sâmbătă, 31 octombrie 2009

CUVÂNT LA PILDA BOGATULUI NEMILOSTIV ŞI A SĂRACULUI LAZĂR


Părintele Sofian Boghiu

Viaţa noastră pământească este adeseori închisă ca sub o boltă întunecată. Privim în sus, privim în jos, la stânga, la dreapta şi nu vedem parcă nici o spărtură prin care să întrezărim ceva din lumea de dincolo. Navele cosmice care au străbătut acest univers fizic nu au văzut decât materie. Aristotel definea şi el cerul ca pe un uriaş cristal care închide universul nostru aici, aşa încât nu putem şti ce este dincolo Aşa credeau cei vechi.
Dar iată că în Evanghelia de astăzi, Mântuitorul ne spune Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Este unica parabolă de acest gen şi este amintită de sfântul Luca, mai ales pentru păgâni, ca să cunoască şi ei ce ne aşteaptă dincolo. S-ar părea, de multe ori, că viaţa aceasta pământească nu mai are nici o prelungire dincolo. Trăim aici, până la cimitir, ne îngroapă, ne pun o cruce pe mormânt şi urmează uitarea. Dar nu este aşa, fraţilor! Prin Evanghelia de azi ni se deschide o perspectivă cu totul şi cu totul nouă. Viaţa aceasta o trăim aşa cum o trăim, dar dincolo începe altceva. Ce anume? Nu e indiferent unde mergem dincolo.
Ne spune Mântuitorul că mor şi bogatul şi săracul. Săracul luat de îngeri, este dus în împărăţia lui Dumnezeu. Bogatul însă s-a pomenit în foc, în iad, în nişte chinuri la care nu se aştepta, el care toată viaţa lui a huzurit.
Nouă, oamenilor, ne place să trăim nesupăraţi de necazuri, asta ne-ar conveni tuturor. Dar Dumnezeu are alt punct de vedere. Bogatul de azi avea în jurul lui zeci linguşitori de tot felul, care trăiau foarte bine de pe urma laudelor lor. Iar Lazăr stătea la poarta aceea înaltă, cum sunt porţile în Orient, şi aştepta să i se dea o firimitură de pâine, dar nimeni nu se îndura să i-o arunce. Bogatul, nici gând. Când toate ne merg bine, seul din noi, grăsimea, ne închid ermetic pe dinăuntru şi nu ne mai pasă de necazurile altora, devenim cumplit de egoişti.
Câinii puteau să mănânce resturile de la masa bogatului, câinii erau sprinteni, dar Lazăr, bolnav, nu putea. El răbda de foame, nu înjura, nu ţipa, nu osândea pe cei care chefuiau cu nepăsare sub ochii lui, nu judeca — aşa cum fac unii care, în necazurile lor, îi înjură pe toţi. Şi pe Dumnezeu Îl înjură: de ce ceilalţi au şi ei nu au? Lazăr nu osândea pe nimeni, ci aştepta aşa, fără pic de revoltă contra cuiva. Iată de ce a fost dus în rai: nu numai pentru sărăcia lui, ci mai ales pentru aceste virtuţi ale lui cu totul dumnezeieşti. Lazăr nu voia decât să nu moară de foame, atât. Văduva din Evanghelie striga la bogat, dar Lazăr tăcea. Faţa lui era istovită de durere, de boală, de foame, dar el tăcea şi răbda. Stătea acolo, la poartă, liniştit, resemnat şi desigur, se ruga — altfel n-ar fi putut răbda grozava lui suferinţă. Nu hulea, nu judeca, nu cartea. Alţii ar fi zis: „Ce-i asta? Eu nu am o fărâmă de pâine, iar la bogat toate curg ca un pârâu şi el îi hrăneşte pe toţi lingăii aceştia. Unde este dreptatea lui Dumnezeu?” Dar Lazăr nu zicea nimic din toate acestea, dovadă că în clipa morţii este îndată înconjurat de îngeri. Dacă ar fi hulit, n-ar fi avut parte de o aşa de mare cinste.
Boala lui era cumplit de grea, de vreme ce câinii îi lingeau bubele şi nu putea lua nici fărâmiturile de pe masă, iar sărăcia lui era cea mai aspră. Unii sunt bolnavi, dar au hrana trebuincioasă; alţii sunt săraci, dar sănătoşi — şi una o uşurează pe cealaltă. Lazăr însă era şi sărac şi bolnav, în cel mai înalt grad. Era total părăsit, de toţi, o părăsire cu atât mai amară, cu cât zăcea la poarta unui mare bogătaş, lângă acei beţivi şi îmbuibaţi care chefuiau în toate zilele. Noi, de obicei, simţim parcă mai mare nenorocirea noastră, atunci când avem în faţa ochilor norocirea altora. Cât de greu i-o fi rost lui Lazăr, să vadă pe toţi chefuind şi el să rabde, fiind parcă sortit să simtă nenorocirea în toată adâncimea ei! Era ca acela care se chinuieşte de sete la marginea unui izvor. Lazăr nu mai vedea pe un al doilea care să sufere ca el, ci era absolut singur în suferinţa lui şi nu era nimeni care să-l mângâie măcar cu un cuvânt.
Spune un cuvânt în Biblie: „Nu este suferinţă mai mare decât suferinţa mea”. Unii care suferă, [atunci] când văd că alţii o duc bine, deşi sunt chemaţi să se roage, se satură grozav de această învăţătură creştină. Mai uşor se îndreaptă către vrăjmaşul, când aud că altora le merge bine. Zilele trecute îmi spunea cineva despre o femeie că îi riposta aşa: „Lasă-mă în pace, domnule, cu rugăciunea! De acum m-am săturat. Mai bine mă rog la dracu', că el mă ajută. Dumnezeu nu mă ajută!” Cumplit lucru, cu adevărat! Aceasta înseamnă să nu înţelegi rostul suferinţei. „Dumnezeu, pe cine iubeşte, îl bate”, spune sfânta Scriptură, pentru că altfel omul se înrăieşte şi se trândăveşte. Dumnezeu, când ne pedepseşte, ne arată de fapt dragostea Lui, ca atunci când ai un copil obraznic: îl mai baţi ca să-l cuminţeşti şi-i prinde bine mai târziu. Copiii care nu sunt bătuţi în copilărie, te bat ei pe tine când se fac mari. „Dumnezeu, pe cine iubeşte îl bate”; spune Sirah: „Găteşte-ţi sufletul spre ispitire şi fi statornic, plecând inima ta, de vrei să slujeşti Domnului”.
Aşa era încercat bietul Lazăr. Şi poate că mulţi socoteau că este vinovat, ticălos înaintea lui Dumnezeu: „când eşti necăjit, sigur ispăşeşti ceva”. Aşa facem toţi. Când vezi pe cineva care suferă, îi pui îndată nota la purtare şi-ţi vei lua răsplata pentru judecată. Tot aşa îi spuneau şi lui Iov: „Dacă ai fi fost bun înaintea lui Dumnezeu, n-ai fi suferit atât!” Tot aşa îl judecau şi pe sfântul Pavel când au văzut vipera atârnând de braţul lui: „E un păcătos”. Suntem întotdeauna foarte dispuşi să-i osândim pe ceilalţi, în necazurile şi nenorocirile lor.
Bogatul a fost îndată osândit la iad. Pentru ce? Sfântul Ioan Gură de Aur, analizând cu spiritul lui duhovnicesc adânc această parabolă, scoate şi [de] aici nişte înţelesuri cu adevărat dumnezeieşti. Şi aşa cum găseşte multe virtuţi săracului Lazăr, tot aşa descoperă bogatului multe însuşiri negative pentru care a fost lepădat de la faţa lui Dumnezeu. Bogatul avea ca primă meteahnă îmbuibarea şi lipsa de dragoste; el nu ştia ce este mila. Era nemilostiv nu numai faţă de Lazăr, ci faţă de toţi, căci nu se milostivea spre cel pe care-l vedea zilnic la poarta lui; cum s-ar fi milostivit asupra altora?
Şi apoi, oricine, oricât de aspru ar fi, când îi merge bine se face mai blând, mai prietenos, dar acel îmbuibat a rămas ca o fiară sălbatecă. Căci una este ca un lipsit să nu ajute pe un alt lipsit şi alta este ca un bogat să nu ajute un sărac, cu atât mai mult să-l vezi de multe ori pe un sărac şi să nu-l ajuţi. Se întâmplă uneori să fim de faţă la o nenorocire – de pildă s-a înglodat căruţa cuiva şi tu treci nepăsător şi mai încolo îţi vine un gând: „Ce-ai făcut? Omul acela suferă – ce-ai făcut?” Şi te mustră conştiinţa şi te întorci înapoi şi-l ajuţi. Dar bogatul acela, în fiecare zi vedea pe acel sărac chinuindu-se la poarta lui şi rămânea la fel de nepăsător.
Desfătările îl fac pe om crud şi împietrit, fraţi creştini. De aceea, nu trebuie să-i fericim întotdeauna pe cei bogaţi, tocmai din cauza acestei dări de seamă cumplite în faţa lui Dumnezeu. Fiind nemilostivi, ei sunt ca nişte furi, fură şi ascund dreptul săracilor. Furii mai pot scăpa din mâna oamenilor, dar din mâna lui Dumnezeu nimeni nu poate scăpa, fraţilor. Plăcerea durează un timp foarte scurt, iar pe urmă vine chinul, o veşnicie de chin. Chiar şi luxul este împovărător pentru sufletul nostru, spune sfântul Ioan Gură de Aur. Tu dormi pe pat luxos, moale şi altcineva moare de frig într-un culcuş de paie şi pe tine nu te mustră conştiinţa!
Nimic nu e mai grozav decât desfătarea, pentru că ea te face să uiţi de Dumnezeu. Şi David era bogat, dar cum spune el: „Toată noaptea ud aşternutul meu cu lacrimi”. Ziua avea foarte multe griji, grijile domniei, iar noaptea, când alţii se dădeau la somn, el, regele, folosea acest timp pentru rugăciune. Noi de multe ori uităm să facem măcar o cruce de mulţumire după masă. Pofta şi plăcerea sunt minciuni, iluzii, fraţi creştini. „Şalele mele s-au umplut cu ocări”- spune David. De aceea, să căutăm adevărata cinste şi bucurie, şi nu umbra — care este păcatul şi ispita. De aceea, fraţi creştini, să nu cârtiţi niciodată contra necazurilor. Nu uitaţi că bucurii cea adevărată nu vine din mulţimea bogăţiilor, ci din fapta cea bună şi din apropierea de Dumnezeu. De aceea Iisus ni-l dă ca exemplu pe Lazăr, ca să fie pentru noi ca un dascăl, el care îi întrecea pe toţi prin mărimea suferinţei lui, pe care purta plin de bărbăţie şi curaj. Toţi sfinţii au suferit şi au fost bolnavi. Sfântul Ioan Gură de Aur n-avea dinţi de aur ca noi şi era foarte bolnav, mai ales bolnav de stomac. După o viaţă foarte chinuită, prin peşteri, prin pustietăţi, el nu putea niciodată să mănânce cu altul la masă, pentru că voma tot timpul; el mânca foarte puţin, foarte sobru şi ducea o viaţă cu adevărat dumnezeiască.
De aceea încă o dată vă sfătuiesc, nu cârtiţi contra necazurilor. Gândiţi-vă la Iisus, a cărui viaţă a fost plină de lacrimi şi de sânge, mereu înjurat şi blestemat, până la Crucea de pe Golgota. „Toţi care vor să trăiască după legea lui Hristos, vor fi prigoniţi” - spune sfântul Pavel. Toată viaţa aceasta este lăsată ca un câmp de luptă, nu de repaus. Prin necazuri ne desăvârşim, prin necazurile acestea, de fiecare zi. Noi astăzi nu trebuie să mai suferim persecuţie, ca şi cei din trecut dar trebuie să suferim cu răbdare necazurile acestea zilnice. De multe ori întâlnim oameni cărora - deşi aparent nu fac nici un rău, ci fac numai bine - le merge totul rău. Iar altora care fac rău, le merg toate bine. Şi văzând acestea, avem o mare revoltă în suflet. Aflăm aceasta de la spovedanie, mai ales din pomelnice. Dar spun sfinţii Părinţi aşa: nici un rău aici pe pământ, nu e rău total, ci are în el şi ceva bun. Numai diavolul este răul total. La fel, orice faptă bună, sau orice bine, are şi un grăunte de rău (de pildă, posteşti, dar te mândreşti). De aceea, oamenii răi se bucură aici pe pământ pentru fărâma de bine care există în răul lor, iar cei buni suferă aici pentru răul pe care-l conţine binele lor — aşa încât, dincolo, fiecare să fie răsplătit cu toată dreptatea, şi pentru bine şi pentru rău.
Dumnezeu nu este nedrept. Prin suferinţele din această lume suntem curăţiţi de păcate, păcate la care noi de multe ori nici nu vrem să ne gândim sau nici nu le bănuim. Dar Dumnezeu, la lumina Lui, vede tot acest praf care se depune pe sufletul nostru, acest praf păcătos care ne întinează şi noi nu vrem să-i dăm importanţă. Câte gânduri, câte vorbe, câte pofte ne răscolesc lăuntrul nostru şi ne întinează haina albă a botezului! Suntem murdari pe dinăuntru, aşa cum ne murdărim pe mâini şi pe haine. Şi pruncuşorul de o zi are păcatele lui, fraţi creştini! Dar noi! Stăm de vorbă la spovedanie cu femeile. Ele fac avorturi şi primesc canon greu pentru aceste crime. Dar bărbatul? La aceste avorturi contribuie şi bărbatul, nu numai femeia. Să mă iertaţi, fraţi creştini, dar e clar: dacă femeia face avortul, bărbatul e mai vinovat decât ea. Câţi ne gândim la acest lucru?
Să ne gândim cât de vinovaţi suntem în faţa lui Dumnezeu, că de am trăi numai o zi, tot n-am scăpa de păcat aşa spune dreptul Iov. Şi când stărui în păcat şi nu te ridici, nu te cureţi, şi nu accepţi suferinţa ca Lazăr cel din Evanghelie, când te revolţi împotriva suferinţei şi împotriva lui Dumnezeu, atunci nu faci altceva decât să te răzbuni pe tine însuţi, curmându-ţi veşnicia, şansa veşniciei în lumina lui Dumnezeu.
Noi avem înainte viaţa şi ne angajăm atât de mult în viaţa aceasta pământească, încât uităm că murim; ni se pare că moartea priveşte pe altul, nu ne priveşte pe noi, şi aceasta este o mare înşelare. Pentru că, [şi] dacă ne-ar suporta Dumnezeu cât de multe în această viaţă, tot murim. Trăim o sută de ani şi până la urmă tot murim; şi murim când nu ştim, căci moartea este totdeauna neaşteptată. Pentru unii, moartea este intrarea în neant: „s-a terminat cu mine!” Ei, nu-i chiar aşa. Murim ca bogatul din Evanghelie şi intrăm într-un imperiu în care nu putem face nimic pentru binele nostru.
Puneţi la inimă cuvintele Mântuitorului din Evanghelia de astăzi şi lucraţi cu nădejde faptele mântuirii. Amin.

marți, 27 octombrie 2009

luni, 26 octombrie 2009

Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir-26 octombrie


Predica

Putna - Sfantul Dimitrie Izvoratorul de mir-26 oct 2009
Asculta mai multe audio Diverse
Stareţul Melchisedec-cuvant de învăţătură

Putna - Sfantul Dimitrie Izvoratorul de mir
Asculta mai multe audio Diverse

duminică, 25 octombrie 2009

Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor


Predica

Putna- Parintele Dosoftei - Vindecarea demonizatului din tinutul Gherghesenilor
Asculta mai multe audio Diverse
Cuvant de învăţătură stareţ Melchisedec

Putna-Staret Melchisedec Velnic - Vindecarea demonizatului din tinutul Gherghesenilor 25 oct 2009
Asculta mai multe audio Diverse

vineri, 23 octombrie 2009

Minunea Sfinţilor Arhangheli


În sihăstria Sf. Ana, din Sf. Munte, se află o chilie - casă cu biserică - cu hramul Sf. Arhangheli. Ieromonahul Anania, mai marele chiliei, avea un ucenic, pe monahul Mihail, om simplu, curat la suflet şi ascultător.
Într-o zi, bătrânul trimise pe ucenic la Dafni să facă unele cumpărături, cu porunca hotărâtă ca numaidecât până în seară să se întoarcă acasă.
Părintele Mihail plecă dis-de-dimineaţă împreună cu un alt monah cu o barcă cu lopeţi - era înainte de anii 1930 şi nu apăruseră la Athos bărcile cu motor - ca să aibă timp să se întoarcă până în seară, după porunca bătrânului. A ajuns cu bine la Dafni, şi-a făcut treburile ce avea, dar între timp s-a pornit un vânt puternic şi pe mare s-a iscat furtună, lucru de fapt obişnuit la Athos. Pe o mare învolburată şi cu valuri cât casa, nici vorbă de mers cu barca cu lopeţi. Monahii veniţi la Dafni, văzând cum stau lucrurile, şi-au pus bărcile la adăpost şi au luat-o pe jos cu tolbele în spate spre chilii sau spre mănăstirile din apropiere, Xiropotamu şi Simon Petru, pentru a rămâne peste noapte. Numai părintele Mihail stătea mâhnit pe malul mării, la Dafni şi tot aştepta că doar, doar s-o potoli marea, ca să se întoarcă acasă până în seară, aşa cum îi poruncise părintele său.
Cum stătea el aşa mâhnit, s-au apropiat de el doi tineri şi l-au întrebat:
- Ce faci aici părinte şi de ce eşti aşa de supărat?
- Cum să nu fiu supărat, le răspunse părintele Mihail; m-a trimis părintele meu până la Dafni cu unele treburi şi mi-a poruncit ca până în seară numaidecât să fiu la chilie şi uite vremea s-a stricat şi nu mă pot întoarce!
- Nu vrei să mergi cu barca noastră, îi zise unul din tineri, că şi noi mergem tot la Sfânta Ana?
Plin de bucurie, părintele Mihail a primit invitaţia şi toţi trei s-au urcat în barca de la mal. Unul din tineri a pus lopeţile la barcă şi a început a vâsli. Dar abia a dat de 3 - 4 ori din vâsle şi s-au aflat pe malul mării la Sfânta Ana. În mod obişnuit, această distanţă, de la Dafni la Sf. Ana, cu o barcă cu lopeţi, se parcurge în circa 5 ore.
Părintele Mihail, fericit că poate ajunge la vreme la chilie, aşa cum îi poruncise bătrânul său, n-a mai luat aminte la această călătorie minunată, a mulţumit din toată inima celor doi tineri, şi-a luat tolba la spate şi a luat-o în fugă spre casă. Nu departe de mare, se întâlni însă cu părintele Gavriil de la o chilie vecină, care îl întrebă: "Dar de unde vii şi alergi aşa de bucuros?" Şi părintele Mihail îi spuse întâmplarea. Atunci părintele Gavriil îi zise din nou: "Ia să vedem, unde-i barca cu care ai venit şi tinerii?" Au coborât şi ei puţin înapoi şi au constatat că marea învolburată cuprinse toată plaja de la Sf. Ana şi nici pomeneală de barcă şi de tineri. Şi părintele Gavriil îi spuse iarăşi părintelui Mihail: "Ia uită-te Sfinţia ta la marea albă de spume şi aşa de furtunoasă şi spune, ai văzut vreodată barcă pe o astfel de mare?" Într-adevăr, pe o astfel de furtună nici caicul nu îndrăzneşte să se avânte, necum o biată barcă! Abia acum şi-a dat seama părintele Mihail şi a rămas înmărmurit de cele întâmplate. A pornit spre chilie gânditor şi când a ajuns acasă, părintele său, bătrânul Anania, cu lacrimi se ruga Sfinţilor Arhangheli ca să-i păzească ucenicul de toată primejdia. Când i-a povestit şi lui întâmplarea, au fost deplin încredinţaţi că cei doi tineri, care au adus cu barca pe părintele Mihail, n-au fost alţii decât Arhanghelii Mihail şi Gavriil, patronii chiliei lor, cărora le-au mulţumit cu adâncă recunoştinţă. Dumnezeu, pentru rugăciunile bătrânului şi pentru ascultarea plină de râvnă a ucenicului, a trimis pe slujitorii săi cereşti şi le-au împlinit rugăciunile sincere amândurora: a bătrânului pentru ucenicul său, şi dorinţa fierbinte a ucenicului de a fi la vreme acasă, după cum primise poruncă de la părintele său.

"Întâmplări minunate din vremea noastră"-Părintele Petroniu Tănase

duminică, 18 octombrie 2009

Putna-Duminica învierii fiului văduvei din Nain-18 oct 2009

Predica

Putna - Duminica invierii fiului vaduvei din Naim-18 oct 2009
Asculta mai multe audio Diverse

Cuvânt de învăţătură Stareţ Melchisedec

Putna-Staret Melchisedec - Cuvant de invatatura la Duminica invierii fiului vaduvei din Naim-18 oct 2009
Asculta mai multe audio Diverse

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca


A cărui pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 18 octombrie
„ Vărsatu-s-a harul în buzele tale prin limbă de foc, Luca apostole, şi limbă de foc te-ai arătat, cuvinte de lumină slo¬bozind cu propovăduire celor vrednici de lumină, şi săgeţi arzătoare celor ce doreau întunericul. Scriind şi învăţând cinstita Evanghelie, mireasmă de viaţă te-ai arătat celor ce voiau viaţa, precum a zis Pavel, pe care l-ai avut învăţător, şi mireasmă de moarte celor ce nu iubeau viaţa. Dăruieşte pace, viaţă şi lumină cu rugăciunile tale."
(Stihiră la Stihoavnă, 18 octombrie)


Sfântul Evanghelist Luca s-a născut în cetatea siriană Antiohia. Părinţii lui nu erau de neam evreiesc, fapt care este mărturisit în parte chiar de numele său, „Luca", o prescurtare a numelui latin „Lucanus". În plus, într-un fragment din Epistola sa către Coloseni, Sfântul Apostol Pavel face o deosebire limpede între Luca şi cei circumcişi, adică evrei (Col. 4, 10-15). Dar Luca arată în scrierile sale o cunoaştere adâncă a legilor lui Moise şi a obiceiurilor poporului evreu. De aici putem trage concluzia că Sfântul Luca primise religia iudaică înainte de a se converti la creşti¬nism. Mai mult, pe pământul său natal, renumit prin artele şi ştiinţele sale înfloritoare, Sfântul Luca şi-a îm¬bogăţit mintea cu multe învăţături ale ştiinţelor. Din Epistola Apostolului Pavel către Coloseni aflăm că Luca a studiat şi medicina (Col. 4, 14). Iar tradiţia ne spune că el era şi pictor. Luca a primit, fără îndoială, o educaţie generală înaltă, căci greaca scrierilor sale este mult mai curată şi mai corectă decât a celorlalţi scriitori ai Noului Testament.
Când zvonul minunilor şi învăţăturilor Domnului nostru Iisus Hristos s-a răspândit din Galileea prin Siria în toate ţinuturile înconjurătoare, Luca a mers din Antiohia în Galileea, unde Domnul Iisus Hristos începuse să semene seminţele învăţăturilor Sale mântuitoare. Aceste seminţe au găsit pământ prielnic în inima lui Luca şi au adus rod însutit. Şi de aceea Sfântul Luca a fost curând găsit vrednic de a ocupa un loc printre cei şaptezeci de apostoli. După ce a primit de la Domnul instrucţiuni în privinţa călătoriei, precum şi puterea de a săvârşi minuni, el a mers „înaintea" Domnului Iisus Hristos, propovăduind venirea apropiată a împărăţiei lui Dumnezeu şi pregătind calea Sa.
În timpul ultimelor zile ale vieţii pământeşti a Mântuitorului, când prin doborârea Păstorului au fost împrăştiate şi oile Sale, Sfântul Luca a rămas în Ierusalim, jelind şi plângând pe Domnul său Care primise de bunăvoie pătimirile Sale. După toate probabilităţile, şi Luca stătea „în depărtare" printre ceilalţi care-L cunoscuseră pe Iisus şi privea pe Cel Răstignit. Dar curând durerea i s-a preschimbat în bucurie, căci Domnul înviat l-a mângâiat chiar în ziua învierii Sale pe Sfântul Luca, numărându-l vrednic de a-L vedea şi a-I vorbi, după cum însuşi Luca ne spune amănunţit şi cu însufleţire în Evanghelie (Luca 24, 13-32). Plângând moartea Stăpânului său şi îndoindu-se în privinţa învierii Sale despre care-i spuseseră mironosiţele, Luca a pornit din Ierusalim către Emaus, însoţit fiind de Cleopa, un alt ucenic al Domnului. Şi pe drumul către acea cetate a fost socotit vrednic de a călători împreună cu El, care este „calea, adevărul şi viaţa". Ucenicii mergeau şi discutau între ei, când însuşi Iisus i-a ajuns din urmă şi a mers odată cu ei. După cum ne spune Evanghelistul Marcu, Domnul li s-a arătat „în alt chip" (Marcu 16,12), iar nu cu chipul cunoscut de ei mai înain¬te. Mai mult, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască" (Luca 24, 16) pe Domnul Care li Se arătase. Ei au crezut că însoţitorul lor era unul dintre pelerinii care veniseră la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui.
„Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru ?", i-a întrebat Domnul. Iar Cleopa a zis: „Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el zilele acestea ?" „Care ?", a întrebat iarăşi Iisus. „Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era proroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri; iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Dar şi nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt. Şi, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu. Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut", au răspuns ei (Luca 24, 17-24).
Atunci Domnul le-a zis: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus prorocii! Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa ?" (Luca 24, 25-26). Şi, începând de la Moise, Domnul Hristos le-a tâlcuit lor din toţi prorocii care au vorbit despre El în Scripturi. Aşa, vorbind cu Domnul, ucenicii s-au apropiat fără ca să-şi dea seama de Emaus. Şi, plăcându-le vorbele însoţitorului lor, şi deoarece Acesta se făcea ca şi cum ar merge mai de¬parte, ei L-au rugat să rămână cu ei, zicând: „Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua" (Luca 24, 29). Şi El a intrat în sat şi a rămas cu ei într-o casă de acolo. Când S-a aşezat la masă cu ei, a luat o bucată de pâine şi, binecuvântând-o, a rupt-o şi le-a dat-o lor. De îndată ce Domnul a făcut aceasta, ucenicii L-au recunoscut. Probabil că Domnul mai făcuse aşa şi mai înainte pen¬tru ucenicii Lui. Ei puteau să-L recunoască şi după urmele cuielor din palmele Lui. Dar Domnul S-a făcut nevăzut ochilor lor, iar ei şi-au zis unul altuia: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile ?" (Luca 24, 32).
Dorind să-şi împărtăşească bucuria celorlalţi ucenici ai Domnului, Luca şi Cleopa s-au ridicat chiar atunci de la masă şi au pornit către Ierusalim. Acolo i-au găsit pe apostoli şi pe ceilalţi ucenici adunaţi într-o casă; şi îndată le-au spus de ridicarea din morţi a Domnului şi că-L văzuseră şi-I vorbiseră. Pe de altă parte, apostolii i-au asigurat că Domnul înviase cu adevărat şi Se arătase lui Simon. Apoi Luca şi Cleopa au povestit în amănunt apostolilor tot ce li se întâmplase pe drum şi cum L-au recunoscut pe Domnul Hristos când El a rupt pâinea. Şi pe când vorbeau aşa, însuşi Domnul înviat a apărut deodată printre apostoli şi le-a zis: „Pace vouă". Iar pentru a linişti inimile lor tulburate şi pentru a-i convinge că este chiar El pe cei care credeau că vedeau fantoma învăţătorului lor şi nu pe Domnul, le-a arătat rănile făcute de cuie în palmele Sale şi în picioarele Sale şi a gustat din mâncare. Atunci Evanghelistul Luca a fost iarăşi socotit vrednic de a asculta, chiar de la Domnul, o tălmăcire a tuturor celor spuse despre El în Sfintele Scripturi ale Vechiului Testament; şi a primit darul înţelepciunii Scripturilor (Luca 24, 18-49).
După Înălţarea Domnului, Sfântul Luca a rămas un timp în Ierusalim, împreună cu ceilalţi apostoli. Mai târziu, după cum mărturiseşte tradiţia, a mers în Antiohia, cetatea în care se născuse, unde erau deja mulţi creştini. Pe drumul spre Antiohia, el a trecut prin cetatea Sebasta, cea mai însemnată din Samaria. A adus acolo vestea cea bună a venirii lui Mesia. Tot acolo a găsit şi moaştele neputrezite ale Sfântului Ioan Înaintemergătorul. Când a venit timpul să părăsească Sebasta, Sfântul Luca a voit să ia cu el, pe pământul său natal, moaştele sfântului, dar creştinii de acolo îl cinsteau cu înflăcărare pe Botezătorul Domnului şi nu i-au dat voie lui Luca să ia sfintele sale moaşte. Atunci Sfântul Luca a desprins mâna dreaptă a Botezătorului, sub care Domnul Şi-a aplecat capul când a primit botezul de la Ioan. Cu această comoară nepreţuită, Sfântul Luca a ajuns în patria lui, spre marea bucurie a creştinilor din Antiohia. El a părăsit acea cetate doar când a devenit însoţitorul în călătorie şi tovarăşul de muncă al Sfântului Apostol Pavel care, după spusele unor scriitori din vechime, era chiar rudă cu el. Aceasta se întâmpla la cea de-a doua călătorie apostolească a Sfântului Apostol Pavel. La acea vreme, Sfântul Luca şi Apostolul Pavel au călătorit spre Grecia pentru a vesti Evanghelia; şi sfântul evanghelist a fost lăsat de Apostolul Neamurilor în cetatea macedoneană Filipi, pentru a pune temelie şi a întări Biserica de acolo. Şi, vreme de şapte ani, Sfântul Luca a lucrat la răspândirea creştinismului prin acele părţi.
Când, la capătul celei de-a treia călătorii apostoleşti, Sfântul Pavel a vizitat din nou Filipi, Luca, sfătuit de el şi la cerinţa tuturor credincioşilor, a mers în Corint pentru a strânge milostenie pentru creştinii săraci din Palestina (II Cor. 8, 18-19). Când şi-a încheiat cele ce avea de făcut, Sfântul Luca a plecat împreună cu Apostolul Pavel în Palestina, oprindu-se pe drum pentru a cerceta Bisericile insulelor arhipelagului egeean, de-a lungul coastei Asiei Mici, în Fenicia şi Iudeea. Când Apostolul Pavel se afla întemniţat în cetatea Cezareea Palestinei, Sfântul Luca a rămas lângă el. Şi nu l-a părăsit nici când a fost trimis la Roma pentru a fi judecat de Cezarul. îm¬preună cu Apostolul Pavel, el a îndurat toate greutăţile călătoriei pe mare şi a fost aproape de a-şi pierde viaţa (Fapte, cap. 27-28).
Ajungând la Roma, Sfântul Luca a rămas din nou lângă Apostolul Pavel şi, împreună cu Marcu, Aristarh şi câţiva alţi însoţitori ai apostolului, au vestit pe Hristos în cea mai de seamă cetate a lumii de atunci (aceasta se vede din Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel). La Roma, Sfântul Luca a scris Evanghelia sa şi Cartea Faptelor Apostolilor. În Evanghelia sa, el a descris viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, nu numai după cele văzute şi auzite de el, ci ţinând seama şi de toate cele istorisite de „cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului" (Luca 1, 2). Sfântul Apostol Pavel l-a îndrumat în lucrările lui şi, mai târziu, a încuviinţat Evanghelia scrisă de Sfântul Luca. Şi Cartea Faptelor Apostolilor a fost scrisă în acelaşi chip, după sfatul Apostolului Pavel, aşa cum se spune în tradiţia Bisericii.
După ce a stat doi ani de zile înlănţuit în temniţele Romei, Apostolul Pavel a fost slobozit şi, plecând din Roma, a cercetat mai multe Biserici de el întemeiate mai înainte. Şi, în tot acest timp, Sfântul Luca l-a însoţit. La acea vreme, împăratul Nero a poruncit o prigoană cruntă împotriva creştinilor din Roma. Atunci Apostolul Pavel s-a întors iar în marea cetate, pentru ca, prin vorbele şi pilda sa, să încurajeze Biserica prigonită, să o întărească şi, dacă era să fie, cu voia lui Dumnezeu, să împărtăşească împreună cu credincioşii coroana muceniciei. El a fost prins de păgâni şi întemniţat din nou. Şi doar Sfântul Luca, dintre toţi apostolii împreună-lucrători cu Sfântul Pavel, a rămas lângă acesta în cumplita perioadă de timp în care Apostolul Pavel a fost chinuit ca o vită ce trebuia jertfită. „Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat" (II Tim. 4, 6), scrie Apostolul Pavel ucenicului său Timotei. Şi mai spune: „Sileşte-te să vii curând la mine. Că Dimas, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic, Crescent în Galatia, Tit în Dalmaţia. Numai Luca este cu mine" (II Tim. 4, 9-11).
Este foarte posibil ca Luca să fi fost martor la mucenicia Apostolului Pavel la Roma. După adormirea învăţătorului său, Sfântul Luca, după cum ne spune tradiţia Bisericii, a răspândit Evanghelia lui Hristos în Italia, Dalmaţia, Galia şi mai ales în Macedonia, unde mai înainte a lucrat timp de mai mulţi ani.
Pe când a ajuns aproape de bătrâneţe, Apostolul Luca a făcut o călătorie tocmai în Egipt, unde a lucrat mult şi a îndurat chinuri grele întru numele sfânt al lui Iisus. El a ajuns în Egipt trecând mai întâi prin Libia şi prin Tebaida Egiptului, unde a adus pe mulţi la Hristos. În cetatea Alexandria, el a hirotonit episcop pe Abilius, pentru a fi urmaş lui Anna, care fusese hirotonit de Sfântul Marcu şi a slujit astfel timp de douăzeci şi doi de ani. Întorcându-se în Grecia, Luca a mai întemeiat acolo Biserici, mai întâi în Beoţia, unde a hirotonit preoţi şi diaconi şi a vindecat bolnavi cu trupul şi cu sufletul. Precum prietenul şi învăţătorul său, Apostolul Pavel, Sfântul Luca a luptat luptă dreaptă, încheindu-şi sorocul întru dreapta credinţă. La vârsta de optzeci şi patru de ani, el a murit cu o moarte de mucenic în Ahaia, răstignit pe un măslin în loc de cruce. Trupul său sfânt a fost înmormântat în Teba, cetatea cea mai de seamă a Boeţiei, unde sfintele sale moaşte, care au adus multe vindecări, s-au aflat până în a doua jumătate a secolului al patrulea; apoi au fost mutate la Constantinopol, capitala Imperiului de Răsărit.
Locul în care se găseau moaştele apostolului a fost descoperit în secolul al patrulea, ca urmare a vindecărilor ce se făceau acolo. Foarte multe tămăduiri s-au făcut pentru cei ce sufereau de boli de ochi. Împăratul Constantiniu, fiul sfântului împărat Constantin cel Mare, cel întocmai cu Apostolii, auzind de la episcopul de Ahaia că trupul Sfântului Luca se afla în Teba, a trimis pe Artemiu, pe atunci prefect al Egiptului, să aducă moaştele Sfântului Luca în capitală, sarcină pe care Artemiu a împlinit-o cu mare cinstire.
În timpul mutării sfintelor moaşte ale Sfântului Luca de la ţărmul mării în Biserică, a avut loc următoarea minune. Un anume Anatolie, eunuc împărătesc, suferea de o boală fără leac. El cheltuise pe doctori o mulţime de bani, dar în zadar. Apropiindu-se însă de preţioasele moaşte ale Apostolului Luca, cu credinţă în puterea lor de a face minuni, a rugat stăruitor pe sfânt să i se dea vindecare. Anatoliu a venit lângă cinstita raclă a sfântului şi, cu puterile pe care le mai avea, a ajutat la ducerea ei. Şi minunea a avut loc: boala l-a lăsat după câţiva paşi. Apoi el a dus plin de bucurie preţioasele moaşte până la Biserica Sfinţilor Apostoli, unde acestea au fost aşezate lângă altar împreună cu moaştele sfinţilor apostoli Andrei şi Timotei. Acolo ele au devenit izvor de mi¬nuni multe şi au fost cinstite şi iubite de creştinii ortodocşi.
Vechii scriitorii bisericeşti ne spun că Sfântul Luca, supunându-se evlavioasei dorinţe a primilor creştini, a pictat pentru prima oară icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ţinând în braţele sale pe preasfântul Prunc, Domnul nostru Iisus Hristos; iar mai târziu a pictat alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care le-a adus chiar Maicii Domnului pentru a primi încuviinţare. Văzând icoanele, Maica Sfântă a zis: „Fie ca harul Celui Care S-a născut din mine şi mila mea să fie cu aceste icoane !"
Sfântul Luca a mai pictat pe lemn icoanele sfinţilor şi slăviţilor apostoli Petru şi Pavel. Şi astfel el a fost în¬cepătorul bunei lucrări a iconografiei, spre slava lui Dumnezeu, a Maicii lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea sfintelor Biserici şi întru mântuirea credincioşilor care cu smerenie li se închină. Amin.

Troparul. Glasul al III-lea
Apostole sfinte şi evangheliste Luca, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.
Condac. Glasul al II-lea
Ucenic făcându-te Cuvântului lui Dumnezeu, împreună cu Pavel ai luminat tot pământul şi negura ai gonit, scriind dumnezeiască Evanghelia lui Hristos.

luni, 12 octombrie 2009

Despre iubirea de argint şi despre purtarea neiubitoare de arginţi a părinţilor



Dreptul Acachie din Kafsokalivia era lipsit de orice dragoste a lucrurilor materiale. Nu a putut să păstreze nici măcar trei monezi de aur pe care i le dăduse cineva. Le-a ţinut în mâinile sale pentru un moment, s-a supărat şi imediat le-a dat înapoi, spunând:
- Ia-ţi banii, omule, pentru că risc să-mi pierd sufletul din cauza acestor monezi.
***
Sfântul Sava din Kalimnos era aghiorit. Casa lui duhovnicească era Sfânta Ana. Nu iubea deloc banii. Nu dorea nici măcar să-i ţină în mâinile sale.
***
Un pelerin pe Muntele Athos l-a întâlnit odată pe călugărul Dionisie Kafsokalivitul, cel «nebun pentru Hristos», care era nevoiaş şi îmbrăcat în zdrenţe. El nu iubea deloc banii. Pelerinului i-a fost milă de bietul bătrân şi i-a dat o monedă turcească. Aceasta l-a mâhnii mult pe Dionisie. A privit în jur până l-a văzut pe bunul pelerin şi i-a spus:
- De ce mi-ai dat aceştia? Eu port haine. Pâine am . Pentru ce am nevoie de bani?
Ceilalţi părinţi au încercat să-l convingă să păstreze banii, ca să-şi cumpere ulei pentru biserica sa. Pentru moment, a consimţit să-i păstreze. Apoi a ezitat, s-a gândit adânc, şi în cele din urmă a decis să scape de povară. A aruncat moneda pe pământ şi a fugit cât de repede a putut.
***
Cu mult timp în urmă, bătrânul ascet A. a spus:
- Odată au venit nişte oameni la Dionisiu ca să dea bani. Toţi părinţii au fost chemaţi să vină, dar nimeni nu a luat nici unul. «Pentru ce ne trebuie bani?», au întrebat ei. Aşa a fost comportamentul exemplar al acelor părinţi care erau călugări săraci.
În Karyes era un muncitor în vârstă, un mirean, un bărbat ce cânta cu râvnă şi multă umilinţă. Foarte sărac, el stătea într-un loc mic sub clădirea unde stătea condu­cerea Sfântului Munte. Bunicul Mina, aşa era numit, a ajuns la vârsta de 102 ani. El fusese tâmplar şi niciodată nu cerea bani pentru munca sa. Venea la clienţii săi sme­rit şi şovăielnic.
- Vrei să-ţi dăm nişte bani? îl întrebau ei.
- Staţi liniştiţi. Eu am venit doar să vă văd şi să vă salut! îi răspundea el.
De câte ori lucra, întotdeauna cu răbdare, un motan şedea pe umărul lui.

Arhimandritul Ioannikios-PATERICUL ATONIT

marți, 6 octombrie 2009

Lumea sau Dumnezeu



Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este în el: Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I loan 2, 15-17; s.n.).
Ne este ruşine să ne facem cruce sau ne este ruşine că suntem creştini? Cum să ne ruşinăm să facem cruce când ea e lauda lui Hristos (cf. Filip. 2, 8-10)? Cum să ne ruşinăm să umblăm îmbrăcate ca femeile creştine când cea mai frumoasă dintre femei aşa a umblat? V-aţi închipui-o pe Maica Domnului umblând în pantaloni pe stradă sau cu părul în vânt? Femeii în pantaloni, spunea un părinte, numai codiţă îi lipseşte, codiţă şi corniţe. Aţi văzut vreodată în vreo icoană ortodoxă părul Maicii Domnului? Cât de minunat este să-ţi acoperi frumuseţea, să fii o comoară ascunsă! Dacă te descoperi şi vrei să te arăţi la toată lumea atunci nu mai eşti o taină, nu mai ai nici un preţ. Unde ai văzut comoară care să fie în mijlocul drumului, în văzul tuturor? Oare comoara nu este ascunsă în pământ? Nu te afişa tuturor, ci ţineţi comoara frumuseţii în pământ, adică în smerenie. Cât de minunat e să-ţi dedici viaţa lui Hristos; au fost într-adevăr mulţi care şi-au dedicat viaţa lui Hristos, cum spune şi la Cântarea Cântărilor: Iar la fecioare socoteala cine o mai ţine! Dar ea e numai una, porumbiţa mea, curată, curata mea: una-i ea la a ei mamă, singura născută în casă. Fetele când au văzut-o, laude i-au înălţat, iar reginele şi concubinele osanale i-au cântat. Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zarea străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război de temută? (Cânt. Cântărilor 6, 8-10).
Poate oare să ne fie ruşine că suntem creştini? Cât de minunat este să fii creştin adevărat! Creştinii sunt acei oameni care sunt deosebiţi „şi nu se numără cu ceilalţi oameni". Ei sunt oameni ce nu desfrânează, nu iubesc bogăţia, nu se îmbată, nu umblă în deşert pe drumuri; sunt oameni care-L iubesc pe Dumnezeu, îşi dăruiesc viaţa lui Dumnezeu, sunt aprigi în râvnă şi ştiu ce fac. Pentru ei, viaţa este Hristos iar moartea un câştig. Să moară sufletul meu moartea drepţilor acestora şi să fie sfârşitul meu ca sfârşitul lor. Dumnezeu nu vede nedreptate în ei şi nu zăreşte silnicie, în mijlocul lor se aude strigăt de veselie. Ei nu mai slujesc celor stricăcioase şi la vreme vor afla voia lui Dumnezeu. Cât sunt de frumoase sălaşurile lor! Se desfăşoară ca nişte văi, ca nişte grădini pe lângă râuri, ca nişte cedri pe lângă ape, ca nişte corturi pe care le-a înfipt Domnul! (Numeri 23, 9, 21; 24, 5-6). Creştinii sunt acei oameni minunaţi care, flămânzi fiind, hrănesc pe alţii, slabi şi obosiţi. Mereu ajută pe alţii, mereu suferind dar alinând pe alţii. Ne este ruşine să ne comportăm creştineşte sau femeile să se îmbrace ca creştinele? Într-un timp când s-au stricat toate rânduielile pământului, când lumea s-a depărtat tot mai mult de Dumnezeu, când vrând să arătăm bunătate primim batjocură, când viaţa curată în Hristos greu îşi găseşte locul în mijlocul unei lumi destrăbălate, prin puţinul pe care îl mai facem astăzi suntem un mic stâlpişor la o casă care dă să se dărâme. Nu trebuie să ne descurajăm, chiar dacă am rămâne singurii din cei care mai fac ceea ce trebuie să facă. Haina de creştin pe care o porţi poate fi steagul creştinismului pe care îl duci, iar dacă ai rămas singură sau singur, gândeşte-te câtă plată vei avea. Eşti în mijlocul luptei. Vrăjmaşii te înconjoară, pentru că la război atunci când steagul este dat jos de pe redută este semn că reduta a fost cucerită. Dacă cedezi, ştii ce va urma? Atunci când cetatea este cucerită, este călcată în picioare. Asta este ceea ce-ti doreşti? Răspunsul îl vom da în viitor, însă un lucru este sigur: vrând să plăcem lui Dumnezeu, inevitabil vom intra în conflict cu lumea aceasta. Trebuie să alegem: să plăcem lumii sau lui Dumnezeu.

Ieromonah Ioan Buliga-"Deşertăciunile lumii"

vineri, 2 octombrie 2009

Sfîntul Andrei cel nebun pentru Hristos


Mărturisirea diavolului

În timp ce discutau acestea, satana, pe care numai sfântul îl vedea, stătea acolo şi pregătea cursă pentru Epifanie.
- Fugi de aici vicleanule şi necuratule, - îi spuse Cuvio­sul.
- Mai viclean şi mai batjocoritor decât tine nu există altul în această cetate, i-a răspuns satana. Şi dacă vrei să-ţi spun adevărul, va veni timpul când îmi voi pierde meş­teşugul, căci oamenii vor deveni mai vicleni decât diavolii, aşa încât copiii cei mici vor vicleni mai mult decât cei mari. Aşadar, noi vom înceta atunci să-i războim pe oameni, de vreme ce vor cunoaşte de la ei înşişi vicleşugul.
- De unde le-ai aflat acestea? l-a întrebat Cuviosul.
- Tatăl nostru, - a răspuns diavolul, este experimentat. Şade în iad şi vrăjeşte. Apoi ne învaţă şi pe noi, pentru că firea noastră nu cunoaşte nimic.
- De care păcate vă bucuraţi mai mult voi, diavolii? - a întrebat fericitul.
- De slujirea la idoli, de magie şi de fermecătorie, - a răspuns diavolul. Însă mai ales de zavistie şi de ţinerea de minte a răului, care se fac pricină pentru toate relele. De asemenea, de păcatul sodomiei şi al preadesfrânării.
- Dacă cineva se leapădă de patimile voastre diavoleşti şi se apropie cu pocăinţă de Domnul, ce simţiţi?
- Bine, dar nu ştii că aceasta ne pricinuieşte dezgust şi ne scoate din fire? Nădăjduim însă că se va întoarce iarăşi la voia noastră, pentru că mulţi, deşi s-au lepădat de noi şi ne-au trădat, s-au reîntors la noi şi i-am câştigat.
Când Cuviosul a auzit acestea, a suflat asupra lui şi acela îndată s-a făcut nevăzut.

joi, 1 octombrie 2009

Acoperământul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu



La Paraclisul Sfintei Soros (în partea de sud a Bisericii Vlaherna exista Paraclisul Sfintei Soros, unde se păzeau veşmântul, giulgiul şi o parte din brâul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu), care se află în Biserica din Vlaherne, se făcea odată priveghere de toată noaptea.
Acolo a mers odată şi fericitul Andrei, făcând cele obişnuite ale sale, precum şi Epifanie împreună cu un rob al său.
Epifanie avea obiceiul să stea cât timp putea, o dată până la miezul nopţii şi altă dată până dimineaţa.
Era aproape al patrulea ceas din noapte (după ceasul bizantin), când fericitul Andrei o văzu pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu Maria înaintând de la uşile împărăteşti către jertfelnic. Părea foarte înaltă şi avea un alai de Sfinţi cinstit şi strălucitor, purtând haine albe. În mijlocul lor se deosebeau Cinstitul Înaintemergător şi Ioan Teologul, care stăteau la dreapta şi la stânga Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Dintre acei purtători de haine albe, unii mergeau înainte, iar alţii le urmau, cântând imne şi cântări duhovniceşti.
Când s-a apropiat de amvon, Cuviosul i-a spus lui Epifanie:
- Vezi, fiul meu, pe Doamna şi Stăpâna lumii?
- Da, cinstite Părinte, - a răspuns tânărul.
Între timp Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu a îngenuncheat şi s-a rugat multă vreme. Îl ruga pe Fiul ei pentru mântuirea lumii şi îşi uda cu lacrimi sfânta ei faţă. După rugăciune a intrat în Jertfelnic, unde s-a rugat pentru credincioşii care privegheau.
Când şi-a împlinit rugăciunea, şi-a scos de pe capul ei cel preacurat maforiul( maforiul este un veşmânt al Maicii Domnului care seamănă cu o eşarfă, dar acoperă şi capul şi se închipuieşte în iconografie totdeauna prin culoarea roşu închis) ei cel strălucitor cu o mişcare cuviincioasă şi plină de har şi aşa cum o vedeau, înaltă şi impunătoare, l-a întins cu preasfintele sale mâini ca Aco­perământ(această arătare minunată a Prea Sfintei Născătoare de Dum­nezeu Sfântului Andrei, s-a făcut pricină de a se rândui Praznicul Sfân­tului Acoperământ (1 oct.)) deasupra celor din biserică. Multă vreme au privit amândoi veşmântul întins care iradia o slavă dum­nezeiască la asemănare cu chihlimbarul. Cât timp se văzu acolo Doamna Născătoare de Dumnezeu, se văzu şi Sfân­tul veşmânt cum răspândea harul lui. Când Aceea a început să urce către cer, a început şi dumnezeiescul veşmânt să se strângă puţin câte puţin şi să se îndepărteze dinaintea vederii. Acest sfânt veşmânt ce îl văzuseră acolo închipuia harul pe care îl dă Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu credincioşilor. Această vedenie a văzut-o şi Epifanie, cu darul şi cu mijlocirea Cuviosului.

"Sfântul Andrei, cel nebun pentru Hristos"-Ed.Evanghelismos