PUTEREA BOTEZULUI

Un român expulzat dintr-o ţară din occident ne-a povestit păţania sa. Cu mulţi ani în urmă plecase din România pentru a căuta o viaţă mai bună. În străinătate a cunoscut o tânără cu care s-a căsătorit, drept care a primit dreptul legal de a fi cetăţean al ţării respective. Nu ştia prea multe despre credinţă, fapt pentru care nu şi-a întrebat prietena, care i-a devenit soţie, ce credinţă avea. Ştia că soţia sa frecventează o anumită adunare, a fost invitat şi el, dar nu i-a plăcut. Gruparea respectivă era a aşa numiţilor transcendentali meditativi. El o conducea totuşi pe soţia sa la întruniri şi într-o zi, auzind că va veni un mare iniţiat să le facă o demonstraţie, a rămas din curiozitate, să vadă ce se întâmplă. Dar să vedem în ce constau demonstraţiile marelui iniţiat. La un moment dat acesta cu un singur gest îi făcea pe cei din sală să se pună pe jos de râs, apoi umblând prin sală sufla asupra celor prezenţi care instantaneu cădeau pe jos. Românul stătea mai retras, aproape de ieşire. A venit şi la el şi a suflat asupra lui şi ... nimic, a mai suflat o dată, iarăşi nimic. Atunci i-a spus: dă-i drumul de aici, tu nu eşti de al nostru. Românul ne-a mărturisit că în momentul când sufla persoana respectivă asupra lui simţea o forţă cum îl loveşte peste genunchi. Văzând aceste înşelătorii şi neputinţa lor, şi-a adus aminte de credinţa în care s-a născut, despre care totuşi nu ştia prea multe, dar cu toate acestea, iată că ceva tot avea în dânsul. Acel ceva cred că era harul pe care l-a primit la botez, har care nu l-a părăsit cu totul şi acum i s-a descoperit. Deşi a trăit departe de Dumnezeu şi se căsătorise cu o sectară (ceea ce nu se poate, după rânduiala Bisericii, pentru că nu poţi împreuna lumina cu întunericul), totuşi poate din cauză că nu-şi dădea seama de ceea ce făcea, harul nu l-a părăsit.
De aceea este bine să fie botezaţi copiii. Ereticii spun: să fie mari, să mărturisească singuri că vor să fie botezaţi. Uite, spun ei, la ortodocşi îi botează pe toţi copiii, iar apoi fumează, beau, desfrânează, deci defăima botezul, însă nu este aşa. Copiii trebuie scoşi din întuneric, trebuie botezaţi pentru a li se şterge blestemul strămoşesc; dacă, după ce sunt scoşi la lumină, cunosc iarăşi întunericul păcatelor, nu este un motiv pentru a nu fi botezaţi, mai mult sau mai puţin fiecare om cade în păcat; sunt păcate mari pentru care harul îl părăseşte pe om, dar harul nu pătimeşte cu nimic din asta, lumina soarelui trece şi peste locuri murdare, dar nu pătimeşte nimic, Soarele îi luminează şi pe cei răi şi pe cei buni, ploaia cade şi peste cei răi şi peste cei buni. Şi apoi omul se poate pocăi pe patul de moarte. Şi atunci îl primeşte Dumnezeu dacă se căieşte cu adevărat. Botezul poate să-l ajute pe om chiar şi atunci când el nici nu se gândeşte, cum s-a întâmplat în exemplul cu românul nostru - trăind în păcat, omul are un ajutor pentru a se întoarce.
Din exemplul dat vedem că răul are o putere limitată; asupra românului botezat iniţiatul nu a avut nici o putere. Ştim şi din viaţa Sfintei Iustina că diavolul nu avea putere asupra ei atâta timp cât ea se ruga fierbinte, dar totuşi o ispitea, ea simţind aprinderile trupeşti pe care i le provoca diavolul şi se lupta rugându-se, în jurul ei se întâmplau multe nenorociri, dar ea a rămas statornică şi încercarea s-a transformat în izbândă. E frumuseţea credinţei adevărate. Ea poate renaşte oricând şi în cei ce rătăcesc în întuneric. După şapte ani de căsnicie cu acea sectară, românul a divorţat, a fost expulzat, şi s-a întors acasă cu mâinile goale. A ajuns înapoi în ţara sa, sărac, dar având o anume comoară: posibilitatea să mediteze la ceea ce i s-a întâmplat, la credinţa în care s-a născut. Pentru cei care îşi vând în străinătate credinţa poate se va găsi cineva care să le descopere ochii. Dacă nu, poate în încercările pe care le vor avea. Cât trăim în viaţa asta? Totul este ca un vis. Dăm viaţa veşnică pentru nişte iluzii scurte? În încercări se descoperă aurul şi în necazuri credinţa. Când eşti lipsit de toate, nu uita că Hristos le-a spus ucenicilor să nu poarte nici bani, nici traistă, nici toiag; nu aveau nici casă, flămânzeau şi umblau desculţi. Şi totuşi, în timpul Imperiului Roman care stăpânea cu putere şi impunea legile, ei au reuşit să cucerească lumea neavând nimic, pentru că legea pe care ei o propovăduiau întrecea orice măsură omenească: să iubeşti pe cei ce-ţi fac rău, să ajuţi pe alţii când tu nu ai nimic, iar când nu ai ce, să te dăruieşti pe tine. E legea dragostei, pe care au învăţat-o de la Hristos, Care, după ce le-a dat ce-a avut mai bun, a luat răul oamenilor asupra Sa, s-a rugat pentru ei şi, la sfârşit, ajuns la capătul puterilor, când se părea că nu mai are de dat nimic, când sângele îi curgea peste tot, a spus: luaţi mâncaţi, acesta este trupul Meu, beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu. Să te dăruieşti e frumuseţea dragostei, e frumuseţea credinţei adevărate.

Ieromonah IOAN BULIGA-"Deşertăciunea lumii"