ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (30)

Arhimandrit Serafim Alexiev

E) Taina Pocăinţei

B.E.M. neglijează şi trece sub tăcere de asemenea şi Taina Pocăinţei (Spovedaniei), care aminteşte Taina Botezului prin faptul că ne curăţă de păcate. Dacă însă în timpul Botezului sufletul celui botezat se curăţă o singură dată de păcatul primar şi de toate păcatele făcute până la botez, în timpul Tainei Pocăinţei păcatele făcute după botez se curăţă în multiple rânduri. În acest sens Pocăinţa se numeşte "cel de-al doilea Botez." Sfântul Ioan Scărarul îşi începe cel de-al 5- lea cuvânt al său astfel: "Pocăinţa este înnoirea Botezului". Protestanţii, care preţuiesc mult, chipurile, Sfânta Scriptură, ar trebui să recunoască Pocăinţa ca Taină, întrucât ea este atestată în repetate rânduri în Evanghelie, ca fiind rânduită nemijlocit de Hristos şi prin cuvintele Lui, adresate apostolilor (Mt. 18, 18; In. 20, 20- 23). Cu toate acestea, în B.E.M. nu se spune nici un cuvânt despre Taina Pocăinţei - nici în legătură cu Botezul, nici chiar în legătură cu Euharistia, pentru care Taina Pocăinţei serveşte drept o pregătire preliminară prin Spovedania obligatorie înainte de împărtăşanie! O asemenea trecere sub tăcere se explică prin faptul că ecumeniştilor le este străină starea de pocăinţă a sufletului ca o condiţie preliminară pentru începerea Tainei Spovedaniei propriilor păcate şi osândirii de sine în pocăinţă pentru ele la Spovedanie. B.E.M. cere tuturor confesiunilor pocăinţă pentru păcatul schismei, atribuind acest păcat şi Bisericii Ortodoxe, deopotrivă cu toate celelalte organizaţii ale C.E.B. În acelaşi timp, ecumenismul nu se interesează şi nu pretinde nici o pocăinţă sacramentală personală omului care a păcătuit! Dar pocăinţa personală a sufletului în faţa lui Dumnezeu reprezintă temelia şi începutul dreptei credinţe în Hristos Mântuitorul, Care şi-a început propovăduirea publică prin chemarea: "Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!" (Mc. 1, 15) şi a încheiat-o prin cuvintele: "Cine va crede şi se va boteza, se va mântui" (Mc. 16, 16). Sf. Ap. Petru, în prima zi a Cincizecimii creştine, a adresat poporului îndemnul: "Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh" (Fapte 2, 38). Aceste cuvinte ale apostolului conţin trimiterea la trei Taine bisericeşti principale: Botezul - ca început al vieţii creştine: Pocăinţa - nu numai ca condiţie preliminară pentru Botez, ci şi ca o înnoire ulterioară constantă prin Taina Spovedaniei; şi pe baza Tainei dătătoare de har a Mirungerii îmbrăcarea în omul cel nou, care "se înnoieşte spre cunoştinţă, după Chipul Celui ce l-a făcut" (Col. 3, 10) cu ajutorul Sfântului Duh, aducând roadele Duhului "în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr" (Ef. 5, 9). Această plinătate dată de Dumnezeu, a vieţii pline de har a omului care a crezut în Hristos e străină ecumenismului, care nu ştie şi nu recunoaşte pocăinţa personală ca stare a sufletului ortodox, exprimată în Taina mărturisirii propriilor păcate personale în faţa slujitorilor bisericii, care sânt împuterniciţi de Dumnezeu cu harul de a le lega şi dezlega (Mt. 18, 18). Despre o asemenea neînţelegere a Spovedaniei ortodoxe ca Taină din partea ortodocşilor vorbeşte arhiepiscopul Pitirim (astăzi mitropolitul de Volokolamsk şi Iurevsk), redactor de mulţi ani al revistei "Jurnal Moskovskoi Patriarhii": "Uneori nouă, ortodocşilor, ni se reproşează că, prin pocăinţă permanentă, ne slăbim duhul ... Nu, nu e aşa. Oamenii credincioşi şi ortodocşi se îngrijesc înainte de toate de curăţenia sufletului. E greu să trăieşti o zi fără a călca poruncile lui Dumnezeu, fără a ne împovăra conştiinţa, a nu avea mustrări de conştiinţă, iar uneori lăsăm fără atenţie, uităm de ceea ce am făcut în cursul zilei împotriva voinţei lui Dumnezeu... Nouă ni se pare că, dorind să trăim ziua în sfinţenie, într-adevăr nu facem nimic rău. Dumnezeu însă judecă pe om nu numai după acţiunile văzute, ci şi după simţirile şi gândurile inimii (Evr. 4, 12). Poate că, fără a ne da seama de aceasta, am călcat o poruncă a lui Dumnezeu, am făcut o faptă sau am avut un gând împotriva conştiinţei, pricinuind în felul acesta o daună materială sau morală celor apropiaţi şi nouă înşine". Această priveghere duhovnicească şi supraveghere asupra mişcărilor interioare ale omului ascuns al inimii, "în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit" (I Petru, 3 4), ceea ce e caracteristic pentru Ortodoxie, este străină de ecumenism, care e ocupat de o activitate exterioară febrilă, din punctul de vedere al căreia pocăinţa ortodoxă i se pare un fel de "slăbire" a duhului. Însă pocăinţa ca stare a sufletului, exprimată mai cu seamă în Taina Spovedaniei, nu slăbeşte nicidecum, ci întăreşte cu har sufletul celui ce se pocăieşte. "În Taina Pocăinţei sufletul omului se scufundă ca şi în cristelniţa milosteniei lui Dumnezeu, pentru a muri din nou pentru păcat şi a se ridica la chemarea împărăţiei lui Dumnezeu şi a neprihănirii Lui (Mt. 6, 83) şi a regăsi calea spre mântuire". Necesitatea spovedirii prin pocăinţă a păcatelor personale a fost propovăduită din cele mai străvechi timpuri creştine. În Canonul 52 apostolic este prevăzută depunerea din treaptă a episcopului sau preotului "care nu va primi, ci va respinge pe cel ce se leapădă de păcat", căci un astfel de episcop sau preot supără pe Hristos, Care a spus: "va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte" (Lu. 15, 7). Sfântul Ciprian din Cartagina trimite credincioşilor următoarea povaţă înduioşătoare: "Vă rog, iubiţii mei fraţi, ca fiecare dintre voi să-şi mărturisească păcatul său, până când cel care a păcătuit se mai află încă în această viaţă pământească, când mărturisirea mai poate fi primită şi când iertarea (păcatelor), săvârşită de slujitorii bisericii, este încă plăcută lui Dumnezeu". Sfântul Atanasie cel Mare face următoarea comparaţie între Botez şi Spovedanie: "Aşa cum omul, botezat de preot, este sfinţit prin harul Sfântului Duh, la fel şi cel care îşi mărturiseşte în pocăinţă păcatele primeşte iertarea lor prin preot, după harul lui Hristos". Sfântul Ioan Casian compară de asemenea Pocăinţa cu Botezul: "Recunoaşte Tainele mântuirii tale, prin care ai fost înnoit, renăscut... Astăzi prin Pocăinţă tu renaşti, aşa cum altădată prin cristelniţă (adică prin Botez) te-ai născut". Sfântul Vasile cel Mare consacră prima din "Regulile morale", alcătuite de el, pocăinţei şi mărturisirii păcatelor: "Credincioşii în Domnul trebuie mai întâi de toate să se pocăiască.;. după porunca a însuşi Domnului nostru Iisus Hristos: "Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. (Mt. 4, 17). Acum este vremea pocăinţei şi a iertării păcatelor..." - "Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască" (Fapte 17, 30). "Pentru cei ce se pocăiesc nu este îndeajuns ca să fie mântuiţi doar îndepărtarea de păcat", ci trebuie să facă şi "roade vrednice de pocăinţă" (Mt. 3, 8). În ale sale "Reguli, expuse pe larg în întrebări şi răspunsuri", Sfântul Vasile cel Mare la întrebarea: "Care sânt roadele vrednice de pocăinţă?" răspunde: "Sânt faptele de dreptate, contrare păcatului, pe care trebuie să le rodească cel ce se pocăieşte, împlinind cele spuse: "aducând roade în tot felul de fapte bune" (Col. 1, 10; comp. Fapte 26, 20). La întrebarea 288: "Cel ce se pocăieşte, cui trebuie să-şi mărturisească păcatele?" Sfântul Vasile răspunde astfel: "Păcatele trebuie să le mărturiseşti în faţa celor cărora li s-a încredinţat să fie iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu" (I Cor. 4, 1). Astfel aflăm că şi în vechime cei ce se pocăiau făceau aceasta în faţa sfinţilor (adică a persoanelor sfinte). Căci în Evanghelie e scris că oamenii îşi mărturiseau păcatele în faţa lui Ioan Botezătorul (Mt. 3, 6) şi în Fapte - în faţa apostolilor, care botezau (19, 18). Sfântul Ambrozie al Mediolanului, în lucrarea "Despre pocăinţă", susţine că "Dumnezeu a dat dreptul de a ierta păcatele "doar acelor preoţi, care iartă în numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi nu în numele lor". Sfântul Grigorie Teologul, în "Teofania" sa, spune că, paralel cu Taina Sfântului Botez există şi alt botez - "al lacrimilor", prin care sfântul ierarh subînţelege Taina Pocăinţei (Spovedania), după cum se vede din cuvintele sale ce vor urma: "Recunosc că omul este o fiinţă schimbătoare şi, prin natura sa, nestatornică; de aceea primesc cu hotărâre acest ultim botez, mă închin Celui Care mi l-a dăruit şi îl propovăduiesc altora şi prin milă îmi voi răscumpăra mila". Într-un fel asemănător vorbeşte despre Taina Pocăinţei şi Sfântul Ioan Scărarul, în cuvântul al 7-lea al "Scării" sale: "Lacrimile vărsate după botez înseamnă mai mult decât botezul, cu toate că aceste cuvinte par oarecum prea îndrăzneţe. Căci botezul ne curăţă de relele cele vechi, iar lacrimile curăţă păcatele făcute şi după botez. Noi toţi cei care am primit botezul în copilărie, mai târziu îl pângărim, însă prin lacrimile noastre îl curăţim din nou. Şi dacă dragostea lui Dumnezeu pentru oameni nu ni le-ar fi dăruit, rar s-ar fi găsit şi te-ai mira să se fi găsit oameni care s-ar fi mântuit!" De aici rezultă necesitatea extremă a acestei Taine pentru mântuire! Sfântul Ioan Gură de Aur, în tratatul său "Despre preoţie" scrie despre preoţi: "Oamenii trăitori pe pământ... sunt puşi să se bucure de cele cereşti şi au căpătat o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor... Cei ce stăpânesc pe pământ au puterea de a lega, dar numai trupul; iar aceste legături leagă însuşi sufletul şi pătrund în ceruri; ceea ce preoţii săvârşesc pe pământ, Dumnezeu desăvârşeşte în cer, şi Stăpânul Cel Atotputernic întăreşte părerea slugilor Sale". Spre deosebire de preoţii vetero-testamentari, care aveau puterea să depună mărturie pentru cei curăţiţi de lepră (Lev. 14, 2; comp. Mt. 9, 4), "preoţii noştri (nou-testamentari) au primit puterea nu doar să mărturisească curăţirea, ci să cureţe cu desăvârşire - nu lepra trupului, ci necurăţenia sufletului". Sfântul Simeon din Solun, în lucrarea sa "Despre Taine", arăta: "Pocăinţa desăvârşeşte ridicarea noastră din cădere. Şi aşa cum după botez nu există o refacere binefăcătoare îndelungă decât prin rugăciune şi lacrimi, prin mărturisirea păcatelor noastre, prin abţinerea de la rele, de aceea ne şi este dat acest mare dar". Patriarhul Constantinopolului, Ieremia, răspundea teologilor luterani: "Cel care se pocăieşte trebuie să mărturisească tot cât poate şi cât îşi aduce aminte, spovedindu-se în toate cu inimă înfrântă şi smerită (Ps. 50, 17). El îşi găseşte tămăduirea, lucrând împotriva păcatelor pe care le-a făcut". Sfântul Leon cel Mare, papă al Romei, subliniază însemnătatea pregătitoare a Tainei Pocăinţei pentru primirea destoinică a Tainei Împărtăşaniei: "Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni este Omul - Domnul Iisus Hristos (I Tim. 2, 5), care a dăruit Bisericii puterea de a da sfinţire de pocăinţă celor ce se pocăiesc şi, prin uşa împăcării (adică a Spovedaniei), a-i face părtaşi la Sfintele Taine".