joi, 3 septembrie 2009

Oamenii cei lumeşti şi felul lor de a fi

Arhim. Spiridonos Logothetis,Întâistătătorul Sfintei Mănăstiri a Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Nafpaktos-"RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI ALE TINERILOR"

- Spuneţi-mi, părinte, ce legătură au toate acestea cu expresia „a trăi lumeşte" şi cu înţelesul ei?
- Această greşită legătură a omului cu lumea, aşa cum o descriu sfinţii, este numită „mod lumesc de a trăi". Iar omului care a devenit rob frumuseţii lumii şi care a uitat pe Dumnezeu i se spune „om lumesc" şi tuturor oamenilor lumeşti împreună le zicem „lume".
Lumeşti sunt oamenii care trăiesc în mod greşit, care trăiesc în mod păcătos, care adoră frumuseţile materiale şi desfătările şi nu pe Dumnezeu, aceia care cred în reclame şi gândesc precum vor reclamele şi înţeleg lumea separat, fără Dumnezeu. Această stare în care trăiesc se numeşte mod lumesc de viaţă.
Modul lumesc este o mentalitate greşită, un mod greşit de a gândi, o teorie greşită care exacerbează imaginea exte­rioară şi frumuseţea lumii. Când vrei să vezi lucrurile sau evenimentele despărţite de Dumnezeu, atunci eşti şi tu lume, eşti un om lumesc şi lucrurile se numesc lumeşti. Ai înţeles acum ce este lumea, ce este lucrul lumesc, gândirea, viaţa lumească?
- Desigur, părinte, şi vă mulţumesc pentru explicaţii, însă ele îmi trezesc o altă întrebare: cu ce rost s-a dat lumii frumuseţea, puterea, darurile şi calităţile pe care le are? Dacă modul lumesc le ia în seamă pe acestea şi dacă noi respingem modul lumesc, nu cumva respingem şi aceste calităţi?
- Ascultă, copile: frumuseţea, puterea, calităţile au fost date de Dumnezeu lumii cu scopul de a fi folosite de către om pentru a ajunge la desăvârşire, spre a-l ajuta în atin­gerea marelui scop, în dobândirea lui, „după asemănare", pentru îndumnezeirea omului.
Scrie Sfânta Scriptură: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pen­tru el". Aceste cuvinte le-a spus înainte de a crea femeia, dar, de vreme ce sunt valabile pentru femeie, cea care este om, cu atât mai mult sunt valabile pentru lucrurile lumii.
Lumea este şi poate să fie ajutor al omului. Acesta este scopul creării ei, pentru că, precum frumos spune Marele Vasile, amintindu-i omului scopul lumii: „toate animalele pământului, domestice şi sălbatice, toate cele care trăiesc şi se hrănesc în ape şi cele care zboară în aer sunt robi şi slu­jitori ai tăi... Uscatul şi marea nu s-au făcut oare ca să-ţi slujească? Aerul şi sistemele nu au fost făcute, mă întreb, ca să-ţi arate ordinea lor?... Ai soarele ca să te ajute şi care ţine de dragul tău toată ziua strălucirea lui... Ai şi luna să te slujească şi să-ţi lumineze toate în jurul tău cu lumina ei cea moale... Ai cerul, care străluceşte de dragul tău de jur-împrejur cu sclipirile cele de nedescris ale stelelor... Ai pământul care este pentru tine mai scump decât multe fildeşe, spre a avea de la acesta dulcea odihnă".
- Aş vrea să vă întreb acum: de vreme ce Dumnezeu a dat omului un asemenea ajutor de preţ, adică lumea, întreaga lume, cu scopul de a-l ajuta pe om până la îndumnezeirea lui, de ce nu s-a împlinit acest scop?
- Pentru că a intervenit păcatul, copile. Din nefericire, omul a pierdut memoria lui, de la primul păcat şi-a uitai rostul existenţei, L-a uitat pe Dumnezeu, şi-a uitat însuşi rostul său, adică îndumnezeirea. A uitat toate.
A văzut frumuseţea care exista în jurul lui, a văzut bucuriile pe care le avea lumea şi a coborât ca să se desfete cu ele, fără nici un alt rost decât numai plăcerea şi mulţumirea sa.
Însă aici a făcut o greşeală. Lumea nu ni s-a dat numai pentru bucurie şi plăcere. Dumnezeu a zis că dă lumea omului ca să o lucreze şi să o păzească. Aşa se spune în Sfânta Scriptură: să o întreţinem, să o păzim, să o păstrăm.
Omul însă, fratele meu, a uitat acestea şi, în loc să pă­zească lumea şi să o păstreze, din nefericire, sub chipul fals al dragostei, care era mincinoasă şi pătimaşă, a început să o strice şi să o distrugă, nu pentru că iubea cu adevărat lumea, ci numai şi numai pentru a se mulţumi pe sine.
