Ameninţându-L pe Dumnezeu

Pe când eram în Boston, în Statele Unite ale Americii, am auzit povestea unei femei care locuia în Mănăstirea Naşterii Domnului, unde mă aflam şi eu ca pelerin. Era vorba de o grecoaică văduvă, care fuse­se foarte ataşată de copilul ei, un băiat tare simpatic, însă cu un caracter uşor influenţabil de orice anturaj în care se învârtea. La vârsta de doisprezece ani s-a îmbolnăvit de cancer la ficat, boală care ajunsese într-un stadiu atât de avansat, încât doctorii s-au arătat a fi neputincioşi în a-l mai ajuta cu ceva, şi l-au trimis să-şi petreacă acasă ultimele clipe din viaţă.
Într-o zi, respiraţia i-a devenit din ce în ce mai lentă, iar mama sa şi-a dat seama că băiatul se afla în pragul morţii. S-a dus la fereastră şi şi-a ridicatpumnul spre Cer, rostind: „Numai să îndrăzneşti să-l laşi să moară!..." S-a reîntors la căpătâiul băiatului, aşteptându-se să-l vadă dându-şi sufletul, însă, spre mirarea sa, a băgat de seamă că respiraţia îşi recăpăta ritmul normal. Odată cu trecerea zilelor, toţi constatau cu stupefacţie că băiatul nu doar supravieţuise, ci, mai mult decât atât, cancerul îi dispăruse complet din organism. Era o minune, iar ziarele au răspândit întreaga poveste.
Femeia era în culmea fericirii, însă în adâncul sufletului ei se întreba cum de s-a putut înspăimânta Dumnezeu de ameninţarea ei şi i-a lăsat fiul în viaţă, Însă a alungat aceste gânduri din minte şi a continuat să se bucure nestingherită, fără mustrări de conştiinţă. Aceasta a durat însă numai o vreme. Câţiva ani mai târziu, când băiatul împlinise cincisprezece ani, femeia a observat că începuseră să îi dispară bani din poşetă şi lucruri de prin casă. Când l-a întrebat, acesta s-a purtat cu obrăznicie, a negat totul, şi pe zi ce trecea devenea din ce în ce mai dificil să trăieşti cu el. Se alăturase unui grup de tineri neisprăviţi, iar dragostea pentru mama sa se veştejise. Mai mult decât atât, nu­trea o aversiune faţă de ea, ba chiar părea că o urăşte,
Noapte de noapte, femeia se frământa pentru băiat, şi într-una din ele a spus, din disperare: „Mai bine mureai!" Şi cum a rostit aceasta, şi-a amintit cum Îl „provocase" pe Dumnezeu cu pumnul ridicat, şi a început să plângă, deznădăjduită. Câteva săptămâni mai târziu, la ştirile de la televizor s-a anunţat că o fe­meie în vârstă a fost ucisă în bătaie în propria casă de o bandă de tineri. Inima i s-a îngreuiat de presimţiri negre, cum că băiatul ei era unul dintre făptaşi. Nu a trecut mult timp şi a auzit o bătaie în uşă, iar când a deschis-o a văzut în prag un poliţist care a întrebat-o unde se afla fiul ei. Evident, nu ştia. I-a spus că era suspectat că ar face parte din banda criminalilor.
Ceasuri întregi s-au scurs greu sub chinul incertitudi­nii şi, în sfârşit, poliţia a revenit, spunându-i de această dată că bănuiala s-a confirmat şi că el, împreună cu ceilalţi membri au fost urmăriţi de poliţie, iar băiatul ci, sărind de pe un zid, şi-a rupt gâtul. Era mort.
Mama sa şi-a petrecut tot restul vieţii în pocăinţă pentru blasfemia sa şi vărsând lacrimi pentru fiul ei. Tuturor le mărturisea: „Dumnezeu l-a iubit pe fiul meu mai mult decât mine, şi, pentru a-i salva sufletul rânduise ca el să moară atunci, la vârsta de doispreze­ce ani, înainte ca răutatea să pună stăpânire pe el. Eu m-am îndoit de Bunătatea, Dragostea şi Înţelepciunea Domnului. Am îndrăznit să Îi nesocotesc voia şi, pentru a-mi salva mie sufletul, El mi-a îndeplinit dorinţa, ca să-mi dovedească faptul că Iubirea Sa este mai mare decât a mea. Mântuirea copilului meu depinde de lacrimile mele de pocăinţă. Poate că el s-a pocăit în ultima clipă şi a strigat către Dumnezeu, însă nu voi şti niciodată dacă sufletul său nu se împietrise într-atât încât să nu poată face aceasta. Nu pot decât să mă rog Domnului să aibă milă de sufletele noastre".

OLGA MOSS