Astăzi, 50 de zile după Înviere, s-a întregit Revelaţia. Astăzi s-a predicat de oameni, prima dată pe pământ, despre Sfânta Treime.
Duhul Sfânt, a treia Faţă a lui Dumnezeu, a venit din Cer: „fără veste, ca o suflare de vifor, şi a umplut toată casa unde şedeau ucenicii. Şi li s-a arătat, despărţindu-se nişte limbi, ca de foc, şi s-a lăsat câte una pe fiecare din ei. Atunci s-au umplut toţi de Duhul Sfânt" (Faptele Apostolilor 2,2-4). Iar în casă erau Sfinţii Apostoli şi Maica Domnului: prima societate în Duhul Sfânt.
Deci astăzi este ziua întemeierii Bisericii.
Societatea care trăieşte în Duhul Sfânt, sau societatea Duhului Sfânt cu oamenii.
Astăzi Duhul Sfânt unifică neamurile. Biserica are în lume rolul unificării neamurilor.
Prima Biserică a întemeiat-o Duhul Sfânt în Ierusalim şi aceasta şi-a luat numaidecât misiunea în lucru. Toate neamurile care se întâmplaseră de faţă în Ierusalim, astăzi aud cuvântul lui Dumnezeu în limba lor „cât se mirau toţi şi se minunau".
De ce se mirau şi se minunau ? Iată câteva antecedente.
La început a fost o singură limbă între oameni şi se înţelegeau toţi. Aceasta a fost până la turnul lui Babel. Zidirea din Babilon voia să fie o legitimă apărare a oamenilor împotriva lui Dumnezeu, care, pentru fărădelegi, îi prăpădise cu potopul.
Această „apărare" a fost pedepsită cu înmulţirea şi neînţelegerea limbilor. Până în ziua de astăzi se aude ecoul acestei pedepse. Orice neînţelegere, învrăjbire şi confuzie se cheamă „babilonie" şi „marele Babilon", şi dă a se înţelege că din el lipseşte Dumnezeu, sau a fost izgonit.
Astăzi, în ziua Cincizecimii, pedeapsa din Babilon încetează.
Toate neamurile pământului, adunate în Ierusalim - Scriptura pomeneşte 16 - astăzi se unifică întru o înţelegere de Dumnezeu, prin puterea şi lucrarea Sfântului Duh, dată Sfinţilor Apostoli, dată primei Biserici. Astăzi toate neamurile aud, în limba lor, despre singurul lucru care mai poate uni laolaltă: despre existenţa unei „Societăţi" desăvârşite, a Sfintei Treimi.
Deci marea societate a neamurilor e îndemnată să fie reflexul pământesc al acestei „Societăţi" cereşti, singura soluţie a ieşirii neamurilor din babilonie.
Dar ziua Pogorârii Duhului Sfânt mai însemnează şi ieşirea omului din omenesc şi frică, în dumnezeiesc şi senin dumnezeiesc. Apostolii, deşi văzuseră, ba chiar şi ei făcuseră lucruri mai presus de fire, ei, care s-au încredinţat de marea realitate a învierii din morţi, încă mai plăteau tribut: tremurau din toate fibrele neputinţei omeneşti.
Duhul Sfânt, prin pogorârea Sa, a şters frica din fire.
Putere de sus şi limbă de foc s-a dat omului.
De acum nu mai grăiau din ale lor, ci din Duhul Sfânt. Aşa e firesc: Dumnezeu să grăiască omului despre Sine, din om.
Dar atunci omul ia foc şi lumină dumnezeiască.
Divina prezenţă strămută omul în fericirea după care de altfel umblă - a supremei certitudini. Atunci nu mai e putere pe lume, de care să se teamă, deşi el nu e o primejdie pentru nimeni.
Numai aşa se explică minunea că 12 oameni simpli, dar convinşi de evidenţa divină, au biruit imperiul roman, stârnind în el o revoluţie fără arme, cum nu s-a mai văzut alta. Au cutreierat până la marginile pământului, înfruntând toate primejdiile vremii şi locurilor, câştigând credincioşi lui Dumnezeu, nu numai prin viaţa şi cuvântul lor, ci până şi cu moartea lor, ultimul gest, şi cel mai puternic, de biruinţă a spiritului asupra materialităţii lumii acesteia.
Iată ce destin are un om îmbrăcat în Duhul Sfânt: ce poate o limbă de foc a divinei prezenţe.
- Unde mai sunt astăzi limbile de foc ?
- Aceasta nu e o întrebare, ci o propunere, pentru Pogorârea Duhului Sfânt...
Duhul Sfânt, a treia Faţă a lui Dumnezeu, a venit din Cer: „fără veste, ca o suflare de vifor, şi a umplut toată casa unde şedeau ucenicii. Şi li s-a arătat, despărţindu-se nişte limbi, ca de foc, şi s-a lăsat câte una pe fiecare din ei. Atunci s-au umplut toţi de Duhul Sfânt" (Faptele Apostolilor 2,2-4). Iar în casă erau Sfinţii Apostoli şi Maica Domnului: prima societate în Duhul Sfânt.
Deci astăzi este ziua întemeierii Bisericii.
Societatea care trăieşte în Duhul Sfânt, sau societatea Duhului Sfânt cu oamenii.
Astăzi Duhul Sfânt unifică neamurile. Biserica are în lume rolul unificării neamurilor.
Prima Biserică a întemeiat-o Duhul Sfânt în Ierusalim şi aceasta şi-a luat numaidecât misiunea în lucru. Toate neamurile care se întâmplaseră de faţă în Ierusalim, astăzi aud cuvântul lui Dumnezeu în limba lor „cât se mirau toţi şi se minunau".
De ce se mirau şi se minunau ? Iată câteva antecedente.
La început a fost o singură limbă între oameni şi se înţelegeau toţi. Aceasta a fost până la turnul lui Babel. Zidirea din Babilon voia să fie o legitimă apărare a oamenilor împotriva lui Dumnezeu, care, pentru fărădelegi, îi prăpădise cu potopul.
Această „apărare" a fost pedepsită cu înmulţirea şi neînţelegerea limbilor. Până în ziua de astăzi se aude ecoul acestei pedepse. Orice neînţelegere, învrăjbire şi confuzie se cheamă „babilonie" şi „marele Babilon", şi dă a se înţelege că din el lipseşte Dumnezeu, sau a fost izgonit.
Astăzi, în ziua Cincizecimii, pedeapsa din Babilon încetează.
Toate neamurile pământului, adunate în Ierusalim - Scriptura pomeneşte 16 - astăzi se unifică întru o înţelegere de Dumnezeu, prin puterea şi lucrarea Sfântului Duh, dată Sfinţilor Apostoli, dată primei Biserici. Astăzi toate neamurile aud, în limba lor, despre singurul lucru care mai poate uni laolaltă: despre existenţa unei „Societăţi" desăvârşite, a Sfintei Treimi.
Deci marea societate a neamurilor e îndemnată să fie reflexul pământesc al acestei „Societăţi" cereşti, singura soluţie a ieşirii neamurilor din babilonie.
Dar ziua Pogorârii Duhului Sfânt mai însemnează şi ieşirea omului din omenesc şi frică, în dumnezeiesc şi senin dumnezeiesc. Apostolii, deşi văzuseră, ba chiar şi ei făcuseră lucruri mai presus de fire, ei, care s-au încredinţat de marea realitate a învierii din morţi, încă mai plăteau tribut: tremurau din toate fibrele neputinţei omeneşti.
Duhul Sfânt, prin pogorârea Sa, a şters frica din fire.
Putere de sus şi limbă de foc s-a dat omului.
De acum nu mai grăiau din ale lor, ci din Duhul Sfânt. Aşa e firesc: Dumnezeu să grăiască omului despre Sine, din om.
Dar atunci omul ia foc şi lumină dumnezeiască.
Divina prezenţă strămută omul în fericirea după care de altfel umblă - a supremei certitudini. Atunci nu mai e putere pe lume, de care să se teamă, deşi el nu e o primejdie pentru nimeni.
Numai aşa se explică minunea că 12 oameni simpli, dar convinşi de evidenţa divină, au biruit imperiul roman, stârnind în el o revoluţie fără arme, cum nu s-a mai văzut alta. Au cutreierat până la marginile pământului, înfruntând toate primejdiile vremii şi locurilor, câştigând credincioşi lui Dumnezeu, nu numai prin viaţa şi cuvântul lor, ci până şi cu moartea lor, ultimul gest, şi cel mai puternic, de biruinţă a spiritului asupra materialităţii lumii acesteia.
Iată ce destin are un om îmbrăcat în Duhul Sfânt: ce poate o limbă de foc a divinei prezenţe.
- Unde mai sunt astăzi limbile de foc ?
- Aceasta nu e o întrebare, ci o propunere, pentru Pogorârea Duhului Sfânt...
PĂRINTELE ARSENIE BOCA-CUVINTE VII
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu