vineri, 17 iulie 2009

SFÂNTUL VASILE CEL MARE-UN IERARH DE ATITUDINE


Părintele ARSENIE BOCA

Se scriu lucrurile acestea, mărturie pentru creştinii care vor să înţeleagă că trăim cele mai bune vremuri de mântuire. Iată dovada istorică:
La anul 313 de la Hristos, Împăratul Constantin a dat Edictul de la Milano, prin care recunoscu creştinismul printre religiile de stat. Mare bucurie în creştinătate ! Dar... cum au scăpat creştinii de sub grijă, de îndată ce au trecut din ilegalitate la libertate, la persoană juridică, viaţa morală a creştinilor începu să se destrame. Cum şi-au primit averile înapoi - urmaşii mucenicilor - puţini au mai rămas care să nu se încovoaie cu dragostea mai mult spre lumea aceasta.
Deci de îndată ce-au ieşit de prin găurile pământului la larg, de îndată ce-au scăpat de prigoanele Cezarilor, cu un cuvânt, de îndată ce-au ieşit din împrejurarea de jertfa a vieţii, când adică nu mai era o primejdie a mărturisi creştinismul pe faţă, s-a întâmplat că şi dragostea de Dumnezeu şi grija de suflet, până la aşa măsură răciseră, încât au început creştinii a se lua după un rătăcit, Arie, care tăgăduia dumnezeirea Mântuitorului, - chiar piatra cea din capul unghiului, prin care stă sau cade cineva din creştinism.
De îndată ce creştinismul, mai bine zis creştinii fură lăsaţi la larg, se înmulţi şi înclinarea de-a cădea din creştinism. (Nu ştiu cum, dar parcă nu e nimic pe lume fără o rânduială; a venit şi pentru aceştia o căpetenie, după care să se ia.) Parcă de-aici începe judecata, care desparte oile de capre. Ar fi fost mare mirare să nu se arate şi o atare ispită de necredinţă, de vreme ce, odată cu împăratul Constantin, au trecut, cu numele, la creştinism, două treimi din imperiu. Era „la modă" să ai credinţa împăratului; - deşi toţi aceşti creştini cu numele, cu puţin înainte s-ar fi îngrozit de primejdiile mărturisirii lui Hristos. Deci nu e de mirare ca toţi aceştia, la care se mai adaugă şi urmaşii lui Constantin, ba chiar şi mulţi episcopi, să se trezească la un moment dat, mărturisind o credinţă alăturea de creştinism, totuna cu necredinţa. Nu e greu de-a înţelege cum au ajuns lucrurile astfel.
Când viaţa aceasta e încurajată de statornicia bogăţiei, de negrija întâmplărilor, omul se strică; iar o viaţă stricată de patimi strică şi mintea, care, odată stricată, nu mai deosebeşte adevărul de minciună sau binele de rău, ci le zice tocmai întors: răului bine şi minciunii adevăr.
Încetând prigoanele, aşa se stricaseră purtările creştinilor şi aşa se întindea tăgăduirea dumnezeirii Mântuitorului, încât - zice un istoric al vremii - dacă Dumnezeu n-ar fi trimis pe sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan, ar fi trebuit să vie Hristos a doua oară. (Căci fărădelegile grăbesc Judecata).
Iar un filosof creştin din vremea noastră, făcând o supra-privire asupra istoriei creştinismului, la fel găseşte că, creştinii au trecut cu succes prima ispită ridicată împotriva creştinismului: ispita persecuţiilor, dar n-au trecut cu acelaşi succes şi ispita a doua, a triumfului (asupra păgânismului). E şi explicabil: prima ispită a întâlnit în faţă creştini adevăraţi, care se hotărâseră într-un fel cu viaţa aceasta: s-o jertfească pentru Dumnezeu; pe când ispita a doua, a triumfului, pentru care trebuie să fii înţelept s-o ocoleşti, a găsit în faţă o mare turmă de creştini figuranţi.
Dar iată cum Providenţa a descâlcit lucrurile: pentru cei credincioşi a trimis pe sfinţi; iar pentru figuranţi, şi îndeosebi arieni, a trimis pe împăratul Iulian Apostatul, care din creştin s-a declarat păgân şi vrăjmaş al lui Hristos. Ba ca să-şi bată joc de o proorocie a Mântuitorului, a întreprins un război la Ierusalim, ca să zidească templul lui Solomon. În luptă însă s-a trezit cu o săgeată otrăvită în piept. Aceasta l-a îngrozit şi l-a făcut să strige: „M-ai învins Galileene !"
Deci toţi cei ce tăgăduiau dumnezeirea Mântuitorului, ca să facă pe placul împăratului apostat, ca să fie „la modă" s-au lepădat de creştinism. Dar parcă era un făcut: toţi cei ce s-au lepădat de Hristos nu se mulţumeau numai cu lepădarea lor, ci urmăreau şi lepădarea altora; iar dacă aceia se împotriveau, vrajba era gata şi începea prigoana.
Iată focul în care se lămuresc credincioşii, iată firul de legătură cu înaintaşii lor - mucenicii.
Sunt vremuri, şi împrejurări în toate vremurile, când, a spune adevărul şi a propovădui îndreptarea, îţi pot pune viaţa în primejdie de moarte.
Aşa s-au întâmplat lucrurile în zilele lui Ioan Botezătorul şi a lui Irod şi aşa s-a întâmplat în zilele Sf. Ioan Gură de Aur şi a împărătesei Eudoxia, fiindcă Ioan cerea dreptul văduvei împotriva împărătesei. Sfântul Ioan Gură de Aur a avut odată, apărând văduva, cuvintele acestea: „Iarăşi se tulbură Irodiada, iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan...!" Pentru curajul său de-a apăra săracul împotriva lăcomiei bogatului Sf. Ioan a trebuit să ia calea exilului, prigonit de împărăteasă, până când, sfârşit de puteri, a murit pe drum.
Iar Eudoxia era ariană.
Un creştinism fără recunoaşterea lui Iisus ca Dumnezeu şi Stăpân al lumii, nu-ţi obligă viaţa la a o face mai curată. Iar cu cât viaţa se face mai necurată, cu atâta te-ntuneci dinspre Dumnezeu până la a-L tăgădui cu totul şi a I te face vrăjmaş declarat. Viaţa trăită pământeşte, fără grijă, la asta te duce.
*
Spre o atare stăvilire a răutăţii a trimis Dumnezeu pe Sfinţii Trei Ierarhi. Ei au fost sarea vremii lor care au oprit firea oamenilor de-a se strica cu totul. E de la sine înţeles că firea omenească, povârnită spre păcat, tocmai de aceea nu-i poate suferi. Dar ei n-au grijă că nu-s pe placul lumii. În ei arde luminos, înainte, misiunea care le-a dat-o Dumnezeu, de-a fi sare făpturii şi martorii lui Dumnezeu între oameni.
Ca să scurtăm cuvântul alegem din viaţa Sf. Vasile câteva momente de mare înălţime morală, prin care se dovedeşte a fi cu adevărat mare dascăl al lumii şi Ierarh.
Era prin anul 372, când însuşi împăratul Valens merse în Cezareea Capadociei, unde păstorea Sf. Vasile, cu gând să-l abată de la dreapta credinţă la arianism. Sf. Vasile îi răspunse liniştit că ţine credinţa pe care au mărturisit-o Sf. Părinţi la Niceea (325) şi că nimeni nu are putere să dea altă mărturisire de credinţă peste aceea. Primind un atare răspuns, împăratul Valens căuta pricină ca să-l exileze pe sfânt, ştiind că numai el susţine dreapta credinţă în Asia Mică şi că, dacă n-ar fi el, pe ceilalţi uşor i-ar putea câştiga fie prin momeli, fie prin înfricoşări. Împăratul duse cu sine şi pe Modestus, prefectul pretorienilor (Siguranţa imperiului) şi pe episcopul Evippius din Galatia, care era arian. Pe acesta îl duse ca să provoace scandalul, ca apoi prefectul să poată interveni cu armata. Evippius vru să slujească într-o biserică din Cezareea, dar Sf. Vasile nu-l lăsă până nu subscrise afurisaniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela se plânse împăratului, care trimise la Sf. Vasile pe prefectul pretorienilor, ca să-l atragă la arianism, iar dacă nu va putea cu buna să-l înfricoşeze cu ameninţări.
- Ce îndrăzneală ai tu să te împotriveşti religiei împăratului ? - îi zise prefectul.
- Eu nu văd nici o îndrăzneală şi nici nu ştiu care este religia împăratului, ca să mă împotrivesc ei. Eu ştiu că şi împăratul e creat de Dumnezeu ca şi mine şi prin urmare şi el trebuie să aibă aceeaşi religie pe care o am eu şi credincioşii mei.
Prefectul începu cu ademeniri, zicând:
- Uite, n-ai vrea tu să fii în mărire, asemenea împăratului ? O vei putea avea dacă vei mărturisi şi tu credinţa împăratului.
Sf. Vasile îi răspunse:
- Amândoi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu deci sunt asemenea împăratului. În ce priveşte mărirea, aceasta se va vedea numai în viaţa viitoare. Apoi spune tu: dacă o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucră împotriva Lui ?
- Dar nu te temi tu de relele care pot să vină asupra ta ? - îi zise prefectul.
- Eu nu mă tem de rele; - răspunse Sf. Vasile - deoarece ştiu că Dumnezeu nu va îngădui mai multe de câte sunt de trebuinţă pentru ispăşirea păcatelor mele.
- Dar nu ştii că împăratul poate să-ţi facă atâta rău, cât tu nu vei putea răbda ?
- Ce anume ar putea să-mi facă împăratul ? întrebă sfântul Vasile liniştit.
- Să te despoaie de averi, să te exileze, să te ucidă chiar ! La acestea Sf. Vasile râse zicând:
- Toate acestea împăratul nu mi le poate face. Astfel: nu mă poate despuia de averi, fiindcă m-am despuiat de mult eu însumi, aşa că azi n-am nimic. Nu mă poate exila nicăieri unde să nu fie Dumnezeu de faţă. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decât să mă trimită mai degrabă la viaţa pe care atât de mult o doresc. Spune deci stăpânului tău, împăratului, că dacă n-are alte rele cu care să mă înfricoşeze, de acestea de până acuma, nu mă tem, şi nici gând n-am să-i fac pe voie, împotriva lui Dumnezeu.
Prefectul pretorienilor spuse împăratului totul şi încheie cu aceste cuvinte: „De căpetenia acestei biserici suntem biruiţi. Ameninţărilor este superior. Decât cuvintele e mai tare; iar decât ademenirile este mai puternic (Minis superior est, sermonibus firmior, verborum bianditiis fortior). Dacă i-am zis:
- Niciodată n-am văzut om ca D-ta ! - ştiţi ce mi-a răspuns ?
- Poate că niciodată n-ai văzut Episcop !
Împăratul se aprinse de mânie şi zbieră înfuriat: „Să fie exilat numaidecât !!!" Şi însuşi se apucă să scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse peniţa şi nu putu scrie. Împăratul crezu că acesta e semn de sus şi de data aceasta lăsă mânia pentru mai târziu.
Reîntors la Constantinopol, din nou încercă să scrie mandatul de exilare pentru Sf. Vasile, dar fără de veste i se îmbolnăvi copilul cel mai mare şi se zbătea ca în ghearele morţii şi nu se linişti până ce nu-şi propuse să lase pe Arhiepiscopul din Cezareea Capadociei în pace.
Iată Părinte al Bisericii, mare dascăl al lumii şi Ierarh. Iată ucenic umblând liniştit pe marea înfuriată. Iată stâlp al Adevărului, nemişcat de talazuri. Iată linişte şi modestie neclintită de vifor.
Iată om dintre noi: luminător nestins peste veacuri, străbătând veacurile şi întărindu-ne pe noi în liniştea cea mai presus de fire, a certitudinii că tot Dumnezeu e la cârma lumii.
Cercările i-au dovedit pe Sfinţi.
Iar sfinţenia este superioară vieţii şi morţii.

4 comentarii:

  1. Mioara, adu-ti aminte ca in perioada comunismului, religia noastra se manifesta destul de discret. Dupa 1989, cand nu ne mai feream de nimic, a inceput de fapt o mare cadere(similara cu cea din timpul cand crestinismul a fost proclamat religie de stat). Ba mai mult, pe langa secte, avem atei la greu! Avem satanisti, ceea ce nu se intampla atunci! Nici o secta nu venera diavolul, ca acum! Ca Vasile cel Mare existau multi, acum numeri adevaratii ortodocsi pe degete(ma refer la conducatori)

    RăspundețiȘtergere
  2. Adevăr ai grăit. De aceea am şi postat această predică, (deşi nu este sărbătorit Sfântul Vasile cel Mare), pentru a putea face diferenţa între adevăraţii păstori şi între cei care vor să ne ducă împreună cu ei spre iad.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ba da, dar cine mai ia ca model viaţa marelui Ierarh?

    RăspundețiȘtergere