreună să o lăudăm. Veniţi, fraţi creştini de pretutindeni, să întindem acum măreţ ospăţ de bucurie în casa lui David, căci astăzi s-a născut nădejdea mântuirii noastre. Astăzi s-a arătat în lume lăcaşul Fiului lui Dumnezeu. Astăzi s-a apropiat plinirea vremii, astăzi s-a înălţat muntele cel netăiat, astăzi s-a zidit cămara cea neumblată, astăzi s-a arătat cortul cel ceresc. Astăzi s-a născut Fecioara Maria!
Astăzi s-a întins scara împăcării între om şi Dumnezeu, astăzi s-a aprins rugul cel nemistuit de foc. Astăzi s-a arătat aurora mântuirii noastre pe pământ, astăzi s-a sfinţit vasul alegerii lui Hristos. Astăzi s-a născut Preasfânta Născătoare de Dumnezeu!
Astăzi saltă de bucurie creştinătatea, astăzi străluceşte de lumină soarele, astăzi se bucură luna, astăzi se sfătuiesc stelele, astăzi se adună în buchet florile, astăzi se unesc în armonie culorile, astăzi într-un glas răsună cântările, căci astăzi s-a născut în Nazaret Maica Domnului!
Astăzi o făclie dumnezeiască s-a aprins, astăzi un trandafir în Nazaret a înflorit, astăzi un crin în Galileea neamurilor a răsărit. Astăzi o comoară lumii s-a descoperit. Astăzi s-a născut Preacurata Fecioară Maria!
Astăzi împreună cântă păsările, astăzi dintr-o inimă se roagă creştinii, astăzi într-un cuget se veselesc fecioarele, astăzi la un loc se bucură şi cele Cereşti şi cele pământeşti, astăzi într-un glas cântă pruncii, căci astăzi s-a născut roaba Domnului Maria!
Pentru naşterea Fecioarei astăzi şi noi să ne bucurăm. Pe crinul cel neîntinat să-l admirăm, pe comoara Nazaretului prin fapte bune să o câştigăm, pe mărgăritarul lumii prin pocăinţă să ni-l cumpărăm, pe izvorul darului prin smerenie să ni-l împrumutăm, pe uşa cea încuiată prin cheia rugăciunii să o descuiem, pe floarea cea aleasă prin milostenie cu noi să o avem. Pe chivotul cel ceresc în inimile noastre prin dragoste să-l purtăm, pe Maica vieţii prin iubire de mamă, mamă nouă să ne-o câştigăm, pe Biserica cea vie, pe mijlocitoarea noastră, pe Prunca Fecioară Maria, cu slavoslovii şi cântări de laudă de-a pururi să o lăudăm. Pentru ca astfel mijlocitoare nouă să ne-o dobândim, pentru ca astfel liman de mântuire să ne-o moştenim, pentru ca astfel prin rugăciunile ei raiul şi pe însuşi Hristos în dar să-L primim.
Prin naşterea Maicii Domnului se împacă Nazaretul cu Sionul, Galileea cu Iudeea, grecul cu evreul, cerul cu pământul, Dumnezeu cu omul, Domnul Iisus cu amărâtul Adam. Prin rugăciunile Maicii Domnului se fac auzite rugăciunile noastre, se alină durerile noastre, se vindecă bolile noastre, se usucă lacrimile noastre, se înseninează feţele noastre, se mântuiesc sufletele noastre.
Prin mijlocirile Fecioarei Maria sporesc bucuriile în inimile noastre, se uşurează necazurile în familiile noastre, se înmulţeşte pâinea pe mesele noastre şi untdelemnul în vasele noastre, se tămăduiesc rănile copiilor noştri, se sfârşesc cu pace zilele noastre, se mută cu tihnă la Dumnezeu sufletele noastre.
Prin rugăciunile Maicii Domnului se liniştesc furtunile, se îmblânzesc mările, se potolesc apele lipitelor, se lasă toată ura şi răzbunarea. Ea se roagă pentru noi când ne naştem, ea ne alină ispitele în viaţă, ea ne închide cu pace ochii, ea ne cere loc de odihnă în cer, ea se roagă pentru noi la judecată.


Iubiţi credincioşi,
Negrăite şi necuprinse de limba noastră sunt darurile şi binefacerile de care ne împărtăşeşte Maica Domnului, dacă alergăm cu credinţă la ajutorul ei în toate zilele vieţii noastre. De aceea, toţi cei ce voiţi să vă mântuiţi, cereţi mila Maicii Domnului şi nu vă leneviţi, rugaţi-vă şi nu dormiţi, cântaţi Domnului şi nu-L înjuraţi, binecuvântaţi şi nu blestemaţi, pe săraci miluiţi şi nu vă scumpiţi, pe bolnavi cercetaţi şi nu vă îngreţoşaţi, pe călători odihniţi şi nu vă împotriviţi, la sfânta biserică veniţi şi nu vă trândăviţi.
La Domnul veniţi şi-n pace să fiţi, din dragoste daţi ca în dar să luaţi. Prin rugăciune mereu să vă întâlniţi, unii pe alţii să vă ajutaţi, vă îmbărbătaţi, vă mângâiaţi şi într-un glas pe Sfânta Fecioară Maria, Care astăzi s-a născut, cu alese rugăciuni şi frumoase cântări să o lăudaţi, ca bucuria naşterii ei peste noi din belşug să vină.
Însă nimeni din cei păcătoşi şi nepocăiţi să nu îndrăznească cu buze întinate şi cu inimi necurate a lauda pe Născătoarea de Dumnezeu. Nimeni din cei ce zac în desfrânări să nu cuteze fără lacrimi a săruta icoana celei mai curate Fecioare, pe care o laudă Cerul şi pământul. Nimeni din femeile cele ucigaşe de prunci, care nu mai vor să fie mame, să nu îndrăznească, mai înainte de a părăsi păcatul, a ceri ajutorul aceleia care prin naşterea ei a fost cea mai sfântă mamă din câte au trăit pe acest pământ.
Nimeni din cele ce se ruşinează de naşterea de fii să nu se apropie râzând să vadă rodul Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, care a fost din veci aleasă sa fie mamă lui Hristos şi mamă nouă tuturor. Nimeni din pruncii şi copiii cei neascultători de părinţi să nu caute în grabă ajutorul de la Fecioara şi Prunca Maria, care a fost smerită roabă şi în toate ascultătoare. Nici cei ce înjură de cele sfinte, nici cei plini de ură, nici cei mincinoşi, nici cei beţivi, nici cei ce nu iartă, nimeni din cei păcătoşi să nu aştepte ajutorul Maicii Domnului, dacă mai întâi nu se vor ierta, se vor căi, se vor pocăi.

Iar cei ce vă căiţi de păcate, cei ce vă gândiţi la moarte, cei ce voiţi prin spovedanie să puneţi început de viaţă nouă, toţi aceştia veniţi, îndrăzniţi, apropiaţi-vă, vă aşteaptă Mântuitorul nostru. Veniţi, căiţi-vă, iertaţi-vă, spovediţi-vă, bucuraţi-vă, vă aşteaptă Maica Domnului, a cărei naştere acum o prăznuim. Veniţi, de cele vechi lăsaţi-vă, în haine noi vă îmbrăcaţi, vă aşteaptă sfinţii din cer, vă aşteaptă Biserica, vă aşteaptă preoţii să vă vină în ajutor, numai să veniţi.


Iubiţi credincioşi,
Ştiut să ne fie că fiecare om se naşte în lume pentru a îndeplini unul sau mai multe roluri pământeşti şi dumnezeieşti. Dar cel mai mare rol pe care îl au de împlinit oamenii pe pământ este acela de a-L cunoaşte, de a crede şi de a-L slăvi pe Dumnezeu. Acesta este rolul obligatoriu şi comun tuturor, oamenilor, spre deosebire de rolurile cele pământeşti care nu sunt nici obligatorii, nici comune tuturor.
Spre convingere, să aducem în mijloc iarăşi pilda Maicii Domnului. Fecioara Maria nu s-a născut pentru sine. Ea s-a născut pentru alţii, pentru toată lumea. Ea s-a născut tocmai pentru a purta în pântecele, în inima şi în braţele ei cele sfinte pe Hristos, pentru a se face prin smerenie roabă Domnului şi pentru a fi şi nouă, oamenilor, pildă vie şi vrednică de urmat.
De aceea, Maica Domnului, prin alegerea şi sfinţenia vieţii ei, este cea mai mare purtătoare de Dumnezeu, pe care o cinstesc şi îngerii din cer, şi sfinţii toţi, şi oamenii de pe pământ. Pe ea o cinstesc slăviţii serafimi şi înfricoşaţii heruvimi. Pe ea o laudă sfinţii din cer şi oamenii de pe pământ. Pe ea o cinsteşte întreaga zidire. De ea întreabă mereu Adam. Pe ea o caută Eva. După ea suspină mamele. La mila ei aleargă văduvele. În nădejdea ei se lasă păcătoşii. Sub acoperământul ei stau suferinzii. La ajutorul ei aleargă călătorii. Pe ea o strigă muritorii. Şi tot la mijlocirea şi rugăciunile ei alergăm şi noi, păcătoşii.
Dar pentru a ne bucura întotdeauna de ajutorul şi mijlocirea ei, noi, cei ce ne bucurăm astăzi de naşterea ei (şi pentru ca bucuria noastră să fie deplină), suntem datori să urmăm vieţii ei celei îngereşti, adică să ne facem şi noi purtători de Dumnezeu prin păzirea poruncilor Lui. Căci mai întâi de toate pentru aceasta ne-a făcut Dumnezeu.
Tot creştinul care ascultă de Hristos, care iubeşte calea Bisericii, care petrece cu toţi in dragoste, care face milă cu cel sărac şi care nu urăşte pe nimeni afară de păcat, acela este un adevărat creştin, un purtător de Hristos. Iar cel care nu iubeşte Biserica, care pe toţi urăşte şi nu iartă, care nu se spovedeşte, nu posteşte, nu se uneşte cu Preacuratele Taine, acela este lipsit de darul Duhului Sfânt, este lăsat pradă diavolului şi se ridică prin păcat împotriva lui Hristos.
Deci dacă voiţi să-L purtaţi pe Iisus Hristos în inimile şi casele dumneavoastră, urmaţi pilda vieţii Maicii Domnului, a cărei naştere astăzi o prăznuim, adică purtaţi în inimă frica lui Dumnezeu. În suflet purtaţi dumnezeiasca dragoste. În minte ţineţi mereu gândul morţii. Pe buze cuvintele sfintei rugăciuni. În ochi să aveţi lacrimi de căinţă. Iar pe faţă purtaţi bucuria împăcării şi unirii cu Hristos. Faceţi-vă casa biserică prin milostenie şi rugăciune, iar nu peşteră a iadului prin beţie şi desfrânare. Faceţi-vă braţele leagăn de copii, iar nu unelte ale păcatului. Faceţi copiii fii ai Bisericii şi societăţii, iar nu prăvălii ale pierzării.
Aşa de vom trăi, vom fi adevăraţi purtători de Dumnezeu, iar Maica Domnului cea mai fierbinte rugătoare pentru noi, prin ale cărei rugăciuni se voi revărsa peste noi şi bucuriile Nazaretului şi îndestularea vieţii şi fericirea raiului. Amin.

luni, 7 septembrie 2009

Alte învăţături duhovniceşti ale Cuviosului Stareţ Macarie de la Optina


Referitor la asigurarea vieţii, adică înzestrarea familiei cu o pensie, nu vă pot sfătui: n-am citit despre aceasta nicăieri în cărţile sfinte. Nu e trea­ba minţii mele; se manifestă doar necredinţa în Pronia lui Dumnezeu, spe­culaţia noastră ca într-un chip artificial să ne asigurăm pe noi şi familia noastră. Nu pot să vă opresc, însă nici să vă dau sfat, cu atât mai mult bi­necuvântare. Avem cel mai bun mijloc pentru asigurare: porunca lui Dum­nezeu: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33).





La întrebarea: să cerem oare iertare celor cărora le-am pricinuit o ne­plăcere? Atunci când îţi vei cere iertare, vei auzi poate batjocuri şi cuvin­te jignitoare, şi îţi faci griji să nu fii supusă acestor atacuri. Trebuie să ai discernământ şi să examinezi oamenii şi situaţiile, dispoziţia celor dintâi şi importanţa celor din urmă. Dacă ai jignit pe cineva şi ştii că el va primi cu dragoste cererea ta de iertare, atunci poţi să-ţi ceri iertare, îndeosebi dacă l-ai supărat foarte tare. Dar nu poţi face aceasta până când mai întâi nu îţi vei recunoaşte lăuntric vinovăţia şi nu te vei acuza pe tine. Dacă ştii că per­soanele pe care le-ai jignit vor primi cererea ta de iertare cu batjocură, nu trebuie să le ceri iertare. Acuză-te pe tine însuţi în inima ta şi cere-le iertare în gând: cu aceasta trebuie să te linişteşti.



Viitorul ne este necunoscut, de aceea trebuie să încredinţăm totul în voia lui Dumnezeu şi să ne rugăm: „Fie voia Ta, Doamne, pentru noi şi copiii noştri".


Fiecare creştin să îşi poarte crucea sa precum peregrinul cârja, după cu­vintele iubitorilor de înţelepciune. Însă aceste cruci sunt diferite şi nu tre­buie să fie la alegerea noastră ci fiecăruia îi revine cea pe care i-o trimite Domnul; nu se poate să nu simţim povara lor.


"Mari stareţi ruşi"- Vol.1






Învăţăturile duhovniceşti ale stareţului Macarie(+7 septembrie 1860)



Aş mai avea multe de împărtăşit din cuvintele şi învăţăturile ziditoare ale stareţului Macarie, adormit în Domnul, dar acestea ajung pentru a arăta înţelepciunea duhovnicească şi iscusinţa acestui om al lui Dumnezeu.
Voi încerca, pe cât îmi va sta în puteri, să descriu caracterul general al învăţăturilor sale.
Orice ar fi spus părintele Macarie, punea întotdeauna smerenia la loc de frunte în sfaturile lui; din această virtute deducea dânsul toate celelalte virtuţi care alcătuiesc caracterul unui adevărat creştin. Aici se află miezul învăţăturilor pe care părintele Macarie le-a dat tuturor celor însetaţi de cuvânt şi de zidire duhovnicească: să îţi cercetezi conştiinţa; să lupţi neîncetat cu patimile din tine; să îţi cureţi sufletul de păcate; să iubeşti pe Dumnezeu cu simplitatea inimii; să crezi în El dezinteresat; să ai neîncetat în faţă mila Lui nemărginită, slăvindu-L şi mulţumindu-I din toate puterile în toate împrejurările grele ale vieţii; să îţi cauţi propria ta vinovăţie, iertând aproapelui orice greşeală pentru ca şi Dumnezeu să ierte ţie păcatele tale; să te străduieşti a dobândi dragostea de aproapele; să păstrezi pacea şi liniştea în familie şi între cunoştinţele tale; să cugeţi mai des la poruncile lui Dumnezeu şi să te străduieşti a le îndeplini, ca şi rânduielile Bisericii; dacă se poate, să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine de câteva ori pe an; să ţii toate cele patru posturi, la fel miercurile şi vinerile; să mergi la Priveghere şi la Liturghie în fiecare sărbătoare; să spui în fiecare zi rugăciunile de dimineaţă şi de seară, şi chiar câţiva psalmi, iar, dacă îngăduie timpul, să citeşti şi un capitol din Sfintele Evanghelii sau din Epistolele Apostolului; să te rogi în fiecare seară şi dimineaţă pentru odihna celor adormiţi şi mântuirea celor vii, iar la începutul acestei rugăciuni, să te rogi cu evlavie pentru Ţar şi toată Familia Imperială. Dacă, în orice împrejurări ar fi aceasta, nu poţi împlini aceste datorii, atunci ocărăşte-te singur, căindu-te astfel sincer, şi ia hotărârea fermă să nu mai faci aceleaşi greşeli în viitor. Roagă-te chiar şi pentru cei împotriva cărora ai vreo pică, căci aceasta e calea cea mai sigură spre împăcarea în Hristos.
Trăsătura deosebită a felului de a fi al părintelui Macarie era dragostea negrăită pentru aproapele său. Când afla că acesta a suferit vreun necaz, sau durere, sau vreo cădere în păcat, sau vreo ceartă în familie, etc., oricât ar fi încercat stareţul să îşi ascundă simţămintele, era limpede că suferea alături de cei ce plângeau şi îi compătimea din toată inima. Şi iarăşi, cu ce dragoste curată se bucura alături de oricine ar fi avut vreo pricină de adevărată bucurie duhovnicească!...
O cunoştinţă a mea a trăit despărţit de soţia sa timp de vreo douăzeci de ani; duşmănia dintre soţi era reciprocă. Dar, prin îndemnurile stareţului, s-au împăcat, iar acum trăiesc într-un fel în care dea Domnul să trăiască toată lumea. Cu câtă încântare ne povestea părintele despre aceasta - bineînţeles, punând izbânda nu pe seama sa, ci a lui Dumnezeu, Care nu vrea moartea păcătosului, şi pe Care Îl slăvea din toată inima.
Liniştea cu care lucra stareţul la zidirea celor de lângă el era uimitoare! Asculta cu aceeaşi răbdare superstiţiile absurde şi prosteasca liberă-cugetare, plângerile de neînţeles ale vreunei femei de la ţară şi iscodirile amănunţite ale cucoanelor emancipate, povestea greoaie a unui nătâng ca şi înşiruirile pline de viclenie ale altora. Nimic nu putea tulbura răbdarea lui creştinească şi pacea sa duhovnicească; îi îmblânzea pe toţi cu adânca lui smerenie. Era un adevărat învăţător al teologiei morale şi lucrării duhovniceşti. învăţăturile sale erau fără de floricele, dar din ele i se putea auzi duhul şi simţi căldura, şi astfel se înmuiau chiar şi cele mai împietrite inimi.
Pe 6 septembrie, în ajunul morţii părintelui Macarie, eu şi familia mea am avut cinstea de a primi ultima binecuvântare. Binefăcătorul nostru ne-a blagoslovit cu câteva iconiţe. Iată cuvintele pe care ni le-a spus, abia rostindu-le: „Aduceţi-vă aminte de Dumnezeu şi de ceasul morţii; păstraţi pacea şi dragostea între voi şi faţă de toţi!".
Personal, ca martor al fericitului sfârşit al celui cuvios, nu pot spune decât aceasta: Să dea Dumnezeu tuturor o tot atât de paşnică şi liniştită trecere de la viaţa trecătoare la cea veşnică!...
„Este ceva nemaipomenit", spunea părintele Arhimandrit Moise, atunci când trupul celui adormit a fost dus din biserica Schitului în Mănăstire. „Trăiesc de optzeci de ani pe acest pământ, dar nu am mai văzut niciodată o procesiune atât de senină. E mai mult o aducere de moaşte decât o înmormântare".
Cei drepţi vor fi vii în veacul veacului şi răsplata lor este la Domnul şi Cel Atotputernic are grijă de ei(Înţelepciunea lui Solomon 5, 15).



Fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu să odihnească asupra povestirii acestui bun învăţăcel şi ucenic al marelui nostru stareţ, părintele Macarie. Fie ca Domnul să şi-l facă sare a Sa, şi fie ca El să săreze inima cititorului, ca să cunoască puterea lui Dumnezeu vădită în neputinţa noastră; omenească. Multe, multe recolte deja se coc în câmpiile Domnului. Fie ca Domnul secerişului să trimită pe secerătorii Săi! E ziuă încă; deşi se apropie apusul soarelui, e încă ziuă, şi însă se mai poate lucra spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor. Degrab noaptea va sosi, când orice lucru va înceta. Binecuvântează, Doamne, pe ostenitorii Tăi, cei din al unsprezecelea ceas !...



Sursa: Arhim. Leonid Kavelin, “Stareţul Macarie de la Optina”, Editura Bunavestire, Bacău, 1999