DESPRE POCĂINŢĂ

Mitropolitul Antonie al Surojului (adormit în Domnul pe 4 august 2003)

(Cuvânt rostit în septembrie 1972 în eparhia Tulei)

Pocăinţa este cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.
Însă întoarcerea spre Dumnezeu cu nădejde, chemarea Lui în ajutor nu este încă totul, căci multe în viaţa noastră depind de noi înşine. Cât de des spunem: „Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi inimă curată, dă-mi cuvântul cel drept!..."? Iar când apare posibilitatea să acţionăm potrivit cu propria rugăciune, după porunca inimii noastre, nu ne ajunge curajul să purcedem prin faptă la ceea ce cerem de la Dumnezeu. Şi atunci pocăinţa noastră, avântul sufletesc rămân sterile.
Pocăinţa trebuie să înceapă anume de la această nădejde în dragostea lui Dumnezeu, dimpreună cu nevoinţa, o nevoinţă dusă cu bărbăţie, în care ne obligăm să trăim aşa cum trebuie şi nu cum am trăit până acum. Fără asta Dumnezeu nu ne va mântui; după cum spune Hristos: nu oricine spune „Doamne, Doamne" va intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci doar cei ce vor aduce roadele ei. Iar pe acestea le cunoaştem cu toţii: pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, înfrânarea, smerenia - toate aceste roade minunate pot încă de pe acum transforma pământul în rai. Dacă am putea să le rodim asemenea unui copac roditor...
Astfel, pocăinţa începe prin faptul că în inima noastră bate, dintr-odată, şi vorbeşte conştiinţa, ne cheamă Dumnezeu şi ne întreabă: „Încotro mergi? Spre moarte? Oare asta vrei?...". Iar când noi răspundem: „Nu, Doamne! Iartă, miluieşte, mântuieşte!" şi ne întoarcem către EI, Hristos ne spune: „Eu te iert! Iar tu, drept mulţumire pentru aceasta, nu din frică, nu pentru a te izbăvi de chinuri, ci pentru că poţi răspunde dragostei Mele cu dragoste, începe să trăieşti altfel.
Iar mai departe? Primul lucru ce trebuie învăţat este să ne acceptăm întreaga noastră viaţă: toate împrejurările, toţi oamenii ce au intrat în ea - uneori, atât de dureros - trebuie acceptaţi. Până nu ne vom accepta viaţa până la capăt, fără a lăsa ceva din întregul ei, până nu o vom accepta ca din mâna lui Dumnezeu, nu ne vom putea elibera de neliniştea interioară, de captivitatea interioară şi de protestul interior. Oricât am spune: „Doamne, vreau să fac voia Ta!", din adâncurile sufletului răbufneşte un strigăt: „Dar nu în asta! Nu aici!... Da, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, însă nu pe acest aproape! Sunt gata să accept totul din ce-mi vei trimite; însă nu ceea ce îmi trimiţi de fapt...".
Cât de des, în clipele parcă de iluminare, spunem: „Doamne, acum înţeleg totul! Mântuieşte-mă, mântuieşte-mă cu orice preţ!...''. Dacă în acest moment ni s-ar înfăţişa înainte Mântuitorul sau ar trimite un înger al Său ori un sfânt care să ne cheme cu voce înfiorătoare cerându-ne pocăinţă şi schimbare a vieţii, poate, în acest caz, am primi. Însă dacă în locul îngerului, al sfântului, dacă în loc ca Hristos să vină El însuşi, ni-l trimite pe aproapele nostru, şi nu pe oricare, ci pe cel pe care nu-l respectăm, nu-l iubim, care ne pune la încercare, ne pune în faţa întrebării vitale: „Pocăinţa ta, cum este ea, doar cuvinte sau şi fapte?", uităm atunci de promisiunile şi sentimentele noastre, uităm pocăinţa şi spunem: „Pleacă de la mine! Nu de la tine voi primi eu povaţă sau pedeapsă de la Dumnezeu, nu tu îmi vei descoperi viaţa cea nouă...". Şi trecem pe alături şi de momentul, şi de omul trimise de Dumnezeu spre a ne tămădui, pentru a păşi cu smerenie în împărăţia lui Dumnezeu şi a duce urmările păcatelor noastre cu răbdarea şi pregătirea de a le primi pe toate din mâna lui Dumnezeu (după cum noi înşine am promis). Şi dacă nu ne vom primi viaţa astfel, dacă tot ce ne aduce ea nu vom primi ca din mâna lui Dumnezeu, atunci viata nu ne va fi calea spre veşnicie; vom căuta mereu o altă cale, pe când singura cale este Domnul Iisus Hristos.
Dar nici aceasta nu e îndeajuns. Suntem înconjuraţi de oameni cu care relaţiile sunt uneori dificile. Cât de des aşteptăm ca celălalt să vină să se căiască, să-şi ceară iertare, să se umilească în fata noastră! Poate l-am ierta dacă am simţi că s-a umilit într-atât, încât să ne fie uşor să-l iertăm. Trebuie să-l iertăm însă nu pe cel ce merită iertarea - oare Dumnezeu ne iartă pentru că o merităm? Oare atunci când mergem la Dumnezeu şi-i spunem: „Doamne, mântuieşte-mă! Doamne, iartă-mă! Doamne, miluieşte-mă!" putem adăuga „pentru că merit!''? Niciodată! Aşteptăm iertarea de la Dumnezeu din dragostea Sa curată, dragostea jertfirii şi a crucii... Asta aşteaptă şi de la noi Hristos în privinţa fiecărui aproape al nostru; trebuie să iertăm aproapele nu pentru că merită iertarea, ci pentru că suntem cu toţii ai lui Hristos, pentru că ne este dat de însuşi Dumnezeul Cel Viu şi Hristos Cel Răstignit să iertăm.
Adesea ne pare: iată, dacă aş putea să uit durerea ce mi-a pricinuit-o, l-aş ierta. Însă nu pot uita - Doamne, dă-mi uitare!... Aceasta nu este iertare: a uita nu înseamnă a ierta. Să ierţi înseamnă să vezi omul aşa cum este, în păcatul său, în insuportabilitatea sa, în toată povara pe care o prezintă pentru viaţa ta, şi să spui: Am să te duc ca pe o cruce, am să te duc până în împărăţia lui Dumnezeu, vrei tu asta sau nu. Eşti bun, eşti rău, am să te iau pe umerii mei, am să te aduc Domnului şi am să spun: „Doamne, l-am purtat pe acesta toată viaţa, căci îmi era milă să nu piară cumva. Acum iartă-l, pentru că eu l-am iertat!...".
Cât ar fi de bine dacă am putea să ne ducem unul altuia poverile, dacă am putea să ne ducem şi să ne susţinem unul pe altul; să nu ne străduim să uităm ci, dimpotrivă, să ţinem minte. Să ţinem minte cine şi ce slăbiciuni are, ce păcat are, ce are în neregulă şi să nu-l ispitim în aceasta, să-l ocrotim pentru a nu fi expus ispitei în ceea ce ar putea să-l piardă... Dacă am putea să ne purtăm astfel unii faţă de alţii! Dacă am înconjura omul cu grijă şi dragoste, câţi oare nu s-ar trezi, câţi oare nu s-ar învrednici de iertarea ce li se dă în dar...
Aceasta este calea pocăinţei: să „intri" în tine, să te înfăţişezi Domnului, să te vezi un condamnat care nu merită nici iertare, nici milă, şi în loc să fugi, ca şi Cain, de la faţa lui Dumnezeu, să te întorci către El şi să spui: „Cred, Doamne, în dragostea Ta, cred în Crucea Fiului Tău, cred, ajută necredinţei mele!...". Şi apoi să urmezi calea lui Hristos, după cum am spus: să primeşti totul din mâna lui Dumnezeu, din toate să aduci roadele pocăinţei şi ale dragostei şi să ierţi primul pe fratele nostru, neaşteptând îndreptarea lui, să-l duci ca pe o cruce, să te răstigneşti, dacă este nevoie, pe ea, pentru a avea puterea, precum Hristos, de a spune: „Iartă-i, Părinte, căci nu ştiu ce fac.. Şi atunci însuşi Domnul. Care a spus: „Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura... Iertaţi, după cum şi Tatăl vostru Ceresc iartă!", El nu va rămâne dator: vă va ierta, îndrepta, mântui şi, încă de pe pământ, precum sfinţilor, vă va dărui bucuria cerească.
Să fie aşa, să înceapă în viaţa fiecăruia dintre noi, astăzi, măcar puţin din această cale a pocăinţei, pentru că acesta este de pe acum începutul împărăţiei lui Dumnezeu. Amin.