CONSUMISMUL ŞI MÂNTUIREA

Un interviu de George Crăsnean cu Părintele Melchisedec Şuparschi de la Mănăstirea Lainici

Despre mântuire
Motto: "Să nu cerem deci bogăţie, nici să fugim de sărăcie, ci mai înainte de toate să se îngrijească fiecare de sufletul său şi să-l facă potrivit şi faţă de această iconomie a vieţii prezente şi faţă de călătoria din cele de aici". (Sf. loan Hrisostom, Omilia 4)

-Avva, mie mi-a spus odată mama, pe când încă nu plecasem de-acasă, că dacă vreau să mă mântuiesc trebuie să uit tot ceea ce ţin eu minte mai abitir. Am rămas uimit de vorba asta, eram şi prea tânăr pentru înţelesul ei adânc. Şi mi-a explicat mama că noi nu ţinem minte decât binele pe care-l facem şi răul care ni se face!...Şi după ce a mai trecut ceva vreme şi am ple­cat în lume, am aflat (de la Sfântul Grigorie de Nyssa, pare-mi-se) că noi nu vom fi judecaţi nici măcar după binele pe care l-am făcut, ci după cel pe care puteam să-l facem şi nu l-am făcut!... Păi, mai avem vreo şansă la mântuire părinte, în condiţiile astea? Că eu de uitat nu prea uit, iar despre bine...

-Uită răul care ţi s-a făcut...! Sunt cuvinte frumoase, însă noi mai repe­de uităm binele ce ni se face. Şi ori­cât bine ni s-ar face, vom considera mereu că am fi meritat mai mult! Cât despre mântuire, lucrurile s-au mai complicat puţin acum, în anii libertă­ţii noastre, pentru că mulţi dintre noi, folosindu-ne rău de această liber­tate, am ajuns să ne zămislim iadul aici! Cele rele vin pentru că Dumnezeu nu ne poate da binele cu forţa- care s-ar transforma astfel în rău- iar noi, atât de mult ne-am schim­bat încât parcă am ajuns să spunem „să nu se facă voia Ta"! Şi cum să ne mai mântuiască Domnul dacă noi nu vrem! Nouă ne trebuiesc cele ale lumii: bogăţie, putere. Acestea sunt cele care ne împiedică de la izbă­vire! Ce nădejde să mai ai la mân­tuire dacă noi slujim doar plăcerilor trupului? Insă, pe de altă parte, e posibil ca strigătul nostru disperat după ajutor să fie mai mare dintr-un astfel de infern creat, decât dintr-o lume cu o morală ceva mai creştină! Pentru că aşa zice chiar Mântuitorul: "Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă pu­ţin, puţin iubeşte" (Luca 7:47). Poate că vom ajunge să iubim mai mult, fi­indcă văd că păcătuim mai mult...

-Deci totuşi trageţi nădejde şi în situaţia asta! Eu ştiu că omul bun pe toate le vede bune, dar totuşi, nu sunteţi cam optimist? Să vorbiţi despre infern şi să mai aveţi spe­ranţe?

-Păi nu asta spune şi Sfântul Siluan: "Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!" Cred însă că în Ziua Ju­decăţii ne va fi foarte greu nouă, celor ce trăim aceste vremuri, pentru că vom da socoteală pentru fapte, cuvinte şi gânduri. Despre fapte tot vorbim, dar la împlinire nu prea ne silim. La cuvinte nu suntem atenţi şi va trebui să răspundem pentru orice vorbă spusă chiar în derâdere. Lui Dumnezeu nu I se poate ascunde nici un gând, iar despre cele din vremea noastră... mai are rost să vorbesc? Căci până şi săracul se poate deda plăcerii, nepăzindu-le. Aşadar, soco­tesc că numai mila Domnului ne va mai putea mântui în ceasul acela. Deci ar trebui să plecăm mai mult genunchiul la rugăciune şi să cerem mila Lui în ceasul judecăţii, iar nu dreptatea Sa.