Şi scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul: cu cât mai mult gusta omul din mulţumirea aceasta, cu atât creştea egoismul său, iubirea de sine, care se naşte din mulţumirea de sine. Şi, pe cât creştea sinele său, pe atât cugeta la alte moduri de des­fătare şi plăcere.
- Ca un cerc vicios adică.
- Da. Unde ai decăzut, omule? Până unde ai ajuns tu şi unde ai tras după tine şi lumea, cu mincinoasa şi pătimaşa ta iubire faţă de ea? Cu urmărirea plăcerilor? Vechii greci au ajuns până la a face şi o şcoală filozofică a plăcerii, al cărei întemeietor a fost Aristipos Cirineul (435-355 Î.H.).
- După toate cele spuse, părinte, putem afirma cu sigu­ranţă că omul nu iubeşte lumea sau asta este o exagerare?
- Nu, deloc, nu e o exagerare, este un mare adevăr. Omul nu iubeşte lumea. Îl interesează doar frumuseţea, dulceaţa, plăcerea lumii şi-şi urmăreşte interesul cu nesaţ, în urma acestor clipe de nesaţ, deoarece se ajunge la un punct în care frumuseţea lumii se sfârşeşte ca un butoi go­lit de vin, prin cepul căruia nu mai curge nimic, atunci deci omul încearcă să înfrumuseţeze şi cele nefolositoare, şi urâte, şi dăunătoare cu frumuseţi şi plăceri mincinoase, cu culori şi machiaje. Acesta este modul lumesc.
Scrie Sfântul Simeon Noul Teolog că omul face întot­deauna în clipele acestea ceea ce fac desfrânatele, care atunci când îşi pierd frumuseţea „cred prosteşte că cu vopseluri şi cu culori se vor înfrumuseţa din nou."
Şi ajunge omul cel nesătul de plăcere şi de dulceaţă la cele mai inimaginabile construcţii ale artei plăcerii şi la mijloace imorale.
- Puteţi să ne spuneţi care sunt aceste mijloace imorale?
- Unele nu pot, mă ruşinez să le spun, pentru că sunt respingătoare şi vrednice de milă. Celelalte însă sunt atât de multe, încât am avea nevoie de foarte mult timp să le prezentăm şi să le scriem în cărţi întregi. Oricum, un astfel de mijloc îl constituie drogurile, cu care se produc plăcere şi bucurie pseudo-paradisiacă.
De asemenea, vorbind despre nesaţul omului, trebuie să spunem şi altceva, că din acest nesaţ se hrănesc nebuniile modei, cea care se schimbă încontinuu, pentru a satisface neostoita sete a omului de frumuseţe, de frumuseţea cea exterioară, superficială, şi vedeţi voi unde se îndreaptă omul din această sete pătimaşă şi neostoită. A batjocorit chiar şi frumosul. A batjocorit femeia cu acei pantaloni in­decenţi şi vicleni, cu acele şorturi pe care le poartă, cu fustele multicolore şi scurtate, cu neruşinata ei goliciune din timpul verii şi cu toate cele asemenea.
Şi toate acestea pentru ce? Nu cumva din dragoste pen­tru femeie? Nu! Numai şi numai din dorinţa cea nesătulă de plăceri, pentru a se mulţumi şi bucura de plăcere sinele său, doar pentru interesul său lumesc.
- Îmi puteţi da un exemplu?
- Sigur. Ia să vedem unul obişnuit. Spune, de exemplu, un bărbat că a văzut o femeie frumoasă şi că o iubeşte pen­tru că e frumoasă şi aşa mai departe. Şi decide: o vreau să fie a mea. Ce înseamnă asta? Orice altceva decât că o iu­beşte! Înseamnă că o vrea numai şi numai pentru plăcerea lui, pentru desfătarea lui, ca să se mulţumească pe sine. Şi aceasta numeşte el dragoste pentru femeie. Greşit. Minciu­nă. Aceasta nu este dragoste pentru femeie, este dragoste de sine. Dacă spune femeii „te iubesc" spune minciuni. Adevărat şi mai bine ar fi să spună: „mă iubesc pentru că te vreau a mea, numai pentru mine". Sunt foarte mulţi care spun: de cum am văzut-o, am simţit că o iubesc mult. Dar asta este o mare minciună. Adevărul este că, de cum a vă­zut-o, a simţit că se iubeşte pe sine mult, nu femeia, nu valoarea ei, nu sufletul ei, nu pe Dumnezeu care a creat-o, nu dumnezeiescul scop pentru care a fost făcută femeia alături de bărbat, ca să-l ajute, ca să devină una desăvârşită, ca să devină ca şi Dumnezeu, să devină şi ea dumnezeu. Iată deci care este omul căzut, prietene. Bărbaţii care zic că iubesc femeile, care zic că iubesc animalele, plantele, care zic că iubesc soarele, ploaia şi toate cele ale lumii, nu iubesc nimic, vor doar plăceri şi desfătare.
- Spuneţi-mi, părinte, această dorinţă de plăcere unde a găsit-o omul? Şi-a creat-o oare singur? Sau diavolul? Ori Dumnezeu a sădit-o înlăuntrul său?
- Ortodoxia ne învaţă că Dumnezeu nu a creat omul cu plăceri. „De vreme ce nu exista în omul primordial plăcere şi durere, exista totuşi o oarecare putere mentală către plăcere prin care omul putea să se desfete de Dumnezeu, dar a făcut abuz de această firească plăcere. Dorul minţii cel firesc către Dumnezeu omul l-a întors către simţuri."
- Iată deci de ce este corect ceea ce mi-aţi zis mai de­vreme. Ce frază emoţionantă a Scripturii: „Nu iubiţi lu­mea, nici cele ale lumii".
- Această poruncă se referă, copile, la multe lucruri. Prima pe care vrea să o rezolve este să-l întoarcă pe om la aşa-zisa dragoste pe care o are faţă de lume, căci omul, precum am amintit, zice că iubeşte lumea. Iubirea lui este boală, este mincinoasă. Iată de ce spune Sfânta Scriptură „Nu iubiţi lumea", căci aceasta pe care voi, oamenii cei lumeşti, o numiţi dragoste e orice altceva, numai dragoste nu e. În dicţionarul omenesc, cuvântul „dragoste" înseam­nă „vreau să am", „vreau să dobândesc", „vreau să mă mulţumesc cu", „vreau să mă desfăt", „vreau să îmi ofer plăceri" „să mă asigur", „să mă satisfac". „Nu iubiţi lu­mea" înseamnă „nu dobândiţi lumea", „nu faceţi abuz de lume, nu întoarceţi lumea de-a-ndoaselea. Nu aveţi o dragoste mincinoasă, pătimaşă, urâcioasă şi o legătură asemănătoare cu lumea. Nu aveţi dragoste egoistă cu lumea, în­stăpânită şi păcătoasă şi o legătură cu frumuseţea şi plăcerea lumii. Nu aveţi o dragoste mincinoasă şi împătimim faţă de lume, căci această dragoste falsă subclasează valoarea lumii, chinuieşte lumea şi o distruge.
- Acum înţeleg de ce Dumnezeul dragostei zice: „Nu iubiţi lumea". Atâta vreme nu mi-am putut-o explica.
- Da, copile, aceasta, desigur, este o greşeală pe care o refuză Dumnezeu, această părută dragoste pentru lume. Însă ea nu este permisă şi dintr-un alt motiv, că îl distruge şi pe om, îl tiranizează. Este o dragoste tiranică, şi cel care o are se scurge, se strică, moare din cauza ei.
„M-a distrus dragostea pentru o femeie frumoasă", mi-a zis plângând cineva şi avea dreptate, căci această aşa-zisă dragoste distruge omul, îi fură toate cele bune, îi anulează libertatea. Din cauza ei, a dragostei pătimaşe, bolnăvicioa­se pentru frumuseţile lumii, omul - împăratul lumii - devi­ne sclav al lumii.
În fine, în „dicţionarul" omenesc cuvântul „dragoste" a decăzut până la a însemna „mă robesc, devin sclav, mă leg". Aşa vorbeşte lumea adesea când se referă la o dra­goste pătimaşă erotică sau la o dragoste pătimaşă de avu­ţie, sau la patima alcoolului sau a jocurilor de noroc sau la oricare altă patimă sau dragoste pătimaşă. Iată de ce astăzi când se zice despre cutare că „iubeşte pe cutare" înseamnă că „s-a legat cu ea". Ce înseamnă legătură? Înseamnă laţ, lanţ, înseamnă sclavie.
Nu! strigă Dumnezeu oamenilor. Nu iubiţi lumea, adică nu vă legaţi, nu vă înrobiţi, nu deveniţi sclavi lumii, nu faceţi lumea stăpân al vostru. Nu primiţi dulceaţa şi plăcerea ei. Nu vă aplecaţi poftelor. Nu vă plecaţi sclavi lumii. Nu. Căci lumea nu a fost creată ca să fie stăpân şi domn omului, ci omul a fost creat ca să fie stăpân, domn şi împărat al lumii, al întregii creaţii, al întregii zidiri. Liber ca şi Dumnezeu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu