Adevărata rugăciune nu se sfârşeşte niciodată

Interviu cu părintele Roman Braga

- Astăzi propaganda în fa­voarea normalizării anumitor patimi are efecte negative asu­pra vieţii sufleteşti a tinerilor, mai mult chiar decât propa­ganda ateismului din timpul regimului comunist. Ce măsuri credeţi că ar trebui luate pentru ca numărul victimelor aşa numitei democraţii să fie cât mai scăzut?
- Întrebarea este interesantă, însă ar trebui să întrebaţi guver­nul de lucrul acesta. Tinerii nu sunt vinovaţi că trăiesc în această cultură decadentă. Să nu credeţi însă că epoca pe care trăim noi este mult diferită faţă de alte timpuri din istoria creştinismului şi că ceilalţi au fost bucuroşi şi no­rocoşi că au trăit în altă epocă, iar noi suntem grozav de nenorociţi că trăim acum.
Ce pot spune este să nu aşteptaţi de la şcoli nimic. Eu trăiesc într-o ţară în care oamenii îşi educă copiii acasă până la facultate. Desigur că regimul permite să se dea numai exa­mene, fără ca profesorul să-l vadă pe copil la ore în timpul anului. În America foarte mulţi se feresc de şcolile publice. În statul Michigan, unde trăim, un sfert din copii nu se duc la şcoa­lă, până la universitate. Cine îi poate învăţa mai mult pe copii şi cine e mai mult interesat de morala lor decât familia, părin­ţii, bineînţeles dacă sunt părinţi responsabili. În România cred că nu este încă oficializat acest sistem de homeschooling - şcola­rizare acasă.
Ştiţi că în Statele Unite exis­tă o asociaţie de tineri care s-au jurat să fie virgini până la că­sătorie? Ei poartă o insignă pe care scrie: only my wife (numai soţia mea) sau only my husband (numai soţul meu). Sunt orga­nizaţi, aduc conferenţiari, au dansuri, dar sunt oameni care vor să demonstreze că omul nu este un animal, că se poate trăi în abstinenţă.
Dacă un copil este educat de mic să spună nu răului, va reuşi să depăşească ispitele de acum. Sigur că presiunea este mare, dar presiunea diavolului a fost mare întotdeauna. Tânărul tre­buie învăţat să nu dorească ce are celălalt. „Colegul şi-a luat maşină, vreau şi eu una", „celă­lalt are un computer, vreau şi eu unul"- felul acesta de a gândi îl distruge pe om. Tânărul să aibă tăria sufletească să spună nu. Cui? Nu păcatului care-l vede pe stradă, ci să spună nu lui însuşi. Este mult mai greu să-ţi spui nu ţie însuţi, patimilor tale, dorinţe­lor tale. Asta este educaţia care trebuie făcută. Ea nu s-a făcut niciodată în şcoală. Pe asta o fac părinţii acasă. Nu-i torni pe gât pre­dici, la copii nu li se ţin predici, s-au săturat de conferinţe şi de toate astea. Îl iei de mână, îl duci la biserică, tu săruţi icoana, o sărută şi el, îl duci la împărtăşanie, te spovedeşti tu, se spovedeşte şi el.

- Ce să facem ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simţim mai aproape de noi?
- Trebuie să vorbim cu El. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afară de tine, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este infinită întrucât în ea se sălăşluieşte Hristos de la botez. O persoană are nişte dimensiuni infinite ale personalităţii lui; în adânc, fără limită, persoa­na umană este veşnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel de atâtea ori: „voi sunteţi biserica Dumnezeului Celui Viu". Să nu direcţionăm rugăciunea noastră într-un colţ, că Dumnezeu nu e material sau spaţial să-L pui într-un colţ şi să spui: acolo e Dumnezeu! Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui.
Convorbirea cu Dumnezeu îţi aduce simţi­rea acesta a prezenţei lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile. Vorbeşte cu Dumnezeu de toate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine"; tot ai în minte lucrurile astea, par copilăreşti, dar conversa­ţia aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune. Pentru că ce este rugăciunea? Este o continuă comunicare a omu­lui cu Dumnezeu. Gândiţi-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ? Atâtea bi­serici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neînce­tat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu.
De fapt, Sfinţii Părinţi aşa definesc rugăciu­nea: rugăciunea este sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul aces­ta. Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciuni­le!". Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată.
Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi sun­tem copiii lui Dumnezeu. Şi vorba asta copilărească cu Dumnezeu îţi aduce sentimentul prezenţei inti­me a lui Dumnezeu în inima ta. Voi ştiţi proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc". Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi groaznic. Trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu. Când spui:„Doamne!", să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte-te la ce spui. Dar, dacă ai timp, puţin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: „Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne!" sau: „Binecuvintează-i pe oamenii aceştia!".

- Unii ortodocşi merg la catolici, la protestanţi, la diverse ramuri monofizite şi se roagă împreună cu aceştia. Este bine că se procedează astfel?
- Eu nu-i împărtăşesc pe cei care se duc şi se cu­minecă la catolici sau pe cei care, în loc să vină la biserica lor, se duc la protestanţi, la monofoziţi sau prin alte părţi.
Sfinţii Părinţi ne interzic să ne rugăm împreu­nă cu ereticii sau schismaticii, dar suntem obligaţi să ne rugăm pentru aceştia. Să facem rugăciuni şi pentru creştinarea musulmanilor, şi pentru încreştinarea evreilor. Chiar este necesară o educaţie făcută copiilor şi tinerilor, ca să se roage pentru a veni la credinţa în Sfânta Treime, pentru a crede în Mântuitorul ca Dumnezeu şi Om, toţi cei rătăciţi de la credinţă. Nu trebuie să-i urâm pe cei de altă credinţă, nu trebuie să ne ducem pe stradă şi să ne certăm cu ei: că la voi e aşa, că la noi e aşa. Asta nu are niciun efect. Roagă-te pentru ei. De fapt, noi nu convingem pe nimeni să fie creştin. Uite, aici sun­tem în America şi îi botezăm pe mulţi. Aici este un curent al evangheliştilor care se botează mereu, iar Ortodoxia creşte în America foarte mult. Baptiştii au universităţi, metodiştii au universităţi, colegii, li­cee, sunt oameni deştepţi. Ei citesc mult şi îi cinstesc pe Sfinţii Părinţi. Îmi spunea unul care este ortodox acum: „am văzut Sfânta Liturghie descrisă în a doua Apologie a lui Iustin Martirul, şi am văzut în Constituţiile Apostolice vorbindu-se despre Sfintele Taine, despre cum se face botezul, nunta, cununia, maslu. Atunci mi-am pus întrebarea: când au dis­părut toate astea de la noi? Noi nu le avem. Suntem noi în biserică sau nu suntem?". Este interesant că nu s-au oprit nici la catolici, nici în altă parte, ci au venit la noi, pentru că au găsit că Biserica apostolică este în Ortodoxie.

- Am înţeles că au trecut chiar comunităţi întregi la Ortodoxie.
- Da, comunităţi întregi. În Chicago avem două comunităţi care au trecut la ortodocşi cu pastori cu tot. S-au botezat două mii într-o zi. Tot grupul care lucra la educaţia studenţilor în universităţile americane, un grup de evanghelişti numiţi Campus Ministry, toţi sunt ortodocşi astăzi. Au făcut şi un film, Come back Home; când îl vezi începi să plângi. Toţi iau Sfânta Cuminecătură din linguriţă pentru prima dată şi le curg lacrimile pe obraz.
Să-l iubeşti pe eterodox. Nu poţi prin discuţie să-l convingi, ci Duhul Sfânt îl convinge şi-l aduce la Adevăr. Sfântul Ioan Teologul ne arată că, dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu este între noi. Numai Dumnezeu poate să convingă. Mântuitorul Hristos nu şi-a urât vrăjmaşii, i-a iubit şi i-a iertat chiar şi de pe cruce.
Eu recomand ca în toate ru­găciunile noastre individuale să nu ne rugăm numai pentru noi, pentru familie, ci să-i includem pe toţi care nu sunt ortodocşi. Chipul lui Dumnezeu este în toţi oame­nii. Gândiţi-vă la fenomenul şi revoluţia religioasă din China. Aici sunt, după ultima statistică, cir­ca 130 de milioane de creştini; guvernul nu-i mai poate controla, este imposibil.
Africa este un continent creştin. Se lasă de ma­homedanism cu toată persecuţia care este acolo. Se înmulţesc creştinii în Africa rapid. De aici, de la noi, a plecat un grup de studenţi în Madagascar, în misiune. Numeric, noi, ortodocşii, creştem şi în insula Madagascar. Este un mitropolit negru acolo, Acunda. Africa are mitropoliţii ei negri, episcopii ei, sunt seminarii în Kenya, la Nairobi şi în Uganda. Se înmulţesc creştinii şi aici. Desigur, merg în paralel şi catolicii şi protestanţii, dar vreau să spun că Africa nu mai este un continent sălbatic.
Sunt fenomene în lume care ne arată că Duhul Sfânt lucrează. Nu trebuie să urâm pe nimeni, chiar dacă unii îl urăsc pe Dumnezeu şi urăsc credinţa cea adevărată. Dumnezeu nu are nevoie de apă­rarea noastră, Dumnezeu are nevoie de dragostea noastră. Iar dragostea noastră faţă de Dumnezeu trece prin om, chiar dacă acel om este duşmanul tău, şi chiar dacă este duşmanul lui Dumnezeu, el are nevoie şi mai mult de iubirea creştinilor.

- Când este bine să ne căsătorim? Înainte sau după vârsta de 25 de ani? Astăzi mulţi oameni spun că, dacă ne căsătorim prea devreme, ne iro­sim tinereţea.
- Depinde... Te căsătoreşti când eşti matur. Unii sunt maturi la 25 de ani, alţii niciodată. Unii la 40 de ani sunt încă imaturi. Căsătoria este o mare res­ponsabilitate. Astăzi trebuie să punem mai mult accentul pe maturitate.
Eu nu le recomand să se că­sătorească celor care vor după nuntă să se ţină de distracţii şi să avorteze copiii. Sau, şi mai grav, să ia pilule. Cel puţin femeile care au făcut un avort-două se pot mărturisi complet, dar ace­lea care iau pilule, nici nu ştiu câţi au omorât.
Divorţul este şi el o cala­mitate. Când te căsătoreşti îţi asumi un sacrificiu, o jertfă. Căsătoria este o cruce. Iubirea nu este sex, iubirea nu este instinct, plăcere tru­pească, iubirea este ce spune Sfântul Pavel în capitolul 13 la I Corinteni: toate le rabdă, toate le îndură, nu este geloasă, iubirea nu caută ale sale, ci ale celuilalt. Aceea este adevărata dragoste, când poţi să mori pentru cineva. Dacă tânărul nu este în stare să moară pentru o fată, aceasta să nu se căsătorească cu el.
Preoţii ar trebui să se ocupe de educaţia tine­rilor care trebuie să se căsătorească. Să se anunţe cununiile cu trei duminici înainte în biserică, în aceste trei săptămâni preotul trebuie să se în­tâlnească cu viitorii soţi de mai multe ori şi să le vorbească despre copii, despre ce înseamnă căsă­toria, despre iubirea care trebuie să existe între soţ şi soţie şi celelalte probleme referitoare la căsăto­rie. Lucrurile acestea le ştie preotul din experienţă, pentru că şi el e căsătorit şi are soţie şi familie. în America, dacă tinerii nu-şi anunţă căsătoria cu o lună-două înainte, nici nu-i cunună. Aici, la toate confesiunile există cursuri de căsătorie. Cursurile de căsătorie din Ortodoxie au un specific al lor, nu se potrivesc în toate cu celelalte de la eterodocşi. Tinerii trebuie să înţeleagă că într-o familie lucru­rile nu pot merge bine fără ajutorul lui Dumnezeu. Trebuie să li se explice ce înseamnă o familie creş­tină, să li se arate că este nevoie şi de abstinenţă şi de rugăciune. Lucrurile de felul acesta trebuie să li se spună tinerilor. Dacă sunt neglijaţi, se pot căsă­tori şi la 16 ani, şi la 30 de ani, că tot una este, sunt la fel de nepregătiţi, fiindcă nu s-a ocupat nimeni de ei ca să-i înveţe. Şi aşa apar divorţurile, avor­turile, îmi pare bine că-n România este acum o organizaţie care luptă împotriva avorturilor. Aici sunt milioane de oameni angajaţi în această luptă. Pe 22 ianuarie în toate oraşele din America se fac demonstraţii împotriva avorturilor. La Casa Albă se strâng 1 milion de oameni, iese preşedintele şi le vorbeşte; fie că el este sau nu de acord cu practica avorturilor, el trebuie să le vorbească.

- În timpul comunismului aţi fost întemniţat întrucât aţi făcut parte din mişcarea duhovniceas­că Rugul Aprins, despre care spuneaţi, cu ani în urmă, că i-a speriat pe guvernanţii regimului mai mult decât toate centrele de rezistenţă din Carpaţi. Care au fost cele mai dificile momente în viaţa de închisoare? Dar cele mai frumoase?
- Privind acum în urmă, pot spune că închisoa­rea a fost o binecuvântare. Au fost momente grele, desigur. Dar, totuşi, niciodată n-o să trăim acele clipe de intimitate cu Dumnezeu pe care le-am trăit în închisoare. Când voiau să ne spurce în Vinerea Mare, asta a fost o regulă generală a puş­căriilor româneşti, ne dădeau să mâncăm carne şi noi nu mâncam, le dădeam gamelele înapoi pline. Acesta era un moment foarte frumos.
În noaptea Paştelui şi în ziua de Paşti, ne dă­deau varză acră cu apă, că aşa erau, erau cinici, voiau să-şi bată joc de credinţă. Când te băga la carceră vreo trei zile pentru că ai cântat o colindă, te simţeai fericit. Momentele acestea frumoase noi nu le-am mai avut în libertate.
Desigur că în închisoare au fost fel şi fel de oameni. Cine a fost bun afară, a fost bun şi-n în­chisoare. Şi invers. Închisoarea i-a apropiat pe unii oameni mai mult de Dumnezeu, i-a făcut să aibă o inimă mai bună. Acolo, dacă-L aveai pe Dumnezeu în inimă, nu sufereai, nu erai compromis.
Am văzut intelectuali care au căzut şi s-au compromis de­finitiv; am văzut şi ţărani simpli, care nici nu ştiau să se iscăleas­că, dar aveau o frumuseţe de caracter şi o tărie de caracter nepomenite. Acolo am înţeles care este adevărata cultură, am înţeles că ea nu constă în informaţia aceasta formală.
Au fost momente foarte frumoase în închi­soare. Tragedia apărea atunci când vedeam cum cădeau intelectualii noştri. La Jilava am stat cu mai mulţi miniştri şi mă gândeam cum au putut oame­nii aceştia să conducă ţara, cu această micime de caracter, că acolo îşi dădeau pe faţă tot, povesteau tot. Am văzut un general care a furat ceapa de sub căpătâi de la un ţăran, zicând că nu putea să rezis­te de foame.
Închisoarea a fost o şcoală extraordinară, o şcoală spirituală. Suferinţa fizică nu conta, chiar la Piteşti, deşi aici cu toţii am fi vrut să murim, numai ca să scăpăm de chinurile reeducării. Dar nu ne dădeau voie, ne-au luat totul, toate instru­mentele cu care puteam să ne facem rău. Pentru că ideea lor era să nu mori până ce nu te murdă­reşti, până ce nu spui ca ei, să nu mori până ce nu te compromiţi. Iar după ce te compromiţi poţi să mori, că-i totuna.
Fenomenul acesta nu a fost numai în închisoa­re, este şi astăzi in afara închisorilor, în lumea de după comunism, şi în România, şi aici, în America. Diavolul vrea ca noi să ne murdărim şi, după ace­ea, putem să murim.
În închisorile comuniste ne spuneau: „Nu vă dăm drumul acasă până nu vă compromiteţi. Ca ieşind afară să nu fiţi eroi, ci să scuipe lumea pe voi". Tot aşa este şi în toată societatea de astăzi. Omul care păcătuieşte nu se simte bine singur, vrea să-i atragă şi pe alţii în păcat, ca un fel de jus­tificare pentru conştiinţa lui care îl mustră.

- Cum aţi resimţit în închisoare privarea de libertate?
- Adevăratul om liber este acela pe care îl eli­berează Iisus Hristos. Pentru că libertatea fizică, exterioară, nu contează; nu poţi simţi această li­bertate exterioară, dacă nu o ai pe cea dinlăuntru.
În tot timpul închisorii, rugându-te şi vorbind cu Dumnezeu, nici nu simţeai zidurile. Libertatea adevărată este libertatea spirituală. Fără liberta­tea spirituală, şi vreau să accentuez lucrul acesta, nu poţi să guşti din libertatea exterioară. Dacă nu eşti liber de păcat, dacă tu eşti rob pasiunilor tale, robul sexualităţii, al lăcomiei, al iubirii de argint, dacă tu eşti robul plăcerilor trupeşti, poţi să ai ori­câtă libertate exterioară, că tot sclav rămâi.

Părintele Roman Braga s-a născut pe 2 aprilie 1922 în Basarabia, lângă mănăstirea Condriţa. în 1932 intră ca frate la Mănăstirea Căldăruşani, lângă Bucureşti. între 1943-1947 urmează Institutul Teologic şi Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. în 1949 este arestat şi condamnat la 5 ani de temniţă grea şi trei ani de degradare civilă pentru acuzaţia că ar fi făcut parte dintr-o organizaţie subversivă din cadrul Facultăţii de Teologie din Bucureşti. în 1952 este eliberat, cu domiciliul forţat în Bucureşti. Merge pe ascuns la laşi, unde Mitropolitul Sebastian Rusan îl călugăreşte şi îl hirotoneşte întru diaconie. Este arestat în 1958 şi condamnat la 18 ani de muncă silnică şi 10 ani de degradare civică pentru apartenenţă la gruparea Rugul Aprins. La 31 iulie 1964 este eliberat. în 1965 este preoţit, iar în 1968 este trimis ca preot misionar în Brazilia. Din 1988 se retrage la mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Rives Junction, Michigan, SUA.

Revista CUVINTE CĂTRE TINERI-Mănăstirea Putna-2010
Revistele "CUVINTE CĂTRE TINERI"-integral-aici