-Părinte, eu călătoresc cu între­barea mereu, pentru că mi-a spus odată un sufist în Cappadocia că „cel ce călătoreşte singur, înain­tează cu Satan". Aşa că să nu vă supăraţi pe mine pentru atâtea iscuşenii! Kierkegaard spunea că „trebuie să citim Biblia aşa cum un tânăr citeşte scrisoarea de la iubita lui, bucurându-se la gândul că aceasta este scrisă pentru el". Eu nu reuşesc să-i fac pe alţii să citească Sfânta Scriptură, ba mai mult de atât, ori de câte ori vorbesc cu alţii despre Dumnezeu, ceilalţi ÎI percep ca pe ceva abstract, foarte îndepărtat şi fac totul ca să devieze discuţia spre alte subiecte. Credeţi că s-a banalizat sacrul într-atât?

-Oho! Şi încă cum! Lumea nu-şi mai ia în serios mântuirea. Morala şi cre­dinţa scad întotdeauna în faţa civili­zaţiei de consum. Omul de azi vrea să se bucure de averea sa, de bu­nurile sale, să se desfăteze în ago­niseala lui. Uită că din toate astea, nimic nu durează: maşina i se va stri­ca sau, mai rău, poate să-i fie luată pentru neplata ratelor de leasing, casa şi-o poate pierde uşor într-un credit ipotecar, iar aparatele astea electrocasnice oricum se vor strica. Nici un obiect nu poate fi păstrat, ci doar schimbat, pentru că totul este relativ. Omul va constata mai devre­me sau mai târziu că fără Dumnezeu toate sunt deşertăciune. Cum spunea Berdiaev: „Acolo unde Dumnezeu e absent, nici omul nu există". Fără Hristos, omul nu va putea face nimic: va fi mereu neîmpăcat cu soarta sa pentru că el nu poate da un sens nici vieţii şi nici morţii. Din păcate, creştinii noştri încă se află în aceas­ta perioada consumistă, sfâşiaţi de pasiunile lor, deşi încep deja să apară primele semne ale trezirii la viaţă. De la goana asta după înavu­ţire vine repede şi ura de fraţi, care este moartea sufletului. „Iar cine are bogăţia lumii acesteia, şi se uită la fratele său care este în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu?" (Ioan 3,17) Aşa că „feriţi-vă de iu­birea de arginţi şi îndestulaţi-vă cu cele ce aveţi, căci însuşi Dumnezeu a zis: „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi"". (Evrei 1 3:5)

- Se ştie că banii pot aduce feri­cirea, dar numai dăruindu-i. Spuneţi-mi părinte, câţi creştini orto­docşi credeţi că mai sunt în ţara noastră? Pentru că avva Adrian Făgeţeanu spune că nu sunt aşa cum se zice - cam 87% dintre români - ci abia vreo 7%, adică „doar cei care ţin legătura cu duhovnicul lor"! Chiar aşa grav să fie?

- Hai să facem un mic calcul: un studiu actual spune că bisericile din România pot adăposti cam 4, maxim 5% din totalul populaţiei noastre. Iar ele nu sunt niciodată arhipline! Şi câţi dintre cei ce intră în biserică ţin legătura cu duhovnicul? Aşa că eu, plin de speranţă, spun că avem cam 2% adevăraţi creştini!

- Păi asta înseamnă că avem ne­voie de catehizare părinte!

- Asta înseamnă că avem nevoie să ne aducem aminte de căderile noastre şi să ne plecăm genunchii la rugăciune! Să facem ceva cu inimile noastre împietrite! Şi să nu ne mai încredem atât de mult în cele lu­meşti. Că bogăţia şi puterea omului o poate lua Dumnezeu: într-o clipită - cum a făcut lui Iov (pentru că Dom­nul a dat, Domnul a luat) — ca să se plinească spusa: „nimenea nu poa­te lua nimic de nu-i va fi dat lui din cer". Trebuie să lase omul dragostea de cele trecătoare şi să pună început bun vieţii sale, dacă vrea să fie bineplăcut lui Dumnezeu. Nu să-şi cau­te atâta îndreptăţire sieşi nici în faţa lui Dumnezeu, nici în faţa semenilor. Să rabde mai bine nedreptate de la fratele său că va căpăta mângâiere de la Domnul pentru asta, cum bine ne învaţă dumnezeiescul Isaac siria­nul. Şi să caute cele ale lui Dumne­zeu, iar El va purta de grijă „lucrului mâinilor Lui". Toată lumea ştie că nu trebuie să duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? ...ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajun­ge zilei răutatea ei. (Matei 6,31 -34). Câţi trăiesc însă după cele zise de Mântuitorul? Câte asigurări de viaţă şi de bunuri nu facem noi în zilele de azi? Şi pentru ce? Nu spune prooro­cul David că „de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă cul­caţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul... (Psalm 126,1-2). Se grijeşte omul şi de pensie şi de asigurări şi uită că nu-l păzeşte nimeni de rele decât numai bunul Dumnezeu! Dacă se va adânci criza actuală şi se vor înmulţi tot mai mult şomerii, de unde-şi vor mai primi bătrânii pensiile? Cine le va păzi lor bătrâneţile dacă sistemul va da faliment? Poate aşadar omul să se îngrijească singur de ale sale? Nu poate. Şi tare mă tem (pe de altă parte mă bucur cu întristare...) că tot mai mulţi dintre noi vor afla asta destul de repede, (iată că poate fi şi criza asta bună la ceva!). Însă toa­te relele ne vor fi sprijin dacă le vom îndura cu răbdare şi încredinţare că sunt îngăduite spre mântuirea noas­tră. Că Domnul este foarte aproa­pe de sufletul omului ce strigă către El, în ziua necazului său. Şi să ştii că Dumnezeu trimite har celor răbdă­tori chiar înainte de a veni strâmto­rarea peste ei. Însă harul nu se face oamenilor cunoscut înainte de ispită, tocmai ca să nu ne silească liberta­tea noastră... Aşa că să nu disperăm la vremuri de necaz, ci să fim răb­dători şi tari în credinţă. Cum oare: să primim cele bune, iar pe cele rele să nu le primim? Şi cele bune şi cele rele, binecuvântări sunt de la Tatăl nostru. Să disperăm şi să ne temem mai degrabă când vom trăi în pace, fără tulburări şi necazuri, că atunci a uitat Dumnezeu de noi! Să ne adu­cem aminte că pe măsura întristării este şi mângâierea. Şi să nu ne mai topim de grija celor trebuincioase trupului, uitând că bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele. (Psalm 33,10).

- M-am gândit părinte că eu nu mă pot numi creştin câtă vreme nu sunt în stare să fac ce a făcut odi­nioară Lot primind oaspeţi dumne­zeieşti. Eu personal n-aş fi în stare să-mi dau spre necinstire copiii ca să apăr străinii veniţi la mine în ospeţie! Şi nici nu ştiu pe cineva care să aibă atâta credinţă încât să-şi pună inima sa pentru aproapele său, jertfindu-şi propriii copii...

- De asta nici nu ne pune Dumnezeu la astfel de încercări! Suntem slabi şi trebuie multă lepădare de lume ca să ţii seamă de ce a zis Mântuito­rul: "Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine" (Ma­tei 10,37).

- Părinte, am impresia că în vre­mea noastră se scrie mult şi se face puţin. Se dau multe sfaturi, dar nu prea văd să le plinească prea mul­ţi... Nu e mare secerişul şi secerătorii cam puţini?

- Păi nu din carte trebuie să înveţi lumea, ci din păţanie. Că de la cel ce făptuieşte te poţi folosi, fără ca el să-ţi grăiască neapărat. „Fă ce vezi", l-a povăţuit un bătrân al pus­tiei pe un ucenic. Cuvântul celui ce nu şi-a agonisit neaverea pe calea înfruntării ispitelor nu poate avea tărie, pentru că este gol, nu este lo­cuit de faptă... Cel ce începe să lup­te cu patimile sale ştie că pe măsura râvnei sale i se înteţesc şi ispitele de la potrivnicul diavol şi nu va cere cu­vânt decât de la cel ce a vieţuit ca şi el şi a dobândit înţelepciune din cer­cetare, iară nu din cititul cărţilor. Nu este rău, ci bun lucru este a dobândi şi învăţătura cărţilor creştineşti, dar înţelepciunea duhovnicească se naşte din credinţă, pentru că ea este cunoaştere a tainelor, (iar tainele nu mai sunt taine dacă le găseşti prin cărţi!). Că unde este înţelepciunea lui Dumnezeu nu mai este nevoie de în­ţelepciunea oamenilor, spunea sfân­tul Ioan Hrisostom. Cel ce se va sili să făptuiască poruncile dumnezeieşti din frică şi dragoste de Domnul, va dobândi cunoaştere duhovnicească şi va putea povăţui pe alţii...

- Şi de unde-l voi cunoaşte eu pe cel care a dobândit cunoaşterea duhovnicească, părinte?

- De vei vedea creştin sârguindu-se spre înţelepciunea logică, care însă nu poate scăpa pe om de toată gri­ja cea lumească şi nici să-l vindece de teama de moarte, să ştii că acela n-a părăsit cunoaşterea deşartă a acestui veac şi nici nu vei afla pace în povăţuirea lui, pentru că unul ca acesta stă închis încă în trup. Cu de­săvârşire este liber doar cel ce făptuieşte cele ale Domnului, cu smerenie şi rugăciune neîntreruptă. Pe acesta îl vei simţi, nu îl vei cunoaşte!

Despre virtuţi şi patimi

- Părinte Melchisedec, în afară de smerenie, care virtute vi se pare de mare importanţă în ziua de azi?

- Toate. Dar de dragoste şi dreap­tă socoteală cred că avem mare tre­buinţă la vremile acestea. Să ştii că dragostea depăşeşte cunoaşterea.

- Da. Ştiu că dacă ai ajuns la iu­bire, ai ajuns la Dumnezeu. Însă ce s-ar întâmpla, părinte, cu lumea asta, dacă ar iubi toţi?

- Am aduce raiul pe pământ. Pentru că în iubire noi ne asemănăm cu Dum­nezeu. Nu zicea Clement Alexandri­nul că dacă l-ai văzut pe aproapele tău, L-ai văzut pe Dumnezeu?

- Iar de dreapta socotinţă...?

- Eu cred că cine a dobândit aceas­tă virtute, le are şi pe celelalte, ne­greşit. Mai ales că în timpurile din urmă, chiar şi cele bune, luate fără măsură, pot fi păgubitoare pentru creştini. De asta socotesc că este mare virtute osebirea gândurilor şi păstrarea măsurii în toate. Omul pă­cătuieşte cel mai adesea, pentru că nu respinge gândurile deîndată ce-l năvălesc. Se însoţeşte apoi cu ele şi nu mai e decât un pas de aici până la făptuire. Nici un păcat nu e neîn­soţit de gând. Prea uşor păcătuim, pentru că nu deosebim gândurile şi ne lăsăm mintea să vorbească cu ele!

- Avva Isaia spunea că iubirea de arginţi înseamnă a nu avea încre­dere în purtarea de grijă a lui Dum­nezeu... Ce spuneţi despre această racilă a timpului nostru?

- Când vine vorba despre patima asta, eu îl citez pe Sfântul Vasile cel Mare, fiindcă mi se pare de prisos a mai adăuga ceva la cuvintele lui: „Bogaţii consideră averile (care sunt comune tuturor oamenilor) ca ale lor, pentru că ei au pus mâna mai întâi pe ele. Dacă fiecare om şi-ar opri pentru sine numai atât cât îi trebuie pentru satisfacerea nevoi­lor sale şi dacă ar da ce-i prisoseşte celui nevoiaş, atunci nimeni n-ar mai fi bogat, nimeni sărac... Oare nu eşti lacom, nu eşti hoţ când însuşeşti cele ce ţi-au fost date în administrarea ta? Cel ce dezbracă pe cel îmbră­cat se numeşte borfaş. Merită oare alt nume cel care nu îmbracă pe cel gol, odată ce poate face aceasta ? Pâinea, pe care o ţii tu, este a celui flămând; haina, pe care o păstrezi în lăzile tale, este a celui dezbrăcat; încălţămintea, care se strică în case­le tale, este a celui desculţ; argintul pe care-l ţii îngropat, este al celui nevoiaş. Deci, pe atâţia oameni ne­dreptăţeşti cărora ai putea să le dai din avuţiile tale".

- Lăsaţi că adaug eu vorbele altui sfânt cappadocian: Ioan Hrisostom care e şi mai radical atunci când spune că „orice proprietate este un furt!". Iar Ieronim continuă, spu­nând că bogăţia este făcută întotdeauna din furt: dacă n-a furat-o cel care o stăpâneşte, atunci au furat-o strămoşii acestuia. Sfântul Ambrozie de Mediolanum conside­ra proprietatea privată o uzurpare, iar sfântul Clement spunea că ne­dreptatea este cea care a făcut pro­prietatea privată.

- Iubirea asta exagerată de arginţi îşi caută multe justificări: ori omul adună pentru copii săi, ori se teme de o foamete, ori — cel mai adesea — pentru bătrâneţile sale neputin­cioase, ori de boală are spaimă. Mi se pare că Voltaire spunea că omul îşi iroseşte sănătatea, jumătate din viaţă, adunând bogăţii, apoi, cea­laltă jumătate, o pierde cheltuindu-şi averile dobândite pentru ca să-şi re­capete sănătatea pierdută! Grea şi păgubitoare patimă este aceasta!

- Părinte, Meister Eckhart spunea că „unii oameni vor să-L vadă pe Dumnezeu cu ochii lor, aşa cum ai vedea o vacă. Şi ar dori să-L iubească aşa cum îşi iubesc vaca, pentru lapte, pentru brânză şi pen­tru profitul pe care îl au de pe urma ei. Cam aşa ÎI văd cei care ÎI iu­besc de dragul bunăstării exteri­oare sau confortului interior. Nu-L iubeşti aşa cum trebuie pe Dumne­zeu dacă Îl iubeşti pentru propriul tău folos."

- Vin foarte mulţi creştini la spove­danie cu o astfel de gândire. Noi ÎI facem pe Dumnezeu de ocară privindu-L astfel. Sau cerându-I fel şi fel de nimicuri, pe care Dumnezeu oricum le dăruieşte tuturor, chiar şi celor care nu-L cunosc pre Dânsul. Asta e dovada micimii noastre creş­tine. Din păcate, e des întâlnită si­tuaţia asta, din cauza ignoranţei şi lipsei catehizării.

Despre cei slabi în credinţă

- Părinte, de ce omul, cu toate că întâmpină greutăţi în obţinerea ce­lor pământeşti, nu-şi abandonează dorinţele, însă cum dă de osteneli în dobândirea celor veşnice, uşor abandonează lupta?

- O abandonează fiindcă este slab şi se teme. Însă acela nu va fi nicioda­tă un adevărat creştin, pentru că uite ce zice la profetul Isaia: „Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat şi te-am chemat pe nume: al Meu eşti! Dacă vei trece prin ape, Eu sunt cu tine; şi în valuri tu nu vei fi înecat. Dacă vei trece prin foc, nu vei fi ars, si flăcă­rile nu te vor mistui. Că Eu sunt Dom­nul Dumnezeul tău" (Isaia 43.1,2,3) Pentru ce dară să te temi? Frica nu e proprie adevăratului creştin (poate doar frica de Domnul, însă şi aceea însoţită de dragoste). Cum să-ţi fie frică de ceva pe lumea asta când auzi „Eu sunt cu tine!". Şi observă că, până şi în acest text, Dumnezeu nu ne promite că ne va scuti de neca­zuri — cum ne-am fi dorit noi — dar ne făgăduieşte că va fi alături de noi în suferinţe şi ne va ocroti! Pentru că „eşti al Meu"! Nu spune şi Sfântul Siriei, Isaac, să nu cauţi lumina în su­fletul tău, până nu te-ai eliberat de griji şi teamă?

- Şi ce se va întâmpla cu aceşti te­mători, părinte? Sau cu ateii?

- Am să-ţi spun o istorioară cu pri­vire la cei ce nu cred în Dumnezeu: a venit odată un om la un preot şi i-a spus: „Părinte, eu nu cred în Dumne­zeu!". Preotul l-a îmbrăţişat (teore­tic, fiindcă e totuşi o povestioară!) şi i-a spus: „Tare mult te invidiez, fra­te. Tu eşti într-o stare duhovnicească mult mai bună decât mine. Când dau de un om care este în suferinţă, eu îi spun: „Dumnezeu să te ajute", dar nu-i dau nimic, pe când tu, care nu crezi în El, nu-i vei putea spune asta şi îl vei ajuta personal. Tu vei face ceea ce Dumnezeu ar face, dacă ar exista! Aşa că mergi cu pace şi împarte adevărul şi dreptatea ce­lorlalţi, satură-i pe cei flămânzi, îmbracă-i pe cei goi, mângâie-i pe cei aflaţi în deznădejde şi în gene­ral fă ceea ce ar face Domnul, dacă ar exista! Fă asta vreme de un an şi apoi treci pe la mine şi spune-mi dacă există Dumnezeu, sau nu".

- Superb!...

- Şi mai am o obiecţie de ordin lingvistic: cuvântul ateu vine de la a Theos, adică fără Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că aceştia (cei ce nu cred în Dumnezeu) nu-l neagă exis­tenţa Domnului, ci doar vor să se si­tueze undeva (unde oare?) în afara Lui! Unde vor fugi de la faţa Lui, nu pot să-mi dau seama, însă cred că ar trebui folosit un alt cuvânt pentru designarea acestor oameni. Cât pri­veşte soarta lor şi a celorlalţi, care abandonează luptele cu patimile, nu vreau să mă pronunţ, dar e bine să ia seama la cele grăite de Sfântul Ioan Gură de Aur, care a spus că „toţi cei care îşi amintesc de iad nu vor ajunge acolo, iar cei ce uită de iad, nu vor scăpa de el".

Binecuvântări şi sfaturi

- Ce sfaturi îmi daţi, părinte, pen­tru cele ce m-aşteaptă de acum în­colo?

- Să mori lumii acesteia şi vei trăi.

- Amin!

- Să nu părăseşti niciodată rugă­ciunea şi să nu se întristeze sufletul tău dacă nu va primi cele cerute, că poate nu este în măsură să primeas­că cele dorite. Tu ştii că orice lucru dobândit prea uşor piere degrabă, pe când unul dobândit cu multă râv­nă şi rugăciune, îl vei păzi mult mai bine. Să te rogi să nu cazi la vremea necazului tău, dar să nu te fereşti de ispite, că fără ele nu te vei mântui. Rabdă-le că vei dobândi smerenie multă astfel şi vei simţi ajutorul haru­lui, de va voi Domnul. Să nu petreci în cuvântări deşarte şi în răspândire cu trupul şi sufletul, ci să-ţi curăţeşti mintea de răutăţile acestei lumi şi să nu o abaţi de la statul de vorbă cu Domnul Dumnezeul tău. De-ţi vei agonisi şi neavere şi vei trăi în înfrânare, vei căpăta dreaptă socotinţă şi sigur te va mântui Dumnezeu. Că­ruia I se cuvine slava, cinstea şi închi­năciunea, acum şi în vecii vecilor!

- Amin!

Revista LUMEA MONAHILOR Nr.23, mai 2009