marți, 30 iunie 2009

Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi

1 iulie-Prăznuirea Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuţi

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (9)


Arhimandrit Serafim Alexiev


C) Biserica este Sfântă

Ecumeniştii greşesc nu numai împotriva dogmei privind unitatea Bisericii lui Hristos, ci, incluzând şi pe eretici în componenţa ei, ei greşesc şi în modul în care înţeleg sfinţenia Bisericii.
Potrivit învăţăturii ortodoxe, ambele aceste calităţi - unitatea în adevăr şi sfinţenia - se găsesc în strâns raport de reciprocitate. Aşa cum unitatea în adevăr leagă printr-o credinţă unică pe toţi creştinii ortodocşi prin renunţarea lor la rătăciri şi false învăţături, la fel şi sfinţenia îi uneşte prin mijlocirea harului şi adevărului, care au venit prin Iisus Hristos (In. 1, 17) şi exclud orice învoire cu necredinţa şi erezia (II Cor. 6, 14, 15) - generate de către duhul necurat, care a inventat minciuna pentru a submina Adevărul mântuitor. Noţiunile de sfinţenie şi adevăr sânt înrudite între ele, lucru pe care L-a spus Mântuitorul în rugăciunea Sa arhiereasca către Dumnezeu-Tatăl: "Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău" (In. 17, 17). Domnul Iisus Hristos face o legătură indisolubilă între sfinţenie şi adevăr. Doreşti să fii sfânt - îmbrăţişează adevărul revelat de Dumnezeu! Doreşti să înţelegi adevărul dumnezeiesc - năzuieşte către sfinţenie, căci numai ea poate să-ţi facă adevărul cunoscut şi scump inimii tale!
Biserica nu ar fi putut să se numească sfântă dacă, în esenţa ei, ar fi putut să fie contaminată de erezie. "Infailibilitatea Bisericii rezidă în sfinţenia ei; Biserica este infailibilă, deoarece este sfântă", s-a exprimat foarte reuşit în acest sens dogmatistul rus protoiereul N. Malinovski.
În ce rezidă aşadar sfinţenia Bisericii, şi în ce sens ea este numită sfântă?
Înainte de toate de aceea că este sfânt Capul ei, că Sfântul Duh, care o chiverniseşte şi o conduce, o sfinţeşte, fiind izvorul oricărei sfinţenii. De la Hristos-Capul Bisericii (Ef. 1, 22) - se revarsă razele sfinţeniei asupra întregului trup al Bisericii. Iar Sfântul Duh este Izvorul care ne sfinţeşte pe noi, şi aflându-Se în Biserică, sfinţeşte pe membrii ei cu harul administrat în timpul Sfintelor Taine. Prin puterea acestui har El îndeamnă pe fiecare credincios la fapte sfinte.
Prezenţa unor păcătoşi în Biserică nu diminuează sfinţenia ei, ci, dimpotrivă, o subliniază şi mai mult, căci relevă următorul fapt duhovnicesc: sub acţiunea harului dat în timpul Tainelor bisericeşti deseori cei mai înveteraţi păcătoşi se pocăiesc şi devin cu adevărat sfinţi!
Harul Sfântului Duh, propriu Bisericii, îi dă caracteristica ei de sfinţenie. Numai în sânul Bisericii poţi dobândi adevărata sfinţenie, căci în ea se împarte harul. Poporul Bisericii este numit "neam sfânt" (I Petru 2, 9). Domnul Iisus Hristos de aceea a venit şi S-a predat morţii, ca Biserica Lui să fie o "biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără prihană" (Ef. 5, 27).
Cuvântul "pată" poate fi raportat la puritatea credinţei dogmatice a Bisericii, iar "zbârcitură", "prihană" - la puritatea ei morală. Atât pata, cât şi prihana reprezintă obstacole fatale în calea dobândirii sfinţeniei, care este principala calitate a lui Dumnezeu (I Petru 1, 15, 16) şi fără de care "nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evr. 12, 14). Orice credincios care tinde către sfinţenie, o poate dobândi îmbinând ambele căi: păzindu-se de petele negre ale falselor învăţături care pătează curăţenia credinţei şi o fac nemântuitoare, şi biruind imoralitatea în modul de viaţă, adică, izbăvindu-se de păcatele sufleteşti care depărtează sufletul de Dumnezeu. O astfel de sfinţenie este realizabilă pe deplin doar în Biserica Ortodoxă, pentru că ea nu este pătată de false învăţături şi este pe măsură, prin harul său, să tămăduiască slăbiciunile şi viciile morale ale credincioşilor săi fii: condiţia neapărată a pocăinţei lor personale.
Gânduri sublime cu privire la caracterul sfânt al Bisericii putem găsi la Arhiepiscopul Serafim (Sobolev), care, într-un raport prezentat la conferinţa de la Moscova din 1948, a spus: "Biserica se numeşte sfântă pentru că este cea care împarte harul Sfântului Duh, comunicat credincioşilor prin Taina Mirungerii care se săvârşeşte asupra lor în timpul Botezului. Acest har regenerator, sfinţitor şi mântuitor reprezintă pentru noi bunul cel mai mare şi mai de preţ, căci dăruirea lui nouă a fost scopul venirii în lume a lui Hristos şi a suferinţelor şi morţii Lui prin răstignire... Harul refăcător al Sfântului Duh este izvorul vieţii noastre sfinte. Însă acest cel mai de preţ bun pentru noi, acest har înnoitor al Sfântului Duh cu a sa sfinţenie nu există şi nu poate exista la protestanţi, fiindcă ei nu au Taina Mirungerii. În timpul acestei Taine ni se transmite Duhul Sfânt cu toate darurile Lui, care ne cultivă şi ne întăresc în viaţa duhovnicească sfântă. Această viaţă plină de har şi de sfinţenie este cu neputinţă şi pentru acei creştini heterodocşi (romano-catolici) care, deşi au Taina Mirungerii, datorită însă respingerii lor de către Biserica Ortodoxă pentru erezii, acest har este la ei fără efect şi neaducător de mântuire".
Biserica se mai numeşte sfântă şi pentru că ea întruneşte pe toţi sfinţii tuturor epocilor şi tuturor ţărilor repauzaţi şi trecuţi în viaţa de dincolo de mormânt, împreună cu cei care se mai află încă în viaţa pământească şi cu cei care vor trăi pe pământ până la sfârşitul lumii. Nichita Remesianul, Sfânt Părinte din secolul IV, în lucrarea "Tâlcuirea credinţei", scrie: "Ce este Biserica dacă nu o obşte a celor sfinţi? De la începutul lumii protopărinţii, proorocii, mucenicii şi toţi ceilalţi, care trăiesc astăzi, sau cei care vor trăi în viitor - ei cu toţii alcătuiesc Biserica, căci sunt sfinţiţi de o singură credinţă şi o singură viaţă, sânt marcaţi de un singur Duh şi uniţi într-un singur Trup, al cărui Cap este Hristos. Aşadar, crede că în această Biserică vei ajunge să te afli cu sfinţii."
Cele spuse pot fi rezumate în felul următor:
1) Biserica este sfântă ca Trup al lui Hristos, fiind sfinţită de Capul Hristos şi de Duhul Sfânt, Care se află în ea;
2) ea este sfântă, căci face părtaşi sfinţeniei (Evr. 12, 10) pe membrii ei - nu numai pe cei cucernici, ci şi pe păcătoşii care se pocăiesc - prin puterea harului ce li se transmite prin Sfintele Taine săvârşite în ea;
3) ea este sfântă şi pentru că leagă pe creştinii ortodocşi sfinţiţi de ea - pe cei care trăiesc astăzi şi care au de trăit de azi înainte pe pământ - cu toţi oamenii sfinţiţi care s-au alăturat lui Dumnezeu în Biserica cerească.
Toate acestea sunt absolut inaplicabile faţă de noţiunea ecumenică denaturată de Biserică şi faţă de "biserica universală" ce se planifică, deoarece:
1) în sânul ecumenismului se reunesc comunităţile eretice care nu recunosc Taina Mirungerii şi care se autointitulează "biserici", nefiind ca atare;
2) însuşi ecumenismul, fiind o adunătură de eretici, este lipsit de har şi nu este în măsură să-1 dea;
3) ecumenismul nu-şi conduce adepţii către sfinţenie. Mai mult decât atât, el îndepărtează de la sfinţenie şi pe ecumeniştii "ortodocşi" înclinaţi către ea!

luni, 29 iunie 2009

Predica Putna-Sfintii Apostoli Petru si Pavel

Predica Putna-Sfintii Apostoli Petru si Pavel-29 iunie 2009

Predica Putna-Sfintii Apostoli Petru si Pavel-29 iunie 2009
Asculta mai multe audio Diverse

Cuvant de invatatura Putna-Staret Melchisedec-Sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel-29 iunie 2009

Putna-Cuvant de invatatura-Staret Melchisedec Putna 2009-Sf Ap Petru si Pavel
Asculta mai multe audio Diverse

duminică, 28 iunie 2009

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (8)


Arhimandrit Serafim Alexiev


La conferinţa teologilor greci şi anglicani de la Atena (mai 1941), unde a fost luat în dezbatere principiul anglican al "atotcuprinderii" (comprehensiveness), partea ortodoxă a subliniat că principiul respectiv este inadmisibil pentru ea. Ortodoxiei îi este propriu tocmai principiul contrar - al unicităţii, exclusivităţii (exclusiveness, excluzându-se orice erezie) în virtutea fidelităţii Ortodoxiei faţă de Tradiţia Sfântă şi a caracterului neschimbător al învăţăturii şi în preamărirea spiritului incluziunii, adică al înglobării tuturor eresurilor.
În 1922 arhiepiscopul de Canterbury a convocat o comisie cu scopul de a stabili limitele în care e posibilă, în biserică, disensiunea. Comisia a lucrat până în 1937, iar încă peste un an şi-a publicat concluziile, din care rezultă că în mişcarea anglicană sânt tolerate cele mai extreme puncte de vedere protestante, precum:
1) negarea naşterii Mântuitorului din Fecioară, ceea ce este totuna cu negarea întrupării lui Dumnezeu, căci în felul acesta este contestată dogma creştină despre Mântuire, care putea fi înfăptuită doar de Mântuitorul, zămislit pe cale supranaturală şi liber de păcatul originar;
2) neautenticitatea istorică a învierii lui Hristos, ceea ce privează creştinismul de orice sens, căci, potrivit Sf. Ap. Pavel: "Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră" (I Cor. 15, 14);
3) necredinţa în existenţa reală a îngerilor şi demonilor, adică negarea lumii duhovniceşti, spre care ne îndreaptă permanent propovăduirea apostolilor şi despre care mărturiseşte în repetate rânduri Sfânta Scriptură;
În sfârşit, în mediul anglican se dezbate cu insistenţă problema hirotonirii femeilor, iar conferinţa episcopilor anglicani de la Lambet (iulie 1988) a îngăduit ridicarea lor nu numai la rangul de "preoţi", ci şi de "episcopi" (!), în pofida interdicţiei apostolice pentru femei de a vorbi în biserică (I Cor. 14, 34) şi practicii bisericeşti generale.
În ciuda unor concepţii atât de evident anticreştine şi a acţiunilor anticanonice, Biserica anglicană nu excomunică pe nimeni. Urmând principiul "atotcuprinderii", anglicanii demult tolerează opinii şi acţiuni diametral opuse în cadrul unei singure "biserici". Aceste opinii sunt socotite pe deplin admisibile în calitate de puncte de vedere "teologice" personale, deşi depăşesc cadrul unor păreri personale şi se răspândesc în mijlocul mirenilor, crescând cu repeziciune ca neghina.
Dacă în Biserica Ortodoxă, care se conduce după canoane, orice învăţătură falsă nepotrivită cu credinţa Bisericii ar fi dus la tribunalul bisericesc şi la condamnare, în cea anglicană inovaţiile se dezvoltă slobod, neîmpiedicate de nimeni, căci ea şi-a pierdut dragostea pentru adevăr, permiţând propagarea pe larg a tuturor opiniilor şi pseudo-doctrinelor posibile. Biserica anglicană chiar se făleşte cu deschiderea ei către lume, către filosofiile şi deşarta înţelepciune a lumii acesteia (comp. Col. 2, 8), blamând Biserica Ortodoxă pentru poziţia sa neclintită în credinţă şi îndepărtarea de deşertăciunile vieţii din această lume!
Răposatul Athenagoras (Kokinakis), arhiepiscop grec al Tiatirei şi Marii Britanii, cunoscut ca un convins ecumenist-anglofil, declara totuşi cu reproş: "În Biserica anglicană exegeţii intelectuali şi teologii nu se aşteaptă din partea Bisericii la nici o condamnare oficială. Deschiderea bisericii lor către istoria mondială şi principiul "atotcuprinderii" le dă un fel de îndrăzneală teologică în tratarea istoriei şi conformare la legile credinţei..." Aceste încercări extind graniţele "atotcuprinderii" în aşa măsură încât ridică probleme în cadrul şi în afara comunităţii anglicane. În continuare însă, arhiepiscopul Athenagoras intră în contradicţie cu el însuşi, încercând să justifice cumva principiul anglican al "atotcuprinderii", identificându-l cu principiul ortodox al iconomiei bisericeşti. Această încercare nu pare reuşită, deoarece:
1) Biserica Ortodoxă niciodată nu aplică principiul iconomiei în domeniul dogmelor, pe când principiul anglican al "atotcuprinderii" se extinde şi asupra acestui domeniu important al credinţei;
2) Cele două principii diferă esenţial unul de altul, fiindcă la anglicani rezultatul concret al atotcuprinderii în domeniul credinţei, este păgubirea sufletelor omeneşti, iar în Ortodoxie aplicarea principiului iconomiei are drept scop mântuirea sufletului - potrivit vechii expresii patristice - prin "tămăduire de la rădăcină".
În ultimul timp în mişcarea anglicană au apărut "moderniştii", care neagă însăşi originea creştinismului, ca "religie revelată de Dumnezeu". Unul din reprezentanţii marcanţi este "episcopul" dr. John Robinson, autorul cărţii "Să fim cinstiţi în faţa lui Dumnezeu", apărută în 1963, a cărui concepţie despre lume poate fi caracterizată drept ateism "creştin". El neagă existenţa unui Dumnezeu personal - Creatorul şi Proniatorul lumii, cât şi existenţa lumii spirituale în general, şi a veşnicei vieţi viitoare în particular, Iisus pentru el este un om obişnuit. Însă acest om - Iisus este unica şi suprema manifestare a principiului divin al creerii lumii... În acest sens El este de o fiinţă cu Tatăl, deşi Tatăl nu are loc în concepţia despre lume a lui Robinson. Potrivit lui, învierea lui Hristos nu înseamnă ridicarea trupească din mormânt, ci "o anume trăire) sufletească a apostolilor, care s-a întâmplat cu ei în a treia zi de la Răstignire şi care i-a transformat lăuntric."
Iar Biserica anglicană tolerează acest ateism "creştin"! "N-au urmat nici un fel de sancţiuni din partea autorităţilor ecleziastice faţă de "episcopul" Robinson, şi doctrina lui a rămas necontestată de Biserica anglicană", care evită să condamne opiniile eretice.
Mai mult decât atât! Principiul vicios al "atotcuprinderii", extins nu numai asupra credinţei, ci şi asupra moralei creştine, este folosit de mişcarea anglicană în scopuri vădit imorale. De exemplu, în "Church Times", organul oficial al Bisericii anglicane, la 14 octombrie 1983 a fost inserată o reclamă ruşinoasă a "Uniunii creştine (!) a homosexualilor", în care se recomandă cărţi conţinând ritualul slujbei religioase pentru... căsătorii sodomice între persoane de acelaşi sex!!!
Cu ocazia unei "căsătorii" de acest fel, oficiată la 21 ianuarie 1983 cu participarea "pastorului" anglican Halt - căsătorie care a provocat o profundă indignare şi energice proteste din partea mirenilor - secretarul general al menţionatei uniuni "creştine", Kirker, a declarat cu impertinenţă că numărul "cuplurilor" similare creşte din ce în ce mai mult şi că multe dintre ele îşi oficiază căsătoriile în bisericile anglicane după un ritual special. E de prisos să mai spunem cât de protivnice lui Dumnezeu sânt aceste "căsătorii" nefireşti, pe care Sfântul Pavel le-a înfierat drept "patimi de ocară" (Rom. 1, 26), punându-le în rândul celor mai grave păcate, făptuitorii cărora "nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (I Cor. 6,9).

Acestea sunt roadele principiului anglican al "atotcuprinderii", prin mijlocirea căruia sunt îndreptăţite nu numai orice false învăţături dogmatice, ci şi cele mai infame crime morale!
Acest principiu i-a contaminat, din păcate, şi pe unii teologi ortodocşi, de exemplu, pe protoiereul Liberie Voronov, profesor de dogmatică la Academia Teologică din Sankt Petersburg. Vizitând Institutul Teologic de pe lângă mănăstirea Sfântul Serghie Radonejski din Paris, el a ţinut o conferinţă despre concepţiile protoiereului eretic Serghei Bulgakov, condamnat de Biserica Ortodoxă Rusă (din Rusia şi din diaspora), încercând - în numele "iubirii" creştine - să le prezinte ca acceptabile şi admisibile, iar în final a invitat întreaga asistenţă să cânte ereticului "Veşnica pomenire"!
Adoptarea principiului anglican al "atotcuprinderii" nu va conduce la unirea cea adevărată şi la o unică credinţă dreaptă, căci fiecăruia i se va da dreptul să-şi urmeze propriile convingeri greşite.
Datorită acestui principiu nu se poate ajunge la unitate în adevăr, ci doar la o totală abatere de la el, la abaterea de la credinţa revelată de Dumnezeu şi, în consecinţă, la renegarea Bisericii şi a propriei mântuiri. Iată urmările triste la care va conduce negarea unităţii Bisericii!

joi, 25 iunie 2009

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (7)


Arhimandrit Serafim Alexiev


B) Biserica este unică. Principiul anglican al atotcuprinderii


Ce înseamnă "Biserica unică"? Întrucât Biserica este trupul mistic al lui Hristos, în care se păstrează vistieriile harului, (Col. 2, 3; In. 1, 17), Biserica unică, condusă de un singur Cap, înseamnă: "Este un singur Domn, o singură credinţă" (Ef. 4, 5), un singur Adevăr.
Dacă Biserica ar fi despărţită, ar fi trebuit să admitem absurditatea că, al Său Cap, Domnul Iisus Hristos, "a fost împărţit" (I Cor. 1, 13). Căci se poate afirma oare, aşa cum o face Vissert - Houft, că "Iisus Hristos se află în toate bisericile, în ciuda diferenţelor realmente existente între ele", fără a admite că Hristos S-a împărţit şi Se contrazice pe El însuşi, fără să tragem concluzia blasfemiatoare că nu se poate să credem Lui atunci când spune: "Eu sânt Adevărul" (In. 14, 6), căci, după cum minunat s-a exprimat Patriarhul Constantinopolului Ieremia II, "adevărul nu luptă împotriva adevărului"?
O Biserică scindată înseamnă o credinţă dezbinată şi stricată, iar ecumenismul o propovăduieşte, în esenţă, tocmai pe una ca aceasta, prin a sa concepţie a pluralismului. Noi însă, creştinii ortodocşi, sântem adepţii credinţei celei adevărate, integrale, sănătoase şi unice, căci "fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu" (Evr. 11, -6), fiindcă în har sântem mântuiţi, prin credinţă (Ef. 2, 8).
În Biserică toţi trebuie să fie unul în adevăr, aşa cum Tatăl este în Fiul şi Fiul în Tatăl (In. 17, 21), pentru că Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl sunt unul şi acelaşi în esenţă şi adevăr. Şi credincioşii sunt chemaţi la unitate cu ajutorul adevărului revelat nouă de Dumnezeu, primindu-l sub forma lui originală, nedeformată. Iată ce spune în legătură cu aceasta, ca în numele Mântuitorului, Sfântul Atanasie cel Mare: "Prin unitatea Noastră (a Tatălui şi Fiului) să fie şi ei (credincioşii) una între ei, aşa cum Noi suntem una în esenţă şi adevăr. Altfel ei nu vor putea fi una, dacă nu vor învăţa de la Noi". Aici este exprimată cu maxim de claritate rugămintea Mântuitorului nostru în rugăciunea Lui către Dumnezeu-Tatăl: "Ca toţi să fie una. după cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu în Tine; aşa şi aceştia în Noi să fie una" (In. 17, 21).
A afirma că Biserica astăzi fiinţează în schisme, înseamnă a uita de întemeierea Bisericii pe o singură Piatră - Hristos (I Cor. 10, 4), ceea ce este echivalent cu negarea îndeobşte a Bisericii ca trupul cel viu al lui Hristos, precum şi este de fapt (Col. 1, 24). Unii ecumenişti "ortodocşi", dorind să rămână "ortodocşi" şi, în acelaşi timp, să facă pe plac ecumenismului, vorbesc despre unitatea Bisericii, folosind expresia "Biserica veche nescindată". De pildă, în "Revista Patriarhiei Moscovei" ("Jurnal Moskovskoi Patriarhii") prof. protoiereu L. Voronov scrie: "Biserica Ortodoxă este pe deplin credincioasă poruncilor vechii Biserici nescindate".
Folosind în această frază, în raport cu Biserica, cuvântul "nescindată", autorul admite scindarea ei de mai târziu, adică ramificarea. Prin urmare, în mod indirect el cade de acord cu faimoasa "teorie a ramificaţiilor", ca şi cu gândul că trupul lui Hristos a fost neîmpărţit doar o oarecare perioadă de timp, după care a fost împărţit!
Comparând actuala Biserică Ortodoxă cu vechea "biserică nescindată", autorul face o delimitare eronată, de parcă nu ar fi vorba de una şi aceeaşi - de-a lungul tuturor secolelor - Biserică a lui Hristos!
Ecumeniştii însă ar putea obiecta: astăzi practic Biserica este dezbinată, pentru că în mijlocul ei există schisme.
Drept răspuns la această obiecţie am spune: dezbinări şi partide întotdeauna au fost şi vor fi (I Cor. 11, 19).
Dar în ciuda eresurilor şi schismelor, Biserica lui Hristos întotdeauna a fost unitară şi indivizibilă, căci ea îndepărta de la sine orice abatere de la Adevăr, aşa cum un chirurg taie de la un organism o tumoare dăunătoare, pentru a-l face sănătos şi a-i da posibilitate să se dezvolte în continuare. Biserica s-a ocupat de această problemă în special la cele Şapte Sinoade Ecumenice, ceea ce recunoaşte chiar unul dintre metodişti: "Principala preocupare a Sinoadelor Ecumenice a fost credinţa - definirea ei şi demascarea ereziilor."
Cei care gândesc că Biserica există astăzi numai în schisme, nu sunt defel intenţionaţi să înfăptuiască unirea prin reîntoarcerea la adevărul păstrat de Ortodoxie, deşi vorbesc insistent despre apropierea bisericilor şi înfăptuirea unităţii după mai multe secole de dezmembrare. Cum concep totuşi ecumeniştii din Occident această unire?
La reuniunea din 21 martie 1961, Francis Hous, militant anglican al C.E.B., menţionând că anglicanii au patru biserici şi ecumeniştii tind spre unirea tuturor bisericilor din lume, a adăugat: "Atunci când acest lucru se va întâmpla, nu va mai fi nici biserică în sensul de sine stătător al cuvântului - toate vor constitui o unică "biserică".
Este evident că o atare "biserică" ecumenică viitoare nu este identică cu cea Ortodoxă, căci Biserica Ortodoxă a existat şi va exista întotdeauna. Dacă ecumeniştii ar dori să fie ortodocşi, ei ar fi trebuit să renunţe la rătăcirile lor eretice şi să adere la Ortodoxie, lucru pentru care a optat în secolul trecut teologul neortodox Overbeck. În baza unor cercetări istorice el a ajuns la convingerea că adevărata Biserică a lui Hristos nu poate fi decât cea Ortodoxă, căci în ea Sfântul Duh este în permanenţă prezent prin făgăduinţa Mântuitorului. Această Biserică, după afirmaţiile lui Overbeck, nu trebuie creată, căci ea a fost deja întemeiată de Domnul Iisus Hristos - e suficient doar s-o căutăm: "Biserica reprezintă o instituţie care îşi are propria istorie; ea nu poate fi inventată. Este o casă, întemeiată pe piatră. Ea stă ferm. Nu trebuie s-o construim, ci doar s-o căutăm. Întrebaţi istoria - ea vă va arăta această casă şi vă va duce la ea."
Actualii ecumenişti însă nu vor să se întoarcă la Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Ei vor să unească "bisericile" cu toate confesiunile lor şi să creeze o "biserică" nouă, care, nefiind Biserică Ortodoxă, va fi evident eretică.

Altădată militanţii ecumenici se pronunţau foarte circumspect despre viitoarea biserică "a tuturor creştinilor", în ultimul timp însă ei se încumetă chiar să declare unde se află ea şi cum arată. Într-un raport ecumenic, prezentat în 1972 la Utreht, se afirmă categoric: "Dumnezeu ne-a ajutat să găsim biserica în afara comunităţilor noastre confesionale", adică în afara oricărei formaţii denumite "biserică", prin urmare - şi în afara Ortodoxiei!
Din acestea rezultă că ecumeniştii nu numai că n-ar intenţiona ei înşişi să devină ortodocşi, ci încearcă să abată de pe calea cea dreaptă şi pe creştinii ortodocşi şi să-i facă membri ai noii "biserici" ecumenice. Întrucât mişcarea anglicană se declară chemată să fie "puntea" între biserici, propovăduind principiul "atotcuprinderii", adică admiţând cele mai diferite opinii în cadrul bisericii, ne putem imagina haosul dogmatic al rătăcirilor şi abaterilor de la adevăr în care vor fi împinşi creştinii ortodocşi, care se entuziasmează în mod naiv de ideea viitoarei "biserici" unite!

miercuri, 24 iunie 2009

Priveghere la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul


Preot Constantin Necula


În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.
„Bucură-te, cel care din veacuri rânduit ai fost să vesteşti, înaintea venirii Domnului, slava cea mare a învierii Sale!"
Iubiţii mei, n-am înţeles multă vreme ce înseamnă în cântarea bisericească termenul „podobie". Vedeam acolo câteva cuvinte şi apoi puncte-puncte, semn că Sfinţii Părinţi, înainte, ştiau bine podobia. Astăzi am înţeles ce înseamnă „podobie". Podobie înseamnă împodobire. Podobie înseam­nă podoaba cerului coborâtă pe pământ şi glasul îngerilor împreună slujind cu noi. Podobie înseamnă că atunci când chemăm personal pe sfinţi în ajutorul nostru, ei vin să ne împodobească sufletul, să ne împodobească slujbele şi cu adevărat să ne dăruiască podoaba cea mare a Bisericii.
Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit ca în această „noapte de înviere" să fiu alături de frăţiile voastre. M-am gândit multă vreme ce semnificaţie deosebită trebuie să descoperim noi astăzi împreună în sărbătoare. Şi ascultând la Mărimuri, mi-am dat seama că darul cel mare pe care ni l-a dăruit Dumnezeu prin Sfântul Ioan Botezătorul a fost - spune la un moment dat una dintre Mărimuri - conştiinţa mântuirii:„Dăruit-ai prin dânsul poporului Tău conştiinţa mântuirii sale, Dumnezeule Mare!" Ce minune mare a dăruit Dumnezeu poporului ales: conştiinţa mântuirii!
Întreaga slujbă de astăzi, ca şi toată slujba ortodoxă, nu ne cheamă la altceva decât la conştiinţa mântuirii. Să ai conştiinţa că e posibilă mântuirea şi mai cu seamă să ai conştiinţa că trebuie să te mântuieşti în sinergie, în împreună lucrare cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt!
În Evanghelia de astăzi, din zorii zilei, să-i spunem, s-a vestit bucuria cea mare a naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Şi este consemnat în Sfânta Scriptură, acolo, în câteva cuvinte, un lucru fantastic - ce se întâmplă cu poporul care aude că Elisabeta naşte: „Şi s-au bucurat dânşii cu Elisabeta de naşterea pruncului". Ei, Ierusalime, Ierusalime... Şi de data aceasta mă adresez fiecă­ruia dintre voi. Astăzi am fost în Iudeea şi am tresăltat de bucurie că ni s-a născut nouă prunc, înainte-vestitor al Marelui Prunc, Care uneşte cerul cu pământul.
Sfântul Ioan Botezătorul nu este un fieştecine, cum ar vrea să-l desemneze fraţii de-a dreapta sau de-a stânga Sfintei Scripturi, nicidecum ancoraţi în miezul Sfintei Scripturi. Şi dacă Hristos este harponul care S-a prins în Fiinţa Treimii, ca să ne arate nouă unde este locul omenităţii, fără îndoială că Sfântul Ioan Botezătorul este cel care a pregătit întreaga vânătoare de oameni, la care mai apoi au fost chemaţi Apostolii. V-aţi gândit vreodată că Sfântul Ioan Botezătorul este ucenicul lui Hristos înainte ca ei, ceilalţi, să priceapă că Hristos este Domnul? De fiecare dată mă gândesc cum va fi arătat Iordanul în ochii cerului când se deschide, şi numai unul singur de acolo aude un glas tunând: „Acesta e Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit!" Şi acesta este Sfântul Ioan Bote­zătorul. Şi mai cu seamă mă gândesc ce dar mare de duh a avut Sfântul Ioan Botezătorul.
Vă aduceţi aminte că, la un moment dat, Maica Dom­nului urcă în ţinutul muntos, la ruda sa Elisabeta, şi pruncul din pântecele acesteia din urmă saltă, pentru că vede în apropiere, simte Duhul lui Dumnezeu. Aşa se întâmplă cu adevărat cu un om al lui Dumnezeu: în pântecele gândului celui mai pătimaş dacă ar fi, la apropierea tainei celei mari a Duhului tresaltă, iese din pântece, simte că trăieşte şi că viaţa lui nu este acolo în pântece, ci în afara pântecelui pătimaş, în întâlnirea cu Dumnezeu.
Ne spun unii că n-avem argumente, că pruncii n-ar simţi Botezul. Iată argumentul! Sfântul Ioan Botezătorul este argumentul că acolo este locul pruncilor: în pântecele cristelniţei, să salte de întâlnirea cu Duhul lui Hristos Pruncul, Care vine să-i ridice la ceruri, de-a dreapta Tatălui.
Ni se spune, de asemenea, că n-are ce căuta preoţia în Biserică. Tot Sfântul Ioan Botezătorul ne dovedeşte că Dumnezeu însuşi Şi-a ales prin el om ca să-I slujească drept preot înaintea Altarului celui mare al lui Dum­nezeu. Şi ce imens altar este Iordanul şi câtă binecu­vântare ne-a dăruit Iordanul nouă!
Şi iată, ni se spune mai nou că n-ar trebui să postim sau că am putea limita postul cât mai mult! Şi argumentul pentru postirea noastră este Sfântul Ioan Botezătorul, pentru că darul pe care l-a primit nu şi-l putea întreţine decât într-un vas curat, nealterat de nici una din patimile în care trăia. Să nu vă închipuiţi că ceea ce trăim noi astăzi este altceva decât perioada aceea. N-aţi auzit încă de conducători de stat care-şi omoară fraţii ca să le ia nevestele? N-aţi văzut destul desfrâu? N-aţi văzut destule patimi ale beţiei? N-aţi văzut destule maici ucigându-şi pruncii? Nu suntem noi în vremea Sfântului Ioan Botezătorul?! Şi dacă Domnul ne-a rânduit să fim creştini, ne-a rânduit în aceeaşi vreme să avem şi tăria Sfântului Ioan Botezătorul.
„Te Deum laudamus" - Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm - este cântarea pe care o lasă veşniciei un alt sfânt pomenit astăzi: Niceta de Remesiana, cel amintit de Paulin de Nola. Şi dacă ar fi să fim cinstiţi, alături de ei, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, cum ne place nouă să-i spunem, martirul Trebizondei, face frumoasă înstelare treimică.
Haideţi să ne gândim un pic ce modele ne-a oferit şi ne oferă ziua de astăzi. Sfântul Ioan Botezătorul, înainte-mer­gător al Domnului, primul martir pentru legea cea nouă a lui Hristos, şi mai cu seamă, propovăduitorul Învierii Domnului; Niceta de Remesiana, mai marele cântăreţilor peste sufletele latinilor, şi mai cu seamă, cel care poate să ne facă să înţelegem că la Dumnezeu, dacă intrăm în stare de cântec, intrăm în stare de jertfă; Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, negalonatul, neridicatul în slăvi de nici o altă Biserică - pentru că aşa sunt sfinţii: smeriţi şi pe lumea cealaltă - şi care a înţeles că dacă nu te porţi ca Sfântul Ioan Botezătorul, lăudând pe Domnul ca Niceta de Remesiana, nu vei avea niciodată tăria să recunoşti că eşti al lui Hristos.
Iată, aşadar, taina cea mare a zilei de astăzi, taina cea mare consemnată şi într-una dintre cântări: „Naşterea ta, Sfinte Ioane Botezătorule, s-a arătat sabie cu două tăişuri împotriva vrăjmaşilor: tăişul smereniei şi tăişul Duhului."
Dumnezeu să ne învrednicească să primim această sabie îndoit tăietoare împotriva patimilor şi împotriva vrăjmaşilor din afară şi Dumnezeu să vă răsplătească pe fiecare dintre voi, că într-o vreme când unii s-au ancorat prea mult de rezultatul examenelor lor, aţi avut picătura de tărie de a veni să staţi în Casa slavei lui Dumnezeu!
Şi nu pot să închei înainte de a mulţumi încă o dată stranei din dreapta mea şi din stânga mea sau, altfel spus, din dreapta Altarului şi din stânga Altarului, şi să vă spun încă o dată ce minunată este Biserica Ortodoxă. Dacă nu v-aţi dat seama de bogăţia ei până acum, sunt convins că în seara aceasta aţi priceput ce minunat e Dumnezeu, Cel Care ne-a dăruit nouă o asemenea minune de Biserică.
Dumnezeul Cel smerit să ne întărească în smerenie, Dumnezeul cel slăvit să ne dăruiască slavă, iar noi, păcătoşii, cu glasuri înălţate către cer, pururea să putem lăuda pe Sfântul Ioan Botezătorul, Proorocul şi Înaintemergătorul Domnului, pe Sfântul lăudător Niceta de Remesiana şi pe fratele nostru, mai tânărul Ioan cel Nou de la Suceava.
Sunt convins că de acum până în vecie, cât mila Domnului are să fie cu noi, de fiecare dată când ne vom gândi la Priveghere, ne vom gândi la Privegherea din seara de astăzi. S-ar putea să uităm peste vreo 20 de ani cât am luat la examenul cutare sau la examenul cutare, sau ce subiect am avut la examenul cutare sau la examenul cutare, dar în nici un caz nu cred că se poate uita Privegherea de astăzi.
Aşadar, iubiţilor, grijă mare pentru sufletele voastre!
Dumnezeu să vă dăruiască putere în rugăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
Capela Facultăţii de Teologie - Sibiu, 1997

marți, 23 iunie 2009

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (6)


Arhimandrit Serafim Alexiev


Principiul 2
Ecumenismul este o erezie împotriva dogmei despre Biserica - Una, Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească


A) Simbolul credinţei. Teoria "ramificaţiilor". Pluralismul


Dogma despre Biserică este exprimată foarte concis şi exact în articolul IX al Simbolului credinţei de la Sinodul I: "Cred în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică". Prin aceste cuvinte se exprimă convingerea nestrămutată a creştinului ortodox, că Biserica în care credem este cea existentă, iar nu una aşteptată; ea e întemeiată deja, şi nu aşteaptă să fie întemeiată; este pe deplin reală, şi nu imaginară.
A fost un timp când Biserica a fost făgăduită de Mântuitor prin cuvintele: "Voi zidi Biserica Mea" (Mt. 16, 18). Această făgăduinţă s-a împlinit în existenţa Bisericii, întemeiată pe credinţa în Hristos - Piatra din capul unghiului (Ef. 2, 20). Ea există pentru creştinul ortodox ca un organism viu al lui Dumnezeu şi al omului pentru mântuirea sufletelor.
Abia în timpul nostru a apărut pe baza ecumenismului - ideea că Biserica nu ar trebui creată pe Piatra adevărului lui Hristos, ci pe nisipul diferitelor rătăciri omeneşti, ceea ce contravine Simbolului credinţei şi Sfintei Scripturi. Unicul lucru despre care se spune în Simbolul credinţei ca despre unul aşteptat în viitor îl constituie evenimentele eshatologice - cea de A Doua Venire a lui Hristos, învierea morţilor şi viaţa veacului viitor, evenimente despre care se spune "aştept", în timp ce despre celelalte - "cred" ("mărturisesc").
Spre deosebire de societăţile eretice, care se pretind "biserici", Biserica lui Hristos este definită "Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească". Ce înseamnă aceste definiţii? Să le expunem pe scurt.
1) Biserica este unică datorită unităţii credinţei sale. Ea nu ar fi fost unică şi unitară, ci ar fi fost multiplă, dacă în ea s-ar admite diferite atitudini faţă de credinţă;
2) Biserica este sfântă şi sfinţeşte prin harul dumnezeiesc pe care îl dă credincioşilor. Dacă ea nu ar fi primit de sus acest har, nu s-ar putea numi sfântă, şi n-ar fi decât o organizaţie omenească fără har, aşa cum sunt comunităţile eretice;
3) Biserica este sobornicească şi universală în virtutea adevărului dumnezeiesc menit a fi răspândit în lumea întreagă, adevăr pe care ea îl păstrează şi îl propovăduieşte. Dacă ea nu ar deţine acest Adevăr, n-ar fi decât o dimensiune pământească uriaşă, care ar îmbrăţişa diferitele false învăţături religioase existente în lume, şi nu Biserica lui Hristos. Şi, în cele din urmă,
4) Biserica este apostolească datorită provenienţei sale apostolice. Ea păstrează continuitatea apostolică şi este credincioasă tradiţiilor apostolice. Dacă s-ar depărta de la acestea, n-ar mai avea dreptul să se numească apostolească.
Această învăţătură, exprimată în articolul IX al Simbolului credinţei prin cuvintele: "Cred în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică", reprezintă plinătatea credinţei ortodoxe în Biserică. "Ne dăm seama şi simţim, spune prof. Losski, că Biserica fără oricare din aceste calităţi n-ar fi Biserică, şi numai îmbinarea armonioasă a acestor patru calităţi, mărturisite în Simbolul credinţei, exprimă plinătatea existenţei Bisericii".
Dacă vom compara credinţa în Biserică a unui adevărat creştin ortodox cu vederile ecumeniştilor heterodocşi, vom constata o mare diferenţă. Ecumeniştii nu cred în existenţa unei biserici unitare - unice, adevărate, curate de orice eresuri, sfinte, soborniceşti şi apostoleşti. În accepţia lor, nici una din confesiunile creştine existente nu a păstrat integral fidelitatea faţă de vechea Biserică apostolică şi nu posedă deplinătatea adevărului. Ecumeniştii consideră că Biserica urmează să se creeze pe calea mişcării ecumenice, prin apropierea aşa-numitelor "biserici", cu concesii reciproce în doctrină şi practică.
Încă în 1937 protestantul-ecumenist Eli Gunel îşi exprima deschis "credinţa" sa ecumenică în biserica universală: "Eu cred în ceea ce deocamdată nu există... dar neapărat trebuie să fie. Căci cred în Sfântul Duh, Care de la istoricul ceas al Cincizecimii de la Ierusalim făureşte iarăşi şi iarăşi, neostenit, experienţe, proiecte de biserici, până nu va apărea o biserică model... Eu văd o mulţime de biserici: disparate, scindate... Eu văd biserici, care păcătuiesc într-atât încât te duc în ispită, urmate de o legiune de demoni: formalism, intelectualism, dogmatism (!)". Autorul îşi încheie această tiradă reafirmându-şi credinţa în viitoarea "biserică universală".
Un creştin ortodox nu poate decât să se îngrozească auzind asemenea idei profanatoare. Biserica întemeiată de Hristos este tratată ca inexistentă, iar Sfântul Duh este acuzat de incapacitatea de a crea dintr-o singură dată o biserică exemplară, ca şi cum de la Cincizecime şi până astăzi El nu creează decât proiecte nereuşite de "biserici", din care cauză în lume au apărat biserici care duc în ispită şi care sânt populate de o "legiune de demoni"! A atribui toate acestea Sfântului Duh este o blasfemie de neiertat, despre care Domnul vorbeşte în Evanghelie (Mt. 12, 32)!
"Biserica a fost întemeiată de Domnul Iisus Hristos" (Mt. 16, 18) şi "întărită prin harul Sfântului Duh, revărsat asupra ei în toată plinătatea în ziua Cincizecimii" (Fapte 2, 1-12). "Mântuitorul a iubit-o" (Ef. 5, 25); "pentru ea şi-a vărsat Sângele său!" (Fapte 20, 28), "ca s-o sfinţească, curăţind-o cu "baia apei", prin Cuvânt; ca să o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără prihană" (Ef. 5, 26-27).
Într-o discuţie întreţinută cu Michael Moore, l-am întrebat dacă există vreo biserică ce ar mărturisi astăzi o credinţă dreaptă şi desăvârşită? "Nu!"-a răspuns el. "Ar trebui să combinăm credinţa tuturor bisericilor, şi atunci vom avea o biserică şi credinţă unică."
După cum arată clar acest răspuns, la baza ecumenismului stă principiul ferm şi inadmisibil din punct de vedere dogmatic al sincretismului.
Episcopul anglican de Glowcester, care a participat la întrunirea din Atena, (mai 1941), a teologilor greci şi anglicani, riposta energic împotriva dogmei ortodoxe că numai Biserica Ortodoxă este "Biserică Unică, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească", afirmând că "Biserica şi-a pierdut unitatea şi astăzi nu există decât în schisme - schisma orientală, schisma papală, schisma anglicană". Unii ecumenişti occidentali au ajuns şi mai departe, negând nu numai unitatea de facto, dar şi unitatea principială a Bisericii. Henri van Duzzen scrie: "Ideea de "biserică nescindată" primară unitară este o perfectă ficţiune... Istoria nu cunoaşte nimic asemănător. Niciodată nu a fost o "biserică nescindată". Chiar şi în primele 15 secole e puţin probabil să fi fost o epocă în care să nu se fi produs o mare ruptură de la "trupul lui Hristos".
Autorul acestor cuvinte - un protestant liberal - vede în fiecare erezie o nouă ramificaţie a Bisericii Creştine, atribuind fiecăreia dreptul de a se numi "biserică". Fiind în afara Bisericii, el nu poate să înţeleagă şi să simtă că noile comunităţi, care se desprind datorită eresului, părăsesc Biserica şi nu-i mai aparţin, putând să se unească cu ea numai în cazul în care vor renunţa la toate erorile lor. Fiind nişte biserici false, ele nu au dreptul să se numească biserici, pe când adevărata Biserică a lui Hristos, respingând pe eretici, continuă să existe ca o Biserică integrală, în interiorul său unitară în credinţă, indivizibilă.
Marele dogmatist sârb, arhimandritul dr. Iustin Popovici spune clar: "Precum Persoana lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este unitară şi unică, la fel şi Biserica întemeiată de El şi pe El este unitară şi unică. Unitatea Bisericii rezultă inevitabil din unitatea Fiului lui Dumnezeu, Hristos... Orice divizare (a Bisericii) ar însemna moartea ei. Ea se află în întregime în Fiul lui Dumnezeu şi este înainte de toate un organism ai Fiului lui Dumnezeu, şi numai după aceea o organizaţie divino-umană. Toate în ea sânt divino-umane: şi viaţa, şi credinţa, şi dragostea, şi Botezul, şi Euharistia, şi toată sfânta ei Taină, şi toată învăţătura ei, şi întreaga viaţă a ei, şi toată nemurirea, şi toată veşnicia ei, şi întreaga ei organizare... Toate la ea sunt divino-umane şi indivizibile... Toate la ea sunt legate organic şi prin har în trupul întreg al lui Dumnezeu-Omul, cu un singur Cap de către Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos... Uniţi cu Hristos, toţi membrii Bisericii din toate neamurile şi din toate timpurile sânt una în Hristos Iisus" (Gal. 3, 28).
Această unitate a credincioşilor începe cu prima Sfântă Taină - Sfântul Botez, continuă şi se întăreşte prin mijlocirea celorlalte Sfinte Taine şi îşi atinge desăvârşirea în Sfânta Euharistie, prin care se înfăptuieşte cea mai perfectă unitate a credincioşilor cu Domnul Iisus Hristos, ca şi unitatea dintre credincioşi... Temelia integrităţii Bisericii lui Hristos se făureşte pe unitatea şi unicitatea CREDINŢEI în Dumnezeu. Iar în această credinţă totul este Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos, care a unit pe veci - în El însuşi şi prin Biserică - cerul cu pământul, îngerii cu oamenii şi, ce este mai important, - pe Dumnezeu cu oamenii... Credinţa în Dumnezeu-Omul ne dă nouă, oamenilor, absolut tot ce ne trebuie pentru viaţa veşnică... Cu această credinţă noi stăm şi fiinţăm de sus până jos, ea a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna (Iuda 1,3)... Aidoma Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi şi învăţători ai Bisericii mărturisesc unitatea şi unicitatea Bisericii Ortodoxe. De aceea este clară şi înflăcărată râvna de care dau dovadă Sfinţii Părinţi ai Bisericii ori de câte ori se produce o separare sau o sciziune de la Biserică, ca şi atitudinea lor severă faţă de eresuri şi schisme... Precum Domnul Iisus nu poate avea mai multe trupuri, la fel El nu poate avea mai multe biserici... De aceea divizarea Bisericii, ontologic, este în esenţă cu neputinţă. Niciodată n-a fost şi nu poate fi o divizare a Bisericii: s-au produs şi se vor produce doar separări de Biserică... în diferite timpuri s-au desprins de la Biserica unitară şi indivizibilă a lui Hristos, ereticii şi schismaticii, ei încetând a mai fi astfel membri ai Bisericii... în felul acesta s-au separat de Biserică gnosticii, arienii, duhoborii, monofiziţii, iconoclaştii, romano-catolicii, protestanţii, greco-catolicii şi... toţi ceilalţi apostaţi care aparţin legiunii eretico-schismatice.
Ideea precum că Biserica ar exista astăzi numai în schisme este exprimată în aşa-numita "teorie a ramificaţiilor", potrivit căreia Biserica este împărţită în "ramificaţii": ortodoxă, catolică, anglicană (sau protestantă). Aceste ramificaţii nu se află în unitate şi relaţii reciproce, însă, conform respectivei teorii, unitatea aparentă "n-a constituit o caracteristică esenţială a Bisericii. Diversitatea în învăţătură şi în practică nu contravine esenţei ei de profunzime."
O astfel de "diversitate în învăţătură", denumită în mediile ecumenice "pluralism", astăzi este susţinută în mod deosebit de C.E.B., care cuprinde numeroase confesiuni şi secte. Un asemenea pluralism ar înnobila reciproc, zice-se, pe participanţii la mişcarea ecumenică. Fiecare poate, ascultând pe altul, să cunoască ceva, să-şi "îmbogăţească" tradiţia cu alta, să-şi completeze credinţa cu elemente conservate în altă confesiune. Fostul şef al departamentului "Credinţă şi organizare", Luca Fischer, chiar se încumeta să afirme că, în pofida eventualului pericol, "diversitatea este firească şi chiar necesară".
Ce înseamnă aceasta din punctul de vedere strict ortodox, potrivit căruia există "un singur Domn, şi o singură credinţă (Ef. 4, 5), o singură adevărată şi sfântă Predanie (II Tes. 2, 15) şi o singură Biserică" (Mt. 16, 18).
Pluralismul, admis şi chiar aprobat de ecumenism, nu este altceva decât transformarea adevărului dumnezeiesc din unul absolut în ceva relativ. Căci cum ar putea să nu fie relative adevărurile credinţei, dacă diferite tradiţii confesionale, adesea contradictorii şi excluzându-se reciproc, sânt socotite în egală măsură purtătoare ale unui anumit "adevăr"?! Relativizarea adevărului - iată principala teorie a "ramificaţiilor"!
După cum afirma de drept Vedernikov, "această teorie a ramificaţiilor este ademenitoare cel puţin de aceea că nivelează adevărul cu rătăcirea, zugrăvind totodată falsa perspectivă a creării unei noi biserici ecumenice, în care trebuie să se unească toate confesiunile creştine existente, fără a-şi pierde valorile ce le sunt proprii. O asemenea perspectivă nu este doar înşelătoare, ci e şi periculoasă pentru creştini, pentru că îi abate de la Biserica cea adevărată, întemeiată de Mântuitor, le sugerează ideea irealităţii acestei Biserici, transformând religia noastră dintr-o îmbinare ontologică reală cu Dumnezeu într-o stare de spirit deşartă, stare în care e lesne să accepţi orice compromisuri în credinţă şi în viaţă.
Ideea pluralismului, propagată perseverent în mediul ecumenic, cuprinde tot mai mult inimile creştinilor, pasionându-se pentru ea chiar unii teologi catolici. De pildă, după părerea cardinalului belgian Souenince, "Biserica a fost creată după chipul Treimii, Care este Una în Trei şi Trei în Una". Ceea ce înseamnă că unitatea există în pluralitate şi pluralitatea există în unitate... De aceea s-ar cuveni să tratăm unitatea ca o unitate multiplă.
Exemplul cu Sfânta Treime în legătură cu actualul pluralism "bisericesc", adică cu divergenţele dogmatice ale diferitelor comunităţi religioase, este lipsit de temei, protivnic lui Dumnezeu şi profanator, fiindcă aşa-numitele "biserici" sunt biserici false în comparaţie cu Biserica unică şi unitară, întemeiată de Domnul Iisus Hristos, şi nu pot face un corp comun cu ea. În Sfânta Treime totul este Adevăr: Adevărul - Dumnezeu Tatăl (Ier. 10, 10), Adevărul - Fiul lui Dumnezeu (In. 14, 6), Adevărul - Duhul Sfânt (I In. 5, 6). Adevărul face ca Sfânta Treime să fie Una (I In. 5, 7). Adevărul trebuie să reunească Bisericile, dacă ele vor să fie un tot întreg, căci Adevărul nu se poate îmbina cu minciuna. Tocmai acest lucru i-a scăpat din vedere cardinalului Souenince.
Comisia teologică a Vaticanului, adoptând în unanimitate 15 propuneri cu privire la "unitatea credinţei şi pluralismului teologic", a instituit în doctrina oficială a Bisericii catolice "dreptul la diferite atitudini faţă de Taina exclusivă a lui Hristos" - drept care, în principiu, a şi fost recunoscut de Conciliul II Vatican în Decretul cu privire la ecumenism (III, 17), şi în Decretul privind activitatea misionară a Bisericii (III, 22). Din propunerile vizate, care sunt adecvate poziţiei ecumenismului, rezultă că "credinţa este una, exprimările ei însă sunt multiple". Această multiplicitate nu necesită confirmare. Ea este o realitate ce rezultă din însăşi necesitatea întruchipării credinţei creştine în diferite culturi.
Dar oare formulările eretice ale Tainei lui Hristos pot fi justificate prin multiplicitatea culturilor? De parcă Taina credinţei este condiţionată de culturile omeneşti, şi nu de realitatea cerească supraraţională, independentă de acestea, şi de revelaţia dumnezeiască, căreia cultura şi raţiunea trebuie să i se supună (II Cor. 10, 5)!
Pe timpurile Sfântului Irineu din Lyon, Biserica era răspândită de la Răsărit la Apus, şi învăţătura bisericească se propovăduia între popoare cu diferite culturi şi diferite psihologii. Dacă ar fi să urmăm logicii ecumenice, ar fi trebuit să constatăm că de pe atunci aceste culturi şi-au lăsat amprenta asupra Tainei lui Hristos şi au imprimat "pluralism" credinţei. Nimic asemănător însă nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, după cum arată Sfântul Ierarh Irineu din Lyon: "Biserica, deşi e dispersată în lumea întreagă până la marginile pământului, a primit de la Apostoli şi de la ucenicii lor credinţa... Biserica trăieşte ca şi într-o casă comună: păstrează cu râvnă această propovăduire şi credinţă şi crede în unanimitate, de parcă ar avea un singur suflet şi o singură inimă şi, potrivit cu aceasta propovăduieşte, învaţă şi predică, de parcă ar avea o singură gură. Şi cu toate că în lume se vorbesc diferite limbi, puterea predicii e una şi aceeaşi. Bisericile, întemeiate în ţările germane nu cred şi nu propovăduiesc credinţa cumva într-un fel al lor; nici bisericile din Iberia, nici cele ale celţilor, nici cele de la Răsărit, din Egipt, din Libia, nici bisericile întemeiate pe pământurile mediteraneene. Ci aşa cum soarele - această creaţie a lui Dumnezeu, este unul şi acelaşi în toată lumea, la fel şi propovăduirea adevărului pretutindeni străluceşte şi luminează pe toţi oamenii care doresc să ajungă la cunoaşterea Adevărului."
Astfel stând lucrurile, e clar că nu culturile au schimbat expresia Tainei lui Hristos şi împreună cu ea - adevărul despre El, ci unii eretici aparte, inspiraţi de duşmanul Bisericii - diavolul, precum Arie, Nestorie. Macedonie, Eutihie, ş.a. Astăzi, însă, ecumenismul a început a incrimina culturilor vina ereticilor, pentru a justifica schismele apărute în rândul creştinilor, ca fiind chipurile un fenomen firesc şi aproape necesar.
O conştiinţă ortodoxă nepărtinitoare îşi dă seama că Biserica nu poate exista în schisme. A considera Biserica o entitate scindată e tot una cu a o nega, căci "orice împărăţie care se dezbină în sine, se pustieşte" (Mt. 12, 25). Cum ar fi putut Biserica să reziste împotriva porţilor iadului, care născocesc rătăciri şi pun la cale dezbinări, dacă nu ar fi unitară în credinţă, dacă şi-ar pierde unitatea şi ar trăi astăzi numai în schisme? Odată cu pierderea unităţii sale în credinţa cea dreaptă, Biserica îşi pierde şi menirea sa dumnezeiască - aceea de a fi Biserica lui Dumnezeu - "stâlpul adevărului" (I Tim. 3, 15).

luni, 22 iunie 2009

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (5)


Arhimandrit Serafim Alexiev

Ecumenismul este păgubitor şi pentru heterodocşi, şi pentru ortodocşi. Urmând calea ecumenismului, heterodocşii nu dobândesc adevărul, iar ortodocşii care îl posedă se depărtează de el. Să concretizăm. Heterodocşii, care caută sincer adevărul mântuitor şi harul înnoitor, nu pot apela la Sfânta Ortodoxie, întrucât se întăresc şi mai mult în rătăcirea lor, întrucât C.E.B. recunoaşte comunităţile lor sectare şi eretice drept "biserici". Vor mai căuta ei oare Biserica cea adevărată având propria lor "biserică" şi propriile "taine"? Sfântul Ciprian al Cartagirei spune cu multă înţelepciune că "ereticii niciodată nu se vor întoarce îa Biserică dacă îi vom întări în convingerea că şi ei au biserică şi taine." În felul acesta, ecumeniştii "ortodocşi", recunoscând comunităţilor eretice dreptul de a se numi "biserici", le pierd pentru Biserică! Înşişi ortodocşii ecumenişti, comunicând permanent duhovniceşte şi prin rugăciuni cu heterodocşii, se contaminează pe neobservate de concepţiile lor neortodoxe şi extrem de liberale, pierzându-şi puritatea credinţei ortodoxe. În acest sens, de pildă, vom evoca numele teologului grec Nicos Nissiotis, înverşunat militant ecumenic şi director al Institutului de educaţie a tinerilor ecumenişti din Bossey (din apropierea Genevei). Influenţat de contactul cu heterodocşii, el a devenit atât de liberal în teologie, încât, în ciuda dogmaticii ortodoxe, a început să afirme că:
1) "Există numai o singură comunitate a tuturor credincioşilor întru Hristos prin Duh". (în felul acesta Nissiotis substituie Biserica Ortodoxă printr-o oarecare "comunitate supraconfesională", suprimând adevărul dogmatic privind unica Biserică adevărată a lui Hristos-Biserica Ortodoxă);
2) "Biserica este unică sub aspect universal şi pretutindeni se prezintă ca atare". (Prin urmare, pentru Nissiotis, Biserica nu se rezumă numai la Ortodoxie, ci, în calitate de "biserică universală" ecumenică, reuneşte şi pe neortodocşi);
3) "Nici o comunitate bisericească nu poate trăi separat şi izolat de alţi creştini şi comunităţi creştine". (După părerea lui Nissiotis, Biserica Ortodoxă nu poate exista în afara comunităţilor eretice, ceea ce este absolut inacceptabil pentru un creştin ortodox, care ştie că Biserica Ortodoxă a supravieţuit până acum tuturor vicisitudinilor, neavând nevoie de nici o comuniune sau alianţă cu ereticii);
4) "Toate comunităţile creştine au nevoie de înnoire şi profundă transformare". (După Nissiotis, şi Biserica Ortodoxă, în calitate de comunitate religioasă, necesită o "argumentare" ecumenică!)
Nissiotis nu s-a oprit la aceasta: el a "sprijinit" noua comunitate ecumenică cu o comparaţie făcută de Pavel, şi anume aceea a Bisericii ca trup al lui Hristos cu diferite mădulare (Rom. 12, 4-8; Ef. 4, 15).
Participarea la mişcarea ecumenică asigură, zice-se, fiecărei "biserici" dreptul de a-şi păstra propria ecleziologie, deşi în fapt ea este pusă în situaţia să trateze alte comunităţi creştine ca "biserici" cu aceleaşi drepturi, în care ar acţiona de asemenea acelaşi Duh. Fiind ecumenist, Nissiotis nu poate avea altă viziune, de aceea afirmă: "Deşi pe plan ecleziologie atitudinea fiecă-rei biserici faţă de alta rămâne neschimbată, şi cu toate că nici o declaraţie publică at C.E.B., de pildă, documentul de la Toronto, nu impune unei biserici să recunoască drept biserici pe alţi membri, participarea la Consiliu înseamnă că fiecare biserică trebuie să înţeleagă că... nu mai poate trăi pentru sine, izolat, că şi alte comunităţi creştine au fost înzestrate de Sfântul Duh cu daruri deosebite, "că biserica universală depăşeşte cadrul bisericii istorice din care facem parte."
Nu numai unii teologi, de felul lui Nissiotis, învaţă greşit, alunecând în ecumenism. Însăşi Patriarhia de la Constantinopol - reprezentanta "de frunte" a Ortodoxiei - a făcut, cu prilejul ani-versării a 25 de ani a C.E.B., o declaraţie în care se dă cea mai înaltă apreciere mişcării ecume-nice. Patriarhia, în loc s-o rupă cu ecumenismul şi să rămână fidelă dogmelor şi canoanelor or-todoxe, îl supranumeşte slugarnic şi nesăbuit - "drept una din căile alese de Dumnezeu pentru ca oamenilor să le fie mai accesibilă noua poruncă a iubirii, ca Biserica să acorde mai multă atenţie poruncii Lui privitoare la împăcare şi unire."
Aceste cuvinte măgulitoare sunt nedrepte din punct de vedere dogmatic. Este greşit să credem că Domnul ar fi ales calea ecumenismului, ca prin mijlocirea lui să împlinească porunca iubirii faţă de oameni. Calea ecumenismului este calea sincretismului, calea sprijinirii diferitelor erezii şi, după cum vom vedea mai departe, a denaturării dogmei cu privire la Biserică, calea nesocotirii canoanelor stabilite de Dumnezeu, calea trădării lui Hristos – cu alte cuvinte, calea depărtării de la adevăr. Prin urmare, Dumnezeu n-a ales ecumenismul, ci l-a îngăduit în epoca noastră apocaliptică, "ca să se descopere gândurile din multe inimi" (Le. 2. 35).
Patriarhia de la Constantinopol este necredincioasă sie însăşi şi tradiţiilor sale ortodoxe, pronunţându-se slugarnic în favoarea ecumenismului, a cărui temelie o constituie protestantis-mul cu toate ramificaţiile, eresurile şi sectele lui, reunite în Consiliul Mondial al "Bisericilor". Altfel trata, în secolul al XVI-lea, pe protestanţii luterani ce abia apăruseră, vrednicul apărător al Ortodoxiei, Patriarhul de Constantinopol Ieremia II. După ce, la rugămintea lor, el a explicat esenţa credinţei ortodoxe în trei ample tratate şi s-a convins, din reacţiile lor, că se împotrivesc adevărului, Patriarhul a scris: "Vă rugăm ca pe viitor să nu ne mai supăraţi, nici să ne scrieţi despre aceasta, nici să trimiteţi soli la noi, de vreme ce interpretaţi greşit pe luminătorii si teologii Bisericii şi, în vorbe cinstindu-i şi slăvindu-i, în fapt îi respingeţi, şi încercaţi să demonstraţi că arma noastră este inutilă, adică sfintele şi dumnezeieştile lor cuvinte, cu ajutorul cărora am putea încă să vă mai scriem si să vă contestăm. Deci, scutiţi-ne de alte stăruinţe! Mergeţi pe calea voastră şi nu ne mai scrieţi de acum înainte despre dogme!"
Participarea ortodocşilor la mişcarea ecumenică este extrem de primejdioasă, deoarece duce încetul cu încetul la trădarea crezului ortodox, făcându-ne să vedem în comunităţile eretice "biserici", învrednicite, chipurile, de daruri deosebite din partea Sfântului Duh, şi să considerăm Biserica Ortodoxă geografic limitată, prea "mică", pentru a se numi ecumenică.
În opinia ecumeniştilor, "Biserică universală" poate fi doar o "biserică mondială", adică o reuniune a tuturor "bisericilor" existente, egale în faţa lui Dumnezeu. După părerea lui Vissert-Houft (secretarul general de mai mulţi ani al C.E.B.), Iisus Hristos trăieşte în toate bisericile, indiferent de deosebirile dintre ele.
Dar pot oare exista mai multe biserici, toate la fel de plăcute lui Dumnezeu? Doar Domnul Iisus Hristos a întemeiat Biserica unică, unită lăuntric prin mărturisirea unicei credinţe ortodoxe, statornică în întreaga lume şi pentru toate veacurile. La Primul Sinod Ecumenic din anul 325, Sfântul împărat Constantin cel Mare a mărturisit, în Epistola către episcopii care n-au participat la Sinod: "Mântuitorul nostru a binevoit să avem o Biserică Universală unică, pentru ca toţi membrii ei, oricât de dispersaţi ar fi prin toate părţile, să se încălzească cu un singur duh, adică cu voinţa unică a lui Dumnezeu. Drept aceea cel mai necondiţionat semn al apartenenţei la adevărata Biserică a lui Hristos este împărtăşirea deplină de Adevărul păstrat în ea". Sfântul Ioan Casian spune: "Nu încape nici o îndoială că cel care nu mărturiseşte credinţa Bisericii, se află în afara Bisericii". Acelaşi lucru îl subliniază şi Patriarhul de Constantinopol Ieremia II: "Membrii Bisericii lui Hristos sunt cu trup şi suflet devotaţi adevărului, iar cei care nu sunt devotaţi cu trup şi suflet adevărului, nu sunt membri ai Bisericii lui Hristos".
Aşadar, creştinul ortodox nu trebuie să participe la ecumenism, fiindcă:
1) ecumenismul substituie noţiunea corectă de Biserică Universală, în sensul Bisericii care apără adevărul lui Dumnezeu, prin definiţia greşită pentru Biserică, de "biserică mondială" în sens geografic-universal;
2) preferă cantitatea, şi nu calitatea mărturisirii Adevărului;
3) impune învăţături false, chipurile "universale", în afara Adevărului;
4) întăreşte pe neortodocşi în convingerea că şi ei ar aparţine Bisericii;
5) prin urmare, ecumenismul împiedică pe sincerii căutători ai Adevărului să-L găsească în comuniunea cu Biserica Ortodoxă a lui Hristos!

duminică, 21 iunie 2009

Chemarea primilor Apostoli

Duminica a 2-a după Rusalii( a Sfinţilor români)-Putna 21 iunie 2009

Chemarea primilor Apostoli
Asculta mai multe audio Evenimente

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (4)


Arhimandrit Serafim Alexiev


B) Ecumenismul se îngrijeşte de o "biserică" neadevărată


Mişcarea ecumenică de astăzi imprimă noţiunii de "universal" cu totul alt conţinut, necunoscut epocilor vechi. Spre deosebire de noţiunea patristică a "Bisericii universale" (în sens calitativ) - de Biserică ce susţine adevărul, de Biserică Ortodoxă, care nu admite nici un amestec de eres, "mişcarea ecumenică" (în sens cantitativ) înseamnă o mişcare ce reuneşte comunităţile religioase numite "biserici" şi adunate din toate confesiunile creştine posibile, în care adevărul este vecin cu nedreptatea (Rom. 1, 18 ).
Pornind de la o astfel de viziune asupra noţiunii de "universal", dr. Filip Porter, fost secretar general al C.E.B., extinde noţiunea de "ecumenicitate", afirmând că ea înseamnă nu numai apropierea şi contactul "bisericilor, ci presupune o "totalitate a pământului populat". "Prin urmare - spune el - mişcarea ecumenică se manifestă pretutindeni acolo unde creştinii şi alţi oameni (!) caută într-un fel sau altul să lucreze pentru unitatea omenirii". Din cele expuse rezultă că scopul final al ecumenismului nu este unitatea aşa numitelor "biserici", chiar şi în accepţie ecumenică, ci o anumită unificare programată a omenirii... Ecumeniştii tratează tot mai des "universalitatea" din punct de vedere geografic. Nici o biserică nu poate pretinde universalitatea, rămânând provincială în secolul nostru planetar, se spune într-o revistă ecumenică.
La 3 septembrie 1967 am avut ocazia să discutăm cu ecumenistul englez Michael Moore, adjunct al secretarului general al C.E.B. pentru relaţiile externe cu Biserica Anglicană. La întrebarea: "Cum înţelege unitatea Bisericii?", el ne-a răspuns: "Ea este unitară ca biserică nevăzută". La altă întrebare: "Cine face parte din această Biserică nevăzuta?", a urmat răspunsul: "Toţi creştinii". Adică, în adevărata Biserică a lui Hristos sânt incluse toate denominaţiile, grupările şi sectele, care în vechime au fost date anatemei de Biserica Ortodoxă din pricina devierilor lor eretice de la adevărul lui Hristos. Michael Moore transferă eronat calităţile Bisericii Cereşti biruitoare, nevăzută nouă, asupra Bisericii pământeşti luptătoare, care este văzută, incluzând în Biserica pământească, numită de el "invizibilă", pe toţi ereticii, cu numele comun de "creştini".
"Biserica nevăzută" este un termen pur protestant, venind în contradicţie flagrantă cu învăţătura ortodoxă privind Biserica drept unica Biserică Cerească şi pământească condusă de Hristos (Ef. 1, 10), ai cărei membri sânt numai creştinii dreptcredincioşi. În "Catehismul creştin" al mitropolitului Filaret se arată că, Biserica este universală, adică sobornicească, deoarece "nu este limitată nici în spaţiu, nici în timp, nici în apartenenţa la un anume popor, ci cuprinde pe toţi dreptcredincioşii din toate părţile, timpurile şi popoarele". Sf. Ap. Pavel, primul care a numit Biserica "Trupul lui Hristos" (I Cor. 12, 27), iar pe Hristos - "Capul Bisericii" (Ef. 1, 22) şi care înţelegea foarte bine esenţa ei mistică nevăzută (Ef. 5, 32), nicăieri nu o numeşte Biserică nevăzută, ci pretutindeni vorbeşte de ea ca de o dimensiune vizibilă în societate, în care se mântuiesc credincioşii întru Hristos, atât drepţii, cât şi cei păcătoşi, societate în care există o ierarhie vizibilă ce administrează Tainele mântuitoare vizibile, prin care noi ne învrednicim de harul nevăzut al Domnului pentru unirea şi împărtăşirea cu Dumnezeul Cel nevăzut. "Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele Lui." Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi pe apostoli; al doilea pe prooroci; al treilea pe învăţători..." (I Cor. .12, 27-28).
Prof. V.V. Bolotov opinează referitor la "biserica nevăzută" astfel: "Faptul că Hristos a denumit societatea întemeiată de El - eclezie, are o semnificaţie polemică aparte împotriva protestanţilor. Protestanţii vorbesc permanent despre o biserică nevăzută. Noţiunea "eclezia" însă conţine un pronunţat moment de vizibilitate. De aceea expresia"biserica nevăzută" reprezintă o contradictio in adjecto (adică o contradicţie interioară). Nu poate exista (pe pământ - nota aut.) nici o biserică invizibilă. La ceva invizibil poţi participa numai spiritual, pe când în "eclezie" - numaidecât trupeşte".
Nu numai că ecumeniştii heterodocşi includ în noţiunea de "Biserică universală" toate soiurile posibile de creştini ne-ortodocşi, ci sub influenţa lor prof. protopresviter Ştefan Ţankov, de exemplu, scrie: "Problema unităţii Bisericii devine prea complexă şi nu mai poate fi tratată izolat sub aspect scolastic, cum a fost până acum... E nedrept să se considere că de trupul mistic al lui Hristos (Biserica) aparţin numai creştinii ortodocşi şi că dincolo de separatismul vizibil nu ar exista o unitate mistică nevăzută în Biserica lui Hristos. În pofida dogmelor, la unitatea "nevăzută" a Bisericii lui Hristos sânt raportate deseori confesiuni heterodoxe, indiferent de eresurile lor dogmatice, care le îndepărtează de comuniunea cu Biserica lui Hristos".
Ce înseamnă totuşi "unitatea mistică nevăzută" a ecumeniştilor? Această îmbinare de cuvinte se atribuie deocamdată, cu precauţie, "bisericii" ecumenice universale. E drept, C.M.B. este interpretat deocamdată doar ca o comunitate a "bisericilor", şi nu ca "super-biserică" şi "biserică mondială", însă "idealul" viitoarei Una Sancta - "biserica universală unită" - se întrevede deja, şi bazele ei sânt puse. Calitatea de membri ai viitoarei "biserici" o vor avea ecumeniştii şi simpatizanţii lor. Cine sunt ei?
Teologul rus Lev Zander de la Institutul de Teologie din Paris, un ecumenist zelos, scria fără ocolişuri: "Componenţa persoanelor angajate în mişcarea ecumenică este extraordinar de variată: aderând la ea, noi trebuie să fim gata să ne întâlnim acolo nu numai cu un ierarh ortodox, episcop anglican şi pastor protestant, ci şi cu un reprezentant al "teologiei liberale", care nu crede în Dumnezeirea lui Iisus Hristos, şi cu un unitarian, care neagă dogma Sfintei Treimi, şi cu un kwaker care nu acceptă în general nici un fel de canoane bisericeşti." Aceste lucruri au fost scrise în anii '30. Astăzi din C.M.B. fac parte multe societăţi eretice: remonstranţi-arminieni din Olanda şi unele comunităţi religioase liberale extremiste, care neagă chiar Botezul, deşi însuşi Hristos îl pune drept o condiţie primordială a mântuirii (Mc. 16, 16).
Din C.M.B. face parte şi aşa-numita "biserică a fraţilor moravi", care, în contradicţie cu învăţătura ortodoxă despre îndreptăţirea prin credinţă şi fapte, propovăduieşte îndreptăţirea doar prin credinţă şi, socotind eficienţa Tainelor în funcţie de rangul celui care le oficiază, admite Botezul repetat, ceea ce contravine cu desăvârşire articolului 10 al Simbolului credinţei: "Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor".
În prezent, în C.M.B. au calitate de membri şi nestorienii, şi iconoclaştii (protestanţii şi sectele lor), chiar şi unele comunităţi fără orice caracteristici ecleziastice, după cum mărturiseşte profesorul de dogmatică grecul Megas Farandos, care a asistat la cea de-a şasea Adunare a C.E.B. de la Vancouver, 1983: "Protestanţii s-au despărţit în sute de "biserici", dintre care multe sunt lipsite de un crez concret, având doar revendicări sociale, mascate prin lozinci creştine". Iată cu ce fel de "creştini" colaborează la conferinţele ecumenice, în numele viitoarei "biserici", reprezentanţii ortodocşi! În cadrul acestor conferinţe şi cei mai înverşunaţi eretici sunt trataţi ca membri cu drepturi egale ai trupului mistic al lui Hristos-Biserica. Ei se autointitulează "biserici", fără a fi ca atare, şi însuşi Consiliul Ecumenic de la Geneva activează în calitate de "Consiliu Mondial al Bisericilor".
Prin însăşi această denumire Biserica Creştină este pusă pe aceeaşi treaptă, fără pic de jenă, cu toate aşa-numitele "biserici" care fac parte din C.E.B. Scopul final al unei astfel de nivelări este aceia de a se transforma noţiunea de Biserică, unică în felul său (sui generis), într-o noţiune ordinară, obişnuită, adică într-o abstracţie, ce reuneşte pe principii egale diferitele "biserici", ceea ce înseamnă suprimarea totală a noţiunii dogmatice de Biserică, ca fenomen unic în lume. Căci de vreme ce există diferite feluri de biserici, rezultă că, de fapt, Biserică propriu-zisă nu există!

sâmbătă, 20 iunie 2009

Rugaciunea Sfântului Ioan de Kronstadt


Prin Tine, Doamne, viez, prin Tine răsuflu, văd, aud, pipăi, miros. Prin Tine gândesc, vorbesc, cuget, îmi închipui, mă bucur, îmi amintesc, mă liniştesc, mă pocăiesc, mă curăţesc, mă întăresc, mă tămăduiesc, mă luminez, mă izbăvesc de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, prăznuiesc biruinţa asupra patimilor înşelătoare şi pierzătoare. Prin Tine si pe Tine Te mărturisesc, Te proslăvesc, Îţi mulţumesc şi Te iubesc; prin Tine mă lupt cu păcatul atotstricător; prin Tine până acum trăiesc şi nu mai mor, umblu şi lucrez, slujesc sfinţeniei şi dreptăţii Tale, măririi Tale celei neurmate, prin Tine dispreţuiesc toată minciuna, necredinţa, nebunia celor mândri, care se leapădă de Tine, care Te hulesc cu obrăznicie, prosteşte, chiar dacă spun sus şi tare despre sine că sunt deştepţi, că sunt intelectuali şi raţionali. Cu Tine mor şi cu Tine nădăjduiesc să înviez din morţi şi să trăiesc cu Tine şi în Tine în vecii ne­sfârşiţi. Amin.

vineri, 19 iunie 2009

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (3)


Arhimandrit Serafim Alexiev


Universalitatea (sobornicitatea), potrivit expresiei reuşite a prof. Vladimir Losski, reprezintă o calitate proprie Adevărului lui Hristos. Rătăcirile, eresurile, falsele învăţături, deşi au răspândire în lume, nu pot pretinde a avea un caracter universal, deoarece minciuna este ceva negativ, şi ca atare nu are dreptul legal de a se impune întregului univers. Dacă însă ereziile îşi asumă acest drept, o fac uzurpând drepturi străine!
Biserica lui Hristos - în calitate de purtătoare a adevărului, destinat lumii întregi - a fost universală de la întemeierea ei, când nu număra decât 120 de suflete (Fapte 1, 16), călăuzite de cei 12 apostoli. Anume lor le-a revenit misiunea universală dată de Hristos - să răspândească adevărul Evangheliei lui Hristos pe întreg pământul: "Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!" (Mt. 28, 19).
Răspândirea acestei drepte credinţe pe întreg pământul a fost prezisă încă în Vechiul Testament: "În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor" (Ps. 18, 4). Această proorocire nu se referă la erezii şi false învăţături, ci numai la Credinţa Ortodoxă, căci numai ea propovăduieşti fără nici o denaturare Adevărul dumnezeiesc mântuitor.
Noţiunile de "universalitate" şi "ortodoxism" se identificau reciproc din secolele primare creştine. Şi chiar de atunci Sfânta Biserică vorbeşte despre "credinţă" în sensul de "credinţă ortodoxă". Aceasta rezultă, de altfel, din "Martiriul Sfântului Policarp" (secolul al II-lea), intitulată: "Biserica Domnului din Smirna - către Biserica Domnului din Filomelia şi către toate comunităţile din lume care ţin de Sfânta Biserică Universală". Teologul grec prof. I. Anastasiu scrie: "Ceea ce era universal (ecumenic), aste dreptcredincios (ortodoxon)". Acel care nu era dreptcredincios, era înlăturat de la Biserica Universală, adică sobornicească şi respins de ea.
Creştinii ortodocşi se simţeau un tot întreg oriunde şi oricând - atât în trecut, cât şi în prezent - tocmai datorită credinţei unice păstrate în Biserica Ortodoxă. După cum scria Sfântul Vasile cel Mare, datorită simbolurilor comune ale credinţei orânduite de Sfinţii Părinţi şi împărtăşite de către fraţii fiecărei biserici parohiale, ei "îşi găseau părinţi şi fraţi de la un capăt la altul al pământului, în toate bisericile."
Cei trei Sfinţi Ierarhi - Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur - sunt supranumiţi, într-un tropar, "învăţători universali", pentru că luminau întreaga lume, prin învăţătura ortodoxă. Sinoadele Ecumenice înseamnă Sinoadele Ortodoxe nu numai de aceea că ar fi participat la lucrările lor reprezentanţi ai întregii lumi creştine de atunci, ci mai întâi de toate pentru că ele apărau şi afirmau Adevărul Ortodox, propovăduit de Ortodoxia universală, şi combăteau eresurile şi falsele învăţături. Potrivit aprecierii date de Sfântul Ioan Gură de Aur, "Biserica este stâlpul Universului". Ea este universală, pentru că susţine adevărul, care este şi trebuie să fie universal.
Prin urmare, adjectivul "ecumenic", "universal", raportat la Biserică, are un sens nu atât calitativ şi geografic, cât calitativ şi duhovnicesc-confesional. Deşi Biserica Universală nu cuprinde universul (lumea) geografic, acest lucru nu o împiedică să fie universală în sensul esenţial, duhovnicesc-dogmatic, conform cu menirea ei. Şi viceversa, deşi uneori erezia are o răspândire mai largă decât Ortodoxia - cum a fost, de pildă, în secolul IV, pe timpul arianismului şi mai târziu, pe timpul iconoclasmului, însă niciodată erezia nu poate fi universală pentru simplul motiv că propagă rătăciri.

joi, 18 iunie 2009

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (2)



Arhimandrit Serafim Alexiev





Ecumenismul şi aparenţa lui "creştină"


Principiul 1


Adevărul este universal, în vreme ce erezia nu poate şi nu trebuie să fie
universală






A).Biserica Ortodoxă este deţinătoarea Adevărului


Sfânta Biserică Ortodoxă, asemenea unei corăbii salvatoare ce plineşte prin lumea care "zace sub puterea celui rău" (1 In. 5, 19), a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos pentru a vesti lumii "cuvântul cel adevărat" (Tit 1, 9). Cât de bine tălmăceşte Sfântul Teofan Zăvorâtul: "Prin Cuvânt este reprezentată întreaga învăţătură creştină, care înseamnă cuvântul auzit de Hristos Mântuitorul de la Tatăl şi adus pe pământ" (In. 8, 26; 4, 24) şi "răspândit pe suprafaţa lui de apostoli prin puterea Duhului Sfânt" (Mt. 28, 19; In. 14, 26; 16, 13). Este drept şi adevărat acest Cuvânt, venind de la Dumnezeu, Care este adevărat şi drept în toate cuvintele Sale. El este drept şi în ceea ce legiferează, şi în ceea ce făgăduieşte...
Aşadar, (cuvântul) "adevărat este numai acel care de la Dumnezeu a venit... fiind fără adaos, fără scădere, şi fără schimbare..."
Acest cuvânt a fost încredinţat Bisericii şi slujitorilor ei - episcopilor şi preoţilor, care sunt datori să-i propovăduiască curat, fără amestecuri cu învăţături străine, ci "drept învăţând cuvântul adevărului" (II Tim. 2, 15). Cuvântul învăţăturii, pentru a fi folositor şi lucrător pentru mântuirea sufletelor, urmează să fie ferit de tot ce-i este străin. Tocmai aceasta este "învăţătura cea sănătoasă" pe care trebuie s-o propovăduiască un episcop (Tit 1, 9). "învăţătura cea sănătoasă este aceea care te învaţă deopotrivă adevăratele dogme, dar şi o viaţă cucernică".
Prin dogmatică şi etică se epuizează, propriu-zis, conţinutul învăţăturii lui Hristos. Ambele noţiuni sunt profund legate reciproc şi condiţionate reciproc, drept care nici dogmatica fără etică, nici etica fără dogmatică nu pot exista. Căci precum credinţa fără fapte este moartă (Iac. 2, 26), şi faptele fără credinţă sunt moarte (Rom. 4, 2-3). Măcar că şi dracii cred, şi se cutremură (Iac. 2, 19), totuşi credinţa lor este fără rost, întrucât este lipsită de fapte bune. Ereticii pot avea de asemenea unele fapte aparent bune, care însă nu-i mântuiesc, fiindcă n-au legătură cu dreapta credinţă.
Potrivit tălmăcirii Sfântului Teofan Zăvorâtul (I Tim. 1, 5), credinţa cea adevărată, nefăţarnică, "îmbrăţişează toate dogmele; şi acestea efectiv sunt de aşa natură încât, dacă inima le cuprinde nefăţarnice, trebuie ca ele să inspire neapărat simţăminte şi fapte de iubire, şi să te inspire ca atare; de o astfel de natură sânt mai cu seamă dogmele cu privire la Pronie, ispăşire şi viitoarea fericire. Dumnezeu vede totul şi tot ce se face pentru fraţi din dragoste pentru El, primeşte ca şi cum s-ar face nemijlocit pentru El. Cel care crede aceasta, cum să nu se grăbească să pună ceea ce se cuvine, prin mâna fratelui, în mâna Domnului?... În felul acesta dragostea se arată, se sfinţeşte, se înmulţeşte şi se întăreşte prin credinţă nemincinoasă".
Dogmatica şi etica sunt conţinute şi se întruchipează deplin în sânul adevăratei Biserici Creştine, căci ea este întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos:
1) pe adevărata mărturisire a credinţei în Hristos, mărturisită de Sf. Ap. Petru în numele tuturor apostolilor (Mt. 16, 16-18; In. 6, 69);
2) pe o morală autentică, făurită pe baza harului mântuitor al lui Dumnezeu (Tit 2,11, 12), care se dă tuturor în Biserică. în acest sens atotcuprinzător Biserica lui Hristos este supranumită "stâlpul şi temelia adevărului" (I Tim. 3, 15).
Ea este stâlpul şi temelia adevărului, căci, potrivit afirmaţiei Sfântului Teofan Zăvorâtul, ea "este Biserica lui Dumnezeu Celui Viu, Care este Dumnezeul adevărului, sau Adevărul Însuşi. De aceea totul în ea este adevărat - adevărată este mărturisirea credinţei, adevărată sfinţirea prin Taine, adevărată împărtăşirea harică, adevărată viaţa după legea lui Dumnezeu. Este adevărat ajutorul întemeiat în ea de Dumnezeu, adevărate sânt făgăduinţele ce însufleţesc pe cei ce trudesc în casa Domnului - toate sânt adevărate în ea. În oricare altă parte, nu căuta adevărul! Există unele asemănări de adevăr şi în afara ei; însă adevărul adevărat este numai în ea". "Biserica este stâlpul adevărului, stând ferm şi neclintit în adevăr şi apărându-l; ea este temelia adevărului, potolind minţile atunci când ele se întâmplă să fie tulburate de o minciună."


Deşi după căderea în păcat, care a întunecat moraliceşte mintea omului, el a pierdut adevărul, setea de adevăr i-a rămas în suflet. Depărtându-se însă de la Dumnezeu, omul căzut în păcat, în pofida întregii sale aspiraţii spre adevăr, nu este în măsură să-l recâştige de unul singur. Cei care au dobândit sau dobândesc adevărul, o datorează numai lui Dumnezeu, Care ni-l descoperă (Mt. 11, 27). Cugetând pe această temă, Sfântul Simeon Noul Teolog lămureşte că, prin adevăr, nu trebuie să înţelegem nici obişnuitele adevăruri ale vieţii, nici adevărurile ştiinţifice care nu au legătură cu mântuirea veşnică a sufletului ci adevărul referitor la Dumnezeu - Adevărul mântuitor, care arată omului rostul vieţii lui şi mijloacele le dobândire a unirii veşnice cu Adevărul întrupat - Iisus Hristos (In. 14, 6). Despre acest adevăr Sfântul Simeon Noul Teolog spune, în cuvântul 37: "Adevărul este de la Dumnezeu. El este conţinut în cuvântul lui Dumnezeu şi poate fi înţeles prin harul lui Hristos".
Acest Adevăr, dacă îl pătrundem, ne apără împotriva alunecării păgubitoare în înşelăciuni şi năluciri religioase - împotriva împărăţiei întunecate a diavolilor, care zămislesc eresuri pentru a duce la pieire sufletele oamenilor!


Deşi, în principiu, Biserica nu este din această lume, menirea ei e să se afle în lume (In. 17, 11-15) şi să cuprindă întregul univers (ecumenic) prin propovăduirea Adevărului dumnezeiesc. Biserica lui Hristos are o menire universală, deoarece este chemată să vestească Adevărul, descoperit nouă de Mântuitorul. Adevărul este universal şi trebuie să fie universal!


miercuri, 17 iunie 2009

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (1)


Arhimandrit Serafim Alexiev


Astăzi se scrie, se vorbeşte şi se predică mult despre ecumenism, reuniunile ecumenice, unirea ecumenică a creştinilor, despre teologia ecumenică ş.a.m.d. însă nu toţi cei care folosesc aceste cuvinte, înţeleg ce înseamnă "ecumenism".
Cuvântul "ecumenism" provine de la grecescul oikomene (a locui, a popula). Prin urmare, "ecumenic" este "pământ populat, locuit, oicumena", şi la început prin acest cuvânt era desemnată o regiune a pământului nostru, populată cu oameni.
Şi Biserica lui Hristos, în vechime, prin cuvântul "oicumena " definea pământul şi locuitorii lui (Mt 24, 14; Le. 21, 26; Apoc. 3, 10; 12, 9). Respectiv, adjectivul "ecumenic" înseamnă "universal", adică privitor la întregul pământ şi populaţia lui în greceşte, Sfânta Biserică Ortodoxă, de asemenea, se numeşte "universală", fiind ca atare, căci întemeietorul ei dumnezeiesc i-a menit să se răspândească asupra tuturor neamurilor care locuiesc pe pământ (Mt. 28, 19; Mc. 16, 15).
Mişcarea "ecumenică" din zilele noastre pretinde de asemenea la "universalitate", însă substituie unitatea universală în credinţa cea adevărată prin unirea pur mecanică a diferitelor confesiuni, desprinse de la Ortodoxie şi străine ei, şi de aceea "ecumenismul" de astăzi este un fenomen absolut nou. Ca idee, el a luat naştere la mijlocul secolului al XIX-lea în Anglia şi America, propunându-şi să unească diferitele confesiuni creştine, ce se autodenumeau greşit "biserici". Atingerea acestui scop este urmărită cu perseverenţă de către Consiliul Ecumenic al „Bisericilor” (C.E.B.), fondat în 1948 la Adunarea din Amsterdam, cu centrul la Geneva.
Termenul modern de "ecumenism" a fost inventat şi introdus în uz de John Mort (1865-1955), cunoscut lider francmason şi preşedinte al I.M.K.A. Acest lucru s-a întâmplat la congresul I.M.K.A., care şi-a desfăşurat lucrările în 1910 la Edinburg (Scoţia), sub preşedinţia lui Mott. Atunci a şi fost pus începutul mişcării ecumenice.
Este caracteristic faptul că John Mott nu a ales pentru desemnarea acestei mişcări cuvântul latin occidental "universalism" (de la universum - univers), ci analogul grecesc "oecumenicos" (de unde şi "ecumenism"), care se referă numai la Ortodoxie, ca religie cu adevărat universală. Evident, scopul făţiş şi imediat al acestei substituiri a fost tendinţa de a masca intenţia eretică printr-un termen ortodox, preluat din limba greacă, clasică pentru Ortodoxie, iar în perspectivă - posibilitatea de a identifica, mai devreme sau mai târziu, Sinoadele Ecumenice cu "Consiliul ecumenic" (C.E.B.), care în cele din urmă s-ar putea autoproclama "Sinod ecumenic”.
Biserica Ortodoxă Rusă a formulat o acuzaţie argumentată corespunzător în "Epistola Sfântului Sinod despre Adunarea a-V-a a C.E.B. şi rezultatele ei", în care se arată: "Un alt pericol, care ameninţă grav unitatea creştină şi viitorul mişcării ecumenice după Nairobi, este iluzia, iniţiată de unii participanţi la mişcarea ecumenică, precum că Consiliul Ecumenic al Bisericilor ar putea asigura un asemenea grad ai apropierii ecumenice a bisericilor-membre ale lui, încât una din viitoarele sale adunări generale se va transforma în sinod creştin ecumenic. A gândi astfel - înseamnă a presupune că Consiliul Ecumenic al Bisericilor poate deveni, în viitor, un fel de "super-biserică".
Aşadar, noţiunea de "universalitate" care întotdeauna era atribuită doar Bisericii Ortodoxe, astăzi se aplică la o nouă mişcare, străină de Ortodoxie, zisă "ecumenică". Asemănarea exterioară însă nu dovedeşte identitatea interioară. Aşa cum zice un proverb latin: "Si duo dicunt idem, non est idem", adică "Dacă doi spun una şi aceeaşi, nu este una şi aceeaşi." La fel şi termenul de "ecumenism" este folosit de Biserica Ortodoxă într-un sens, unicul adevărat, iar de "mişcarea ecumenică" - în cu totul altul.
Cu mult înainte de apariţia "ecumenismului" genovez, a fiinţat, fiinţează şi pururea va fiinţa adevăratul ecumenism ortodox - ecumenismul sau universalitatea Sfintei Biserici Ortodoxe, întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos cu scopul răspândirii prin ea, în lumea întreagă, a adevărului de revelaţie divină, vestit de Hristos, şi înfăptuirii mântuirii făgăduite de El. Noi îndrăznim să afirmăm că întru totul ţinem de acest adevărat ecumenism, antic şi veşnic nou, adică de universalitatea Sfintei Biserici Ortodoxe. Între acest ecumenism ortodox şi "ecumenismul" genovez de astăzi există contradicţii flagrante şi deosebiri dogmatice profunde, de nedepăşit.
Din această cauză noi nu putem fi "ecumenişti" în sensul modern al cuvântului, căci suntem ecumenişti adevăraţi ca membri ai Bisericii Ortodoxe, care de la întemeierea ei se numeşte ECUMENICĂ! Aşa cum nu se poate să aparţii la două confesiuni diferite - de exemplu, nu e posibil ca, fiind un adevărat ortodox, să fii în acelaşi timp şi protestant - tot aşa nu se poate ca, fiind membru al Sfintei Biserici Ortodoxe Universale, să te încadrezi în mişcarea ecumenică, care - mai ales în ultima vreme : îşi impune tot mai insistent concepţiile, categoric străine Ortodoxiei. Ecumeniştii genovezi supranumesc ecumenismul ''mişcare a Sfântului Duh în epoca noastră", socotind că se poate vorbi într-un chip nou despre Dumnezeu, despre Taina lui Hristos şi mai ales despre Sfânta Biserică, neglijând făţiş dogmele, canoanele ortodoxe şi Sfânta Tradiţie. Ortodoxia însă nu poate fi de acord cu aceasta; ea nu admite o nouă redactare a dogmelor, schimbarea canoanelor şi renegarea tradiţiilor ortodoxe seculare. Ortodoxia respectă cu stricteţe cele primite de la Domnul Iisus Hristos şi sfinţii Săi Apostoli, căci vrea să rămână fidelă poruncii Sf. Ap. Pavel: "Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră" (II Tes. 2, 14). Deosebirea dintre concepţiile ecumenismului genovez şi învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe este atât de mare, încât e bătătoare la ochi chiar şi pentru un creştin ortodox neiniţiat în teologie, provocându-i o neîncredere firească faţă de mişcarea ecumenică.
Orice învăţătură religioasă ne-ortodoxă este neplăcută lui Dumnezeu şi de-a dreptul păgubitoare, căci substituie îndrăzneţ prin minciună eretică învăţătura mântuitoare revelată de Dumnezeu. Prin aceasta ea mânie pe Dumnezeu şi Îl îndepărtează. În Sfânta Scriptură Dumnezeu mărturiseşte în repetate rânduri că nu numai cei care îl înlocuiesc cu idoli, ci şi cei care propovăduiesc greşit despre El, Îi trezesc mânia. Iată ce citim în Cartea lui Iov: "Iar după ce Domnul a rostit aceste cuvinte către Iov, a grăit către Elifaz din Teman: "Mânia mea arde împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit de Mine aşa de drept, precum a vorbit robul Meu Iov" (Iov 42, 7). Un creştin luminat duhovniceşte ştie cât de groaznic e să crezi într-o învăţătură falsă despre Dumnezeu, Care este "Dumnezeul adevărului" (Ps. 30, 6), cât de groaznic e să falsifici dogmele dumnezeieşti, abătând astfel asupra ta dreapta mânie a lui Dumnezeu! Nu întâmplător Sf. Ap. Pavel sfătuieşte pe ucenicul său Timotei: „Sileşte-te să te arăţi încercat înaintea lui Dumnezeu, lucrător cu faţa curată, drept învăţând cuvântul adevărului" (II Tun. 2,15).
Un merit al Ortodoxiei e acela că ea şi numai ea din toate aşa-numitele confesiuni creştine întotdeauna a învăţat şi învaţă adevărul despre Dumnezeu, despre Hristos, despre Sfânta Sa Biserică şi despre toate tainele dumnezeieşti, pe când celelalte confesiuni "ţin nedreptatea drept adevăr" (Rom. 1, 18). Ea păstrează neschimbate, de la bun început şi până astăzi, învăţătura descoperită de Dumnezeu şi Sfânta Tradiţie.
În Declaraţia participanţilor ortodocşi la Adunarea ecumenică de la Evanston, (1954), s-a spus foarte potrivit că "Sfânta Biserică Ortodoxă este singura care a păstrat în toată plinătatea şi nevătămată credinţa "dată sfinţilor, odată pentru totdeauna" (Iuda 1, 3). Şi asta nu datorită meritelor noastre, ci pentru că Dumnezeu vrea să păstreze "comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi" (II Cor. 4, 7).
Aşa cum Sfânta Biserică Ortodoxă întotdeauna este devotată lui Dumnezeu şi ne învaţă adevărul despre El, tot aşa şi fiecare membru al ei trebuie să rămână credincios lui Dumnezeu şi să ţină neabătut învăţătura bisericească, pentru a nu-şi pierde apartenenţa la Biserică şi a nu «se lipsi de mântuirea cea veşnică, potrivit crezului Sfântului Atanasie cel Mare: "Acel care vrea să fie mântuit, înainte de toate trebuie să ţină Credinţa Universală .- Acel care n-o păstrează sănătoasă şi nevătămată, va pieri neîndoielnic pe veci!" Sfântul Ioan Teologul, Văzătorul de Taine ne porunceşte să nu schimbăm nimic din ceea ce era primit la început, adică să nu adăugăm nimic şi să nu scoatem nimic din ceea ca ne-a poruncit însuşi Duhul Sfânt - altfel pierdem posibilitatea de a fi părtaşi la viaţa dumnezeiască, de care se fac vrednici doar cei care au rămas "credincioşi până la moarte" (Apoc. 2, 10).
Acelaşi Apostol al iubirii creştine a apărat cu tărie mărturisirea adevăratei credinţe: "Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: "Bun venit!" Căci cel ce-i zice: "Bun venit!" se face părtaş la faptele lui cele rele" (II In. 1, 10-11), şi de aceea cerea: "Deci, ceea ce aţi auzit de la început, în voi să rămână; de va rămâne în voi ceea ce aţi auzit de la început, veţi rămâne şi voi în Fiul şi în Tatăl” (I In. 2, 24). Aceasta înseamnă că cel care nu rămâne în învăţătura descoperită de Dumnezeu şi lăsată nouă ca moştenire de Hristos prin Sfinţii Apostoli, va fi străin Treimii Dumnezeieşti şi Dătătoare de viaţă şi va pieri pe veci!
Ecumenismul de astăzi se îndepărtează de Credinţa Ortodoxă de veacuri şi se apropie de confesiunile heterodoxe, care, asemeni prietenilor Iui Iov, nu vorbesc adevărul despre Dumnezeu, cum a vorbit robul lui Dumnezeu Iov. De aceea adevăratul creştin ortodox pentru care mântuirea sufletului este cea mai mare răsplată a credinţei sale (I Petru 1, 9), nu poate rămâne indiferent faţă de ecumenism, care îşi dă silinţa să ne impună, în locul credinţei pe care o mărturisim, o concepţie despre lume străină şi cu totul greşită.
Ocupându-ne de problema ecumenismului şi a caracterului său păgubitor, noi am găsit, în cadrul cercetărilor, numeroase temeiuri foarte importante, care nu ne permit să-l simpatizăm şi să aderăm la el. Aceste principii ţinem să le împărtăşim tuturor adevăraţilor credincioşi şi celor care îşi doresc mântuirea veşnică întru Domnul nostru Iisus Hristos, în comuniune cu Sfânta Sa Biserică!
"Acel care, după ce a fost găsit adevărul, continuă să mai caute ceva, acela caută minciuna" (Din Lucrările Panortodoxe VII Ecumenic)
"Cine nu doreşte să devină ucenic ai adevărului, devine învăţător al rătăcirii" (Sfântul Leon cel Mare, papă al Romei).
"In zilele noastre adevărul este atât de întunecat, iar minciuna atât de adânc s-a înrădăcinat, încât niciodată nu vom desluşi adevărul, dacă nu-L vom iubi" (Pascal).
"Bunule Iisuse Hristoase! În Biserica Ta sunt oameni care nu sunt apostolii Tăi şi care nu se roagă Ţie: ...ei au uitat de Ierusalim şi au acceptat Geneva, unde au creat noi table ale legii. Dar şi tu, Geneva, care te-ai înălţat până la ceruri, vei pogorî în iad!" (Comp. Le. 10, 15). (Din cuvântul Patriarhului Ierusalimului Timotei la sărbătoarea Sfintei Cincizecimi), (m. în 1955)
"Europa ne scoate din minţi; dar Europa aproape toată şi în toate s-a păgânizat. Nu e mai bine oare s-o lăsăm de capul ei? Adevărata lumină a venit la noi din Bizanţ, Şi noi nu suntem copii mici - nu de ieri am ieşit la lumină. În curând se vor împlini o mie de ani de când credem în Domnul şi ţinem legea Sa sfântă. Şi în aceasta fie ca alţii să înveţe de la noi, după cum se şi cuvine: căci ADEVĂRUL NE APARŢINE!" (Sf. Ierarh Teofan Zăvorâtul).
"Deci, ceea ce aţi auzit de la început, în voi să rămână; de va rămâne în voi ceea ce aţi auzit de la început, veţi rămâne şi voi în Fiul şi în Tatăl" (I In. 2, 24).
"Mai mare bucurie decât aceasta nu am, ca să aud că fiii mei umblă întru adevăr" (3 In. 1, 4).
"Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat" (II Tim. 3, 14).
"Căci împotriva adevărului n-avem nici o putere; avem pentru adevăr" (II Cor. 13, 8).
"Să ştii că noi trebuie să slujim lui Dumnezeu, nu timpului" (Sfântul Atanasie cel Mare, Epistolă către Dracontie).
"Noi nu ne clintim în adevăr şi nu-l contrazicem, dar suntem pecetluiţi de acelaşi caracter al credinţei şi nădăjduirii noastre. Căci pe oamenii care cinstesc din toată inima pe Dumnezeu - nimic nu poate să-i îndemne cu atâta putere la o idee comună, ca înţelegerea în învăţătura despre Dumnezeu; şi nimic nu înclină spre dezbinare atâta, cât înclină nepotrivirea în această învăţătură" (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 6, vers. 11, 12).
"Doamne, uneşte-i pe toţi în acelaşi cuget şi zămisleşte oameni însemnaţi, care să gândească la fel despre adevărata Ta credinţă şi dreaptă mărturisire" (Rugăciunea dinainte de moarte a Sfântului Chiril, dascăl al slavilor). "Cea mai bună comuniune este comuniunea în credinţă şi în dragostea adevărată... Nu există nimic mai minunat, decât adevărul". (Sfântul Fotie, Scrisoare către papa Nicolae I).