Înmulţirea pâinilor

Acum Domnul va înnoi minunea pe care a făcut-o altă dat cu israelitenii cei din pustie, prin Moise. Va putea Dumnezeu să gătească masă în pustie?- ziceau atunci evreii, chinuiţi de foame. Şi Dumnezeu s-a arătat cu adevărat şi le-a pregătit masă. "Să mergem să cumpărăm de două sute de dinari pâine, ca să le dăm să mănânce", ziceau acum ucenicii îngrijoraţi. Dar Domnul le va da pâine, fără ca ei să facă vreo cheltuială, căci nu aveau bani. De aceea Domnul porunceşte: "Aduceţi pâinile la mine" (v. 18). Daţi-Mi în mâinile Mele acele cinci pâini. Ele vor fi de ajuns. Fără îndoială Domnul putea să facă minunea, fără să ia pâinile în mâini. Dar a vrut să ne arate că numai atunci hrana ne face o adevărată bucurie şi este binecuvântată de Domnul, când punem în mâinile Sale toate ale noastre, când îl punem pe El chivernisitor al averii noastre, ca s-o chivernisească El după sfântă voia Sa. Şi atunci vom primi cele de trebuinţă din mâinile Domnului şi vor fi mult mai dulci şi mai plăcute. Da! Nefericirea celor mai mulţi oameni nu provine din lipsă, căci cei mai mulţi au cele materiale, ci din lipsă de tihnă, mulţumire, pace. Şi aceasta se întâmplă pentru că oamenii nu se pricep să-L facă pe Hristos administrator al averii lor şi chivernisitor al vieţii lor. Ei cred că materia cea nesimţitoare îi face fericiţi. Dacă ei vor da averea lor lui Hristos, dacă ar da fraţilor Lui mai mici, adică săracilor şi celor strâmtarăţi, prin milostenie şi dragoste, atunci ei ar primi înapoi înmulţite averile lor, iar pe deasupra ar câştiga bucurie şi fericire.
Mai rămâne de a da poporului mâncare, prin minune. Domnul "a poruncit să se aşeze poporul pe iarbă". A poruncit să se aşeze în grupuri de cincizeci sau o sută de persoane, după cum notează ceilalţi evanghelişti. Domnul n-a aşternut covoare pe jos, nici n-a adus fotolii. Totuşi El aşternuse mai dinainte locul cu nişte covoare pe care numai El putea să le ţese, cu covoare de iarbă verde, frumoase şi sănătoase. Această simplitate, împreunată cu îndestularea care va urma, a produs multă bucurie. După aceea Domnul: "luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, ridicându-şi ochii la cer, le-a binecuvântat". Moment crucial. Domnul ia în mijlocul acelei mulţimi locul tatălui într-o familie; un tată înconjurat de copiii săi. Şi-a înălţat ochii la cer, ca să mulţumească Părintelui ceresc, învăţându-ne şi pe noi, spune Sf. Ioan Gură de Aur, "să nu ne apucăm de mâncare până nu mulţumim Aceluia care ne-a dat această mâncare". Căci hrana zilnică o primim din mâinile lui Dumnezeu şi se cuvine să-I mulţumim neapărat pentru aceasta. Dar omul, din nefericire, este atât de obişnuit cu binefacerile lui Dumnezeu, încât crede că Dumnezeu este îndatorat să-i facă mereu bine, fără ca el să se simtă dator să-I mulţumească lui Dumnezeu, cât de cât. Şi acest fenomen este foarte obişnuit; mulţi creştini, atât în casele lor, cât şi între străini, se aşează la masă fără să facă acel semn care îi deosebeşte de animale, adică nu spun câteva cuvinte de rugăciune, nu fac semnul sfintei cruci, nu-I mulţumesc lui Dumnezeu. Nebunule! Dacă vreun alt om îţi dă vreun fleac, te simţi dator să-i mulţumeşti. Dar nu te gândeşti să-I zici mulţumesc lui Dumnezeu, care te hrăneşte! Nerecunoscătorule! Tu crezi că mâncarea pe care te grăbeşti s-o înfuleci este rezultatul muncii tale, a banilor tăi, nu un dar al lui Dumnezeu; dar dacă Dumnezeu nu ţi-ar da sănătate, ce te-ai face cu banii tăi şi cu mâncarea ta, oricât de îmbelşugate ar fi? Dacă Dumnezeu ţi-ar lua mijloacele de câştig, cum ţi-ai agonisi mâncarea? Şi totuşi, eşti atât de orbit de egoism, încât, nu numai că nu mulţumeşti tu lui Dumnezeu pentru mâncarea pe care ţi-o dă, ci ironizezi pe comesenii tăi, care îndrăznesc să-şi facă cruce înainte de mâncare. Ce nebunie! Dar cuvintele acestea ale lui Dumnezeu arată cât este de sfântă datoria de a mulţumi: „Orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat dacă se ia cu mulţumire" (I Tim. 4,4). Prin urmare, adevăraţii creştini trebuie să fie nepăsători faţă de nebunia şi uşurătatea lumii, care îndrăzneşte să ironizeze asemenea datorii sfinte, recomandate de Însuşi Dumnezeu, semne de bună cuviinţă şi de cinste, dacă le împlinim.
Aşadar, Domnul a binecuvântat pâinile şi peştii. Dar binecuvântarea aceasta a împlinit marea minune, care a urmat. Creatorul a dat atunci celor cinci pâini şi celor doi peşti însuşirea extraordinară şi supranaturală de a se înmulţi, aşa încât să se sature din ele mii de oameni. Pâinile s-au făcut pe măsura a două mii, zicem, de pâini de mărimea celor cinci, care erau la început, peştii au ajuns la o cantitate de mai multe sute de kilograme. Deoarece Domnul, prin binecuvântarea dată, a îndeplinit minunea: El a îndestulat până la saturaţie nevoile poporului. De aceea şi zice Evanghelistul: "Şi frângându-le, le-a dat ucenicilor, şi ucenicii poporului" (v. 19). Această acţiune a Mântuitorului, când a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor şi prin aceştia poporului, este vrednică de mare luare aminte. Domnul n-a făcut acest lucru, numai pentru ca ucenicii să-L ajute la împărţit pâinile, ci şi ca să-i cinstească pe ucenici. A vrut să-i prezinte pe ucenici poporului, ca pe nişte colaboratori ai Săi la acest lucru minunat. În acest fel a arăt Domnul care va fi în viitor activitatea ucenicilor. A arătat cum va împărţită lumii hrana spirituală, până la sfârşitul veacurilor. De la Hristos, care este izvorul plin şi nesecat, prin mijlocirea ucenicilor, a apostolilor, a slujitorilor Bisericii, hrana va fi împărţită lumii întregi. Nimeni nu poate să împărţească altora harul sfinţitor Tainelor, dacă el n-a primit în prealabil acest har de la Hristos. Harul nu este împărtăşit nimănuia, decât numai prin slujitori Bisericii, urmaşii apostolilor. Pe aceştia i-a pus Domnul peste robii Săi: "ca să le dea lor hrana de vreme" (adică cuvântul lui Dumnezeu şi pâinea vieţii, Sfânta Împărtăşanie, Matei 24,45). „Ei sunt iconomii tainelor lui Dumnezeu" (I Cor. 4,1). Iar comoara hrănii spirituale, peste care ei au fost puşi iconomi, este atât dr mare, încât este de ajuns pentru toate mulţimile de generaţi omeneşti. Şi totuşi, din nefericire, mulţi oameni nu vor să primească această hrană dumnezeiască, deşi ei, nenorociţii, sun flămânzi, însetaţi şi suferinzi. Câţi însă se apropie cu mulţumire primesc belşugul harului, bucuria, pacea, viaţa.
Vrednic de luare aminte este că înmulţirea pâinilor cea prin minune, nu s-a descoperit de la început, ci pe măsură ce se împărţeau poporului pâinile. N-a apărut de odată o pâine mare şi un peşte monstruos. Precum făina văduvei din Sarepta, care îl găzduise pe proorocul Ilie creştea pe măsură ce era întrebuinţată, aşa s-a întâmplat şi acum. Pâinile sporeau pe măsura ce erau împărţite poporului. Ele se împlineau la loc. Acest fenomen simbolizează foarte bine două însemnate adevăruri.
Pe de o parte că virtutea, cu cât o punem mai mult în lucrare, cu cât omul lucrează mai mult virtutea, în diferitele împrejurări ale vieţii sale, cu atât ea se împlineşte mai mult. Pe de altă parte, în special milostenia are această particularitate: dacă ai ceva şi dai din acel lucru, firesc ar fi să se micşoreze. Totuşi se întâmplă ca şi cu cele cinci pâini: cu cât dai, cu atât se înmulţeşte. Se înmulţeşte chiar şi materia, dar cu mult mai mult câştigul sufletesc, răsplata în ceruri, care va fi dată de Dumnezeu celor milostivi. "Cel ce seamănă cu binecuvântare, cu binecuvântare va şi culege” zice Duhul Sfânt. Adică cel ce seamănă din belşug sămânţa milosteniei, va şi culege din belşug rodul bunătăţilor cereşti. (II Cor. 9,6).
Iar urmarea minunii se arată lămurit prin cuvintele: "Şi au mâncat toţi şi s-au săturat". Din acele cinci pâini au mâncat toţi. Nu numai unii, ci toţi, fără excepţie. Şi toţi s-au săturat. Căci ceea ce satură pe om, nu este belşugul câştigat pe nedrept, ci darul binecuvântării lui Dumnezeu. Ia aminte bine cititorule, căci acest lucru priveşte rezolvarea unei probleme mari şi chinuitoare, care nelinişteşte astăzi întreaga lume. Fiecare în parte şi popoarele în totalitatea lor încearcă să-şi câştige, în orice mod, un belşug cât mai mare de mijloace materiale, cu gândul că, având belşug material, vor trăi fericiţi. Şi totuşi, Domnul, cu gura Sa, a mărturisit că: „Viaţa cuiva nu stă în prisosul bogăţiei sale" (Lc. 12, 15). Se poate constata limpede, din realitatea contemporană, că unde este belşug de mijloace agricole şi meşteşugăreşti, acolo este şi hrană mai bună şi condiţii de viaţă superioare. Şi totuşi în lume domneşte nefericire, foamete, criză. Şi astăzi, ca şi înainte, găseşti nefericire în casele îmbelşugate şi bogate, iar pacea şi bucuria „domnesc" adesea în familiile care abia au câte ceva, dar care se bucură de binecuvântarea lui Dumnezeu.
Şi nu numai că au mâncat toţi şi s-au săturat, dar "au strâns firimiturile, douăsprezece coşuri pline şi cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii" (v. 20-21). Au rămas douăsprezece coşuri de firmituri, după ce s-au săturat atâta mulţime de oameni, din care numai bărbaţii erau cinci mii şi cel puţin tot pe atâta femei şi copii. A rămas câte un coş pentru fiecare ucenic. Ei dăduseră cinci pâini şi au luat înapoi douăsprezece coşuri! Acest lucru confirmă şi adevărul că fiecare primeşte sporit de la Dumnezeu, din ceea ce dă fratelui său flămând.
Se mai arată aici dărnicia minunată a lui Dumnezeu. Atâtea mii de oameni au mâncat din belşugul de pâini şi de peşti şi au mai rămas şi firmituri. Căci prea bunul Dumnezeu, atunci când ne dă darurile Sale minunate, nu este niciodată zgârcit, nu se târguieşte. Ci întotdeauna ne dă daruri bogate şi minunate. Numai noi să fim vrednici de darurile Lui şi, în primul rând, de cele duhovniceşti. Căci cele materiale sunt trecătoare, iar belşugul lor este primejdios. Dumnezeu ne dă "cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi" (Ef. 3,20). Este foarte important să ştim că oricât de darnic este Domnul, nu-i place că noi risipim. Porunca pe care a dat-o în această împrejurare ucenicilor Săi: "Strângeţi firmiturile rămase, ca să nu se piardă nimic", poruncă pe care o redă Sf. Evanghelist Ioan, conţine învăţătura de economie. Orice ai strâns astăzi, îţi va fi mâine de folos. Orice se economiseşte de la cei avuţi, este de trebuinţă pentru cei săraci. Din nenorocire sunt mulţi creştinii care au belşug şi fac cheltuieli mari, pe când alţii flămânzesc şi sunt lipsiţi. Aceasta este lipsă de mulţumire lui Dumnezeu pentru darurile pe care ni le-a dat, dispreţ şi nesimţire. În felul acesta omul risipeşte şi cheltuieşte darurile bunătăţii lui Dumnezeu, fără să se arate mulţumitor. Şi nemulţumirea aceasta este pedepsită. Mâine vei fi lipsit de acele lucruri, pe care astăzi le iroseşti şi le cheltuieşti fără rost. Să-ţi rămână bine întipărit în minte acest lucru.
Dar când am pus accentul pe economie, atragem luarea aminte a slujitorului asupra faptului că ucenicii lui Hristos nu s-au apucat să adune firmiturile decât numai atunci când toţi mâncaseră şi se saturaseră. Acest lucru ne arată că nu trebuie să facem economie pe spinarea altuia, nu trebuie să strângem resturile şi să le punem bine, mai înainte de a se sătura şi ceilalţi. Economie facem la propriile noastre cheltuieli. Să nu facem economie cu pâinea altuia. Căci astfel de oameni economi sunt destui!
Aceasta este minunea înmulţirii pâinilor. Ea este considerată şi ca pildă, înţelegându-se că Hristos este hrana spirituală a omenirii. El este Pâinea Vieţii, care întăreşte şi hrăneşte inimile credincioşilor Săi. Oricât s-ar bucura omul de pâinea pământească, dacă nu are împreună cu bogăţia de bucate gustoase şi de bunuri materiale pe Hristos, pâinea vieţii, atunci nu-i rămâne nimic din toate bogăţiilor lui. Toate pier în mormânt. Ce le-a rămas Galileenilor, care s-au săturat prin minune, dacă ei n-au crezut în Hristos şi nu L-au urmat cu statornicie, ca să se hrănească şi ei cu pâinea vieţii? Domnul a spus lămurit către ai Săi că pâinile făcute prin minune, pe care le-au mâncat atunci, sunt o hrană trecătoare, o hrană care se mistuie. Dacă ei nu se îngrijesc de hrana care rămâne, dacă nu vor mânca pâinea vieţii, nu pot avea viaţă. Şi deoarece această pâine a vieţii este Trupul şi Sângele Domnului, de aceea a arătat El acest lucru în chip lămurit: "De nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi" Şi, ca să nu rămână nici o îndoială, a adăugat Domnul: "Eu sunt Pâinea Vieţii, pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Dacă va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci. Iar pâinea pe care o voi da Eu este Trupul Meu, pe care-l voi da pentru viaţa lumii" (In. 6,23,58). Şi în special minunea înmulţirii pâinilor este chip al Sfintei Împărtăşanii, pe care, prin mijlocirea preoţilor Săi, o dă Domnul credincioşilor. Şi hrăneşte mulţimile de adevăraţi creştini, din neam în neam, cu o nepreţuită hrană duhovnicească, precum a dat atunci, prin mijlocirea celor doisprezece ucenici, pâinea hranei trupeşti mulţimilor. Aşadar cititorule, ai înaintea ta o minune, mai mare decât aceea pe care a făcut-o Domnul în pustie, ca să hrănească trupul Galileenilor. Tu ai minunea Sfintei Cuminecături, care se împlineşte în fiecare Sfântă Liturghie, când se aude chemarea: "Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi". Apropie-te, ca să-ţi hrăneşti sufletul cu pâinea vieţii. Eşti fericit dacă ai frică de Dumnezeu, credinţă şi dragoste, ca să te apropii şi să fii părtaş la marea taină a Sfintei Cuminecături.
SERAFIM PAPACOSTAS-"MINUNILE DOMNULUI"