A rămâne fără duhovnicul tău înseamnă a se opri timpul în loc. Mult timp nu îndrăzneşti, aproape, nici un fel de gând. Mai apoi simţămintele şi dorul se-nvâltoară şi caută, cer. Nu ştii dacă să laşi să te doară prea tare golul sau să te bucuri şi să speri.
Ca să te bucuri şi să speri trebuie să ai forţa ca, încet-încet, să te prinzi de Ancora care se-ndepărtează, dar care te trage şi pe tine în sus. Mireasma ei te cuprinde şi rămâne cu tine. Se-mparte în mii, dar rămâne întreagă. Rămâne întreagă şi şi se-ntoarce spre fiecare chipul bălai şi blând al Sfântului Serafim de Sarov. Un Serafim de Sarov al nostru. M-a fascinat întotdeauna asemănarea dintre Părintele Sofian şi Sfântul Serafim de Sarov. Aceeaşi statură potrivită, acelaşi chip blând, aceeaşi smerenie, aceeaşi discreţie a prezenţei în orice loc, niciodată inoportună, niciodată agresivă ci dimpotrivă, totdeauna binevenită, totdeauna binefăcătoare şi liniştitoare, chiar şi atunci când îl vedeai numai în trecere, fără să-ţi adreseze vreun cuvânt.
Aceeaşi dragoste pentru Hristos, aceeaşi evlavie şi nădejde fără margini la Maica lui Hristos. Daca urmăreai cu insistenţă importanţa pe care o dădea Părintele prezenţei şi ajutorului Maicii Domnului, nu puteai să nu constaţi puţinătatea sau lipsa evlaviei şi nădejdii tale la Maica Domnului. Mai apoi nu se putea să nu simţi propria ta evlavie şi nădejde la Maica Domnului. Te minunai cum de ţie ţi-au lipsit!
Când mergea, aveam impresia că trupul său este imponderabil şi că atinge numai formal pământul. Vedeam în duhovnicul meu prezenţa Duhului care-l purta şi-l păstra neobosit, care-l întărea ca să ne poată purta, îngriji, menţine pe linia de plutire sau ajuta pe fiecare dintre noi, cei prea mulţi, în urcuşul pe care se afla şi la care jinduia şi pentru noi.
Cine n-a găsit alinare şi liniştire la Părintele? De câte numai în gând spunându-i toate nu ne-am regăsit, pentru moment, puterea de a merge mai departe!? Era binefăcătoare, adeseori, numai prezenţa în preajma Părintelui.
Cine n-a făcut experienţa uneia sau a nenumărate ore, în biserica Mănăstirii Antim, în timp ce Părintele spovedea! Plecai ca şi când te-ai fi spovedit, ca şi când te-ar fi binecuvântat, fără să fi ajuns să te bucuri de căldura punerii mâinii sale pe creştetul tău, gest prin care parcă-ţi picura liniştire, împăcare cu tine, bucurie că te ridici din nou.
Cine nu rememorează clipele de sub epitrahilul Părintelui, fie la molitvă, fie la dezlegarea de după spovedanie, când aveai convingerea că Hristos este prezent, că Însuşi Hristos te iartă şi te dezleagă prin vocea şi prin mâna Părintelui!
Respecta atât de mult libertatea celuilalt, într-adevăr, ca pe cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a lăsat omului. Uneori aproape te ofensa prin faptul că nu-ţi dădea nici un canon. Aproape că, aparent, nu dădea prea mare greutate păcatelor tale şi căderilor repetate de care te ruşinai atât! Ai fi dorit şi simţeai că te-ar fi ajutat penitenţa. Primeai în schimb dezlegarea ca pe un dar. Târziu înţelegeai că tactul şi forţa duhovnicească a duhovnicului tău consideră importantă ridicarea ta şi abia după aceea căderea în sine cu toată gravitatea ei. Şi te întorceai împătrit folosit.
Era blând şi la vorbă Părintele, dar şi aspru în acelaşi timp. Cei care l-au cunoscut în anii tinereţii spun că era aspru şi exigent cu sine însuşi, dar şi cu ceilalţi. Totul ţinea de o acrivie care-l caracteriza. Făcea totul cum se cuvine şi ştia foarte exact cum trebuie făcut.
Odată mi-a spus la spovedanie să nu mai judec pentru că judecarea aproapelui este un păcat subţire dar foarte grav.
A doua oară mi-a spus să nu mai judec, pentru că judecata nu aparţine oamenilor, ci lui Hristos.
A treia oară, când am îndrăznit să mărturisesc acelaşi păcat, mi-a spus pe un ton dojenitor şi răspicat: „Vă rog să nu mai judecaţi, judecata este a lui Hristos. Atunci când cineva judecă pe aproapele său, Hristos părăseşte scaunul Său de judecată pe care ni-l cedează nouă, dar ne părăseşte în acelaşi timp şi pe noi şi ne lasă în voia satanei”. Aceasta rămas pentru mine un imperativ şi cer ajutor, necontenit Părintelui ca să-l pot înfăptui.
M-am bucurat de marea binecuvântare de a-l vedea din când în când, nu neapărat pentru spovedanie. Pentru aceasta-i mulţumesc necontenit. Prezenţa dânsului te folosea, puţina vorbire te folosea, tăcerea Părintelui te folosea la fel de mult.
Prezenţa, întru totul, era expresie a trăirii interioare, a stării duhovniceşti. Puteai observa cu uşurinţă curăţia inimii, marea stăpânire de sine, rod al omorârii patimilor şi dobândirii virtuţilor, neglijarea de sine şi dăruirea către celălalt, până la jertfire.
Cuvintele, propoziţiile erau totdeauna măsurate. Răgazul pe care şi-l acorda înainte de fiecare răspuns era adesea mai lung decât răspunsul în sine. Te bloca şi te cucerea în acelaşi timp, înţelegeai că totul este esenţă.
Fiecare gest, fiecare cuvânt era esenţă. Nu risipea cuvinte, le zăgăzuia cu o zgârcenie binefăcătoare pentru sine şi pentru celălalt.
L-a căutat şi L-a urmat pe Hristos şi a avut modelul sfinţilor Lui. Cine-şi poate imagina Antimul, fără săracii care străjuiau porţile mănăstirii, până la uşa Părintelui!?
Dacă Sfântul Antim Ivireanul, a cărui ctitorie a îngrijit-o cu sfinţenie şi pe care l-a avut ca model, a făcut totul pentru îngrijirea săracilor, nimeni nu cred că l-a văzut pe Părintele alungând vreun nevoiaş. L-a văzut, mai degrabă, scotocind cu mâna în buzunar după milostenie. A văzut smerenia şi mărinimia dânsului. Nu cred să fi spus vreodată nu, cuiva.
Un ochi ager, dacă ar fi stat în preajma Părintelui, ar fi văzut foarte clar, ar fi învăţat totul, fără să mai ceară sfat.
Este cuceritoare descrierea pe care Părintele Stăniloae o face sfântului! Captivat de lectura descrierii, uiţi că este o descriere a sfântului în general, şi ţi se pare că fiecare cuvânt îmbrăţişează chipul Părintelui Sofian. La sfârşit te dumireşti şi-ţi spui: „Părintele Sofian a fost un sfânt"!
Este emoţionant imnul pe care IPS Teofan, unul dintre ucenicii iubiţi ai Părintelui, i-l închină, de ziua Crucii, când ne-a părăsit. Imn de durere, dar şi dătător de nădejde. N-am avut niciodată sentimentul, în preajma mormântului Părintelui, că s-ar afla acolo.
Nădăjduiesc şi nădăjduim, aşa cum pe unii ne-a ajutat, după plecarea sa, în mod concret, să mijlocească şi să ne aştepte la Hristos şi la dânsul.
Ca să te bucuri şi să speri trebuie să ai forţa ca, încet-încet, să te prinzi de Ancora care se-ndepărtează, dar care te trage şi pe tine în sus. Mireasma ei te cuprinde şi rămâne cu tine. Se-mparte în mii, dar rămâne întreagă. Rămâne întreagă şi şi se-ntoarce spre fiecare chipul bălai şi blând al Sfântului Serafim de Sarov. Un Serafim de Sarov al nostru. M-a fascinat întotdeauna asemănarea dintre Părintele Sofian şi Sfântul Serafim de Sarov. Aceeaşi statură potrivită, acelaşi chip blând, aceeaşi smerenie, aceeaşi discreţie a prezenţei în orice loc, niciodată inoportună, niciodată agresivă ci dimpotrivă, totdeauna binevenită, totdeauna binefăcătoare şi liniştitoare, chiar şi atunci când îl vedeai numai în trecere, fără să-ţi adreseze vreun cuvânt.
Aceeaşi dragoste pentru Hristos, aceeaşi evlavie şi nădejde fără margini la Maica lui Hristos. Daca urmăreai cu insistenţă importanţa pe care o dădea Părintele prezenţei şi ajutorului Maicii Domnului, nu puteai să nu constaţi puţinătatea sau lipsa evlaviei şi nădejdii tale la Maica Domnului. Mai apoi nu se putea să nu simţi propria ta evlavie şi nădejde la Maica Domnului. Te minunai cum de ţie ţi-au lipsit!
Când mergea, aveam impresia că trupul său este imponderabil şi că atinge numai formal pământul. Vedeam în duhovnicul meu prezenţa Duhului care-l purta şi-l păstra neobosit, care-l întărea ca să ne poată purta, îngriji, menţine pe linia de plutire sau ajuta pe fiecare dintre noi, cei prea mulţi, în urcuşul pe care se afla şi la care jinduia şi pentru noi.
Cine n-a găsit alinare şi liniştire la Părintele? De câte numai în gând spunându-i toate nu ne-am regăsit, pentru moment, puterea de a merge mai departe!? Era binefăcătoare, adeseori, numai prezenţa în preajma Părintelui.
Cine n-a făcut experienţa uneia sau a nenumărate ore, în biserica Mănăstirii Antim, în timp ce Părintele spovedea! Plecai ca şi când te-ai fi spovedit, ca şi când te-ar fi binecuvântat, fără să fi ajuns să te bucuri de căldura punerii mâinii sale pe creştetul tău, gest prin care parcă-ţi picura liniştire, împăcare cu tine, bucurie că te ridici din nou.
Cine nu rememorează clipele de sub epitrahilul Părintelui, fie la molitvă, fie la dezlegarea de după spovedanie, când aveai convingerea că Hristos este prezent, că Însuşi Hristos te iartă şi te dezleagă prin vocea şi prin mâna Părintelui!
Respecta atât de mult libertatea celuilalt, într-adevăr, ca pe cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a lăsat omului. Uneori aproape te ofensa prin faptul că nu-ţi dădea nici un canon. Aproape că, aparent, nu dădea prea mare greutate păcatelor tale şi căderilor repetate de care te ruşinai atât! Ai fi dorit şi simţeai că te-ar fi ajutat penitenţa. Primeai în schimb dezlegarea ca pe un dar. Târziu înţelegeai că tactul şi forţa duhovnicească a duhovnicului tău consideră importantă ridicarea ta şi abia după aceea căderea în sine cu toată gravitatea ei. Şi te întorceai împătrit folosit.
Era blând şi la vorbă Părintele, dar şi aspru în acelaşi timp. Cei care l-au cunoscut în anii tinereţii spun că era aspru şi exigent cu sine însuşi, dar şi cu ceilalţi. Totul ţinea de o acrivie care-l caracteriza. Făcea totul cum se cuvine şi ştia foarte exact cum trebuie făcut.
Odată mi-a spus la spovedanie să nu mai judec pentru că judecarea aproapelui este un păcat subţire dar foarte grav.
A doua oară mi-a spus să nu mai judec, pentru că judecata nu aparţine oamenilor, ci lui Hristos.
A treia oară, când am îndrăznit să mărturisesc acelaşi păcat, mi-a spus pe un ton dojenitor şi răspicat: „Vă rog să nu mai judecaţi, judecata este a lui Hristos. Atunci când cineva judecă pe aproapele său, Hristos părăseşte scaunul Său de judecată pe care ni-l cedează nouă, dar ne părăseşte în acelaşi timp şi pe noi şi ne lasă în voia satanei”. Aceasta rămas pentru mine un imperativ şi cer ajutor, necontenit Părintelui ca să-l pot înfăptui.
M-am bucurat de marea binecuvântare de a-l vedea din când în când, nu neapărat pentru spovedanie. Pentru aceasta-i mulţumesc necontenit. Prezenţa dânsului te folosea, puţina vorbire te folosea, tăcerea Părintelui te folosea la fel de mult.
Prezenţa, întru totul, era expresie a trăirii interioare, a stării duhovniceşti. Puteai observa cu uşurinţă curăţia inimii, marea stăpânire de sine, rod al omorârii patimilor şi dobândirii virtuţilor, neglijarea de sine şi dăruirea către celălalt, până la jertfire.
Cuvintele, propoziţiile erau totdeauna măsurate. Răgazul pe care şi-l acorda înainte de fiecare răspuns era adesea mai lung decât răspunsul în sine. Te bloca şi te cucerea în acelaşi timp, înţelegeai că totul este esenţă.
Fiecare gest, fiecare cuvânt era esenţă. Nu risipea cuvinte, le zăgăzuia cu o zgârcenie binefăcătoare pentru sine şi pentru celălalt.
L-a căutat şi L-a urmat pe Hristos şi a avut modelul sfinţilor Lui. Cine-şi poate imagina Antimul, fără săracii care străjuiau porţile mănăstirii, până la uşa Părintelui!?
Dacă Sfântul Antim Ivireanul, a cărui ctitorie a îngrijit-o cu sfinţenie şi pe care l-a avut ca model, a făcut totul pentru îngrijirea săracilor, nimeni nu cred că l-a văzut pe Părintele alungând vreun nevoiaş. L-a văzut, mai degrabă, scotocind cu mâna în buzunar după milostenie. A văzut smerenia şi mărinimia dânsului. Nu cred să fi spus vreodată nu, cuiva.
Un ochi ager, dacă ar fi stat în preajma Părintelui, ar fi văzut foarte clar, ar fi învăţat totul, fără să mai ceară sfat.
Este cuceritoare descrierea pe care Părintele Stăniloae o face sfântului! Captivat de lectura descrierii, uiţi că este o descriere a sfântului în general, şi ţi se pare că fiecare cuvânt îmbrăţişează chipul Părintelui Sofian. La sfârşit te dumireşti şi-ţi spui: „Părintele Sofian a fost un sfânt"!
Este emoţionant imnul pe care IPS Teofan, unul dintre ucenicii iubiţi ai Părintelui, i-l închină, de ziua Crucii, când ne-a părăsit. Imn de durere, dar şi dătător de nădejde. N-am avut niciodată sentimentul, în preajma mormântului Părintelui, că s-ar afla acolo.
Nădăjduiesc şi nădăjduim, aşa cum pe unii ne-a ajutat, după plecarea sa, în mod concret, să mijlocească şi să ne aştepte la Hristos şi la dânsul.
G.C.
Din volumul "Părintele Sofian"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu